I.

INSTALAŢII PENTRU CONSTRUCŢII ŞI CONFORTUL

TERMIC ÎN CLĂDIRI

I.1. Clasificarea Instalaţiilor pentru Construcţii

Proiectarea spaţiilor închise ale clădirilor este o problemă complexă care poate fi
rezolvată prin acţiunea simultană a unor factori de natură tehnică, socială, psihologică şi
ergonomică, ca urmare a unui calcul de optimizare multicriterială, având în vedere noţiunile
de confort şi economia de energie.
Instalaţiile pentru construcţii (Fig.I.1.1.) cuprind ansamblurile de aparate,
echipamente, dispozitive, inclusiv cele de mǎsurǎ, automatizare şi control, capabile sǎ
asigure într-un spaţiu închis, condiţiile optime de mediu, în vederea desfǎşurǎrii în bune
condiţii a activitǎţilor de producţie, studiu, recreere, odihnǎ şi somn.

Fig.I.1.1. Spațiu tehnic cu instalații pentru construcții

Din punct de vedere funcţional se diferenţiază mai multe tipuri de instalaţii: instalaţii
de încălzire, instalaţii de ventilare şi climatizare, instalaţii sanitare şi canalizare, instalaţii de
gaze, instalaţii electrice şi instalaţii frigorifice.
Toate aceste tipuri de instalaţii se pot defini astfel:
- Instalaţiile de încălzire – au rolul de a crea şi a menţine în interiorul încăperilor o
valoare a temperaturii aerului interior care să asigure confortul termic;
- Instalaţiile de ventilare şi climatizare – au ca scop îndepărtarea aerul viciat
datorat prezenţei omului în încăperi şi proceselor tehnologice şi de a menţine temperatura
şi umiditatea între limite precizate;
- Instalaţiile sanitare – servesc la alimentarea cu apă rece şi caldă a unei clădiri,
precum şi colectarea - evacuarea apelor uzate şi pluviale;
- Instalaţiile de gaze naturale – au rolul de a alimenta cu gaze naturale
combustibile aparatele de utilizare din incinta clădirilor;
- Instalaţiile electrice – au funcţia de alimentare cu energie electrică a punctelor
consumatoare de electricitate din clădiri şi de a a asigura protecţia construcţiilor;
- Instalații frigorifice – servesc la scăderea şi menţinerea temperaturii unui corp
sub temperatura mediului înconjurător.

11
 I.2. Confortul în clădiri

Confortul este senzaţia subiectivă ce apare în corpul uman pe baza acţiunii

complexe a unor parametrii fizici şi psihici. Mai mult, confortul ambiental în clădiri
însumează totalitatea condiţiilor materiale care fac o încăpere comodă, plăcută şi igienică.
Analizând caracterul acestor condiţii care fac un spaţiu confortabil se constată
dependenţa acestora de:
 forma şi dimensiunile încăperilor în raport cu dimensiunile umane;
 iluminarea naturală şi decorarea interioară a încăperilor;
 adaptarea mobilierului la destinaţia şi funcţionalitatea spaţiului;
 izolarea termică, hidrofugă, acustică.

Starea subiectivă de confort a persoanelor dintr-un mediu închis depinde de mai

mulţi parametri, conform categoriilor din Tab.I.2.1.
Tab.I.2.1. Factori de confort interior
Confort Confort Confort Confort Factori speciali
termic acustic vizual olfactiv
Văz şi efecte Miros şi Aporturi
Temperatură Factori acustici
ale culorilor respiraţie solare,ionizaţie
Compoziţia Factori de
Umiditate Zgomot
aerului siguranţă
Circulaţie a Factori legaţi de
- - -
aerului programul zilnic
- - - - Factori economici

I.2.1. Confortul termic

Confortul termic (Fig.I.2.1.) reprezintă acea stare în care organismului uman nu
trebuie să exercite un efort foarte mare pentru a asigura termoreglarea, în mod ideal, iar
practic, solicitarea trebuie să fie cât mai mică.

Fig.I.2.1. Confortul termic

Până relativ recent, se considera că senzaţia de confort termic este determinată
exclusiv de temperatura aerului, ceea ce este în total dezacord cu concepţia modernă
potrivit căreia confortul termic este determinat de două categorii de factori (Fig.I.2.2.):
 Subiectivi:
- intensitatea metabolismului;
- natura activităţii;

12
 - stare de sănătate etc.
 Obiectivi:
 caracteristicile microclimatului:
- temperatura aerului (ti);
- temperatura medie de radiaţie (mr);
- viteza aerului (vi );
- umiditatea aerului (i).
 caracteristicile constructive ale elementelor de construcţii:
- rezistenţa la transfer termic;
- capacitatea de asimilare a căldurii;
- higroscopicitatea, etc.

Fig.I.2.2. Factori care influențează confortul termic

Grafic, influenţa acestor factori asupra senzaţiei de confort termic este ilustrată în
Fig.I.2.3., cu menţiunea că factorii obiectivi sunt rezultatul conlucrării dintre clădiri şi
instalaţiile de încălzire.

Fig.I.2.3. Factori care influenţează confortul termic

 Temperatura aerului interior (ti) – oferă un prim indiciu asupra condiţiilor de

microclimat existente într-o încăpere, cu condiţia determinării corecte a acesteia.

13
 Foarte importantă este uniformizarea temperaturii aerului în încăpere atât în plan
vertical, cât şi în plan orizontal.
entru a asigura confortul într-un microclimat este necesar ca aerul să fie cât mai
cald la nivelul pardoselii, iar temperatura acestuia să scadă către tavan sau acoperiş.
Cercetările efectuate în ultimii ani demonstrează că nu sunt întrunite condiţiile de
confort dacă diferenţa de temperatură a aerului de la nivelul capului şi al picioarelor este
mai mare de 2,5 °C.
Se poate afirma că, temperatura de confort se realizează atunci când corpul uman
se găseşte, fără nici un efort, în echilibru termic cu mediul ambiant.
Date recente arată că în situaţia în care ceilalţi factori ai senzaţiei de confort au valori
corespunzătoare, se pot admite pentru temperatura de confort următoarele valori ale ti:
 Muncă uşoară – 18 °C;
 Muncă statică – 19...20 °C;
 Muncă grea – 10 °C.
Aceste temperaturi corespund la ceea ce fiziologii numesc “neutralitate termică“,
adică absenţa eforturilor organismului pentru adaptarea sa la mediu. Valorile recomandate
pentru temperatura aerului interior ti se regăsesc în SR 1907/2-2014.
 Temperatura medie de radiaţie (mr) – influențează intensitatea schimbului de
căldură prin radiație dintre om și mediul ambiant, reprezentând media temperaturilor
suprafeţelor ce delimitează încăperea, Fig.I.2.4.

Fig.I.2.4. Temperatura de radiație a elementelor delimitatoare

 Viteza de mişcare a aerului (vi) – influenţează, de asemenea, confortul încăperilor,

fiind un parametru care intervine în schimburile de căldură prin convecţie şi evaporare. Este
de dorit ca viteza aerului să aibă o asemenea valoare, încât să fie evitată apariţia senzaţiei
de aer stagnat, precum şi a senzaţiei de curent, în special, când jetul de aer este îndreptat
spre anumite părţi ale corpului.

14
 (I.3)
Umiditatea relativă (i) – schimbul de căldură al omului cu mediul ambiant se
realizează şi prin evaporarea apei la suprafaţa pielii, motiv pentru care s-a introdus
noţiunea de umiditate relativă.
La temperaturi obişnuite ale aerului interior (circa 20° C), cedarea de căldură prin
evaporare este redusă, iar umiditatea relativă are un rol secundar.
Din punct de vedere al confortului, umiditatea relativă trebuie să aibă valori cuprinse
între 30...70 %:
 Pentru i  30 % - apare senzaţia de uscăciune a pielii şi a mucoaselor căilor
respiratorii;
 Pentru i  70 % - apare senzaţia de zăpuşeală datorită reducerii posibilităţii
evaporării transpiraţiei.
Asigurarea umidităţii relative în limitele impuse, se realizează cu ajutorul instalaţiilor
de ventilare şi condiţionare.
Valorile optime ale umidităţii relative a aerului în încăperile clădirilor civile şi social-
culturale sunt de 55…65 %, funcţie de temperatura aerului interior de 20…23° C (Fig.I.2.8.).

Fig.I.2.8. Diagrama de confort - umiditate relativă (φi) - temperatura aerului interior (ti)

17
 I.2.3. Confortul vizual
Confortul vizual este starea conştientă, care apare datorită acţiunilor fiziologice şi
psihologice, ce exprimă satisfacţia faţă de mediul ambiant.
Mediul ambiant vizual într-un spaţiu închis apare dacă acesta este iluminat şi are
două componente:
 încăperea, delimitată de suprafeţe opace sau transparente (componenta pasivă);
 lumina, care face vizibilă încăperea (componenta activă).
Senzaţia de confort vizual reprezintă concordanţa dintre iluminat şi calitatea luminii,
de culoarea luminii sau de temperatura acesteia.
Efectul plǎcut al culorilor constǎ în faptul cǎ un ambient mai puţin iluminat prezintǎ
confort vizual dacǎ este rezultatul unei lumini bogate în culori calde, iar un ambient luminos
prezintǎ confort vizual dacǎ este rezultatul unei lumini reci.

I.3. Exigenţe şi criterii de performanţă privind confortul în clădiri

Nivelul de calitate a unei clădiri poate fi apreciat prin măsura în care proprietăţile
acesteia, la darea în exploatare (sau la un anumit moment al exploatării), corespund
exigenţelor specifice determinate de destinaţie şi comandă socială. Acest lucru este
asigurat, aşadar, numai în cadrul anumitor valori ale nivelurilor sociale criteriilor de
performanţă referitoare la confort.

I.3.1. Exigenţe privind confortul termic

Ambianţa termică este caracterizată prin:
 temperatura aerului;
 omogenitatea câmpului de temperaturi în cadrul spaţiului construit;
 temperatura medie radiantă;
 temperatura rezultantă.

19
 Menţinerea acestor parametri la valorile optime, este asigurată prin concepţia
generală şi soluţiile constructive adoptate, precum şi sistemul de încălzire. Mişcarea aerului
poate favoriza senzaţia de confort dacă este corelată cu valorile parametrilor termici.
Umiditatea aerului poate contribui direct la asigurarea senzaţiei de confort, în
concordanţă cu parametrii termici şi de mişcare ai aerului, sau indirect, prin efecte
defavorabile cum sunt fenomenele de condens.
Aşadar, criteriile actuale de apreciere a calităţii unui microclimat, sunt, în concluzie,
următoarele:
U – uniformitatea mediului din punctul de vedere al temperaturii rezultante;
C – viteza curenţilor de aer în funcţie de această temperatură;
R – radiaţia asimetrică faţă de orizontală şi verticală;
E – ecartul termic între nivelul capului şi al picioarelor;
S – pardoseală – caldă sau rece.

I.3.2. Exigenţe privind puritatea aerului

Calitatea aerului în interiorul unei încăperi este determinată de o serie de factori:
 calitatea aerului proaspăt din exteriorul clădirii;
 cantitatea de noxe degajate în interiorul clădirii;
 ventilarea încăperilor.
Reducerea proporției poluanților, Fig.I.3.1., (oxid de carbon şi azot, fumul de ţigară,
agenţi patogeni aerieni etc.) în aerul interior, se obţine prin ventilare, care are ca obiect
furnizarea de aer proaspăt în încăperi, evacuarea poluanţilor şi a vaporilor de apă în exces.

Fig.I.3.1. Poluarea atmosferei

Rata ventilării naturale reprezintă cel mai important criteriu de performanţă asociat
exigenţelor de ventilare, exprimată în schimburi pe oră. O altă măsură de cuantificare
constă în debitul ventilării naturale, exprimat în m3/h sau l/h.

21
 I.3.3. Exigenţe privind iluminatul natural

Fig.I.3.2. Iluminatul natural al clădirilor

Cerinţele referitoare la iluminatul natural în interiorul clădirilor (Fig.I.3.2.), pot fi
sintetizate astfel:
 intensitate de iluminare optimă în toate punctele de lucru;
 evitarea variaţiilor de luminozitate importante la limita câmpului vizual;
 evitarea umbrelor pronunţate pe suprafeţe de lucru;
 asigurarea unui contast corespunzător între detaliu şi fond.

I.3.4. Exigenţe privind confortul acustic

Zgomotul în interiorul clădirilor (Fig.I.3.3.), poate avea atât surse interioare, cât și
exterioare. Astfel, poate proveni din transport, întreprinderi industriale sau să fie produse de
funcţionarea aparaturii interioare, a instalaţiilor sanitare, ventilare sau a ascensoarelor.

Fig.I.3.3. Surse de zgomot în clădiri

Criteriul de performanţă asociat exigenţelor de confort acustic, îl constituie – nivelul
de zgomot exprimat în decibeli (db), care nu trebuie să depăşească anumite valori, în
conformitate cu destinaţia încăperii.
Elementele componente ale unei construcții, instalațiile și funcțiunile pe care acestea
trebuie să le îndeplinească pot fi asemănate cu cele ale organismului uman. Astfel, se
poate realiza o analogie între om și construcție conform Tab.I.3.1.

22
INSTALAȚII DE ÎNCĂLZIRE

25
 II. INSTALAȚII DE ÎNCĂLZIRE

II.1. Noțiuni generale privind instalațiile de încălzire

O preocupare permanentă pentru oameni o constituie îmbunătăţirea confortului lor.

Clădirile de locuit și instalațiile aferente acestora reprezintă o continuă căutare sau
provocare.
În România s-au construit clădiri individuale, clădiri colective, clădiri multifuncţionale
dezvoltate pe orizontală şi verticală iar din cele peste 7 milioane de gospodării și 8,4
milioane de locuințe existente în România, potrivit Recensământului Populaţiei şi
Locuinţelor (RPL) 2011, au fost executate utilizând diverse soluții pentru încălzirea
acestora, în concordanța cu data construirii lor. Este greu de discutat despre gradul de
izolare termică a elementelor exterioare, despre gradul de etanşeizare a elementelor de
construcţie folosite și de asemenea de confortul termic asigurat.
Astăzi asistăm la o creştere a numărului de locuinţe individuale foarte variat din
punct de vedere arhitectural şi al gradului de confort pe care îl asigură.
Soluţiile funcţional – constructive adoptate pentru instalaţiile de încălzire sunt şi ele
variate în concordanță cu cerințele de confort și chiar arhitectura construcției.
În ultimii 25 de ani au avut loc mari schimbări în domeniul instalaţiilor de încălzire
atât în ceea ce priveşte echipamentele pentru instalaţii – cazane, corpuri de încălzire,
armături, conducte, dar şi în ceea ce priveşte modul de realizare, execuţie şi exploatare a
acestor sisteme de încălzire.
Schimbările tehnologice din domeniul instalaţiilor pentru construcţii au adus
transformări importante în domeniul clădirilor individuale și chiar colective însă cu
preponderență în cazul clădirilor social-culturale, administrative, comerciale și industriale.
Sistemele de încălzire sunt concepute pentru a satisface toate cerinţele utilizatorilor.
Importantă este cunoașterea soluţiilor de implementare ale acestor sisteme şi alegerea
soluţiei optime.
Nu trebuie să uităm că cea mai mare parte din energia primară este folosita sub
formă de energie termică, iar aceasta constituie una din formele de energie utilizată în
aproape toate domeniile de activitate. Din energia termică aferentă unei clădiri cea mai
mare parte este destinată instalației de încălzire. Se observă că rolul instalației de încălzire
este dominant, iar de modul în care aceasta este dimensionată și exploatată depinde
consumul de energie și eficiența energetică a unei clădiri.
Importanța instalației de încălzire a făcut ca aceasta să devină obiect de studiu
datorită complexității tehnice, implicațiilor economice legate de cheltuielile de investiție și
exploatare și politicilor energetice care sunt de cea mai mare actualitate.
Producția de energie și efectele climatice negative, eficienșa energetică și politica
energetică Europeană 20-20-20, promovarea surselor regenerabile pentru încălzire sunt

27
doar câteva exemple care argumentează actualitatea studiilor pentru instalațiile de
încălzire.

II.1.1. Definiția și componența instalației de încălzire

Definim instalația de încălzire ca fiind instalația cu rolul de crea și a menține
temperatura aerului interior în limitele confortului termic.
Referitor la componența instalației de încălzire, se precizează că alimentarea cu
energie termică (caldură) constă într-o succesiune de operații, respectiv producerea
căldurii și transmiterea acesteia către agentul termic, transportul agentului termic și
utilizarea căldurii.
Producerea căldurii se realizează într-un generator de căldură unde are loc arderea
combustibililor și apoi transmiterea acesteia, unui fluid încălzitor, numit agent termic. Apoi,
are loc transportul fluidului încălzitor de la locul de producere, la locul de utilizare a căldurii
produse în instalațiile de încălzire.
Producerea căldurii, respectiv prepararea fluidului încălzitor se poate realiza în:
 centralele termice propriu-zise (CT);
 centrale electrice de termoficare (CET) și centrale nucleare de termoficare
(CNET);
 instalații pentru valorificarea surselor secundare de energie și a altor resurse
naturale de energie cu excepția celor clasice (solară, geotermală etc.).
Alimentarea cu energie termică se poate realiza centralizat sau local. În cazul
alimentării centralizate, o singură sursă poate alimenta mai multe clădiri iar alimentarea
locală este specifică unei singure clădiri.
Elementele componente ale unei instalații de alimentare centralizată cu căldură
sunt:
1. sursa de căldură;
2. rețeaua de distribuție;
3. punctul termic;
4. rețeaua exterioară a consumatorilor,
5. consumatorii cu instalația interioară de încălzire.

După mărimea ansamblului de clădiri și după specificul sursei de căldură se

întâlnesc următoarele situații:

Alimentarea cu energie termică de la centrala termică (CT) a unui grup de

blocuri (cvartal)

28
 Fig.II.1.1. Schema unei instalații de alimentare cu energie termică de la o centrală termică a unui
grup de blocuri (cvartal)
1  centrala termică (CT); 2  rețeaua exterioară a consumatorilor; 3  consumatori.
În figura Fig.II.1.1. este reprezentată schema de alimentare cu energie termică de la
o centrală termică a unui cvartal de clădiri care reprezintă soluția specifică unor
ansambluri mici de clădiri de locuit, sau a unor mici unități industriale, amplasate în
ansamblul urban.
Alimentarea cu energie termică de la centrala termică (CT) a unei zone (cartier,
ansamblu). Aceasta reprezintă o arie importantă a unui oraș mare sau, eventual, o
localitate de mici dimensiuni în întregime.
În Fig.II.1.2. și Fig.II.1.3. este reprezentată schema unei instalații de alimentare cu
căldură de la o centrală termică de zonă, situată în zona Copou a orașului Iași fiind
singura zonă a orașului neracordată la CET Iași.

Fig.II.1.2. Aria de amplasare a centralei termice de zonă

29
Fig.II.1.3. Schema unei instalații de alimentare cu energie termică de la o centrală termică de zonă
1 - sursa de căldură – centrală termică de zonă, 2,3 - rețeaua de distribuție, 4,5 - consumatori.
Alimentarea cu energie termică de la o centrală electrică de termoficare –
producătoare de energie termică și electrică (CET).
În Fig.II.1.4. se prezintă schema de alimentare cu energie termică de la o centrală
electrică de termoficare și cazul particular a alimentării cu căldura a orașului Iași de la CET
Iași (Fig.II.1.5.).

Fig.II.1.4. Schema unei instalații de alimentare cu energie termică de la o centrală termică de

termoficare
1 - sursa de căldură (CET); 2 - rețeaua de transport primară; 3 - rețeaua de distribuție secundară;
4 - punct termic, A - zona industrială; B - zona urbană.
Sursa de căldură este reprezentată de cazane de abur de înaltă presiune, se
prepară abur care este introdus în turbine la presiuni mari și pune în mișcare un generator
electric care produce energie electrică.

30
 Fig.II.1.5. Amplasarea CET Iași și rețeaua de termoficare a Campusului T. Vladimirescu
Soluția se justifică analizând criteriile economico-energetice, care au în vedere
mărimea consumului de căldură industrial și urban, concentrarea consumatorilor,
eșalonarea intrării în funcțiune a acestora, natura combustibilului etc.
Această soluție mai poate fi denumită și “încălzire la distanță” sau “încălzire
urbană”.
În interiorul zonei de consum se folosește o rețea de distribuție. Agentul termic
produs de sursa de încălzire are parametri diferiți față de cei ai instalațiilor interioare de
încălzire centrală și, din acest considerent, se folosesc puncte termice pentru
transformarea parametrilor agenților la valorile de consum. În punctele termice se
realizează racordarea rețelei exterioare a consumatorilor la rețeaua de distribuție,
respectiv prepararea apei calde de consum. Rețeaua de distribuție de la sursă până la
punctul termic, se numește rețea primară iar cea de la punctul termic până la consumator
se numește rețea secundară.
Atunci când într-o clădire, se află una sau mai multe surse de căldură care nu
alimentează decât clădirea respectivă, se consideră că alimentarea cu energie termică se
realizează local.
În Fig.II.1.6. este reprezentată schema unei instalații de alimentare cu energie
termică de la o centrală termică proprie, care este soluția pentru încălzirea centrală de
apartament (sau de bloc) cu centrală termică proprie (individuală) a unei clădiri.

31
Fig.II.1.6. Schema unei instalații de alimentare cu energie termică de la o centrală termică proprie
1 - centrala termică; 2 - instalația interioară de încălzire; 3 - consumator.

II.1.2. Clasificarea instalațiilor de încălzire

Clasificările convenţionale împart instalațiile de încălzire după cum urmează:
1. Instalațiile locale de încălzire;
2. Instalațiile de încălzire centrală;
3. Instalațiile de termoficare.
1. Instalațiile locale de încălzire sunt instalații la care energia termică se produce
chiar la locul de utilizare, în încăperile ce trebuiesc încălzite.

Soluțile pentru încălzirea locală sunt prezentate în Tab.II.1.1.

32
 Tab.II.1.1. Soluții pentru încălzirea locală

 sobe din materiale ceramice

sau metalice;

 șemineuri;

 încălzitoare electrice.

2. Instalațiile de încălzire centrală

a) instalația de încălzire centrală cu apă caldă;
b) instalația de încălzire centrală cu abur;
c) instalația de încălzire centrală cu aer cald.

a) Instalația de încălzire centrală cu apă caldă are următoarele componente:

 sursă de căldură;
 reţea de distribuţie;
 instalaţie interioară de încălzire.
În Tab.II.1.2. este prezentată clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de modul
în care se realizează transferul de căldură în încăperi.

33
 Tab.II.1.2. Modalități de transfer a căldurii în încăperi

 transfer prin convecţie şi radiaţie (de

exemplu: corpuri statice);

 transfer prin convecţie (de exemplu: aer cald

sau folosind convectoare);

 transfer prin radiaţie (de exemplu: panouri

radiante).

În Tab.II.1.3. este prezentată clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de modul

de circulație a apei calde.
Tab.II.1.3. Modul de circulaţie a apei calde:

 circulaţie naturală
(gravitațională);

34
  circulaţie forţată (cu ajutorul
pompelor);

În Tab.II.1.4. este prezentată clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de

numărul de conducte care alimentează corpurile de încălzire.
Tab.II.1.4. Clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de numărul de conducte care
alimentează corpurile de încălzire

 bitubulare

 monotubulare

35
 În Tab.II.1.5. este prezentată clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de tipul
corpurilor de încălzire.
Tab.II.1.5. Clasificarea instalațiilor de încălzire după tipul corpurilor de încălzire:

 radiatoare

 convectoare

 registre

 panouri radiante

În Tab.II.1.6. este prezentată clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de modul

de distribuție a conductelor.

36
 Tab.II.1.6. Clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de modul de distribuţie a
conductelor

 distribuţie radială

 distribuţie arborescentă

 distribuţie inelară

În Tab.II.1.7. este prezentată clasificarea instalațiilor de încălzire în funcție de natura

materialului din care sunt executate conductele.
Tab.II.1.7. Clasificarea instalațiilor de încălzire după natura materialului din care sunt executate
conductele

 țevi din oţel cu sudură longitudinală

 țevi din cupru

 țevi din material plastic (din polietilenă şi

polipropilenă)

 țevi din material stratificat

37
 În funcție de modul de funcționare și exploatare a instalațiilor, acestea pot fi:
 manuale;
 semiautomatizate;
 complet automatizate.

c) Instalațiile de încălzire centrală cu aer cald

Schema generală a unei instalații de încălzire cu aer cald este prezentată în

Fig.II.1.7.

Fig.II.1.7. Schema instalației de încălzire cu aer cald

1 – sursa de căldură cu aer cald, 2 – tubulatură de introducere aer cald, 3 – tubulatură de
evacuare/recirculare, 4 – grilă de introducere, 5 – grilă de evacuare.
Tab.II.1.8. prezintă clasificarea instalațiilor de încălzire cu aer cald după modul de
circulaţie a aerului.
Tab.II.1.8. Modul de circulație a aerului într-o instalație cu aer cald

 cu circulație naturală

 cu circulație forțată (cu ventilatoare)

38
 După rația de aer proaspăt, instalațiile de încălzire cu aer cald pot fi cu:
 aer recirculat;
 aer proaspăt;
 mixte.

3. Instalațiile de termoficare (CET)

Acestea presupun producerea concomitentă a energiei termice și a energiei
electrice, în termocentrale de mare putere. Energia termică este tranzitată prin reţele de
transport la distanţă.
Instalațiile de termoficare pot fi:
- urbane;
- industriale.

II.1.3. Criterii de alegere a instalației de încălzire

Alegerea instalației de încălzire pentru o clădire sau pentru un grup de clădiri se
face în funcție de destinația acestora. Pentru un domeniu mai larg de utilizare se
recomandă folosirea ca agent termic a apei calde sau apei fierbinți și pentru cedarea de
căldură se indică încălzirea folosind corpuri statice, încălzirea prin radiație și încălzirea cu
aer cald.
Având în vedere definiția instalației de încălzire se poate afirma că aceasta
urmăreşte ca temperatura aerului interior să fie cât mai uniformă în încăpere, fără variaţii
care să influenţeze starea generală de confort termic din interior.
Comparând încălzirea locală cu încălzirea centrală se observă cu uşurinţă avantajul
încălzirii centrale, mai ales când sunt utilizate echipamente corespunzătoare şi cu un mare
grad de automatizare.
La alegerea instalației de încălzire pentru o locuinţă se au în vedere două aspecte
principale:
- aspectul termic dat de eficienţă astfel încât instalația de încălzire să asigure
condiţiile de confort cerute pentru fiecare încăpere;
- aspectul economic care se referă la realizarea instalației de încălzire precum şi
exploatarea şi întreţinerea lui cu cheltuieli minime.
Însă trebuie urmărite şi alte aspecte referitoare la gradul de izolare termică a clădirii,
combustibilul de care se dispune, de gradul de complexitate al clădirii, gradul de utilizare şi
nu în cele din urmă dacă este o clădire nouă sau veche.
Aşadar, pentru clădirile de locuit, pot exista două situaţii distincte care se abordează
diferit:
 La construcţiile noi – unde alegerea instalației de încălzire presupune mai întâi un
studiu al caracteristicilor tehnice şi de cost a materialelor de construcţie ce vor fi
folosite, urmărindu-se alegerea unor materiale cu proprietăţi termotehnice cât mai
bune, la un preţ cât mai redus;

39
  La construcţiile existente – problema care se pune este legată de îmbunătăţirea
condiţiilor de confort termic şi, în acelaşi timp, de reducere a consumului de
combustibil.
Schimbarea instalației de încălzire impune, totodată, un studiu legat de cheltuielile
privind desfiinţarea fostei instalații, posibilităţile de amplasare a corpurilor şi a aparatelor
de încălzire aferente noii instalații, precum şi de cheltuielile suplimentare legate de
eventualele măsuri de izolare termică a elementelor exterioare de construcţii.
La alegerea instalației de încălzire trebuie să se aibă în vedere şi faptul că instalaţia
trebuie să fie durabilă, sigură în funcţionare, uşor de întreţinut şi exploatat.
Se recomandă ca pentru clădirile vechi prevăzute cu încălzire locală cu sobe, să se
utilizeze arzătoare automatizate dar, se recomandă utilizarea încălzirii centrale.
Pentru clădiri vechi prevăzute cu încălzire centrală cu circulaţie naturală se poate
înlocui cu încălzire centrală cu circulaţie forţată.
Pentru clădiri noi soluţia, cea mai utilizată este încălzirea centrală de apartament cu
circulaţie forţată. Alte soluţii funcţionale pot combina încălzirea convectivă cu încălzirea
prin radiaţie de joasă temperatură.
Instalația de încălzire trebuie să respecte următoarele:
 Menținerea în încăperi a unei temperaturi uniforme atât în plan vertical cât și
orizontal dar și evitarea fenomenului de radiație rece;
 Reglarea temperaturii interioare în funcție de necesități și corelată cu inerția
termică a elementelor delimitatoare ale încăperilor;
 Asigurarea unor viteze a curenților de aer în limita confortului termic;

legerea surselor de căldura nepoluante sau cu un impact cât mai mic
asupra mediului înconjurător și fără degajări de praf și zgomot;
 Adoptarea soluțiilor pentru instalației de încălzire cu un raport cât mai bun
cost de investiție/ cost de exploatare;
 Asigurarea condiției ca fiecare beneficiar al instalației de încălzire să
platească cât consumă.

II.1.4. Agenţi termici

Agenţii termici sunt fluide capabile să transporte, în anumite condiţii, o cantitate de
energie de la locul de producere la locul de consum sau, să transmită căldura unui alt fluid
care, la rândul său, devine agent termic denumit agent termic secundar.
Cel mai des utilizați agenți termici sunt:
 apă caldă (cu temperatura până la 100 °C);
 apă fierbinte de joasă presiune (cu temperatura de 100...115 °C);
 apă fierbinte de înaltă presiune (cu temperatura  115 °C);
 abur de joasă presiune (cu presiunea ≤ 0,7 at);
 abur de medie şi înaltă presiune (cu presiunea  0,7 at);
 aerul;
 uleiul sau alte fluide care au temperaturi de vaporizare ridicate la presiuni
mici.

40
 Cel mai utilizat agent termic este apa caldă cu parametrii 95...75 °C, temperatura
pentru tur și retur, în condiții nominale de temperatură exterioară.
Se folosesc valori mai reduse ale temperaturii pentru clădiri medicale precum și la
creșe și grădinițe (80...65 °C), precum și pentru cele folosind sistemul de încălzire prin
radiație cu suprafețe radiante (sub 60 °C). Se recomanda un ecart de temperatura de 20
°C pentru instalațiile de încălzire cu apă caldă, având temperatura nominală pe conducta
de ducere 80...95 °C.
Variaţia debitului de agent termic se realizează fie prin variaţia debitului de fluid –
agent termic (reglaj cantitativ), fie prin variaţia temperaturii agentului termic (reglaj
calitativ).
Apa fierbinte se utilizează în reţele de transport şi de distribuţie la temperaturi de
150...70 °C în condiții nominale de temperatură exterioară. Temperatura apei fierbinți se
alege în funcție de destinația spațiului încălzit, de sistemul de încălzire și de caracteristicile
echipamentului de încălzire.
Trebuie de menţionat, că apa este utilizată în stare lichidă şi la temperaturi
superioare celei de vaporizare la presiunea atmosferică, caz în care poartă denumirea de
apă fierbinte (t  100 °C, spre deosebire de apa caldă, când t  100 °C – denumirea se
referă la temperatura apei din conducta de ducere).
Pentru temperaturi de peste 100 °C, apa trebuie să se găsească în orice punct al
instalaţiei la o presiune totală (statică plus dinamică), mai ridicată decât cea de vaporizare,
corespunzătoare temperaturii apei (pentru a împiedica vaporizarea apei în punctul
respectiv).
În domeniul temperaturilor t = 100...115 °C se foloseşte denumirea de – apă caldă
– corespunzând unei situaţii în care instalaţia respectivă este supusă unor măsuri de
siguranţă mai puţin severe decât apa fierbinte cu temperaturi mai mari de 115 °C (limita de
115 °C este stabilită convenţional, în ţara noastră, în alte ţări folosindu-se şi limite de 120
°C sau 100 °C).
Aburul este folosit ca agent termic pentru încălzire doar în industrie, adică unde
este nevoie să se prepare de abur tehnologic.
Se recomandă utilizarea aburului la:
 încălzirea clădirilor cu volum până la 500 m3, fără degajări de praf,
amplasate izolat în incinte;
 industriale;
 instalațiile de încălzire cu aer cald, în condițiile asigurării unei posibilități de
reglare a debitului de căldură furnizat de aparat;
 încălzirea unor locuri de muncă izolate în hale mari de producție;
 încălzirea unor încăperi în clădiri în care aburul se utilizează pentru nevoi
tehnologice.
Aerul este utilizat pentru încălzire mai ales în instalațiile de climatizare (încălzire și
răcire) dar și în cazul clădirilor cu inerție termică mică.
Uleiul (uleiul diatermic) folosit ca agent termic se regăsește în industrie, și
utilizează agentul termic la temperaturi foarte mari.

41
 II.1.5. Surse termice
Sursa termică constituie locul unde se produce, sau de unde se poate procura un
anumit agent termic.
Sursele de căldură pentru încălzirea clădirilor sunt:
 arderea combustibililor, solizi, lichizi sau gazoși.
 agentul termic, de obicei apă fierbinte, furnizat de instalațiile de termoficare;
 energia electrică în cazul încălzirii cu radiatoare electrice;
 energia solară captată de panouri solare termice;
 mediul ambiant (solul) în cazul încălzirii cu pompe de căldură.
Surse termice – Combustibili
Prin termenul combustibili sunt desemnaţi combustibilii clasici (cărbuni, petrol şi
derivatele sale, gaze naturale etc.).
Clasificarea combustibililor se poate realiza pe de-o parte după starea de agregare
în combustibili solizi, lichizi şi gazoşi, iar pe de altă parte după provenienţă în combustibili
naturali şi artificiali.
La combustibilii solizi şi lichizi compoziţia se exprimă în fracţii (sau procente)
masice, iar proprietăţile lor fizice şi chimice se exprimă raportate la 1 kilogram (kg).
La combustibilii gazoşi compoziţia se exprimă în părţi (sau procente) volumice, iar
proprietăţile lor fizice şi chimice se exprimă raportate la 1 metru cub normal (1m3N)
După puterea calorifică inferioară raportată la masa iniţială combustibilii se clasifică
în:
 Combustibili inferiori, cu puterea calorifică inferioară sub 12,56 MJ/kg
(3000 kcal/kg);
 Combustibili medii, cu puterea calorifică inferioară între 12,56 – 20,93 MJ/kg
(3000 – 5000 kcal/kg);
 Combustibili superiori, cu puterea calorifică inferioară peste 20, 93 MJ/kg
(5000 kcal/kg).

Combustibilii solizi
Dintre combustibilii solizi naturali fac parte biomasa din plante arse ca atare (paie,
lemn), cărbunii, şisturile combustibile. Sunt consideraţi combustibili artificiali mangalul,
cocsul şi semicocsul, brichetele de cărbune, deşeurile combustibile solide (rumeguş, talaş,
coji de seminţe, puzderii etc.), combustibilii solizi pentru industria aeronautică.

Combustibilii lichizi
Singurul combustibil lichid natural este considerat ţiţeiul. Sunt consideraţi
combustibili artificiali benzina, petrolul lampant, combustibilul pentru aviaţie, motorina,
combustibilul lichid uşor, gazul petrolier lichefiat, păcura, metanolul, combustibilii lichizi
pentru aeronave.

42
 Combustibilii gazoşi
Dintre combustibilii gazoşi naturali fac parte gazul natural şi gazele de sondă. Sunt
consideraţi combustibili artificiali gazul de furnal, gazul de cocserie, gazele de rafinărie,
hidrogenul.

Surse termice – energia electrică

Încălzirea electrică are la bază efectul Joule prin care energia electrică poate fi
transformată în căldură şi utilizată (fromula). Această soluție prezintă pentru consumator
multe avantaje: independență pentru orice investiție, posibilităţi facile de reglare,
programare, contorizare, confort și lipsa oricăror forme de poluare.
Costul ridicat al energiei electrice în ţara noastră limitează folosirea pe scară largă a
acesteia pentru instalațiile de încălzire.
Sunt cazuri în care se justificată alegerea unei astfel de instalații de încălzire
electrice pentru clădiri din zone care nu au posibilitatea utilizării gazului metan dar poate fi
utilizată ca sursă de vârf (explicație) în cazul clădirilor cu încălzire neconvențională sau
clasică.
Instalațiile de încălzire electrică pot fi: cu încălzire directă fără acumulare, cu
acumulare sau mixte.
Ca aparate de încălzire se folosesc: radiatoare din tablă de oțel cu ulei diatermic,
radianţi electrici, aeroterme electrice, etc.

Surse termice - energia solară

a) Panourile solare termice sunt cele utilizate ca sursă termică.
b) Panorile solare termice sunt pot fi:
 panouri solare plane;
 panouri solare cu tuburi vidate.
O instalație cu panouri solare constă din panourile solare, lichidul de transfer al
căldurii, pompa de circulație a lichidului, schimbătorul de căldură, rezervorul de acumulare
și componentele de comandă/control.
Mai multe detalii se regăsesc în capitolul II.3.
Surse termice – Aerul, apa și solul în cazul încălzirii cu pompe de căldură.
Mediul ambiant, adică aerul, apa și solul pot fi surse de căldură atunci când utilizăm
soluții de încălzire cu surse neconventionale și se folosesc pompele de căldură.
Sursele pompelor de căldură pot fi:
a) aerul (atmosferic, evacuat din incintele climatizate, gazele de ardere etc.);
b) apa (de suprafaţă, subterană, geo-termală sau tehnologică);
c) solul (pământul, deşeurile menajere).
Mai multe detalii se regăsesc în capitolul II.3.
 II.2. Sisteme de încălzire

II.2.1. Instalații de încălzire locală

Încălzirea locală este cea mai simplă instalaţie de incalzire si se recomandă a fi
utilizată la clădiri individuale mici sau clădiri care au caracter sezonier si prezintă o serie de
avantaje: cost de investiţie redus, posibilitatea încălzirii numai a spaţiilor utilizate, folosirea
tuturor categoriilor de combustibili gazoşi, lichizi şi solizi, instalarea rapidă cu mijloace
locale, exploatare uşoară, deci puţin costisitoare etc.
Sunt si multe dezavantaje ale acestui sistem de incalzire - randament termic mic,
suprafeţele încălzitoare au dimensiuni mari şi ocupă mult spaţiu în încăperea în care sunt
amplasate respectiv pericol de incendiu în manipularea combustibilului.
Clasificarea instalațiilor de încălzire locală
Cele mai utilizate solutii pentru incalzirea locala sunt:
 sobe din materiale ceramice sau metalice;
 șemineuri;
 încălzitoare electrice;

II.2.1.1. Încălzirea cu sobe

Cea mai simplă instalație de încălzire locală este încălzirea cu sobe, unde sursa
termică şi suprafaţa încălzitoare alcătuiesc un tot unitar care încălzește încăperea pe care
o deserveşte.
În funcție de modul de acumulare și cedare a căldurii deosebim sobe cu acumulare
și sobe fără acumulare de căldură, iar în funcție de combustibilul utilizat sobele pot
funcționa cu combustibil solid, lichid si gazos. După modul constructiv, sobele sunt
construite din zidărie de cărămidă și teracotă (ceramică) sau pot fi metalice.
Cele mai utilizate sunt sobele ceramice cu diferite forme geometrice exterioare
(Fig.II.2.1.) a căror caracteristică principală este lungimea mare a traseului gazelor de
ardere care duce la acumularea căldurii în pereții sobei și cedarea lentă a acesteia în
încapere (Fig.II.2.2.).

Fig.II.2.1. Sobe ceramice

46
 Fig.II.2.2. Traseul gazelor rezultate în urma arderii
1 - admisie aer, 2- gratar, 3- evacuare gaze de ardere, 4 – cenușar, 5 – cameră de ardere (focar),
6 – traseul gazelor de ardere. (http://negrestioas.olx.ro, http://ro.brunner.eu/,
http://www.myhammam.ru)
Sobele metalice realizează o încălzire rapidă a încăperilor prin realizarea unor
temperaturi ridicate a pereţilor însă cu un grad de confort redus. Combustibilul utilizat
pentru acestea: lemn, cărbune, gaze naturale, gaze lichefiate sau combustibil lichid –
CLU, motorină.
Tot din această categorie mai fac parte aparatele de încălzire alimentate cu gaze
naturale şi se compun dintr-un focar amplasat la partea inferioară, unde este amplasat
arzătorul cu gaze, un dispozitiv de siguranţă şi racorduri la coş sau direct în exterior.

II.2.1.2. Încălzirea cu șemineuri

Şemineurile sunt sobe cu foc deschis sau închis (Fig.II.2.3.a) racordate la coşuri de
fum cu legătură directă cu exteriorul.
La șemineurile cu focar deschis transmisia căldurii se realizează în cea mai mare
parte prin radiaţie iar la cele cu focar închis cedarea căldurii se realizează preponderent
prin convecție așa cum se observă și în Fig.II.2.3.b
Combustibilul folosit este, în general lemnul, randamentul fiind destul de scăzut. Se
construiesc șemineuri cu grătarul din oțel sau fontă, cu posibilităţi de reglare a aerului
necesar arderii și cu colectarea cenuşii.

Fig.II.2.3. Construcția unui șemineu cu focar închis

1 – izolație termică, 2 – coș de inox, 3 – grilă de ieșire aer cald, 4 – închidere, 5 – grilă de
decompresie, 6 – traseu evacuare fum.

47
 Acest mod de încălzire este folosit ca un foc de agrement și reprezintă un element
decorativ montat în camera de zi pentru care acoperirea necesarului de căldură se
realizează cu alte instalații de încălzire (Fig.II.2.4 ).

Fig.II.2.4. Șemineu decorativ

Sunt construite șemineuri cu posibilităţi de recuperare a căldurii din gazele de
ardere care au intercalat pe traseul gazelor de ardere un schimbător de căldură gaze de
ardere-apă – termoșemineu și pot furniza agent termic pentru o instalație de încălzire cu
corpuri statice așa cum se observă în Fig.II.2.5.

Fig.II.2.5. Instalație termoșemineu

1 – termoșemineu; 2 – vas de expansiune; 3 – panou de comanda electronic; 4 – pompă de
recirculare; 5 – sondă imersă; 6 – tub de siguranță; 7 – apă rece sanitară; 8 – apă caldă sanitară; 9
– supapă termică; 10 – tur instalație încălzire; 11 – retur instalație încălzire; 12 – robinet de golire;
13 – robinet de umplere; 14 – robinet cu sferă; 15 – preaplin; 16 – coș fum; 17 – radiatoare; 18 –
consumator apă caldă menajeră duș.
Instalațiile cu termoșemineu se pot executa ca sistem autonom de încălzire, și nu
necesită pompă de circulație. Se poate monta și pentru case fără alimentare cu energie
electrică, putând asigura inclusiv prepararea apei calde menajere (Fig.II.2.6.a.).

48
 Cazul instalației standard cu circulaţie naturală este prezentat în Fig.II.2.6.a.
Șemineul poate fi montat în paralel/cascadă cu o centrală cu gaze naturale şi circulaţie
forţată (Fig.II.2.6.b.)

a) b)
Fig.II.2.6. Instalații cu termoșemineu : a) circulație naturală ; b) circulație forțată
1 – termoșemineu; 2 – stocator (puffer); 3 – radiatoare; 4 – vas de expansiune deschis; 5 –
centrală termică cu gaze naturale; 6 – pompă de circulație. (www.semineesobe.ro,
http://www.biostefeco.ro)

II.2.1.3. Încălzirea electrică

Încălzirea cu aparate electrice reprezintă un sistem de încălzire locală destul de
puţin utilizată în România datorită costului ridicat al energiei electrice. Aceste aparate
electrice de încălzit sunt utilizate acolo unde nu există un combustibil clasic, sau pentru
preluarea vârfurilor de consum de căldură.
Ca şi sobele, acestea se pot împărţi în aparate de încălzire fără acumulare de
căldură şi aparate cu acumulare de căldură.
Din categoria aparatelor electrice fără acumulare de căldură menţionăm
radiatoarele şi convectoarele. Acestea au puteri termice cuprinse între 700 şi 2500 W şi
sunt utilizate pentru încălzirea rapidă a locuinţelor sau pentru acoperirea vârfurilor de
necesar de căldură în perioada cu temperaturi exterioare scăzute.
Încălzirea cu aparate electrice cu acumulare de căldură constă în acumularea de
căldură în perioada de noapte, când costul energiei este redus şi cedarea ei în timpul zilei.
Acest tip de încălzire se utilizează acolo unde există tarife diferenţiale ale energiei
electrice şi sunt caracterizate prin simplitate şi securitate.
Din categoria încălzitoarelor electrice fac parte radiatoarele electrice (Fig.II.2.7.a) și
aerotermele electrice (Fig.II.2.7.b)

49
 Fig.II.2.7. Radiatoare electrice şi aeroterme electrice (http://www.calorserv.ro)

II.2.2. Instalații de încălzire centrală

II.2.2.1. Instalații de încălzire centrală cu apă caldă

Instalațiile de încălzire cu apă caldă sunt realizate după diverse scheme, în funcție
de natura construcției, de condițiile locale etc.
Referitor la alcătuirea instalației de încălzire centrală se poate afirma că sunt trei
părți componente (Fig.II.2.8.):
 sursa de căldură – bazată pe arderea combustibililor, are în
componența sa generatoarele de căldură, pompe, distribuitoare, recipiente sub
presiune etc.
 rețelele de distribuție – sunt alcătuite, în principal, din conducte,
armături, compensatoare de dilatare, puncte fixe etc.
 consumatorul – cuprinde corpuri și aparate de încălzire.

Fig.II.2.8. Schema de principiu a instalației de încălzire centrală

1 – sursă de căldură; 2 – distribuție primară; 3 – consumator – radiator.
Elementele componente principale ale unei instalații de încălzire cu apă caldă sunt
(Fig.II.2.9.):
 sursa de căldură (cazanul);
 rețeaua de conducte pentru distribuția agentului termic la corpurile de
încălzire;
 corpurile de încălzire situate în fiecare încăpere;
 elemente pentru siguranța instalației;
 armăturile și dispozitivele de reglaj;
 instalația pentru prepararea apei calde menajere (optional);
 instalația de alimentare cu combustibil.

50
 Aceste elemente se regăsesc la toate categoriile de instalații de încălzire centrală
cu apă caldă, diferența fiind doar tipul constructiv și soluția adoptată.

Fig.II.2.9. Instalația de încălzire centrală (www.vigas.bg)

1 – boiler, 2 – supapă de siguranță, 3 – termostat, 4 – pompă de circulație, 5 – stocator apă caldă,
6 – vană de amestecare cu patru căi, 7 – radiator, 8 – vas de expansiune, 9 – valvă (deschisă în
lipsa tensiunii), 10 – control electronic, 11 – grup de termometre, 12 – supapă de reținere.
II.2.2.2. Instalaţii de încălzire cu circulaţie naturală
Primele instalații de încălzire utilizate pentru clădirile de locuit individuale au fost
cele de încălzire cu circulaţie naturală.
La aceste instalaţii, datorită temperaturii mai ridicate, apa caldă din cazan, cu
greutate specifică mai mică, este împinsă de apa rece din conducta de întoarcere cu
greutate specifică mai mare şi astfel se realizează circulaţia. Când ajunge în radiator, apa
se răceşte, realizându-se astfel o diferenţă de presiune necesară asigurării circulaţiei.
Acest tip de instalaţie are în componență un cazan, care, de obicei este poziționat
într-un spațiu de la subsol, reţea de distribuţie, în cele mai multe cazuri arborescentă şi
coloane care alimentează corpurile de încălzire.

a) Instalaţie de încălzire cu b) Instalaţie de încălzire cu c) Instalaţie de încălzire cu

apă caldă, bitubulară, cu apă caldă, bitubulară, cu apă caldă, bitubulară, cu
circulaţie naturală și circulaţie naturală și circulaţie naturală și
distribuţie inferioară. distribuţie superioară. distribuţie mixtă.
Fig.II.2.10. Tipuri de instalaţii de încălzire cu apă caldă cu circulaţie naturală
B - boiler (preparare acm); C – cazan (încălzire); Ca - conductă pentru aerisire; CC - conductă de
legătură; CPP - conductă de preaplin; VED - vas de expansiune deschis.

51
 Majoritatea instalaţiilor s-au executat în sisteme bitubular adică cu două conducte
de alimentare a corpurilor de încălzire. Conductele principale de ducere şi de întoarcere
precum şi conductele de legătură la coloane ale corpului de încălzire se prevăd cu pante,
astfel încât la umplerea cu apă a instalaţiei, aerul să fie eliminat în exterior prin vasul de
expansiune deschis.
Din punctul de vedere al asigurării siguranţei instalaţiei, acestea s-au realizat în
marea majoritate cu vas de expansiune deschis. Există însă variante de realizare şi cu vas
de expansiune închis completat cu sistemul de siguranţă format din supapele de siguranţă
(Fig.II.2.14.).
În Fig.II.2.14. este prezentată o variantă de realizare a instalaţiilor de încălzire cu
apă caldă, cu distribuţie inferioară, bitubulare cu VEI și cu circulaţie naturală.

Fig.II.2.14. Instalaţie de încălzire cu apă caldă, cu circulaţie naturală, bitubulară, distribuţie

inferioară şi VEI
B - boiler (preparare acm); C – cazan (încălzire); Ca - conductă pentru aerisire; CC - conductă de
legătură; CPP - conductă de preaplin; VEI - vas de expansiune închis; VA - vas pentru aerisire; R -
robinet; SS - supapă de siguranţă.
Vasele de expansiune deschise (VED) au rolul de a compensa variaţiile de volum
ale apei din instalație, determinate de temperaturi ridicate, precum și menţinerea acesteia
în contact cu aerul atmosferic. Se recomandă ca umplerea instalaţiei să se realizeze prin
conducta de retur în punctul situat cel mai jos.
În cazul distribuţiei inferioare, la partea superioară a conductei de tur se folosește
un sistem de aerisire pentru fiecare coloană. Acesta colectează aerul și apoi îl elimină în
exterior printr-o conductă orizontală care este racordată la conducta de siguranţă tur. De
obicei, legătura la conducta de siguranţă tur se face în sac pentru evitarea circulaţiei
nedorite a agentului termic între coloane.

54
 În cazul distribuţiei superioare, circulaţia apei este mai intensă deoarece la
presiunea termică determinată de răcirea apei în radiatoare, se adaugă și cea produsă
prin răcirea apei în coloane, atât pe conducta de tur, cât şi pe cea de retur. Combustibilii
clasici utilizaţi cel mai adesea pentru cazanele de încălzire sunt: gazoși, lichizi sau solizi.
Principalul avantaj al acestui sistem de încălzire constă în simplitatea realizării
instalațiilor, de obiceci cu ţevi din oţel și armături din fontă sau oţel. Dezavantajul este
reprezentat de necesitatea unor diametre mari pentru conducte, respectiv consum mare
de material.
Există în continuare clădiri cu instalaţii de încălzire cu circulaţie naturală, dar pe
măsură ce se realizează reabilitarea sau modernizarea acestora, sunt înlocuite cu alte
sisteme.

II.2.2.3. Instalaţii de încălzire cu circulaţie forţată

Alcătuirea acestor instalaţii este asemănătoare cu a instalaţiilor cu circulaţie
naturală, deosebindu-se de acestea prin aceea că pe conducta de tur sau retur se
intercalează una sau mai multe pompe de circulație. Și instalaţiile cu circulaţie forţată pot fi
realizate bitubulare sau monotubulare, cu distribuţie inferioară, superioară sau mixtă.
Avantajul principal al sistemului, în comparaţie cu instalaţiile cu circulaţie naturală, constă
în posibilitatea utilizării unor diametre mai mici ale conductelor, fiind recomandat a fi
implementat în cazul clădirilor cu suprafață mare.
Scheme ale instalaţiilor de încălzire cu apă caldă cu circulaţie forţată,
bitubulare:

Fig.II.2.18. Instalaţie de încălzire cu apă caldă, bitubulară, cu circulaţie forţată, distribuţie inferioară
şi VEI.

55
C – cazan (încălzire); Ca - conductă pentru aerisire; CC - conductă de legătură; CPP - conductă de
preaplin; P - pompă de circulaţie a apei; VEI - vas de expansiune închis; VA - vas de aerisire; R -
robinet; CSD - conductă de siguranţă tur; CSI - conductă de siguranţă retur; SS - supapă de
siguranţă.
De obicei, acest sistem de încălzire este utilizat la blocurile de locuinţe în sistem
centralizat. Pentru clădirile de locuit unifamiliale sau cele cu un număr mic de apartamente,
sistemul este utilizat numai la clădirile vechi şi este luat în considerare ca soluţie pentru
clădirile existente.

II.2.3. Instalații de încălzire individuală centralizată

II.2.3.1. Elemente componente

Încălzirea individuală centralizată îmbină avantajele încălzirii individuale cu
performanţele oferite de încălzirea colectivă.
Acest sistem este compus din patru părţi principale (Fig.II.2.19.).
1. sursă de căldură – alcătuită din centrala termică împreună cu echipamentul
de preparare şi distribuţie a agentului termic.
2. reţea de distribuţie primară – reprezintă reţeaua de distribuţie de la nivelul
centralei termice, precum şi coloanele de alimentare a modulelor termohidraulice.
3. modul termohidraulic – se amplasează într-o nişă la nivelul fiecărui
apartament, cuprinzând aparatură de măsură, distribuţie şi contorizare.
4. reţea de distribuţie secundară – realizează distribuția energiei la corpurile
de încălzire (se mai numește și buclă individuală de apartament).
La acest sistem de încălzire se remarcă modul de funcţionare şi exploatare precum
şi eficienţa faţă de sistemele de încălzire prezentate anterior.
Un avantaj al acestui sistem de încălzire constă în posibilitatea contorizării pentru
fiecare apartament a consumului de energie termică. Se prevede posibilitatea citirii
consumului de căldură din exteriorul locuinței, dintr-un spaţiu comun, de exemplu casa
scării.
Cerinţa de contorizare individuală este preferată de majoritatea utilizatorilor din
clădirile de locuit existente din marile ansambluri, pentru că fiecare doreşte să plătească
doar cât consumă, iar acest sistem satisface această cerinţă. Prin urmare, a apărut
opţiunea de distribuţie orizontală, pentru fiecare apartament în parte.
Sistemul de încălzire individual-centralizat este recomandat pentru încălzirea
locuinţelor multifamiliale, fiind utilizat cu rezultate spectaculoase.

58
 Fig.II.2.19. Instalație de încălzire individuală centralizată
I - centrala termică, II - distribuţia primară; III - modul termohidraulic; IV - reţea de distribuţie
secundară (bucla de apartament); 1 - cazane pentru încălzire; 2 - pompă de circulaţie; 3 –
distribuitor - colector; 4 - conductă de tur pentru distribuţia primară; 5 - conductă de retur pentru
distribuţia primară; 6 – contor energie termică; 7 - racord de tur; 8 - racord de retur; 9 - robinet de
radiator; 10 - radiator; 11 - robinet de dezaerisire; 12 - conductă de distribuţie tur pentru reţeaua
secundară; 13 - conductă de distribuţie de retur pentru reţeaua secundară; 14 - modul
termohidraulic; 15 – robineți, 16 - robinet cu două căi cu servomotor; 17 - termostat montat în
cameră.
Acest sistem de încălzire prezintă o serie de caracteristici specifice:
 se utilizează o singură centrală termică pentru preparea agentului
termic şi a acm, precum şi toate echipamentele sistemului de distribuţie;
 o reţea de distribuţie primară pentru întreaga clădire, care realizează
conexiunea dintre sursa de căldură şi reţeaua secundară prin intermediul modulelor
termohidraulice;
 utilizarea modulele termohidraulice pentru separarea consumatorilor şi
înregistrarea consumurilor de energie termică;
 reţele de distribuţie secundare care se pot executa în diferite variante
constructive;
 dotarea fiecărui modul termohidraulic cu contoare de căldură, de apă
rece şi apă caldă pentru măsurarea consumurilor de energie termică, de apă caldă
menajeră, de apă rece.

59
 Ca sursă de caldură se utilizează cazane de încălzire centrală pentru preparea
agentului termic pentru încălzire și preparare apei calde de consum. Acestea sunt descrise
pe larg in Capitolul II.5.2.
Reţeaua de distribuţie primară este reprezentată de coloanele de distribuție a
agentului termic, care sunt țevi din otel amplasate în spațiul comun, respectiv casa scării.

II.2.3.2. Module termohidraulice

Modulele termohidraulice au rolul de a realiza legătura între reţeaua de distribuţie
primară şi reţeaua de distribuţie secundară (bucla de apartament) şi permit reglarea,
contorizarea şi distribuţia agentului termic de la sursă către consumatori.
Cea mai uzuală modalitate de racordare este cea directă la reţeaua de distribuţie
primară (Fig.II.2.20.).

Fig.II.2.20. Modul termohidraulic cu racordare directă la reţeaua de distribuţie primară

1 - coloană de retur a distribuţiei primare; 2 - coloană de tur a distribuţiei primare; 3 - robinet de
reglare cu două căi cu servomotor; 4 - termostat încăpere.

Fig.II.21. Schema modulului termohidraulic cu racordare directă.

1 - coloană de retur a distribuţiei primare; 2 - coloană de tur a distribuţiei primare; 3 - robinet de
reglare cu două căi cu servomotor; 4 - termostat incapere; 5 - robinete de închidere (izolare); 6 -
prize de temperatură; 7 - debitmetru; 8 - contor de căldură; 9 - robinet de reglare.

60
 Fig.II.2.22. Schema modulului termohidraulic cu racordare directă în varianta cu distribuitor
colector.
1 - coloană de retur a distribuţiei primare; 2 - coloană de tur a distribuţiei primare; 3 - robinet de
reglare cu două căi cu servomotor; 4 - termostat incapere; 5 - robinete de închidere (izolare); 6 -
prize de temperatură; 7 - debitmetru; 8 - contor de căldură; 9 - robinet de reglare; 10 - distribuitor;
11 - colector.
Schemele în detaliu pentru racordarea directă sunt date în Fig.II.21. şi Fig.II.22.
Elementele componente sunt: robinetele de închidere (izolare), vana cu două căi cu
servomotor acţionată de termostatul/programatorul de ambianţă, robinetul de reglare
hidraulică, contorul de căldură, prize de temperatură, debitmetru, butelia de egalizare a
presiunii, distribuitor, colector.
Înregistrarea consumului de energie termică se realizează cu ajutorul contorului de
căldură – iar reglarea temperaturii interioare precum şi funcţionarea după cerinţele fiecărui
beneficiar se realizează cu termostatul/programatorul care închide şi deschide admisia
agentului termic prin acţionarea asupra vanei cu două căi.
Robinetul de reglare are rolul de a echilibra hidraulic bucla de apartament.
Se poate utiliza şi un distribuitor – colector montat după vana cu două căi, la care
se poate racorda individual fiecare corp de încălzire prin intermediul distribuitorului
colector din bucla de apartament.

II.2.3.3. Bucla de apartament - rețea de distribuție secundară

Bucla de apartament reprezintă instalaţia de încălzire interioară formată din reţeaua
de distribuţie şi corpurile de încălzire.
Reţeaua de distribuţie interioară se poate realiza cu o distribuţie radială, inelară sau
arborescentă, în varianta de sistem bitubular sau monotubular.
Alegerea tipului de distribuţie depinde de complexitatea clădirii, de poziţionarea
corpului de încălzire dar şi de condiţiile arhitecturale impuse.
În continuare sunt prezentate schematic câteva tipuri de reţele de distribuţie.
În Fig.II.2.23. este prezentată o distribuţie arborescentă, cu pozarea conductelor
aparent, la nivelul plintei.

61
 Fig.II.2.23. Reţea de distribuţie secundară arborescentă
1 - conductă de distribuţie tur; 2 - conductă de distribuţie de retur; 3 - racord de tur; 4 - racord de
retur; 6 - robinet de radiator; 5 - radiator; 7 - robinet de dezaerisire.

În Fig.II.2.24. s-a adoptat distribuţia radială cu utilizarea unui distribuitor-colector.

Fig.II.2.24. Reţea de distribuţie secundară radială cu distribuitor colector

1 – distribuitor-colector; 2 - robineti; 3 - racord de tur; 4 - racord de retur; 6 - robinet de radiator; 5 -
radiator; 7 - robinet dezaerisire.

62
 Fig.II.2.25. Reţea de distribuţie secundară monotubulară
1 - conductă de distribuţie tur; 2 - conductă de distribuţie de retur; 3 - racord de tur; 4 - racord de
retur; 6 - robinet de radiator; 5 - radiator; 7 - robinet de aerisire, 8 – coloane încălzire.

Reţeaua de distribuţie este alcătuită din ţevi multistrat cu inserţie din aluminiu, ţevi
din polietilenă reticulată sau ţevi din cupru care se montează aparent la plintă sau îngropat
în şapa de egalizare.

Fig.II.2.26.a. Distribuitor-colector înglobat în Fig.II.2.26.b. Tipuri de distribuitoare-

perete colectoare
Varianta de realizare cu distribuţie radială şi utilizarea distribuitorului – colector cu
montarea conductelor în şapa de egalizare este cea mai utilizată. Această soluţie conferă
o estetică foarte bună dar şi o funcţionalitate deosebită.
În Fig.II.2.26.a. şi Fig.II.2.26.b. sunt prezentate câteva tipuri de distribuitoare-
colectoare utilizate în instalaţiile de încălzire.
În cazul montării conductelor sub pardoseală, acestea se vor monta în manşoane
de protecţie.

63
 Racordarea corpurilor de încălzire la reţeaua de distribuţie se face diferenţiat ţinând
cont de sistemul de distribuţie, dar şi de armăturile cu care sunt prevăzute corpurile de
încălzire.
Modul de racordare a corpurilor de încălzire la reţeaua de distribuţie prin intermediul
unui distribuitor colector este prezentat în Fig.II.2.27.

Fig.II.2.27. Modul de racordare cu distribuitor colector

II.2.4. Instalații de încălzire prin radiație

Radiația este fenomenul de transmitere a căldurii de la un corp la altul sub forma
energiei radiante.
Instalațiile care folosesc energia radiantă emisă sub formă de unde
electromagnetice drept sursă principală de încălzire, fac parte din categoria instalațiilor de
încălzire prin radiație (instalațiile ale căror suprafețe încălzitoare cedează prin radiație cea
mai mare parte din căldura lor suprafețelor mai reci din încăpere).
Aceste instalații se caracterizează prin aceea că, suprafețele de încălzire, de obicei
plane, sunt părți ale plafonului, pardoselii, pereților sau plăci amplasate sub plafon sau
lângă pereți.
În raport cu instalațiile de încălzire convective, instalațiile de încălzire prin radiație
prezintă o serie de avantaje:
 repartiția uniformă a temperaturii în încăperi;
 asigurarea unui grad de confort mai ridicat, datorită faptului că
temperatura suprafețelor care delimitează încăperea este mai mare (comparativ cu
alte instalații), în timp ce temperatura aerului este mai scăzută;
 eliberarea spațiului folosit pentru amplasarea corpurilor de încălzire;
 posibilitatea de a utiliza surse de energetice cu potențialul termic
scăzut;
 posibilitatea de răcire în timpul verii etc.
Ca dezavantaje pot fi enumerate următoarele:
 costul de investiție mai ridicat;
 inerția termică mare și, deci, posibilități reduse de reglaj;
 interdependența dintre executarea lucrărilor de construcții și de
instalații etc.

Clasificarea instalațiilor de incalzire prin radiatie

Instalațiile de incalzire prin radiatie pot fi clasificate dupa mai multe criterii, astfel:
Dupa temperatura medie a suprafetelor incalzitoare:

64
  instalații de incalzire de joasa temperatura (θ = 25...90 ºC) - caz
in care suprafetele incalzitoare sunt chiar elemente de constructie;
 instalații de incalzire de temperatura medie (θ = 100...180 ºC) -
caz in care suprafetele incalzitoare sunt realizate sub forma de panouri sau
benzi suspendate pe plafonul incaperii;
 instalații de incalzire de temperatura inalta (θ = 200...1000 ºC) -
caz in care elementele incalzitoare sunt radiatii electrici sau cei care
functioneaza cu gaze sau cu combustibil lichid.
După modul de alcătuire a suprafețelor încălzitoare:
 Instalații cu suprafețe încălzitoare:
o de plafon;
o de pardoseală;
o de perete.
Aceste instalații folosesc drept agent termic atât apa caldă, cât și energia electrică.
 Instalații cu panouri radiante metalice:
o corpuri și plăci radiante suspendate;
o benzi radiante;
o profile radiante.
II.2.4.1. Încălzirea prin radiație de joasă temperatură
II.2.4.1.1. Încălzirea prin radiație de temperatură joasă temperatură cu agent
termic apă caldă
Instalațiile de încălzire cu panouri radiante sunt instalații la care conductele pentru
transportul agentului termic sunt înglobate în planşeu. Deşi cunoscut de mult, acest tip de
instalație nu s-a bucurat de o largă răspândire din cauza costului mai ridicat dictat de
exigenţele tehnologice superioare în raport cu instalaţiile clasice.
Reconsiderarea acestui tip de instalație, constatată în ultimii ani, se datorează
faptului că se dispune şi se face apel din ce în ce mai mult la agenţi termici cu parametrii
scăzuţi (ape geotermale, apa caldă produsă prin recuperarea căldurii din procese
tehnologice, apa caldă produsă prin conversia energiei solare). În acelaşi timp, fabricarea
tuburilor din materiale de sinteză (mase plastice termostabile la temperaturi de 80...90 °C)
reduce mult costul instalaţiei şi simplifică tehnologia de montaj.
Principalele avantaje ale încălzire prin radiaţie de joasă temperatură sunt:
 utilizarea unor agenți termici cu parametri coborâţi;
 gradient de temperatură pe verticală redus;
 repartiţie uniformă a temperaturilor pe suprafeţele încăperii;
 creșterea mediei temperaturilor suprafeţelor delimitatoare şi necesitatea unei
temperaturi a aerului interior mai mică cu 1...3 °C;
 economia de spaţiu în încăperi, precum și gradul ridicat de estetică
arhitecturală;
 oferă varianta răcirii încăperilor prin radiație în timpul sezonului cald.
Din cauza temperaturii reduse a suprafeţelor încălzitoare este necesară folosirea
unor suprafeţe mari de încălzire, motiv pentru care acestea pot fi constituite în suprafeţele

65
delimitatoare ale încăperii. rezultă astfel principalele soluții de încălzire prin radiație de
joasă temperatură:
 prin plafon, temperatura medie (tm) nu poate depăşi + 40 °C, din
considerente fiziologice (radiație asupra capului);
 prin pardoseală, la care tm este limitată la + 30 °C;
 prin pereţi, unde tm poate atinge + 70 °C.

Din cauza limitării temperaturii suprafeţei pardoselii şi a imposibilităţii utilizării

întregii suprafeţe (amplasarea mobilierului), instalaţia de încălzire prin pardoseală nu se
utilizează ca instalație unică de încălzire decât în cazul clădirilor cu un necesar redus de
căldură, determinat de o izolaţie bună a pereţilor exteriori, de condiţiile climatice moderate
sau de temperaturi interioare reduse (biserici).
Se recomandă în încăperi cu pardoseli reci, unde încălzirea pardoselii este
favorabilă (băi, piscine) sau în spaţiile în care montarea corpurilor statice de încălzire este
dificilă (expoziţii, foaierele teatrelor, holuri de recepţie, săli de sport, etc.).
Există posibilitatea de a încălzi unele părţi ale pardoselii la nivelul parterului
(standuri de vânzare), dar acest tip de instalație de încălzire este folosit uneori la
încălzirea trotuarelor, a rampelor şi a drumurilor.
 II.2.4.1.1.1. Încălzirea prin pardoseală
Aceste instalaţii sunt alcătuite dintr-un planşeu încălzitor, grupuri distribuitoare –
colectoare (utilizate pentru racordarea diferitelor circuite de încălzire), elemente de reglare
şi sursa de căldură.
Elementele componente ale panourilor radiante de pardoseală sunt:
 strat de izolaţie (termică + fonică);
 strat pentru protecţia izolaţiei;
 ţevile încălzitoare;
 șapă;
 pardoseală finită;
 alte elemente: strat de difuzie, izolaţie marginală, etc.
Aceste elemente pot fi diferite în funcţie de instalație.
Temperatura suprafeţei pardoselii este limitată din considerente fiziologice la
maximum +30 °C, în funcţie de destinaţia încăperii.
Temperatura suprafeţei pardoselii (în încăperi de locuit, clădiri administrative şi alte
construcţii cu destinaţii similare) este recomandta la + 29 °C în băi sau spaţii similare şi +
33 °C pentru zona marginală.
În ceea ce priveşte proiectarea şi execuţia pardoselilor radiante s-au conturat două
familii de procedee:
 aşa numitele procedee “umede“, care presupun înglobarea
tuburilor într-o sapa de grosime redusă, foarte bine izolată termic faţă de
dala de rezistenţă şi faţă de pereţii exteriori laterali;
 procedeele “uscate“ la care tuburile se amplasează sub sapa,
în contact direct cu lamele metalice. În acest caz tuburile nu sunt înglobate
în beton. Acest procedeu determină o grosime totală mai redusă decât

66
 procedeul “umed“ de unde şi interesul crescut pentru aplicarea în special în
operaţiile de renovare.
La începuturi, tehnica de realizare cea mai răspândită a fost cea constând în
înglobarea tuburilor în dala de beton, pe treimea inferioară a grosimii dalei. Această dală
plină, de grosime uniformă, era integrată în structura de rezistenţă. Astăzi s-a impus
soluţia unei dale desolidarizate de structura de rezistenţă şi izolată termic faţă de aceasta.
Toate aceste variante sunt prezentate în Fig.II.2.28.
Soluţia practicată frecvent este cea “umedă“. Schema de principiu a unei astfel de
pardoseli este următoarea:

Fig.II.2.28. Structura unei pardoseli încălzitoare

1 - tencuială interioară; 2 - plintă; 3 - bandă perimetrală; 4 - suprafaţa finită; 5 - pat de mortar; 6 -
şapă de ciment; 7 - tub încălzire; 8 - folie acoperitoare (folie PE sau hârtie bituminată); 9 - strat
termoizolant şi fonoizolant; 10 - hidroizolaţie; 11 - placă de beton; 12 - sol.
Trebuie menționate următoarele precizări în privinţa elementelor componente:
Planşeul: Aceasta nu are voie să prezinte asperități mai mari de 5 mm, sau orice
alte deformații care ar putea duce la formarea unor punți fonice şi/sau la variaţii ale
grosimii dalei. Toate conductele curente trebuie pozate, fixate şi înglobate înaintea
montării ţevilor de încălzire, pentru a crea o suprafaţă de bază în vederea aşezării izolaţiei
termice.
Izolația:
Funcție de tipul izolației se pot realiza trei tipuri de pardoseli:
 placă cu nuturi (Fig.II.2.29.a.);
 placă cu șine de fixare (Fig.II.2.29.b.);
 placă cu plasă de sârmă (Fig.II.2.29.c.).

67
 Fig.II.2.29.a. Sistem cu Fig.II.2.29.b. Sistem Fig.II.2.29.c. Sistem cu
placă cu nuturi vario cu şine de fixare plasă de sârmă

Sistemul cu placă cu nuturi este des utilizat deoarece este ușor de montat
(Fig.II.2.30.).

Fig.II.2.30. Aspecte de la montaj în sistemul cu plăci cu nuturi

Placa este realizată din polistiren cu grosimea de 46...60 mm, iar dispunerea
decalată a nuturilor permite o distanţă de pozare de 7,5 cm în montaj extrem de flexibil
ţevilor (Fig.II.2.31.a., Fig.II.2.3.b.).
Plăcile cu nuturi au pe întregul lor perimetru un profil fălțuit, cu ajutorul cărora ele
pot fi asamblate rapid și sigur (Fig.II.2.31.c.).

Fig.II.2.31.a. Partea Fig.II.2.31.b. Profilul Fig.II.2.31.c. Placă cu

superioară a plăcii cu fălţuit al plăcii cu nuturi nuturi
nuturi
În cazul sistemului cu placă cu șină de fixare, șinele asigură ridicarea țevilor cu 5
mm, obţinându-se astfel o înălţare minimă a stratului de şapă. Cârligele şi clipsurile de
susţinere a şinei garantează fixarea solidă a ţevii (Fig.II.2.32.a., Fig.II.2.32.b.).

68
 Fig.II.2.32.a. Fixarea şinei Fig.II.2.32.b. Fixarea cu
cârlige şi clipsuri de
susţinere

Fig.II.2.33.a. Sistemul cu plasă de sârmă Fig.II.2.33.b. Clips rotativ

Sistemul cu plasă de sârmă este aplicabil pentru zone cu sarcini mari
(Fig.II.2.33.a.). Plasa este din sârmă de oţel cu diametrul de 3 mm pe care se prind clipsuri
rotative (Fig.II.2.33.b.) iar sistemul asigură o distanţă de pozare de 5 cm şi multiplu de 5.
Izolaţia marginală
Înaintea realizării dalei se va realiza o bandă perimetrală prin aşezarea unui izolant
marginal de-a lungul pereţilor, în jurul cadrelor şi stâlpilor (Fig.II.2.34.). Izolaţia marginală
se aşează plecând de la planşeul portant până la suprafaţa finită şi trebuie să permită o
deplasare de cel mult 5 mm.

Fig.II.2.34. Bandă perimetrală

Stratul de protecţie
Înainte de a executa dala, stratul de izolaţie se acoperă cu fâşii de polietilenă (cu
grosimea de cel puţin 0,15 mm) sau cu alte materiale cu proprietăţi asemănătoare.
Fâşiile se vor suprapune cel puţin 80 mm. Dacă se utilizează sapa lichidă, protecţia
stratului izolant trebuie să fie de tip etanş. Straturile de protecţie nu sunt şi bariere contra
vaporilor.

69
 Conductele din materiale de sinteză sau cupru au relansat instalația de încălzire
prin radiaţie de joasă temperatură cu apa caldă.
Cele mai utilizate tipuri de materiale sunt:
 polietilenă reticulară (PER);
 copolimetrul de polipropilenă (PP);
 polibutilena (PB);
 cupru
Tab.II.2.1. Conductivitatea termică a materialelor din care sunt fabricate conductele
Denumirea materialului Conductivitatea termică (W/m.K)
Conducta din polipropilenă (PP) 0,22
Conducta din polietilenă (PER) 0,35
Conducta din polibutilena (PB) 0,36
Conducta din cupru (Cu) 390

În Tab.II.2.1. sunt prezentate valorile conductivităţii termice a materialelor cele mai

utilizate de unde se observă diferenţa între cupru şi celelalte materiale de sinteză.
Tuburile PER, datorită conductivităţii termice mai ridicate, emit mai multă căldură
decât celelalte două tipuri. Toate cele trei tipuri au un coeficient de dilatare de circa zece
ori mai mare decât cuprul sau oţelul şi sunt semisuple. Tubul PER este cel mai utilizat.
Este fabricat pornind de la tubul de polietilene de înaltă densitate reticulat prin procedeu
fizic sau chimic. Are o durată de viaţă de cel puţin 50 de ani şi rezistă la o temperatură de
90 °C în regim permanent şi la o temperatură de vârf de 110 °C. Tuburile PER se
asamblează prin înşurubare folosind racorduri mecanice (neputându-se lipi sau suda).
Indiferent de tipurile de tuburi şi racorduri utilizate, este de remarcat că tehnologia de
montaj se simplifică, este rapidă şi nu necesită utilizarea unor procedee de sudură. În
ceea ce priveşte diametrele tuburilor, variantele utilizate sunt: 12 x 1,1 mm, 16 x 2 mm, 25
x 2,3 mm.
În afara posibilităţilor de prefabricare, tuburile sunt livrabile în colaci de lungime
mare. Aceste tuburi mai prezintă următoarele avantaje:
 preţul unui tub din material de sinteză este mai mic decât al celui din oţel sau
cupru;
 oferă un confort acustic sporit, zgomotele nemaifiind amplificate sau
retransmise;
 pierderile de presiune sunt reduse, deoarece nu au asperități;
 suprafaţa netedă nu permite formarea depunerilor calcaroase, deci tubul îşi
păstrează în timp secţiunea de curgere;
 fiind realizate din materiale nemetalice, tuburile sunt insensibile la coroziune;
 au greutate redusă.
Sistemul de fixare a conductelor trebuie să fie în aşa fel încât să asigure poziţia
verticală şi orizontală prevăzută. Distanţa dintre punctele de fixare depinde de materialul
din care este fabricată conducta, de dimensiuni şi de instalație.
Stratul de șapă de egalizare

70
 Grosimea şi clasa de rezistenţă sunt în funcţie de tipul structurii. Grosimea
deasupra conductei trebuie să fie de cel puţin trei ori grosimea celui mai mare agregat din
materialul de înglobare, sau 30 mm. Conductivitatea termică a betonului utilizat trebuie să
fie de minim 1 W/mK.

Fig.II.2.35. Dispozitiv de derulare a ţevii

Rosturile de dilatare au rolul de a prelua variaţiile dimensionale ale dalei.
Aditivul de şapă are rolul de omogeniza structura şapei, de îmbunătăţire a
rezistenţei la tracţiune precum şi a caracteristicilor termice.
Pardoseala finită poate fi realizată din: parchet, material textil, plăci ceramice,
material plastic. Rezistenţa termică a pardoselii (aici fiind cuprinsă şi izolaţia fonică de
deasupra ţevii) nu trebuie să depăşească 0,15 m2 K / W.
Modul de realizare a unei instalaţii de încălzire prin pardoseală este prezentat în
Fig.II.2.36.
Instalaţia trebuie să conţină un dispozitiv de limitare a temperaturii apei calde la
valoarea maximă admisă (+50...+55 °C). Instalaţia trebuie echipată şi cu un dispozitiv de
siguranţă, independent de sistemul de reglare având rolul de a întrerupe alimentarea cu
apa caldă a circuitului de încălzire dacă temperatura agentului termic atinge +65 °C.
Acest dispozitiv nu se referă la instalaţiile la care sursa de căldură, prin natura sa,
nu poate furniza agentul termic cu temperatura de peste +65 °C. Fiecare buclă de încălzire
va fi echipată cu două vane şi un organ de echilibrare. Traseul conductelor instalaţiei
trebuie să permită umplerea completă şi evacuarea aerului care poate să apară în timpul
funcţionării.
Fiecare distribuitor şi colector trebuie echipat cu o vana de secţionare generală, cu
un robinet de purjare situat deasupra nivelului planşeului şi cu un robinet de golire.

71
 Fig.II.2.36. Schema unei instalaţii de încălzire prin pardoseală cu apă caldă
1 - sursa de caldură; 2 - distribuția primară; 3 - pardoseală radiantă; 4 – distribuitor; 5 – colector; 6
- pompă de circulație agent termic; 7 - vană cu 3 căi; 8 – robineți de închidere; 9 – robineți de
golire; 10 – distribuitor; 11 – colector.

Fig.II.2.37. Componentele instalației de încălzire prin pardoseală

1 – conductă încălzitoare; 2 - bandă perimetrală; 3 – izolație; 4 – șapă; 5 - distribuitor-colector; 6 -
cutia distribuitor-colector-ului.
Datorită inerţiei termice mari a planşeelor încălzitoare, comenzile de reglaj se fac
resimţite în încăperi cu o întârziere considerabilă şi mult amortizate.
Cum acumularea de căldură are loc în masa planşeelor, cedarea de căldură se
adaptează cu greu unor variaţii de scurtă durată ale necesarului de căldură. La încăperile
încălzite prin intermediul planşeelor s-a observat o supraîncălzire în sezoanele de tranziţie
între anotimpuri (necesarul de căldură al încăperilor scade în timpul zilei datorită
temperaturilor mai ridicate ale aerului sau insolării).
Această supraîncălzire temporară este în esenţă o problemă de reglare şi există
măsuri relativ eficace care ar putea fi adoptate ori de câte ori este nevoie:
 reglarea în funcţie de temperatura exterioară (bucla deschisă);
 efectuarea reglării centralizate cu luarea în considerare a insolării (măcar
parţial);
 reglarea debitului de apă caldă circulat în serpentine în funcţie de
temperatura

72
 Fig.II.2.42.Vedere de ansamblu dintr-o locuinţă – etaj
1 – distribuitor-colector; 2 – conducte de alimentare tur-retur a distribuitoarelor; 3 – coloane de la
nivel inferior la nivel curent și spre nivel superior; 4 – circuite separate de alimentare a
serpentinelor pentru încălzirea în pardoseală; 5 - bucle de încălzire prin pardoseală pentru fiecare
încăpere; 6 – pasul serpentinei.

Fig.II.2.43. Vedere de ansamblu a sursei de încălzire - instalaţie interioară de încălzire prin

pardoseală
1 – cazan; 2 - conductă de distribuţie tur; 3 - conductă de distribuţie de retur; 4 – boiler electric; 5 –
coloane alimentare serpentine la niveluri superioare; 6 – circuite auxilare pentru utilizarea
boilerului; 7 – serpentină încălzire parter; 8 – serpentină încălzire etaj.
Fig.II.2.43. reprezintă o vedere de ansamblu a sursei de încălzire şi a instalaţiei
interioare de încălzire prin pardoseală.

75
 II.2.4.1.1.2. Încălzirea prin plafon
Încălzirea prin plafon este caracterizată de asigurarea unei uniformități mai mari a
temperaturii aerului în încăpere precum şi de o circulaţie cu viteze mai mici, reprezentând
un aspect benefic în ceea ce privește confortul termic. Astfel, este disponibilă întreaga
suprafaţă a plafonului, iar în anumite cazurile speciale (de exemplu suprafeţe vitrate mari)
se pot suplimenta suprafeţele încălzitoare (de exemplu în pereţii exteriori). Există și
dezavantajul nerespectării diferenței de temperatură între cap și picioare ceea ce a dus de
multe ori la situații de disconfort.
Un alt avantaj îl constituie posibilitatea inversării utilității plafonului astefel încât să se
realizeze răcirea încăperii în timpul verii.
Primele instalaţii de încălzire prin plafon au fost realizate prin înglobarea în planşeu
a unor serpentine din ţeava de oţel (sistemul Crittal). Serpentina poate fi amplasată şi sub
planşeul de beton armat în soluţiile cunoscute (Frenger, Stramax) utilizându-se plafoane
false suspendate de placa de beton. Soluţiile sunt costisitoare, ocupă spaţiu şi nu sunt
aplicabile în cazul serpentinelor din mase plastice.
Există şi instalații de încălzire prin radiaţie la care agentul termic este aerul cald
însă prezintă dezavantajul rezervării unor spaţii importante pentru vehicularea debitelor
mari de aer.
În scopul luării unei decizii privind aplicarea sau neaplicarea instalației de încălzire
prin plafon, într-un anumit caz, se vor analiza avantajele şi dezavantajele acesteia.
Acest tip de instalație se instalează adesea în cazul muzeelor, sălilor de expoziţie
sau spaţiilor comerciale. De asemnea, ținând cont de avantajele privind igiena, acest
sistem de încălzire este utilizat în spitale, sanatorii și centre medicale.
Reversibilitatea încălzirii prin plafon, respectiv încălzire iarna și răcire vara, este un
alt aspect ce recomandă alegerea instalației de încălzire prin plafon în cazul clădirilor
administrative şi de birouri.
La clădirile de locuinţe instalația a fost rar aplicat din cauza costului ridicat şi a
celorlalte dificultăţi de ordin funcţional.
Sunt utilizate soltuții diverse pentru realizarea plafonului încălzit în funcție de sursa
de căldură – energia electrică sau agent termic apă caldă.
În varianta utilizării agentului termic apă caldă, se folosesc țevi din polietilenă sau
cupru înglobate în structura plafonului (Fig.II.2.44.).

76
 Fig.II.2.44. Plafon tip Dériaz
1 – pardoseală; 2 – suport; 3 – șapă; 4 – placă beton armat; 5 – armatură; 6 – tirant; 7 – izolație
termică; 8 – profil metalic; 9 – serpentină încalzitoare; 10 – lamelă din aluminiu; 11 – plasă rabiț; 12
– tencuială.

Fig.II.2.45. Detalii încălzire prin radiație plafon

Sunt situații când serpentina de încălzire este înglobată într-o placă de aluminiu
pentru uniformizarea și mărirea suprafeței de încălzire.
II.2.4.1.1.3. Încălzirea prin pereţi
Pereții încăperilor pot constitui suprafeţe încălzitoare, dacă se înglobează
serpentine în aceștia, cu respectarea următoarelor condiții:
 realizarea unei izolații termice suplimentarea pentru pereţii exteriori;
 evitarea pericolului de distrugere a serpentinei, mai ales în cazul
clădirilor de locuit (exemplu: suporţi pentru tablouri);
 gestionarea corectă a amplasării mobilierului care poate reduce fluxul
termic.
Instalația de încălzire prin pereţi se poate utiliza în diferite variante:
 ca instalație individuală (Fig.II.2.46.a.)
 în combinaţie cu instalația de încălzire prin pardoseală (Fig.II.2.46.b.)
 în combinaţie cu instalația de încălzire cu radiatoare (Fig.II.2.46.c.)

77
 Fig.II.2.46.a. Fig.II.2.46.b. Fig.II.2.46.c.
Ţevile se pot dispune în formă de meandră simplă (Fig.II.2.48.a.) sau meandră
dublă (Fig.II.2.48.b.), iar pasul de montaj de 10 cm asigură aerisirea optimă. Detalii de
montaj sunt prezentate în Fig.II.2.47.

Fig.II.47. Detaliu execuție serpentină încălzitoare pereți

Fig.II.2.48.a. Prezentarea schematică a Fig.II.2.48.b. Prezentarea schematică a

încălzirii prin pereţi cu montare umedă în încălzirii prin pereţi cu montare umedă în
formă de meandră simplă formă de meandră dublă
1 - ţeavă; 2 - şină; 3 - bandă perimetrală; 4 - conductă de racord pentru retur; 5 - conductă
de racord pentru tur; 6 - planşeu de beton; 7 - izolaţie fonică; 8 - șapă şi finisaj; 9 - dibluri
de fixare.

78
 Cea mai simplă utilizare a încalzirii prin pereți este prezentata in Fig.II.2.49.,
respectiv încălzirea cu panou radiant încastrat în perete sau amplasat la fata peretului cu
si fara izolație termică.

a) b) c)
Fig.II.2.49. Încălzirea cu panouri radiante de perete
a) panou radiant încastrat b) panou radiant la fața peretelui cu izolație termică; c) panou radiant la
fața peretelui fără izolație termică; 1 - panou radiant; 2 - izolație termică.
Se observă existenţa unei mari diversităţi de soluţii în ceea ce priveşte instalațiile de
incalzire prin radiatie de joasa temperatura, dar cu toate acestea specialiştii continuă
studiul acestei tehnici de încăzire în vederea obţinerii unor soluţii îmbunătăţite atât din
punct de vedere al cheltuielilor de investiţie cât şi al parametrilor energetici.

II.2.4.2. Instalațiile de încălzire electrică prin radiaţie de joasă

temperatură
Ca și în cazul încălzirii prin radiație de joasă temperatura cu agent termic apă caldă,
încălzirea electrică prin radiaţie de joasă temperatură implică utilizarea suprafeţelor
delimitatoare ale încăperii ca suprafeţe încălzitoare. Efectul se realizează prin înglobarea
elementelor încălzitoare - cabluri electrice sau folii electrice încălzitoare în elementele de
construcţie.
În raport cu poziţia acestora se disting următoarele posibilităţi:
 încălzirea prin pardoseală – prin înglobarea elementelor încălzitoare
în pardoseală: cabluri electrice încălzitoare sau folii electrice încălzitoare;
 încălzirea prin plafon - prin înglobarea cablurilor electrice încălzitoare
foliilor electrice încălzitoare sau casetelor radiante în plafon;
 încălzirea prin pereţi - prin înglobarea cablurilor electrice încălzitoare
foliilor electrice încălzitoare sau panourilor radiante (radianţi deschişi sau închişi) în
pereţi.
Utilizarea suprafeţelor delimitatoare ale încăperii ca elemente radiante impune
limitarea temperaturilor de suprafaţă din considerente fiziologice la următoarele valori:

79
  40 °C - încălzirea prin plafon;
 29 °C - încălzirea prin pardoseală;
 70 °C - încălzirea prin pereţi.
Soluţiile constructive pentru integrarea instalaţiilor electrice de încălzire în
elementele de construcţie - pardoseală, plafon, pereţi - sunt prezentate în continuare.

II.2.4.2.1. Încălzirea prin pardoseală

Încălzirea electrică prin pardoseală presupune un planşeu prevăzut cu elemente
încălzitoare, echipamentul de reglare şi programare şi accesoriile sale (“legăturile reci”,
transformatorul - în cazul când se utilizează cabluri încălzitoare alimentate la o tensiune
diferită de tensiunea de alimentare de 230 V.)
Încălzirea electrică prin pardoseală se poate realiza prin înglobarea în structura
pardoselei a cablurilor electrice încălzitoare sau a foliilor electrice încălzitoare.

II.2.4.2.1.1. Încălzirea prin pardoseală folosind cabluri electrice

încălzitoare
Elementele încălzitoare (cabluri electrice – Fig.II.2.50.) sunt bifilare, inclusiv nul de
protectie, cu protectie exterioară cu insertie de aluminiu, executate într-o gamă largă de
puteri termice unitare – 6 W/m, 12 W/m, 15 W/m, 20 W/m și secțiuni de 3x1,5 mm2 sau
3x2,5 mm2.

Fig.II.2.50. Cabluri electrice încălzitoare

Există și varianta in care cablurile electrice încălzitoare sunt deja montate pe o
plasă din material plastic, gata pregătită pentru montaj.
În ambele situații, cablurile încălzitoare sau ansamblul gata pregătit se montează în
şapa de egalizare (Fig.II.2.51.).

Fig.II.2.51. Pardoseală încălzitoare cu cabluri încălzitoare

80
1 - strat de uzură - pardoseală finită; 2 - dală flotantă armată de grosime mică (5 cm); 3 - armătura
dalei; 4 - element încălzitor (cablu electric încălzitor); 5 - suportul elementului încălzitor; 6 – izolaţie
termică; 7 - planşeu suport.
Sunt utilizate și soluții de realizare în care se pozează cablul electric încălzitor într-o
liră de încadrare metalică cu scopul de uniformizare și mărire a suprafeței de încălzire
(Fig.II.2.52.).

Fig.II.2.52. Pardoseală încălzitoare - cablu încălzitor în liră de încadrare

1 - strat de uzură - pardoseală finită; 2 - dală flotantă armată de grosime mică (5 cm); 3 - armătura
dalei; 4 - element încălzitor (cablu electric încălzitor) cu liră de încadrare; 5 - suportul elementului
încălzitor; 6 – izolaţie termică; 7 - planşeu suport.

Fig.II.2.53. Execuția pardoselei încălzitoare electrice (http://www.stockelec.fr)

În Fig.II.2.53 sunt prezentate detalii privind execuţia pardoselei încălzitoare electrice
cu liră de încadrare.
Există soluţii pentru utilizarea instalațiiei de încălzire electrică prin radiaţie de joasă
temperatură şi pentru clădirile existente. Soluţia constă în adăugarea peste pardoseala
existentă a unui strat de izolaţie pe care se pozează cablurile electrice încălzitoare şi apoi
un strat de şapă cu grosimea de 1...3 cm (Fig.II.2.54.).

Fig.II.2.54. Planşeu încălzitor realizat la o clădire existentă

1 - pardoseală finită; 2 - şapă 1...3 cm; 3 - cabluri electrice încălzitoare; 4 – izolaţie termică; 5 -
pardoseală existentă.

81
 II.2.4.2.1.2. Încălzirea cu mochetă încălzitoare
Un caz particular al încălzirii prin pardoseală este încălzirea cu mochetă
încălzitoare.
Mocheta încălzitoare are cablul electric înglobat şi această soluţie de încălzire este
constituită dintr-un panou suport cu grosimea de aproximativ 12 mm (panou aglomerat din
lemn), un strat de pâslă (aproximativ 5 mm), cablul electric încălzitor şi un strat de
mochetă (aproximativ 4 mm) - Fig.II.2.55.

Fig.II.2.55. Încălzirea cu mochetă încălzitoare

1 - mochetă - 4 mm; 2 - pâslă – 5 mm; 3 – cabluri electrice; 4 - panou suport – 12 mm; 5 - benzi
cauciuc.

Între panoul suport şi pardoseală se intercalează benzi de cauciuc cu rolul de a

crea spaţii pentru trecerile cablului încălzitor şi pentru ventilare naturală. În plus, aceste
spaţii evită contactul direct între pardoseala rece şi mocheta caldă.
Puterea maximă pe suprafaţă a mochetei încălzitoare este de 250 W/m2 pentru
încălzirea locală.
II.2.4.2.1.3. Încălzirea prin pardoseală cu folii electrice încălzitoare
În anii ’80 elementele încălzitoare aveau o putere liniară de 33 W/m căreia îi
corespunde o putere pe suprafaţă de 85 W/m2. O nouă tehnică înlocuieşte cablul încălzitor
cu un element plat-folia încălzitoare care poate atinge o putere pe suprafaţă de 90
W/m2.(Fig.II.2.56).

Fig.II.2.55. Încălzirea cu mochetă încălzitoare

1 - strat de uzură-pardoseală finită; 2 - dală flotantă armată de grosime mică (5 cm); 3 - armătura
dalei; 4 - element încălzitor (folie); 5 - izolaţie; 6 - planşeu suport.

II.2.4.2.2. Încălzirea prin plafon

Încălzirea cu plafoane electrice prin radiaţie de joasă temperatură este un procedeu
vechi şi datează din anii ’60. Prezintă numeroase avantaje însă contraindicaţiile sale în

82
ceea ce privește confortul limitează folosirea lor. Se folosesc în cazuri bine precizate însă
în urma unui studiu termic riguros.
Au fost perfectate două procedee de încălzire cu plafon electric radiant, în raport cu
tipul elementului încălzitor:
 cabluri electrice încălzitoare;
 folii electrice încălzitoare;
II.2.4.2.2.1 Încălzirea prin plafon cu cabluri electrice încălzitoare.
Cablurile electrice încălzitoare pot fi înglobate în tencuiala plafonului (Fig.II.2.56.a),
fie montate liber sub izolaţia termică (Fig.II.2.56.b)

a) montaj în tencuiala plafonului b) montaj liber sub izolaţia termică

Fig.II.2.56. Plafon încălzitor cu cabluri electrice
1 - pardoseală; 2 - izolaţie termică; 3 - izolaţie termică având folie de aluminiu la partea inferioară;
4 - şpriţuială de ciment; 5 - plasă de sârmă; 6 - cablu încălzitor; 7 – plafon gips-carton suspendat; 8
– tencuială.

II.2.4.2.2.2. Încălzirea prin plafon cu folii încălzitoare

Procedeul este simplu şi eficient, foliile încălzitoare aplicându-se în diferite moduri
pe suprafaţa plafonului.
Pozarea se face în două moduri:
 prin fixarea pe extradosul plăcii înainte de finisarea plafonului;
 prin aplicarea pe suprafaţa plafonului existent finisat.
În prima soluţie elementele încălzitoare pot fi prinse cu agrafe sau cu benzi adezive
pe un suport din lemn sau metalic. Distanţa dintre agrafe sau fixările adezive este de 20
sau 25 cm.

83
 Fig.II.2.57. Utilizarea foliilor încălzitoare pentru încălzirea prin plafon

Fig.II.2.58. Secțiune prin plafon încălzitor

1 – structură portantă a plafonului; 2 – izolație termică; 3 – componenta portantă a gips-cartonului;
4 – folie încălzitoare; 5 – folie de acoperire din PE (0.25 mm grosime); 6 - plafon gips-carton
(suspendat).
II.2.4.2.3. Încălzirea prin pereţi
Încălzirea electrică prin pereţi se realizează prin înglobarea în tencuiala acestora a
unor elemente încălzitoare - folii sau cabluri încălzitoare.
Transformarea pereţilor în suprafeţe încălzitoare este posibilă cu următoarele
observaţii:
 pereţii exteriori necesită o izolaţie termică suplimentară;
 există pericolul perforării elementelor încălzitoare, în special în cazul
clădirilor de locuit (suporţi pentru tablouri);
 amplasarea mobilierului limitează fluxul termic al pereţilor.
În consecinţă se recomandă încălzirea prin pereţi, ca sursă suplimentară, în
combinaţie cu alt tip de încălzire electrică.

II.2.5. Încălzirea cu aer cald

Sistemele de încălzire cu aer cald utilizează aerul ca agent termic de transport iar
necesarul de căldură pentru menținerea temperaturii interioare prescrise este asigurat de
către aerul încălzit, introdus direct în încăperi.

84
 Aceste sisteme de încălzire pot fi utilizate ca sisteme unice de încălzire sau în
completare cu alte tipuri de sisteme de încălzire – încălzire cu corpuri statice sau cu panouri
radiante.
Instalaţiile de încălzire cu aer cald sunt utilizate în industrie, în spaţii mari şi
aglomerate, dar și în organizările de şantier sau în spaţii cu destinaţii provizorii. Nu se
utilizează acest sistem de încălzire în zonele cu degajări de praf sau alte surse de poluanţi,
fără instalaţii de ventilare locală.
Instalaţiile de încălzire cu aer cald prezintă, în raport cu celelalte tipuri de instalaţii de
încălzire, anumite avantaje:
 încălzirea rapidă a incăperilor;
 posibilitatea combinării cu instalația de ventilare;
 evitarea pericolului de îngheţ;
 cheltuieli de investiţii mai reduse.
Dezavantajele acestui sistem de încălzire sunt:
 riscul formării curenților de aer care pot crea disconfort;
 apariția fenomenului de stratificare termică;
 încălzirea neuniformă a spaţiilor interioare atât în plan vertical cât şi
orizontal;
 supraîncălzirea zonei superioare a spaţiilor interioare;
 reglaj cantitativ și calitativ dificil de realizat;
 zomotul este principalul factor de disconfort, mai ales în încaperile de locuit.
Încălzirea aerului ce urmează a fi introdus în încăperi se realizează folosind
schimbătoare de căldură. Aceasta se poate face direct – cu gaze de combustie, sau
indirect – cu baterii de încălzire alimentate cu apă caldă, apă fierbinte sau abur. După
soluția adoptată, prepararea aerului cald se poate face local, cu aparate instalate în
încăperea încălzită, sau central, cu echipamentul instalat în centrala de aer cald.

II.2.5.1. Instalaţii de încălzire cu preparare locală a aerului cald

Instalaţiile de încălzire cu preparare locală a aerului cald au sursa de încălzire

amplasată într-un spaţiu adiacent și sunt cele mai simple instalații de încălzire cu aer cald.
Ciculația aerului cald se poate realiza natural sau forțat, cu ajutorul ventilatoarelor.
Sursele de energie care încălzesc aerul se pot clasifica astfel:
a. agregate cu focar propriu;
b. aeroterme;
c. dispozitive multifuncţionale.
II.2.5.1.a. Încălzirea cu agregate cu focar propriu
Aparatele care prepară direct aerul cald au focar propriu, care este dimensionat
pentru arderea combustibililor solizi, lichizi sau gazoși.
Din această categorie fac parte:
 sobele pentru aer cald metalice sau din teracotă;
 generatoarele de aer cald;
 aerotermele cu gaze naturale.
Sobe pentru aer cald

85
 Sobele pentru aer cald (Fig.II.2.59.) pot fi metalice sau din teracota și pot încălzi o
singură încăpere sau mai multe încăperi aflate la același nivel sau la niveluri diferite. Aerul
intră prin gratare amenajate in partea de jos a sobei, se incalzeste la suprafata exterioara a
focarului si iese în încaperile alaturate prin guri amenajate în partea superioară.

a) încălzirea încăperilor aflate la același nivel b) încălzirea încăperilor aflate la niveluri diferite
Fig.II.2.59. Sobe pentru aer cald
1 – focar; 2 – sobă; 3 – guri de aer; 4 – perete exterior al sobei; 5 – aer rece; 6 – aer încălzit.
Generatoare de aer cald
Generatoarele de aer cald sunt destinate pentru încălzirea halelor industriale,
construcţiilor agricole, spaţiilor de depozitare sau pentru încălzirea tehnologică a
materialelor de construcţie. Acestea au focar propriu, schimbător de căldură gaze de
ardere – aer si ventilator de circulatie fortata a aerului și pot fi generatoare stabile sau
mobile.
Generatoarele mobile (Fig.II.2.60.) sunt destinate incalzirii locale a constructiilor
industriale in timpul executiei pentru a asigura conditii de lucru, pentru accelerarea uscarii
unor elemente de constructie executate prin procedee umede etc.
Aceste generatoare de aer cald sunt echipate cu injectoare automate pentru
combustibil lichid sau arzătoare pentru gaz metan si functioneaza numai cu aer recirculat.
În Fig.II.2.60 este prezentată alcătuirea unui generator de aer cald mobil cu combustibil
lichid.
Aeroterme cu gaze naturale (Fig.II.2.61.) – servesc pentru incalzirea incaperilor
de productie si sunt prevazute cu focar echipat cu arzator cu gaze naturale, schimbător de
căldură, ventilator si guri de aer. Pot functiona cu aer proaspat, aer amestecat sau aer
recirculat

Fig.II.2.60. Generator mobil de aer cald

86
1 – ventilator; 2 – arzător; 3 – cameră de ardere; 4 – schimbător de căldură; 5 – coș de evacuare
a gazelor de ardere; 6 – gură de refulare a aerului cald; 7 – carcasă.

- tip B

- tip C
Fig.II.2.61. Aeroterme cu gaze naturale: Tip B – Aspirare din interior și evacuare în exterior, Tip C
– Aspirare și evacuare externă
1 – aerotermă; 2 – aspirare aer pentru ardere - racord prin perete; 3 – evacuare gaze de ardere –
racord prin perete; 4 – evacuare gaze de ardere – racord prin acoperiș; 5 – aspirare aer pentru
ardere – racord prin acoperiș; 6 – tubulatură circulație aer – gaze de ardere.

Constructiv, pot fi două situaţii – aeroterme cu aspiraţia aerului necesar arderii din
interior şi evacuarea gazelor de ardere în exterior (tip B) sau aspiraţia aerului necesar
arderii din exterior şi evacuarea gazelor de ardere în exterior (tip C). Spaţiul de încălzit
se reduce la o încăpere sau la un număr redus de încăperi,distribuite în jurul aceleiaş
surse de încălzire.
Încălzirea indirectă a aerului este utilizată în majoritatea cazurilor pentru clădiri
industriale, social culturale și de locuit care dispun de agenți termici, apă caldă, apă
fierbinte sau abur. În această situație prepararea aerului cald se realizează indirect,
folosind schimbătoare de căldură - baterii de încălzire, care sunt utilizate în mod curent în
instalațiile de ventilare și climatizare.
După sistemul de încălzire adoptat, central sau local, prepararea indirectă a aerului
cald se face în centrala de aer cald, respectiv cu aeroterme instalate în încăperile de
încălzit.

87
 Fig.II.2.62. Exemplu de centrală de tratare a aerului (CTA)

Fig.II.2.63. Componența unei centrale de tratare a aerului (CTA)

1 - aer exterior (AE); 2 – clapetă reglaj AE; 3 - filtre; atenuator de zgomot; 4 – circuit agent termic;
5 - baterie de preîncălzire; 6 - baterie de răcire; 7 – circuit agent răcire; 8 - baterie de încălzire; 9 -
carcasă; 10 - ventilator centrifugal; 11 – clapetă reglaj AT; 12 - aer tratat (AT).

 Centralele de aer cald (Fig.II.2.62. și Fig.II.2.63.) - au în componență

ventilatorul centrifugal sau axial, baterie de încălzire și filtru de separare a prafului.
Funcționarea poate fi cu aer recirculat, dar și cu aer amestecat – aer proaspăt și
aer recirculat. În acest caz se prevede și priză de aer proaspăt și cameră de
amestec.
 Aeroterme - Sunt aparate locale monobloc construite pentru
amplasare pe perete sau la tavan și sunt alcătuite din ventilator, baterie de încălzire
și jaluzele reglabile.
Aerotermele de perete (Fig.II.2.64.) pot funcționa cu aer recirculat, cu aer proaspăt
sau cu aer amestecat. Pentru funcționarea cu aer proaspăt și aer recirculat acestea sunt
prevăzute cu priza de aer proaspat (in perete sau in acoperis) si cutie de amestec.
Aerotermele de tavan funcționeaza numai cu aer recirculat.

88
 Fig.II.2.64. Aerotermă de perete
1 – jaluzele reglabile; 2 – baterie de încălzire; 3 – ventilator; 4 – motor electric; 5 – elemente de
fixare; 6 – carcasă.
Este sistemul cel mai folosit pentru încălzirea cu aer cald a halelor industriale. Astfel,
se amplasează pe contur aeroterme de perete, iar in rest aeroterme de plafon. Amplasarea
aerotermelor este determinata de caracteristicile jeturilor de aer pentru asigurarea incalzirii
cat mai uniforme a halei iar jeturile de aer trebuie sa fie indreptate spre zona de lucru,
pentru a asigura in principal încălzirea acesteia.
Temperatura si viteza aerului din jet, in sectiunea din zona de lucru, trebuie sa fie
astfel alese incât sa se asigure conditiile de confort termic pentru ocupanți. Inaltimea de
montare a aerotermelor de perete este dictata de unele instalatii tehnologice, dar trebuie sa
fie de cel putin 2 m de la pardoseala pentru a nu deranja circulatia si activitatea din zona de
lucru.
În cazul in care instalatia trebuie sa asigure si ventilarea încăperii, aerotermele de
perete se prevad cu prize de aer proaspat, guri de preluare a aerului din incapere si cutii de
amestec, Fig.II.2.65.a.
Pentru halele industriale cu înălțimi mari unde aerotermele sunt amplasate la inaltimi
mari se recomandă ca aerul recirculat sa se preia din zona inferioara in apropierea
pardoselii, Fig.II.2.65.b.
Pentru aceasta aerotermele de perete se prevad cu portiuni de canale verticale cu
guri de aer care coboara in zona de lucru pana la 300...500 mm de pardoseala. În modul
acesta se obtine o circulatie mai buna a aerului cald in zona de lucru si deci incalzirea
normala a acesteia.

89
 a) b)
Fig.II.2.65. Aeroterme de perete cu aspirație la partea inferioară
1 – jaluzele reglabile; 2 – baterie de încălzire; 3 – ventilator; 4 – motor electric; 5 – elemente de
fixare; 6 – carcasă; 7 – aer rece; 8 – aer cald; 9 – aer exterior; 10 – cameră amestec.
 Agregatele locale de aer cald (Fig.II.2.66.) au aceiași componență -
ventilator și baterie de încălzire (cu sau fara filtru de aer) dar se pot asambla la locul
de montaj.

Fig.II.2.66. Agregate locale de aer cald

1 – aer rece; 2 – baterie de încălzire cu/fără filtru; 3 – reducție; 4 – elemente de susținere; 5 –
tubulatură; 6 – ventilator acționat de motor electric; 7 – clapetă de reglare; 8 – aer cald.

90
 II.3. Instalații de încălzire cu surse regenerabile

II.3.1. Forme ale energiilor regenerabile

Energia reprezintă capacitatea unui sistem fizic de a produce lucru mecanic. Uneori
se menţionează în definiţia energiei şi capacitatea unui sistem fizic de a produce căldură.
Energia este implicată în toate procesele care presupun orice fel de schimbare sau
transformare, fiind responsabilă de producerea asestor schimbări sau modificări. Se poate
considera chiar că materia în sine reprezintă o formă “condensată” de energie, iar această
energie este înmagazinată în atomii şi moleculele din care este alcătuită materia.
Energia se clasifică în:
 Energia primară este aceea care se obţine de la purtătorii naturali de
energie, fără intervenţia directă a omului (energia combustibilililor naturali, energia
solară, energia eoliană).
 Energia secundară rezultă din energia primară ca urmare a
intervenţiei omului (termică, electrică, mecanică).
II.3.1.1. Cele mai uzuale forme de energie sunt:
 Energia chimică - o regăsim înmagazinată în legăturile atomice care
formează moleculele.
 Energia nucleară - este energia obţinută în urma reacţiei de
fisiune/fuziune a nucleului atomic, de obicei uraniu-235 sau plutoniu-239.
 Energia termică - suma energiei cinetice şi potenţiale ale tuturor
atomilor şi moleculelor în mişcare şi care formează un corp solid, lichid sau gazos.
 Energia electrică - este un flux de particule încărcate cu sarcină
electrică numiţi electroni şi ioni. Mişcarea particulelor este produsă de forţa
câmpului electric.
Cele mai importante surse de energie, utilizabile la ora actuală cu tehnologiile
disponibile sunt reprezentate de combustibilii fosili. Cele mai cunoscute tipuri de
asemenea combustibili sunt petrolul şi produsele obţinute din acesta, gazele naturale şi
cărbunii.
Disponibilităţile energetice actuale se pot împărţi în două categorii şi anume
rezerve energetice şi resurse energetice.
Resursele energetice sunt surse de energie cunoscute, care însă nu pot fi
exploatate în contiţii de rentabilitate economică, utilizând tehnologiile existente, dar care ar
putea fi valorificate în viitor, dacă se vor dezvolta tehnologii adecvate, sau dacă vor deveni
rentabile în urma creşterii preţului energiei.
În prezent, cca. 85…90% din energia consumată anual pe Pământ, este produsă
prin arderea combustibililor fosili. În anul 2030 se estimează, din punct de vedere al sursei
utilizate, că structura producţiei energetice va fi aproximativ următoarea:
 75…85% din arderea combustibililor convenţionali;
 10…20% din fisiune nucleară;
 3…5% din energie hidraulică;
 cca. 3% din energie solară şi eoliană.

93
 II.3.1.2. Tipuri de energii regenerabile:
 energia solară;
 energia eoliană;
 energia geortermală;
 biomasă;
 energia nucleară.

II.3.1.2.1. Energia solară

Fig.II.3.1. Energia solară (http://qsetenergy.qsetenergy.ro)

Soarele reprezintă sursa de energie a Pamântului, contribuind la menținerea
temperaturii planetei mult peste valoarea de aproape 0K întâlnită în spaţiul interplanetar şi
este singura sursă de energie capabilă să întreţină viaţa pe Pământ.
Soarele trimite către pamânt un flux de energie care corespunde unei puteri de 170
miliarde MW. Totuși, energia solară prezintă o serie de dezavantaje: concentrația de
energie solară este mică, iar captarea ei se face greu, cu cheltuieli mari și este distribuită
neregulat în timp și pe suprafața planetei.
O cantitate imensă de energie solară ajunge la suprafața pământului în fiecare zi.
Această energie poate fi captată, și folosită sub formă de căldură în aplicații termo-solare,
sau poate fi transformată direct în electricitate cu ajutorul celulelor fotovoltaice.
II.3.1.2.2. Energia vântului (eoliană)

Fig.II.3.2. Energia eoliană (http://www.stiridebine.ro)

O primă resursă energetică ce poate fi luată în discuție este cea eoliană, adică
folosirea vântului. Aceasta este deja reprezentată printr-o tehnica de rutină, constituită de
morile de vânt și o tehnică de vârf, constituită de sistemele puse la dispoziție de noua
tehnologie care ne permite să realizăm minicentrale eoliene de 1...10 MW. Aceste sisteme

94
pot fi construite în număr mare. De partea acestui tip de energie, omenirea, nu spera să
aibă în anul 2000 mai mult din totalul energiei produse.
Este una din cele mai vechi surse de energie nepoluantă, o sursă de energie
regenerabilă, generată din puterea vântului. Vântul este rezultatul activității energetice a
soarelui și se formează datorită încălzirii neuniforme a suprafeței Pamântului. În fiecare
oră pământul primește 1014 kWh de energie solară. Circa 1...2% din energia solară se
transformă în energie eoliană.
Energia cinetică din vânt poate fi folosită să învârtă turbinele, care sunt capabile de
a genera electricitate. Unele turbine sunt capabile să producă 5 MW de energie, deși
acestea necesită o viteză a vântului de aproximativ 5,5 m/s, sau 20 km/h. În puține zone
din lume se ating aceste viteze în mod constant, deși vânturi puternice se pot găsi la
altitudine mai mare și în zone oceanice.
Energia eoliană este folosită destul de extensiv în ziua de astăzi, noi tipuri de
turbine construindu-se în toata lumea, aceasta fiind sursa de energie cu cea mai rapidă
creștere în ultimii ani. Capacitatea totală mondială a turbinelor eoliene este 47.317 MW.
Majoritatea turbinelor produc energie 25% din timp, această valoare crescând iarna, când
vânturile sunt mai puternice.
Se crede că potențialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure de cinci
ori mai multă energie decât consumul actual. Acest nivel de utilizare a acestei surse ar
necesita 12,7% din suprafața Pământului, excluzând oceanele, să fie acoperită de parcuri
de turbine, însemnând că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe kilometru
pătrat.
În Europa sunt instalați aproximativ 34000 MW în turbine eoliene, care produc
aproximativ 70 TWh, în timp ce în România sunt în funcțiune 2900 kW. Se estimează că
8% din energia produsă în țară este asigurată prin sistemele neconvenționale. Procentul
este mult mai mare în țări ca Germania – 22% - și Danemarca - 31%.
II.3.1.2.3.Energia geotermală

Fig.II.3.3. Energia geotermală (http://www.our-energy.com)

Potențialul caloric geotermic mondial este estimat la cca. 1013 tone echivalent
cărbune, dar el contribuie cu numai 0,05% la consumul mondial de energie. Temperatura
solului crește cu 3oC la fiecare sută de metri în adâncime, astfel încât la o mie de metri
adâncime am avea 30 oC. Ne putem imagina centrale geotermice în care apa pompată de
la adâncimi de cca. 2000 m (în zonele mai calde) să ne livreze vaporii (la cca. 300 oC)
necesari unor centrale de puteri mai mari de 1000 MW.

95
 Energia geotermală este o categorie particulară a energiei termice pe care o
conține scoarța terestră. Cu cât se coboară mai adânc în interiorul scoarței terestre,
temperatura crește și teoretic energia geotermală poate fi utilizată tot mai eficient.
Este interesant de remarcat că 99% din interiorul Pământului are o temperatură de
peste 1000 °C, iar restul de 1% se găsește la o temperatura de peste 100 °C.
Aceste elemente sugerează că interiorul Pământului reprezintă o sursă
regenerabilă de energie care merită toată atenția și care trebuie exploatată într-o măsură
cât mai mare.
Energia geotermală este utilizată la scară comercială, începând din jurul anilor
1920, când a început să fie utilizată în special căldura apelor geotermale, sau cea
provenită din gheizere pentru încălzirea locuințelor sau a unor spații comerciale. Din
punctul de vedere al potențialului termic, energia geotermală poate avea potențial termic
ridicat sau scăzut.
Energia geotermală cu potențial termic ridicat este caracterizată prin nivelul ridicat
al temperaturilor la care este disponibilă și poate fi transformată direct în energie electrică
sau termică.
Energia geotermală de potențial termic scăzut este caracterizată prin nivelul relativ
scăzut al temperaturilor la care este disponibilă și poate fi utilizată numai pentru încălzire,
fiind imposibilă conversia acesteia în energie electrică. Energia geotermală de acest tip
este disponibilă chiar la suprafața scoarței terestre fiind mult mai ușor de exploatat decât
energia geotermală cu potențial termic ridicat, ceea ce reprezintă un avantaj.
Exploatarea energiei geotermale cu potențial termic scăzut necesită echipamente
speciale concepute pentru ridicarea temperaturii până la un nivel care să permită
încălzirea și/sau prepararea apei calde, ceea ce reprezintă un dezavantaj față de energia
geotermală cu potențial termic ridicat. Echipamentele menționate poartă denumirea de
pompe de căldură și au același principiu de funcționare ca al mașinilor frigorifice,
functionând cu energie electrică.
În fiecare zi planeta noastră absoarbe energie solară pe care o înmagazinează sub
forma de calorii în sol. Această rezervă gratuită este reaprovizionată în permanență, deci
inepuizabilă. Captarea acestei energii termice și transformarea ei pentru utilizarea în
încălzirea spațiilor interioare este posibilă grație unui generator termodinamic: pompa de
căldură geotermică.

96
 II.3.1.2.5. Biomasa

Fig.II.3.4. Biomasa
Prin fotosinteză, învelișul vegetal al plantei produce o biomasă care corespunde
unei energii apreciate la cca. 3.1021 J/an. Fiind regenerabilă, energia biomasei, este
teoretic inepuizabilă, cu condiția ca omul să nu grabească procesele de deșertificare ale
planetei. Din biomasa se pot opține combustibili (alcool, gaz metan, etc.), putându-se
folosi ca biomasă deșeuri de lemn, trestie de zahar, deșeuri de cereale etc.
Pentru a putea vorbi însă practic de biomasă, ar trebui cultivate plante la care
producția la hectar sa fie enormă (de ordinul 30...40 tone) iar conținutul caloric sa fie de
ordinul 4...5000 kcal/kg.

97
 Astăzi, cercetările se concentrează pe conversia biomasei în alcool, care ar putea
servi drept carburant pentru suplimentarea şi chiar înlocuirea benzinei şi a motorinei. Alte
forme lichide de energie obţinute din biomasă ar fi uleiurile vegetale. Metanolul produs prin
distilarea lemnului şi a deşeurilor forestiere este considerat un carburant alternativ pentru
transport şi industrie, la preţuri care ar putea concura cu cele ale combustibililor obţinuţi
din bitum şi din lichefierea carbonului.
Etanolul ar fi un combustibil mai ieftin, dar problema mare este că utilizează resurse
alimentare, cum sunt porumbul sau grâul. Dacă însă etanolul s-ar obţine exclusiv din
deşeuri alimentare sau agricole, deşi costurile sale de producţie ar fi mai mari, efortul s-ar
justifica pentru că se reciclează deşeurile.
La alcooli se adaugă şi biogazul, respectiv forma gazoasă a biomasei. Acest gaz cu
o putere calorică destul de slabă, conţinând în principal metan, se obţine din materii
organice, precum apele uzate sau bălegarul.
Principala resursă de biomasă o reprezintă însă lemnul. Energia asociată biomasei
forestiere ar putea să fie foarte profitabilă noilor industrii, pentru că toată materia
celulozică abandonată astăzi (crengi, scoarţă de copac, trunchiuri, buşteni) va fi
transformată în produse energetice. Utilizarea biomasei forestiere în scopuri energetice
duce la producerea de combustibili solizi sau lichizi care ar putea înlocui o bună parte din
consumul actual de petrol, odată ce tehnologiile de conversie energetică se vor dovedi
rentabile.
De asemenea, terenurile puţin fertile, improprii culturilor agricole, vor fi folosite
pentru culturi forestiere intensive, cu perioade de tăiere o dată la 10 ani. Pe de altă parte,
biomasa agricolă (bălegarul, reziduurile celulozice ale recoltelor, reziduurile de fructe şi
legume şi apele reziduale din industria alimentară) poate produce etanol sau biogaz.
Spre deosebire de biomasa forestieră, care este disponibilă pe toată perioada
anului, biomasa agricolă nu este, de obicei, disponibilă decât o dată pe an. Biogazul
provenind din bălegar poate încălzi locuinţele, iar dacă este purificat şi comprimat, el poate
alimenta maşinile agricole.
Utilizarea deşeurilor animale sau ale industriei alimentare poate diminua poluarea,
minimizând problemele eliminării gunoaielor şi furnizarea de energie.
II.3.1.2.6. Energia nucleara
Dintre toate soluțiile enumerate, soluția primordială pentru următorul secol va fi
(probabil), energetica nucleară. Fizicienii au descoperit și au pus la dispoziția umanității
două categorii de fenomene cu ajutorul cărora se pot obține energie: fisiunea nucleară și
fuziunea nucleară.
Pe linia centralelor nuclearo-electrice s-a ajuns să se construiască reactoare
nucleare care să funcționeze numai cu uraniu natural și apă grea (CANDU). Această filieră
(adoptată și de România pentru centrala nucleară de la Cernavodă) ne conduce și din
punct de vedere industrial și tehnologic la condițile și soluțiile cele mai avantajoase,
întrucât evită costisitoarea și complicata separare a izotopilor de uraniu. Această filieră nu
asigură totuși, în momentul de față decât 10% din energia nucleară furnizată omenirii.

98
 II.3.2. Potenţialul surselor regenerabile din România
România, datorită poziției geografice, reliefului și condițiilor climatice rezultate din
acestea, poate fi considerată “o țară cu resurse regenerabile modeste”. Sursele
regenerabile pot avea însă o contribuție importantă la balanța energetică a țării și la
diminuarea ponderii importului de resurse energetice.
Utilizarea lor poate fi făcută în sisteme centralizate – sistemul energetic național,
sisteme locale centralizate de producere combinată a energiei electrice și termice, dar și
pentru alimentarea cu energie electrică și termică a zonelor izolate, în cazul cărora
racordarea la sistemele centralizate este neeconomică.

I. Delta Dunării (energie solară);

II. Dobrogea (energie solară şi eoliană);
III. Moldova (câmpie si podiş - microhidro,
energie eoliană şi biomasă);
IV. Munţii Carpaţi (IV1 – Carpaţii de Est; IV2 –
Carpaţii de Sud; IV3 – Carpaţii de Vest (biomasă,
microhidro);
V. Podişul Transilvaniei (microhidro); VI.
Câmpia de Vest (energie geotermală);
VII. Subcarpaţii.VII1 – Subcarpaţii Getici; VII2 –
Subcarpaţii de Curbură; VII3 – Subcarpaţii
Moldovei: biomasă, microhidro;
VIII. Câmpia de Sud (biomasă, energie
geotermală şi solară).
Fig.II.3.6. Distribuția teritorială a energiilor regenerabile (Ministerul Economiei)
Potențialul energetic al surselor regenerabile de energie este prezentat sintetic în
Tab.II.3.2., conform "Strategiei de valorificare a surselor regeneraible de energie".

Tab.II.3.2. Potențialul energetic al surselor regenerabile de energie

(Planul Naţional de Acţiune în Domeniul Energiei din Surse Regenerabile (PNAER) – 2010)
Potentialul Echivalentul
Sursa regenerabile de
anual energetic economic
energie Aplicație
energetic (103 tep)
Energie solară 60xl06GJ 1433 Căldură
căldură 1200*GWh 103,2 Energie
fotovoltaic electrică
Energie eoliană 23000 GWh 1978 Energie
electrică
Energie hidro, din care,sub 40000GWh 516 Energie
10 MW 6000 GWh electrică
Biomasă 318xl06G 7597 Căldură
J
Energie geotermală 7xl06GJ 167 Căldură

100
 Comparând datele din tabelele prezentate, rezultă că pentru a-şi îndeplini obiectivul
stabilit corespunzător anului 2020, România va trebui să valorifice 63,5 % din potenţialul
total al surselor regenerabile de energie de care dispune.
Aportul energetic al sistemelor solare-termale la necesarul de căldură și apa caldă
menajeră din România este evaluat la circa 1434 x 103 tep (60 PJ/an), ceea ce ar putea
substitui aproximativ 50% din volumul de apă caldă menajeră sau 15% din cota de energie
termică pentru încălzirea curentă.
Utilizarea potențialului energetic solar urmează a se face prin:
 sisteme solare termice pentru căldură și apă caldă menajeră din locuințe individuale
sau instalații centralizate de mică anvergură. Pentru a fi utilizate cu eficiență ridicată
aceste sisteme trebuie sã funcționeze "în regim hibrid" cu alte sisteme termice
convenționale sau neconvenționale. Potențialul utilizabil în sistemele solare termice
este apreciat la 1.434 mii tep;
 sisteme fotovoltaice utilizate în principal pentru alimentarea cu energie electricã a
unor consumatori izolati cu consumuri mici de energie. Potentialul exploatabil prin
sisteme fotovoltaice în România este apreciat la 1.200 GWh/an.

Fig.II.3.7. Distribuția teritorială a energiei solare Fig.II.3.8. Distribuția teritorială a energiei

(EU Commission, PV GIS) eoliene (http://www.thewindpower.net/ )
Potențialul energetic eolian rezultă din utilizarea energiei vântului cu turbine
eoliene (aerogeneratoare) cu puteri instalate unitare mari (la actualele tehnologii peste 750
kW), conectate la sistemul energetic și mai puțin functionând izolat în soluții hibride cu
baterii de acumulatori în tampon pentru alimentarea cu energie a unor consumatori izolați.
Pe baza evaluărilor preliminare în zona litoralului, inclusiv mediul off-shore, pe termen
scurt și mediu, potențialul energetic eolian amenajabil este de circa 2000 MW, cu o cantitate
medie de energie electrică de 4500 GWh/an.
Distribuția geografică este realizată pe cinci regiuni distincte, pe zone geografice.
(vezi Fig.II.3.8.).Valorile medii ale potențialului eolian variază între: peste 1.800 W/m2 -
viteze de peste 11,0 m/s pentru regiunea I/zona montană înaltă și valori sub 50 W/m2 -
viteze sub 3,5 m/s pentru regiunea V/zona dealuri și podișuri.
Regiunile cu potențial energetic eolian ridicat sunt: zona litoralului Mării Negre,
podișurile Munteniei și Dobrogei și zonele montane înalte (greu de exploatat din cauza
fenomenelor de iarnă). Potențialul eolian teoretic este evaluat la 23.000 GWh/an, cu o

101
putere instalată de până la 14.000 MW. Zona litoralului, inclusiv zona offshore, are un
potențial de cca. 4.500 GWh/an, cu o putere instalată de cca. 2.000 MW. Studii recente
făcute de ICEMENERG arată că potențialul tehnic exploatabil are valori de cca. 3.600 MW
cu o producție de energie de cca. 8.000 GWh.
România deține surse geotermale în ape de adâncime - cu exploatare prin foraj
extracție, "de joasã entalpie" (cu temperaturi cuprinse între 25 °C și 60 °C) și de
temperatură medie (cu temperaturi cuprinse între 60 °C și 125 °C).
Rezerva de energie geotermală cu posibilități de exploatare curentă în România
este de circa 167 x 103 tep (7000 x 106 GJ/an). Cantitatea de energie echivalentă produsă și
livrată la capul de exploatare al sondei este de circa 30,171 x 103 tep (1326 x 106 GJ/an),
cu un grad mediu de folosire anuală de 22,3%. Limita economică de foraj și extracție
pentru ape geotermale s-a convenit pentru adâncimea de 3300 m și a fost atinsă în unele
zone din România, precum bazinul geotermal Bucuresti Nord - Otopeni, anumite perimetre
din aria localităților Snagov și Balotești s.a.

Fig.II.3.9. Harta resuselor geotermale din România (Fluxul de căldură al României)

În România, potenţialul hidroenergetic al râurilor principale este de circa 40.000
GWh/an, care se poate obţine în amenajări hidroenergetice de mare putere (> 10
MW/unitate hidro) sau de mică putere (< 10 MW/unitate hidro), după următoarea
repartizare:
 amenajări hidroenergetice de mare putere (34.000 GWh/an);
 amenajări hidroenergetice de mică putere (6.000 GWh/an).
În România potenţialul energetic din biomasă este de 88.333 GWh/an împărţiţi pe
următorele tipuri de combustibili:
 Reziduri din exploatări forestiere 13833 GWh/an;
 Deşeuri de lemn – rumeguş 5667 GWh/an.
 Deşeuri agricole rezultate din cereale, tulpini de porumb, resturi
vegetale 55.806 GWh/an
 Biogaz 6833 GWh/an;
 Deşeuri şi reziduri menajere urbane 6194 GWh/an.

102
 Fig.II.3.10. Harta resuselor din biomasă din România (IINL, 2006)
Accelerarea ritmului de exploatare al surselor regenerabile de energie din România
se justifică prin creşterea securităţii în alimentarea cu energie, promovarea dezvoltării
regionale, asigurarea normelor de protecţie a mediului şi diminuarea emisiilor de gaze cu
efect de seră.

103
 II.3.4. Instalații de încălzire cu surse regenerabile. Încălzirea solară

II.3.4.1. Utilizarea energiei solare

Fig.II.3.12. Exemplu de casă solară (http://www.freshair.ro)

Datorită caracterului precar al resurselor, costurilor și poluării mediului, alimentarea
cu energie a devenit o problemă deosebit de importantă. Elaborarea sistemelor energetice
constituie în primul rând un mijloc de reducere și menținere a costurilor energetice la un
nivel scazut și protejarea mediului.
Din nevoile energetice ale locuinţei, căldura constituie cca. 40% atât pentru
încălzirea spaţiului locuit, cât şi pentru producerea de apă caldă de consum.
Sursele de energie regenerabilă se pot utiliza pentru a produce căldură direct - fără a
mai fi nevoie de vreun proces de conversie (de exemplu, încălzirea solară a apei).
Câteva dintre cele mai importante particularităţi ale sistemelor tehnice de producere
a energiei termice cu ajutorul surselor regenerabile de energie, sunt:
 Necesitatea utilizării unor soluţii specifice de izolare termică;
 Regimurile termice sunt caracterizate prin diferenţe reduse de temperatură;
 Necesitatea acumulării energiei termice.
Toate aceste particularităţi, sunt impuse de condiţii tehnico-economice particulare,
care trebuie avute în vedere la proiectarea sistemelor de producere a energiei termice cu
ajutorul energiilor regenerabile, condiţii care vor fi prezentate detaliat în continuare.
În proiectarea sistemelor clasice de încălzire, se cunoaşte că utilizarea
izolaţiilor termice are ca efect reducerea consumurilor specifice de combustibili.
Experienţa ultimilor ani, arată că în condiţiile economice actuale, costurile iniţiale ale
investiţiei în izolaţia termică, sunt amortizate în cca. 2…4 ani, prin reducerea
corespunzătoare a cheltuielilor pentru combustibili.
La proiectarea sistemelor de încălzire şi producere a apei calde cu ajutorul energiilor
regenerabile, necesitatea utilizării izolaţiilor termice este şi mai acută. Este evident că
izolarea reduce pierderile de căldură, şi prin urmare scade consumul de energie, dar în
cazul utilizării energiilor regenerabile, scopul izolării este de a reduce cât mai mult
posibil, necesarul de energie care trebuie asigurat. Acest obiectiv este extrem de
important, deoarece tehnologiile de conversie în energie termică a surselor regenerabile de
energie, sunt mult mai scumpe decat soluţiile clasice.

106
 Transformarea, sau conversia energiei solare în energie termică, este realizată prin
intermediul colectoarelor solare, având funcţionarea pe diverse principii constructive.
Indiferent de tipul colectoarelor solare, pentru ca randamentul conversiei energiei solare în
energie termică să fie ridicat, este important ca orientarea captatorilor solare, să fie cât mai
corectă.
Energia solară se utilizează în scopuri gospodăreşti, fiind eficientă în procese vizând
încălzirea spaţiilor sau/şi prepararea apei calde de consum. O analiză energetică şi
economică care pune în balanţă investiţiile făcute în dotările speciale pentru captarea
energiei solare şi economia de energie în exploatare se impune de fiecare dată când se
doreşte realizarea unui astfel de sistem.
Întrucât cererea de energie termică nu coincide cu disponibilul de energie solară,
sistemele de încălzire solară au o răspândire mai mică. Astfel, în perioada rece când
necesarul de căldură este mai mare, şi a cărui valoare creşte o dată cu scăderea
temperaturii exterioare, aporturile de căldură solară sunt mai mici şi scad o dată cu
reducerea timpului de strălucire a soarelui.
Deoarece energia solară disponibilă este defazată cu 180° faţă de necesarul de
căldură pentru încălzire, rezultă ca importante măsurile de prevedere, în cadrul sistemului, a
unei componente de acumulare a căldurii, a izolării suplimentare a construcţiei şi a
prevederii unor surse auxiliare.
Folosirea energiei solare ca sursă termică impune pe lângă măsurile mai sus
menţionate şi o arhitectură aparte a clădirilor, precum şi o orientare a lor în raport cu poziţia
soarelui pe bolta cerească. Elementele de captare a energiei solare vor trebui să fie
orientate pe cât posibil spre sud.
De asemenea, instalaţiile solare de încălzire, pentru a putea funcţiona în bune
condiţii, sunt asociate cu alte forme de energie (eoliană, geotermală) sau folosesc în
compensaţie căldura recuperată de alte surse (oameni, iluminat, aparate termice etc.). În
ultimul timp s-au extins sistemele combinate cu pompele de căldură, reuşind să
îmbunătăţească simţitor eficienţa termică şi economică a instalaţiilor solare.
Analiza oportunităţii folosirii instalaţiilor solare de încălzire se face pe baza unor
factori ca: sarcina de încălzire, energia solară de care se dispune, capacitatea sursei
auxiliare, costul investiţiei şi durata de recuperare a investiţiilor etc. De aceea se cere, ori
de câte ori se pune problema implementării unor astfel de instalaţii, să se aibă în vedere atât
partea tehnică (sistemul de încălzire care se poate adopta) cât şi partea economică
(cheltuielile de investiţii şi exploatare) precum şi economia de combustibil scontată.
Faţă de clădirile conservative realizate în sistem constructiv convenţional, casele
solare se disting printr-o arhitectură specifică caracterizată de raportul dintre suprafaţa de
captare a radiaţiei solare Aps şi volumul spaţiului încălzit V. Pentru ca o construcţie să fie
„construcţie solară" este necesar să fie îndeplinită condiţia 0,04 < Aps/V < 0,12.
În cazul climei din țara noastră, încălzirea exclusiv a locuinței cu ajutorul energiei
solare nu este posibilă, fiind necesară combinarea cu un sistem de încălzire clasic
(folosind arderea combustibilului sau energia electrică).
Pentru utilizarea în scopuri de încălzire la clădirile de locuit, a energiei solare se
utilizează două metode principale:

107
  cu ajutorul panourilor de captare care absorb radiațiile solare, care transformă
radiația solară în căldură și o transmit unui agent termic (lichid sau aer);
 cu ajutorul pereților absorbanți amplasați pe fațada de sud a clădirii, folosind așa
numitul efect de seră; acești pereți absorb radiațiile solare și le transformă în
căldură, pe care o transmit direct aerului din încăperile de locuit fără a mai fi nevoie
de alte instalații

În Fig.II.3.13 este prezentată componenţa unui sistem de încălzire și producere acm

cu panouri solare combinat cu sursă de încălzire clasică.

Fig.II.3.13. Sistem de încălzire și producere acm cu panouri solare combinat cu sursă de încălzire
clasică.
1 – panou solar (PS); 2 – conductă tur de la PS; 3 - conductă tur de la PS; 4 – serpentină circuit de
la PS; 5 – boiler; 6 – apă rece; 7 – apă caldă; 8 – serpentină circuit de la CT; 9 – vas de
expansiune; 10 – robinet; 11 – centrală termică murală (CT); 12 – coș de fum; 13 – circuit tur/retur
de la CT; 14 – robinet cu 3 căi; 15 – distribuitor; 16 – colector; 17 – ventiloconvector; 18 – radiator.

II.3.4.1.1. Sisteme de încălzire a spaţiilor utilizând energia solară

Sistemele de încălzire utilizând energia solară se pot clasifica în două principale
categorii: sisteme pasive şi sisteme active.
Sitemele pasive se caracterizează prin faptul că încălzirea spaţiilor se face în mod
natural, fără intervenţia unui mijloc mecanic care să producă circulaţia unui agent termic.
Sistemele active presupun existenţa unor echipamente mecanice care să producă
circulaţia agentului termic care transportă căldura între elementele de captare şi spaţiul
încălzit.
Procesul de captare şi conversie a radiaţiei solare în căldură se bazează pe
utilizarea efectului de seră, specific unor materiale transparente (sticla, policarbonat,
plexiglas etc.) şi se realizează prin sisteme specializate incluse sau nu în structura
construcţiei solare. Indiferent dacă sistemul de încălzire este pasiv sau activ el conţine o
unitate de stocare a căldurii provenite din captarea radiaţiei solare.
Această unitate este necesară întrucât sursa naturală de energie are o durată diurnă
limitată, în timp ce construcţia trebuie încălzită permanent. Funcţia de stocare termică este
asigurată fie prin echipamente specializate fie de către elementele de construcţii.

108
 În Fig.II.3.14 este reprezentată componenţa unui sistem de producere a apei calde
menajere cu panouri solare.

Fig.II.3.14. Producere apă caldă cu panouri solare (http://atmosfera.md/)

1 - radiație solară; 2 - colector solar vidat; 3 – senzor pentru controlul temperaturii; 4. vas de
expansiune; 5 - centru de comandă; 6 – controler; 7 - încălzitor electric; 8 – senzor de control al
temperaturii; 9 - supapă de siguranță; 10 – racord de intrare (apă rece); 11 - racord de ieșire (apă
caldă); 12 - rezervor de stocare (boiler) cu două schimbătoare de căldură de cupru; 13 - sistem
general de încălzire pe baza cazanului electric, de gaz sau altui tip.

Sistemele de încălzire activă pot asigura şi producerea apei calde de consum.

Sistemele pasive de încălzire utilizează aerul din încăpere ca agent încălzitor, iar
sistemele active pot utiliza apa sau aerul ca agent termic care transferă căldura din zona
de captare în cea de utilizare.
Sisteme pasive de încălzire solară
Sistemele pasive de încălzire conţin elemente specializate care captează radiaţia
solară, realizează conversia acesteia în căldură şi asigură transferul căldurii în spaţiul locuit,
prin mijloace naturale bazate pe procesele fundamentale de transfer de căldură şi masă
(conducţie, convecţie, radiaţie, difuzie), fără intervenţia unor echipamente speciale (pompe,
ventilatoare).
În funcţie de soluţiile tehnologice elaborate până în prezent, se disting trei tipuri de
sisteme pasive de captare a radiaţiei solare utilizate pentru încălzirea spaţiilor de locuit:
 sistem indirect cu circulaţia controlată a aerului în sera;
 sistem indirect fără circulaţia controlată în sera captatoare;
 sistem aport direct- cu elemente transparente.
Primele două tipuri de sisteme pot fi aplicate la construcţia unor case noi de tip
unifamilial conducând la reducerea importantă a consumului energetic pentru încălzire.
Sistemul aport direct, eficient în varianta elemente transparente -ET, implică rezolvări
arhitecturale speciale precum şi intervenţii ale instalaţiei de încălzire auxiliare care necesită
un înalt grad de automatizare. Instalaţia auxiliară de încălzire se poate realiza atât în
varianta clasică cu agent termic lichid cât şi în varianta utilizării sobelor electrice cu

109
acumularea căldurii, în cazul în care se dispune de tarif diferenţiat al energiei electrice,
asociat cu o putere instalată proprie adoptării acestui tarif.
Casele solare - sistem pasiv - reprezintă construcţii cu un confort sporit care implică
investiţii superioare faţă de construcţiile de locuit clasice. Costurile de exploatare,
caracteristice acestor case solare sunt sensibil reduse, faţă de cele specifice construcţiilor
clasice. Caracterul conservativ energetic al acestor construcţii asociat soluţiei de utilizare
eficientă a energiei mediului ambiant conduce la reduceri importante ale consumului de
căldura pentru încălzire în raport cu construcții similare realizate conform tehnologiilor
clasice.
De asemenea, dotarea casele solare cu elemente de construcţii cu funcţiuni
inteligente, fixe sau/şi mobile conduce şi la eliminarea disconfortul din sezonul cald, frecvent
întâlnit în cazul caselor nesolare construite în zona de şes. Promovarea unor astfel de
construcţii moderne şi ecologice în special, în zona de deal, care reclamă un sezon de
încălzire prelungit, poate conduce la reduceri spectaculoase ale consumului de combustibil
pentru încălzire şi la promovarea unor noi tehnologii în domeniul instalaţiilor termice.
Principalele recomandări de amplasare a clădirilor încălzite pasiv sunt:
 regim de înălțime parter sau maxim parter și etaj;
 sistemele pasive de încălzire solară se includ în fațadele orientate către sud;
 se evită utilizarea obstacolelor în calea radiației solare – balcoane, retrageri ale
fațadelor;
 amplasarea funcțiunilor anexa pe fațada nord- bucătării, băi, WC, etc;
 clădirile dotate cu sisteme pasive de încălzire solară nu trebuie să se umbrească
între ele.

Sistemul indirect cu circulaţia controlată a aerului în sera captatoare este

reprezentat de încălzirea solară cu pereți absorbanți și constituie soluția cea mai simplă de
utilizare a energiei solare pentru încălzirea spațiilor locuite. Aceasta ridică însă problema
privind modul de încadrare a suprafețelor absorbante în arhitectura clădirii.
Soluția de încălzire constă în alcătuirea peretelui de pe fațada sudică a clădirii ca
perete absorbant al radiațiilor solare (perete Trombe), Fig.II.3.14.
Principiul de funcționare al unui asemenea sistem la o clădire este prezentat în
Fig.II.3.15.

110
 Fig.II.3.14. Încălzirea folosind perete absorbant (perete Trombe)
1 – radiație solară; 2 – vitraj; 3 – canal de aer; 4 – perete absorbant; 5 – aer rece; 6 – aer încălzit;
7 – clapetă de reglaj; 8 – transfer de căldură în încăpere; 9 – izolație termică.

Fig.II.3.15. Încălzirea solară a locuinței cu ajutorul pereților absorbanți folosind efectul de seră.
1 – radiație solară; 2 – vitraj orientat spre sud; 3 – canal de aer; 4 – perete absorbant; 5 – căldură
transferată în încăpere; 6 – aer rece; 7 – aer încălzit; 8 – gură intrare aer; 9 – gură ieșire aer; 10 –
elemente cu inerție termică mare. (http://www.jc-
solarhomes.com/DIY/AIR/hot_air_solar_heating.htm)
Astfel, razele solare traversează ecranul din sticlă și cad pe suprafața absorbantă a
peretelui (suprafață rugoasă vopsită în negru). Prin absorbția radiațiilor solare se produce
pe de o parte încălzirea volumului de aer care se află între geam și perete, iar pe de altă
parte încălzirea peretelui care lucrează ca un acumulator de căldură. Prin încălzire, aerul
din spațiul dintre geam și perete se ridică și intră în încăpere prin gurile 1 la partea
superioară, în timp ce aerul din încăpere, care este mai rece la nivelul pardoselii, se

111
 absoarbe prin gurile existente la partea inferioară a peretelui și astfel se stabilește o
circulație de aer în sensul indicat de săgeți pe figură.
Ca și celelalte soluții de încălzire solară, nici aceasta nu poate asigura întregul
necesar de căldură al unei locuințe, de aceea trebuie prevăzută o sursă termică pentru
adaos. Din datele experimentale obținute în mai multe țări (Franța, Japonia, S.U.A.)
precum și în țara noastră, rezultă că necesarul de încălzire al unei locuințe se poate
acoperi în proporție de 60  70% prin absorbția energiei solare, folosind efectul de seră.
Din experimentările efectuate până în prezent s-a conturat concluzia că, pentru
realizarea unor condiții corespunzătoare de confort termic la o casă solară este necesară
o instalație de încălzire de adaos, iar pereții situați la est, vest, nord, trebuie să aibă o
izolație termică foarte bună.
Pentru locuințele care folosesc energia solară pentru încălzire, sursa de căldură o
constituie suprafețele care captează radiațiile solare (panouri de captare, pereți
absorbanți). Celelalte elemente ale sistemului de încălzire capătă unele particularități
determinate de această sursă de căldură.
În etapa actuală utilizarea energiei solare pentru nevoile de încălzire prezintă unele
avantaje și dezavantaje.
Avantaje:
 utilizează o sursă de energie foarte ieftină și practic inepuizabilă;
 elimină cheltuielile legate de transport întrucât, considerând o anumită zonă geografică
(de exemplu teritoriul țării noastre), captarea energiei se realizează chiar la locul de
folosire.
Dezavantaje:
 instalațiile pentru captare și utilizare sunt costisitoare și necesită mână de lucru cu
înaltă calificare;
 oricât de mare ar fi randamentul de captare al energiei solare, aceasta nu poate acoperi
întregul necesar energetic al locuinței (ca urmare a periodicității diurne sau anuale), de
aici necesitatea existenței unei surse suplimentare de energie;
 există o neconcordanță evidentă între aportul de energie prin însorire și nevoile de
energie ale locuinței (de exemplu: în perioada de iarnă nevoia de energie este maximă,
iar aportul prin însorire este minim).

Sisteme active de încălzire solară

Sistemele active de încălzire solară implică existenţa unor sisteme mecanice de
circulare a unui agent termic purtător de căldură între zona de captare şi transformare a
energiei solare în căldură şi zona de utilizare a acesteia.
Dat fiind caracterul aleatoriu al energiei solare este necesar ca aceste sisteme să fie
prevăzute cu sursă auxiliară, cu reglare automată, în funcţie de cerinţele consumatorului.
Aceste sisteme au o structură destul de diversă, neconvenţională, în funcţie de:
 agentul termic utilizat: aerul sau apa;
 sursa auxiliară: clasică, pompă de căldură, căldură reziduală sau apă geotermală;
 tipul de stocare a căldurii: sensibil sau latent.
II.3.4.1.2. Sisteme de încălzire cu panouri de captare, cu agent termic lichid.

112
 Instalațiile de încălzire care utilizează drept surse de căldură panourile de captare a
energiei solare sunt realizate în funcție de mai mulți factori:
 poziția geografică a locuinței;
 caracteristicile constructive și tehnice ale panourilor de captare a energiei
solare;
 configurația și orientarea clădirii.
Tehnologii de captatoare solare:
Captatoarele solare sunt concepute pentru a converti energia radiației solare și
trebuie adaptate scopului urmărit, ținând cont atât de performanțele energetice și
economice.
Se disting trei tipuri de captatoare:
 captatoare plane de sticlă;
 captatoare fără sticlă (tip covor);
 captatoare sub vid.
Caracteristici generale:
Un captator solar termic trebuie să aibă înainte de toate:
 performanță ridicată în convertirea energiei solare în căldură;
 rezistență mare la factorii agresivi externi (praf, zăpadă, grindină, vânt);
 bună rezistență atât la temperaturi ridicate cât și la temperaturi joase;
 păstrarea terformanțelor în timp (durata de viață de la 20 la 30 de ani);
 montaj ușor.
Agentul termic folosit în instalație este în general apa cu unele adaosuri de
substanțe pentru evitarea înghețului pe timp de iarnă (cunoscutele lichide antigel).
II.3.4.1.2.1. Colectoare solare plane
Colectoarele solare plane, reprezintă cea mai simplă soluţie tehnică de realizare a
colectoarelor solare, o asemenea construcţie fiind prezentată în Fig.II.3.16.

Fig.II.3.16. Construcţia colectoarelor plane

1 – carcasă de aluminiu; 2 – sigiliu de silicon; 3 – sticlă de protecție; 4 – element absorbant; 5 –
izolație din vată minerală; 6 – element absorbant; 7 – racorduri țevi cupru.
(http://cdn1.shopmania.biz/files/s1/129509706/p/l/1/colector-solar-plan-2mp-pk-sl-al~8304171.jpg)
Agentul termic circulă prin serpentina din cupru, care este fixată nedemontabil, sub
o folie realizată tot dintr-un material bun conducător termic, acoperită cu un material
absorbant.

113
 Acest ansamblu, se montează într-o carcasă acoperită cu un panou de sticlă solară,
caracterizată prin conţinut scăzut de fier, pentru creşterea capacităţii de transfer a radiaţiei
termice.
Rezistenţa mecanică a sticlei, trebuie să fie suficient de ridicată, pentru a face faţă
solicitărilor la care aceasta ar putea fi supusă în timpul exploatării, de exemplu căderilor de
grindină. Partea inferioară a carcasei panoului solar, este izolată termic, pentru reducerea
pierderilor prin convecţie, în mediul ambiant.
Avantajul acestui tip de colectoare solare, este că prezintă un randament termic
suficient de ridicat, dacă radiaţia solară este intensă, în condiţiile unor costuri relativ
reduse ale investiţiei.
Dezavantajul principal îl reprezintă pierderile prin convecţie relativ ridicate, la
diferenţe mari de temperatură între agentul termic şi mediul ambiant.

II.3.4.1.2.2. Colectoare solare cu tuburi termice

Principiul de funcţionare al acestor tipuri de colectoare, este prezentat în Fig.II.3.17.

Fig.II.3.17.a. Principiul de funcţionare al Fig.II.3.17.b. Colector cu tuburi termice

colectoarelor cu tuburi termice
1 – radiație solară; 2 – tub vidat; 3 – tub din cupru; 4 – lichid cu temperatură de fierbere
scăzută (-25 °C); 5 – condensator.
În interiorul unui tub de sticlă cu pereţi dubli, între care se realizează vid, pentru
diminuarea pierderilor termice în mediul ambiant, se montează un tub termic etanş, încărcat
cu o substanţă care vaporizează sub acţiunea radiaţiei solare. Vaporii astfel formaţi, se
ridică în partea superioară a tubului termic, denumită condensator, care se găseşte în
contact termic cu agentul termic din instalaţia solară. Acest agent, răceşte capătul superior
al tubului termic şi determină astfel condensarea vaporilor din tubul termic.
Căldura latentă de condensare a agentului din tubul termic, contribuie la încălzirea
agentului termic din instalaţia solară, care curge prin conducta colectoare, în care se
montează mai multe tuburi termice. Pentru a diminua pierderile termice, conducta
colectoare se izolează termic.
În Fig.II.3.18. este prezentată construcţia unui colector cu tuburi termice. În figuri se
pot observa condensatoarele tuburilor termice. Tuburile termice sunt interschimbabile, deci
păstrează toate avantajele tuburilor vidate.

114
 Fig.II.3.18.a. Colector Fig.II.3.18.b. Colector cu Fig.II.3.18.c.
cu tuburi termice tuburi vidate, interschimbabile Colector cu tuburi
vidate,
interschimbabile
Avantajul acestor tipuri de colectoare, este reprezentat de randamentul termic cel
mai ridicat, în condiţii caracterizate prin radiaţie solară nu foarte intensă, ceea ce
recomandă utilizarea acestor echipamente în zone cu intensitate moderată a radiaţiei
solare.
Dezavantajul acestor colectoare, este reprezentat de costul ridicat şi de necesitatea
asigurării unui contact termic foarte bun între condensator şi agentul termic din conducta
colectoare a instalaţiei solare.
Cele mai importante aspecte ale particularităților unor astfel de instalații sunt:
 instalația se realizează de la început pentru o sarcină termică de bază în funcție
de suprafețele de captare, ținând seama de faptul că, la nivelul tehnologiilor
actuale de construcție a panourilor de captare, agentul termic nu poate fi încălzit
(pe timp de iarnă) la temperaturi superioare valorii de 45...50 oC;
 ca urmare a neregularității aporturilor de energie solară, se impune existența unei
surse de energie de adaos (arderea combustibililor clasici, energie electrică etc.);
 întrucât perioadele de însorire maximă nu coincid cu perioadele de necesar
maxim de încălzire, este nevoie ca instalația să conțină elemente pentru
acumularea căldurii;
 ținând cont că instalația funcționează la temperaturi coborâte, este necesar ca
elementele încălzitoare (corpurile de încălzire) să aibă o eficiență termică ridicată.
În aceste cazuri sunt preferate corpurile de încălzire cu schimb termic convectiv
(de exemplu ventiloconvectoarele).
În Fig.II.3.19, este prezentată schema de principiu a unei instalații de încălzire cu
panouri de captare a energiei solare. În schemă au fost indicate în mod special elementele
de reglare 2 întrucât acestea au un rol important pentru funcționarea instalației (punerea în
funcțiune sau scoaterea sursei de căldură de adaos, reglarea regimului de funcționare a
schimbătorului de căldură etc.)

115
 Fig.II.3.19. Schema de principiu a unei instalații de încălzire cu panouri de captare a energiei
solare
1 – radiație solară; 2  panouri de captare a energiei solare; 3 – conductă ducere (apă rece); 4 –
conductă întoarcere (apă calcă); 5 – pompă de circulație; 6  elemente de reglare; 7 – acumulator
de căldură (boiler); 8 – schimbător de căldură (serpentină); 9, 10 – circuit tur/retur consumator.

Captarea - 2 este un câmp de panouri solare, legate între ele printr-o rețea de
conducte pentru circulația agentului termic.
Orientarea captării este numai către sud, iar înclinarea cât mai apropiată de
verticală (maximum 30o 35o față de verticală). Captarea poate fi realizată ca o construcție
independentă sau se poate integra în arhitectura construcției, ocupând fațada sudică a
acesteia.
Sursa de căldură pentru adaos - 3 este constituită dintr-o sursă clasică: fie un cazan
care să utilizeze arderea combustibililor, fie un încălzitor electric. Sursa de căldură pentru
adaos trebuie dimensionată astfel încât la nevoie să preia întregul necesar de căldură al
clădirii.
Integrarea sursei de căldură de adaos în instalație se poate face în mai multe
moduri:
 prin corpuri de încălzire complet separate în fiecare încăpere sau corpuri de
încălzire speciale cu două circuite de încălzire (de exemplu radiator electric,
ventiloconvector, sau cu un singur ventiloconvector încălzit cu agent termic de la
captarea solară și cu rezistențe electrice);
 cu sursă termică centrală (cazan, boiler electric etc.) situat între acumulatorul de
căldură și consumator;
 cu sursă de încălzire direct în acumulatorul de căldură (de exemplu rezistențe
electrice introduse direct în recipientul acumulator de căldură).
Masa acumulatorul de căldură - 4 poate fi poate fi apa sau alt material de
acumulare.
Consumatorul - 6 îl constituie corpurile (sistemele) de încălzire din încăperi. Se
recomandă planșee radiante care funcționează cu agent termic la temperaturi joase sau

116
ventiloconvectoarele care au eficiență termică ridicată, dar prezintă dezavantajul
funcționării cu un anumit nivel de zgomot.
În cadrul schemelor practice de încălzire, elementele prezentate mai sus pot fi
întâlnite sub diverse forme constructive și racordate în instalație în mod diferit în funcție de
configurația instalației și regimul de funcționare al acesteia.

Fig.II.3.20.Utilizarea combinată a cazanului clasic şi a energiei solare pentru prepararea apei calde
menajere
1 – radiație solară; 2 - panou solar; 3 - sistem de pompare pentru circuitul solar; 4 – conducte
circuit solar; 5 - senzor temperatură retur circuit solar; 6 - unitate electronică de control; 7 – boiler;
8 - senzor temperatură pentru apa din boiler; 9 – schimbător de căldură circuit solar; 10 -
schimbător de căldură circuit centrală termică; 11 – centrală termică (CT); 12 – conducte circuit
CT; 13 – vană cu 3 căi: 14 – clapetă de sens; 15 – pompă de circulație; 16 – consumator apă
caldă menajeră; 17 – consumator energie termică.
Panourile solare sunt utilizate preponderent pentru prepararea apei calde menajere.
In Fig.II.3.20. se prezintă schema unei instalații de preparare a apei calde menajere, cu
agent termic lichid și sursă de adaos formată dintr-un cazan care folosește arderea unui
combustibil clasic.
De regulă, astfel de instalații sunt realizate cu funcționare automată, pentru a asigura
continuitatea alimentării cu căldură a preparatorului de apa calda cu acumulare (boilerul
bivalent – cu doua serpentine de incalzire) de nivelul de însorire. Instalația se compune
dintr-un circuit primar în care circulă agentul termic încălzit în panourile de captare a
energie solare; căldura este transmisă circuitului secundar de la consumator prin
intermediul boilerului bivalent. Acesta este alimentat cu caldură si de la cazanul clasic
printr-o a doua serpentina astfel incat, in timpul noptii sau in cazul unui consum mare de
apa calda menajera, va asigura alimentarea cu caldura a boilerului.

117
 II.3.6. Instalații de încălzire cu surse regenerabile. Încălzirea cu pompe
de căldură

Fig.II.3.28. Utilizarea pompelor de căldură pentru încălzire

1 – încălzire prin pardoseală; 2 – captori îngropați; 3 – pompă de căldură; 4 – boiler apă caldă.

Ameliorarea eficacităţii proceselor energetice, industriale sau gospodăreşti se

realizează în mare măsură prin introducerea în circuitul energetic a surselor secundare,
care apar şi se dezvoltă simultan cu aceste procese.
Pompele de căldură fac parte din categoria acestor surse, care pot aduce o
contribuţie importantă la o mai bună utilizare a energiei pentru alimentarea cu energie
termică la niveluri termice moderate, solicitate de numeroase procese tehnologice şi, în

124
special, pentru încălzirea şi prepararea apei calde de consum a clădirilor civile şi
industriale. Fig.II.3.28 arată un exemplu pentru utilizarea pompei de căldură sol-apă pentru
încălzire.
Pompa de căldură este o instalaţie termică, care serveşte la „pomparea" căldurii de
la o temperatură scăzută la una mai ridicată, adică preia căldura Eiz de la un izvor de
căldură cu un potenţial termic scăzut, de temperatură Tiz şi cedează unui consumator
căldura Ec, la un potenţial termic mai ridicat, de temperatură Te, consumând în acest scop
o energie de acţionare EA. Aceasta, calitativ superioară izvorului şi consumatorului de
căldură, suferă o „devalorizare" până la nivelul Te al consumatorului de căldură, regăsindu-
se cantitativ în căldura cedată acestuia.
Eiz+EA = Ec

sau termic şi pe instalaţia cu absorbţie.

Izvorul pompei de căldură poate fi:
 aerul (atmosferic, evacuat din incintele climatizate, gazele de ardere etc.);
 apa (de suprafaţă, subterană, geotermală sau tehnologică);
 solul (pământul, deşeurile menajere).
Consumatorul de căldură poate fi:
 încălzirea unor spaţii, cu menţiunea că se impun sisteme cu temperatură
scăzută (cu panouri radiante de pardoseală, cu aer cald, etc.);
 prepararea apei calde de consum;
 diverse procese tehnologice (uscare, distilare etc).
Izvorul pompei de căldură trebuie corelat cu un consumator adecvat, atât din punctul
de vedere al simultaneităţii şi constanței în timp a debitului, al temperaturilor sursei reci şi
calde, cât şi al distanţei relative.

II.3.6.1. Criterii privind utilizarea pompelor de căldură

Implementarea unei pompe de căldură într-un sistem de încălzire este determinată

de următoarele criterii:
 energetice (performanţa la diferite temperaturi exterioare, constanţa în timp a
acestor performanţe, cantitatea şi calitatea energiei de acţionare solicitată, energia
suplimentară de vârf necesară, resursele energetice din imediata vecinătate);
 economice (întreţinerea necesară şi costul exploatării, investiţia corespunzătoare,
durata de amortizare);
 diverse (posibilitatea recuperării căldurii din clădire, modul de utilizare a căldurii la
consumator, agentul termic utilizat, posibilitatea utilizării simultane cu energia
produsă şi a efectului frigorific adiacent, fiabilitatea instalaţiei, posibilităţile de
reglare, nivelul de zgomot, gabaritul etc).

125
 Pompa de căldură poate acoperi, singură, întregul necesar de căldură al
consumatorului sau doar o parte, la funcţionarea în regim bivalent, când o sursă clasică
(centrala termică, încălzirea electrică) completează acest necesar, în perioada vârfului de
sarcină. În acest caz se disting trei situaţii de funcţionare:
 când temperatura exterioară coboară sub temperatura limită de încălzire tu,
necesarul de căldură este asigurat integral de pompa de căldură, aceasta
producând chiar mai mult decât pierderile de căldură ale clădirii, până la
temperatura punctului de echilibru termic, tPET;
 când temperatura exterioară scade sub tPET, caz în care aportul gratuit de căldură
de la mediu se diminuează, pompa de căldură asigură doar parţial necesarul de
încălzire, restul fiind suportat de o sursă clasică, de vârf;
 când temperatura izvorului te atinge punctul de oprire tpo, sub care pompa de
căldură nu mai funcţionează eficient, aceasta se deconectează, necesarul de
căldură fiind acoperit integral de sursa clasică.
Aceste regimuri de funcţionare depind de zona climatică în care este amplasată
clădirea. Pentru zonele temperate, se apreciază că pompa de căldură acoperă 2/3 din
necesarul anual de încălzire.
În perioada rece, când reţelele electrice sunt foarte solicitate, comutarea pe o sursă
clasică, bazată pe o centrală termică (cu combustibil solid, lichid sau gazos) descarcă
aceste reţele de consumul pentru alimentarea pompei de căldură, contribuind la
exploatarea mai raţională a sistemului energetic. În Fig. II.3.29 este reprezentată
conversia susrselor de energie –aer,apă,sol regenerabile în căldură utilizând pompa de
căldură.

Fig.II.3.29. Conversia surselor de energie regenerabile în căldură

1 – compresor; 2 – condensator; 3 – ventil de laminare; 4 – vaporizator; 5 – expansiune; 6 –
vaporizare; 7 – compresie vapori; 8 – condensare; 9 – încălzire/răcire.

126
 II.3.6.2. Instalaţii de încălzire utilizând pompe de căldură aer-apă

Utilizarea principală a acestor instalaţii este pentru încălzirea clădirilor individuale

(sau colective), birourilor si restaurantelor. Corpurile de încălzire impun temperatura ce
trebuie produsă de pompa de căldură - în ventiloconvectoare, ejectoconvectoare sau
aeroterme, t = 40 °C, iar în panouri radiante (de pardoseală, plafon, perete), t = 35 °C.

Pompele de căldură aer-aer răspândite, în general, în zonele cu climă moderată

realizează bune performanţe în sezoanele de tranziţie. Pentru preluarea vârfului de
consum, în perioadele foarte reci, sunt prevăzute, de regulă, cu o instalaţie clasică,
alternativă (centrală termică la instalaţiile mai mari, încălzire electrică la instalaţiile mai
mici).
În numeroase cazuri, funcţionarea instalaţiei este reversibilă: vara ca instalaţie de
climatizare, iarna ca pompă de căldură. Puterea termică obişnuită este de 1...5 kW, pentru
agregatele individuale, necesare încălzirii unui apartament, ajungând până la 100 kW la
sistemele centralizate. Aceste puteri termice reduse conduc la utilizarea numai a pompelor
de căldură cu compresie mecanică.
Izvorul pompei de căldură poate fi aerul exterior, aerul evacuat sau un amestec de
aer exterior cu aer recirculat din cel evacuat.
În cazul utilizării numai a aerului exterior, când temperatura suprafeţei
vaporizatorului, tsv, coboară sub punctul de rouă al aerului, se produce condensarea
vaporilor de apă din aer pe suprafaţa de răcire. Când tsv<0 °C, condensatul îngheaţă şi are
loc givrarea vaporizatorului, având consecinţe neplăcute asupra preluării căldurii de la
izvor, prin rezistenţa termică suplimentară opusă. Se impune astfel degivrarea periodică,
operaţie ce necesită întreruperea livrării de căldură către consumator, un consum
suplimentar de energie si, uneori, chiar o investiţie în plus, deci o diminuare a
performanţelor pompei de căldură.
După modul de acoperire a necesarului de căldură, instalaţia poate fi prevăzută
numai cu o pompă de căldură sau şi cu o sursă de adaos (de vârf), de regulă, o rezistenţă
electrică, în cazul funcţionării bivalente.
La pompele de căldură apă-aer, circuitul apei poate fi deschis sau închis (în
buclă). Instalaţiile cu circuit deschis sunt utilizate numai ca pompe de căldură pentru
încălzirea spaţiilor, fiind realizate, monobloc iar amplasarea lor se realizează în exterior –
la sistemele cu aer exterior (Fig.II.3.30.) sau la interior la cele cu aer evacuat (Fig.II.3.31.)
Sistemele cu aer exterior implica izolarea termică a condensatorului și a
conductelor de apă precum și separarea într-o unitate externă a vaporizatorului și a
compresorului și una interioara care adăpostește condensatorul și pompa de circulație a
agentului termic.

127
 Fig.II.3.30. Sisteme cu aer exterior
1 - unitate externă; 2 - unitate internă; 3 – boiler acm bivalent; 4 - cazan încălzire; 5 – boiler.

Fig.II.3.31. Sisteme cu aer evacuat - unitate monobloc

1 – pompă de caldură aer-apă monobloc; 2 - pompă circulație agent termic primar; 3 - vană cu 3
căi; 4 - boiler acm; 5 - schimbător de căldură; 6 - pompă de circulație agent termic secundar; 7 –
pardoseală încălzitoare; 8 - consumator acm; 9 – radiator.

Pompele de caldura sunt echipamente care cresc temperatura unui mediu de lucru
utilizand o cantitate de energie aditionala, pentru a produce energie utilă.

128
 1 – pompă de căldură aer-apă; 2 – conducte apă 1 – aer exterior; 2 – aer evacuat; 3 –
rece/apă încălzită; 3 – schimbător de căldură; 4 – tubulatură circulație; 4 – pompă de
consumator de energie termică; 5 – boiler; 6 – căldură aer-apă; 5 – apă rece; 6 – apă
consumator de acm. încălzită.
Fig.II.3.34. Utilizarea pompei de căldură aer-apă pentru încălzire
(http://www.ubi-therm.ro/photo/buderus/pompa_de_caldura_aer_sole_principiu.jpg)

II.3.6.3. Instalaţii de încălzire utilizând pompe de căldură apă-apă

Aceste instalaţii sunt utilizate la:
 recuperarea căldurii în marile clădiri, cu degajări importante din unele spaţii
(climatizate) şi utilizarea ei la încălzirea celorlalte spaţii (care solicită căldură);
 pentru încălzirea şi prepararea apei calde de consum din locuinţe individuale
sau colective, clădiri industriale sau agrozootehnice, complexe sportive, folosind un
izvor extern de căldură.
Puterile termice realizate sunt în concordanţă cu disponibilul izvorului de căldură,
fiind întâlnite în domeniul valorilor medii şi mari (500...5000 kW).
Pompa de căldură derivă din instalaţiile frigorifice pentru produs apă glacială, cu
condensator răcit cu apă, bazîndu-se pe compresia mecanică sau pe absorbţie. Din punct
de vedere constructiv sunt realizate monobloc şi amplasate într-un spaţiu tehnic.
Funcţionarea pompei de căldură este asociată unei surse alternative de căldură
(sistem bivalent) şi unui turn de răcire (pentru eliminarea excesului de căldură).
Pot funcţiona numai în regim de pompă de căldură sau/şi ca instalaţie frigorifică.
Reversibilitatea este asigurată prin inversarea ciclului agentului de lucru (la instalaţiile de
puteri mai mici) sau a circuitelor de apă (la instalaţiile mari).
În Fig.II.3.35.este prezentat modul în care poate fi utilizată apa freatică în pompele
de căldură.

131
 Fig.II.3.35. Utilizarea apei freatice pentru pompe de căldură
1 – strat de apă freatică; 2 – apă rece; 3 – apă încălzită; 4 – pompă de căldură apă-apă; 5 –
consumatori de căldură.

1 – extragere - apă încălzită; 2 – 1 – extragere - apă încălzită; 2 – introducere –

introducere – apă rece; 3 – țevi circuit apă rece; 3 – țevi circuit primar; 4 – pompă de
primar; 4 – pompă de căldură apă-apă; 5 – căldură apă-apă; 5 – apă rece; 6 – apă încălzită;
schimbător de căldură; 6 – boiler; 7 – 7 – pânză apă freatică.
consumator de energie termică.
Fig.II.3.36. Utilizarea apei freatice ca sursă de căldură
Apa freatică, trebuie să se găsească la adâncimi relativ reduse, care să permită
obţinerea autorizaţiei de foraj, adică maxim 50…70 m. Se recomandă totuşi ca adâncimea
de la care este preluată apa freatică, în cazul locuinţelor familiale, să nu depăşească 15
m, pentru că la adâncimi mai mari cresc mult costurile pentru realizarea celor două foraje,
precum şi costurile de exploatare datorate înălţimii ridicate de pompare a apei freatice.
Distanţa dintre cele două puţuri trebuie să fie de minim 5 m, iar amplasarea astfel încât
sensul de curgere a apei să fie dinspre puţul prin care este absorbită apa, spre cel în care
este evacuată apa. Nu este posibilă utilizarea ca sursă de căldură, a apei din lacuri

132
freatice, deoarece în acest caz există pericolul îngheţării apei în jurul sondelor, ceea ce
împiedică funcţionarea pompei de căldură.
Dezavantajele utilizării apei freatice ca sursă de căldură, sunt reprezentate de faptul
că este necesar să existe un debit suficient de mare al apei freatice, iar compoziţia
chimică trebuie să se încadreze între limite bine precizate din punctul de vedere al unor
componenţi cum sunt: carbonaţi acizi, sulfaţi, cloruri, amoniac, sulfit de sodiu, bioxid de
carbon liber (extrem de agresiv), nitraţi, hidrogen sulfuraţi etc.
Condiţiile prezentate, destul de restrictive, reduc sensibil posibilităţile de utilizare a
apei freatice ca sursă de căldură.
Apa din lacuri şi râuri poate fi utilizată de asemenea ca sursă de căldură, dar este
necesară utilizarea unui circuit intermediar şi trebuie evitată formarea de gheaţă pe
colectoarele amplasate în apă, deoarece gheaţa ar reduce mult intensitatea transferului
termic dintre apă şi agentul intermediar din colectoare.
Apa de mare este şi mai uşor de utilizat, deoarece la o adâncime de câţiva metri, nu
se mai pune problema îngheţării acesteia, dar şi în cazul apei de mare, trebuie utilizat un
circuit intermediar pentru preluarea căldurii.

II.3.6.4. Instalaţii de încălzire utilizând pompe de căldură sol-aer şi sol-

apă
Solul reprezintă o sursă de căldură eficientă, deoarece acumulează căldură atât
direct sub formă de radiaţie solară cât şi indirect de la ploi, respectiv de la aer. Căldura
poate fi preluată cu ajutorul unor circuite intermediare plasate în sol, care absorb căldură
şi o transmit vaporizatorului pompei de căldură.Este posibilă şi amplasarea direct în sol a
vaporizatorului pompei de căldură.
Circuitele intermediare de preluare a căldurii din sol, sunt compuse din
schimbătoare de căldură, denumite colectoare, pompe de circulare a agentului
intermediar, vas de expansiune, sistem de distribuţie a agentului intermediar în colectoare,
dispozitive de aerisire etc.
Agentul intermediar din circuitele intermediare este reprezentat de soluţii apoase de
tip antigel, iar majoritatea producătorilor recomandă diverse amestecuri ecologice de acest
tip. Uneori pot fi utilizate şi soluţii de apă sărată, dar nu se poate utiliza apa simplă,
deoarece pe timp de iarnă există pericolul ca apa să îngheţe, cel puţin în porţiunile de
conducte aflate la suprafaţa solului, sau chiar în aer liber (chiar dacă sunt izolate). Dacă
agentul intermediar ar îngheţa, funcţionarea pompei de căldură ar deveni imposibilă.
Temperatura de îngheţ recomandată de majoritatea producătorilor pentru soluţiile
de tip antigel utilizate în circuitul intermediar este de –15 °C.
Utilizarea solului ca izvor de căldură prezintă următoarele avantaje:
 accesibilitate;
 constanţa temperaturii în timp, de la o adâncime dependentă de zona climatică
şi natura terenului;
 temperatură destul de ridicată, chiar în sezonul rece;
 când se foloseşte ca izvor solul cu deşeuri menajere, căldura degajată în
timpul fermentării acestora ridică temperatura solului cu 2...3 °C.

133
 Dezavantajele principale sunt:
 conductivitate termică a solului foarte scăzută, care conduce la suprafeţe mari
pentru captarea căldurii;
 investiţie ridicată, datorată acestor mari suprafeţe ale captatoarelor plasate în sol.

Există două tipuri de colectoare care pot fi utilizate în circuitele intermediare de

preluare a căldurii din sol. În Fig.II.3.37. sunt prezentate colectoare orizontale, care se
montează la adâncimi de cca. 1,2…1,5 m, iar în Fig.II.3.38. sunt prezentaţi colectoare
verticale, denumite şi sonde, care se montează prin forare, la adâncimi de până la cca.
100 m, peste aceste adâncimi fiind dificil de obţinut autorizaţii pentru realizarea forajelor

1 - colector orizontal; 2 - pompă de caldură sol- 1 – colector orizontal; 2 – conducte circuit

apă; 3 - boiler acm; 4 - radiatoare; 5 – primar pompă de căldură; 3 – pompă de
pardoseală încălzitoare; 6 - consumator acm. căldură sol-apă; 4 – apă rece; 5 – apă
încălzită.
Fig.II.3.37.Colectoare orizontale pentru captarea căldurii din sol

1 – conducte circuit primar pompă de 1 – colector vertical; 2 – conducte circuit

căldură; 2 - pompă de caldură sol-apă; 3 - primar pompă de căldură; 3 – pompă de
boiler acm; 4 - schimbător de căldură; 5 – căldură sol-apă; 4 – apă rece; 5 – apă
radiator; 6 – pardoseală încălzitoare; 7 – încălzită.
consumator acm.
Fig.II.3.38. Colectoare verticale pentru captarea căldurii din sol

134
 II.3.6.4.1. Pompe de căldură sol-apă cu colectoare orizontale

Fig.II.3.39. Pompă de căldură sol-apă cu colectoare orizontale

1 – colector orizontal; 2 – distribuitor-colector, 3 – pompă de căldură sol-apă; 4 – boiler; 5 –
schimbător de căldură; 6 – pardoseală încălzitoare.
Se utilizează numai în situația în care dispunem de spațiu suficient în jurul
obiectivului pe care dorim să-l încălzim cu o pompă de căldură (PDC). Suprafaţa mare de
teren necesară pentru colectoarele orizontale şi elementele principale ale pompei de
căldură sol+apă sunt reprezentate în Fig.II.3.39.
Puterea specifică de extragere a căldurii din sol este cuprinsă între 10 W/m2 și 50
W/m2 (sol uscat necompactat 10 W/m2; sol compact umed 20...30 W/m2; sol ud nisip și
pietriș 40 W/m2).
Schimbătorul de căldură SOL-APĂ este realizat cu tevi din polietilenă.
Distanța de instalare se calculează în funcție de suprafața de colectare necesară și
de lungimea completă a instalației. Valoriile grosiere ale instalațiilor de colectare sunt între
50 cm la solurile compacte, umede și minim 80 cm pentru solurile uscate nisipoase.
Circuitul se îngroapă la 1...1,5 m în sol, suprafața de pământ superioară
captatoarelor putând fi cultivată. Pentru a se evita inghetarea sistemului circuitul
captatoarelor este umplut cu soluție antigel (glicol).
Avantajele sistemului: fiabil, simplu de realizat, investitie relativ mică, COP
(coeficient de performanță) relativ ridicat.
Dezavantajul principal al sistemului este necesarul ridicat de spațiu și faptul că nu
poate fi amplasat pe orice sol. Pentru creșterea performanțelor acestui sistem s-a propus
utilizarea apei de ploaie pentru menținerea în stare umedă a solului în care este înglobat
schimbătorul.
Sistemul este relativ simplu și este compus dintr-o folie impermeabilă ce este
amplasată sub captatoarele plane și un sistem subteran controlat de distribuție a apei
pluviale deasupra schimbătorului. Prin folosirea acestui sistem se poate realiza o captare
foarte eficientă a căldurii pământului de până la 40 W/m2 ajungându-se la micșorarea
suprafeței de captare cu până la 70% a captatoarelor plane. Sistemul influențează pozitiv
vegetația aflată deasupra.
Amplasarea colectoarelor de sol sub forma unor colaci elicoidali reduce suprafaţa de
teren necesară însă trebuie avut în vedere că aceeaşi cantitate de energie termică este
extrasă de pe o suprafaţa mai redusă, ceea ce poate avea consecinţe asupra orizontului de

135
îngheţ, pe termen mediu şi lung. Din Fig.II.3.40 rezultă parametrii pompelor de căldură
geotermale, respectiv corelaţia dintre puterea pompei de căldură şi lungimea colectoarelor
orizontale.

Fig.II.3.40. Parametrii pompelor de căldură geotermale

Întrucât aceste sisteme cu buclă închisă sunt destinate să lucreze şi la temperaturi
negative, fluidul de transfer termic este un amestec de apă cu 20% propilen glicol, avînd
punctul de îngheţ la -7...-8 °C. Chiar dacă acest amestec reduce într-o oarecare măsură
eficienţa instalaţiei, condiţiile de funcţionare îl impun. Pentru a evita îngheţarea
amestecului, temperatura apei freatice va trebui să fie cu aproximativ 5…6 °C mai mare,
adică de cca –2 °C. De altfel, scăderea temperaturii apei din sol atrage după sine
înrăutăţirea performanţelor şi a eficienţei pompei termice: o scădere a temperaturii de la –1
°C la –6,5 °C conduce la o scădere a performanţei pompei termice cu 15%. În mod similar,
în perioada de funcţionare în regim de răcire, o creştere a temperaturii de la 21 °C la 32 °C
va reduce performanţa instalaţiei cu cca 9%, iar a eficienţei cu 25%.

II.3.6.4.2. Pompe de căldură sol-apă cu colectoare verticale

Se recomandă când nu se dispune de spațiu suficient în jurul construcției.
Forajele se pot executa până la 250 m. În general sondele de adâncime se forează
la100 m iar în cazul în care nu sunt condiții, la 50 m.
Puterea de extragere a căldurii cu sonde de adâncime:
 sedimente uscate: 30 W/ml;
 ardezie basalt 55 W/ml;
 piatră densă cu conductivitate termică ridicată: 80 W/ml;
 sol cu circulație puternică a apei freatice: 100 W/ml.
Distanța dintre sonde este de minim 5 m.
Puterea termică extrasă printr-un puţ se recomanda a fi de cca. 7…10,5 kW. În
fiecare puţ se introduce o conductă în formă de buclă U. Aceste bucle sunt conectate la
conductele de colectare-distribuire plasate orizontal în şanţuri şi care fac legătura cu
pompa termică amplasată în clădire. Conform normelor în vigoare (ISO-13256)
temperatura standard a fluidului din buclele de colectare este pentru încălzire de 0 °C iar
pentru răcire de 25 °C.
Adâncimea de forare depinde de puterea termică a pompei termice.
Pompele termice frecvent întâlnite pe piaţă sunt în gama de puteri 10…30 kW, fiind
însă în continuă extindere.

136
 Fig.II.3.41.Sistemul cu sonde verticale
1 – colectoare verticale; 2 – conducte circuit primar pompă de căldură; 3 – pompă de căldură sol-
apă; 4 – schimbător de căldură; 5 – boiler; 6 – pardoseală încălzitoare.
Folosirea PDC în cooperare cu izvoare geotermale de mare adâncime, ce au
temperaturi de mii de grade °C (aceste izvoare numindu-se si "izvoare de rocă fierbinte")
este posibilă doar după ce acestea din urmă au pierdut potențialul și au ajuns la
temperaturi compatibile cu funcționarea unei PDC.
Sistemul cu sonde verticale are același principiu la bază cu cel al captatoarelor
plane, iar elementele componente sunt reprezentate în Fig.II.3.41.
Avantajele acestui sistem constau în: fiabilitatea ridicată, nu ocupa spațiu mare,
COP ridicat (având în vedere că "sursa rece" este mai "caldă" ca în cazul captatoatrelor
plane), nu necesită aprobari speciale de mediu.
Dezavantaje: investiție mai mare, necesită utilaje speciale, personal bine pregătit în
execuția lucrării.
Atât colectoarele orizontale, cât şi cele verticale, sunt realizaţi din tuburi de
polietilenă, care asigură o durată foarte lungă de exploatare, absolut necesară acestor
echipamente.
Colectoarele orizontale, prezintă avantajul costurilor relativ reduse de realizare a
excavaţiilor necesare în vederea amplasării, mai ales în cazul unor construcţii noi. În
schimb, prezintă dezavantajul necesităţii unor suprafeţe mari de amplasare a
colectoarelor, ceea ce reduce posibilitatea de utilizare a acestor tipuri de colectoare.
Dezavantajul se resimte mai ales în zonele urbane, unde preţul terenurilor de construcţie
este foarte ridicat şi unde din acest motiv, suprafeţele disponibile sunt limitate.
Colectoarele verticale, prezintă avantajul necesităţii unor suprafete reduse de
amplasare, dar prezintă dezavantajul costurilor ridicate de realizare a forajelor.
În cazul ambelor tipuri de captatori utilizati, pompele de caldura sol-apa sunt
utilizate pentru incalzire si recomandarea principală este folosirea instalatiei de incalzire cu
parametri termici scazuti, respectiv pardoseala incalzitoare (Fig.II.3.42.).

137
 Fig.II.3.42. Pompă de căldură sol/apă pentru încălzirea prin pardoseală radiantă a unei locuinţe
1 - captator de căldură orizontal; 2 – colector/distribuitor circuit primar PDC; 3 - pompă de circulaţie
apă glicolată; 4 - pompă de căldură; 5 - pompă de circulaţie apă caldă; 6 – colector/distribuitor
circuit apă caldă; 7 - pardoseală radiantă; K - compresor; C - condensator; VL - ventil de laminare;
V – vaporizator.

II.4. Centrale termice

Centrala termică reprezintă o sursă de căldură bazată pe conversia unei forme

oarecare de energie în energie termică. Transportul energiei termice se realizează cu un
agent termic care asigură alimentarea centralizata a unor consumatori diverşi: instalaţii de
încălzire, de climatizare, de preparare a apei calde de consum, instalaţii tehnologice etc. La
nivelul centralei termice se realizează transformarea energiei primare a combustibililor cu
ajutorul unui întreg ansamblu de utilaje şi aparate.
In alcătuirea unei centrale termice intră cazanele, pompele, elementele de legătură şi
de distribuţie, gospodăria de combustibil, elementele de evacuare a produselor arderii,
instalaţiile de automatizare etc.
Ținând cont de rolul pe care îl ocupă centrala termică, este absolut necesar ca la
concepţia ei să se aibă în vedere problemele de ordin tehnic – echipamente, scheme de
funcţionare, dar şi funcţionarea şi exploatarea.

II.4.1. Clasificarea centralelor termice

O centrală termica poate fi definită după mai multe criterii, cele mai importante fiind:
- puterea instalată (centrale termice foarte mici, până la 70 kW, cu puteri mici, până
la 100 kW, cu puteri medii, între 100 şi 2000 kW şi cu puteri mari, peste 2000 kW);
- natura agentului termic utilizat (apa caldă cu temperatură maximă de 115 °C; abur

138
de presiune joasă, sub 0,7 bar suprapresiune; apa fierbinte cu temperatura peste 115 °C;
abur de presiune medie, peste 0,7 bar suprapresiune; fluide tehnologice speciale etc);
- modul de vehiculare a agentului termic (cu circulaţie naturală; cu circulaţie forţata);
- modul de asigurare împotriva suprapresiunilor accidentale (la apa calda, cu vase
de expansiune deschise; cu supape de siguranţă şi vase de expansiune închise; cu supape
de siguranţă şi vase de expansiune deschise; la abur de presiune joasă, cu dispozitive
hidraulice sau cu supape de siguranţă);
- natura combustibilului utilizat (combustibil gazos, lichid sau solid);
- modul de exploatare a centralei (automată; cu supraveghere totală sau parţială;
manuală).

II.4.1.2. Alegerea tipului de centrală termică

Principalii factori care condiționează alegerea unei centrale termice sunt:
• puterea termică totală necesară;
• tipul cazanului și a agentului termic;
• natura combustibilului;
• locul de amplasare a centralei termice;
• modalități de alcătuire și modul de asigurare;
• gradul de automatizare.
Având în vedere criteriile precizate, distingem două situații – centralele termice
existente trebuie aduse la nivelul exigenţelor legislaţiei la data efectuării înlocuirii de
echipament, reparaţiilor sau a refacerii integrale iar pentru centralele termice noi trebuie
respectate factorii menționați.
Puterea instalată a centralei termice se determină în conformitate cu SR 1907/1-
2014. Agenţii termici se stabilesc ţinând seama de natura consumatorilor şi de
economicitatea întregului sistem alcătuit din sursa de căldură, reţelele de transport şi
instalaţii interioare. Se recomandă producerea într-o centrală termică a cel mult doi agenţi
termici, cu prevederea posibilităţilor de a fi adaptaţi la necesităţile tuturor consumatorilor de
căldură alimentaţi.
La alegerea tipului de combustibil se ţine cont de posibilităţile de aprovizionare a
zonei în care este amplasată centrala şi de costurile de investiţie şi de exploatare. Se
preferă combustibilul gazos, iar în lipsa acestuia se poate opta pentru combustibil solid,
lichid, energie electrică sau surse neconvenționale. Se pot prevedea şi doi combustibili:
gaze naturale şi alt tip de combustibil pentru situaţii în care, în perioadele de consum de
vârf, presiunea gazelor în reţelele de transport este insuficientă. Combustibilul solid este
admis conform normativului I13 numai pentru centralele termice amplasate în afara zonelor
de locuit ţinând seama de efectul de poluare, de posibilităţile limitate de automatizare şi de
dificultaţile de transport ale combustibilului şi ale cenuşii; fac excepţie centralele termice cu
puteri până la 70 kW pentru care condiţiile de amplasare sunt cele menţionate pentru
combustibilii gazoşi sau lichizi.
Se recomandă ca vehicularea agentului termic apă caldă să se faca forţat deoarece
circulaţia naturala (gravitaţională) nu este proprie noilor tipuri de cazane şi instalaţiilor
moderne, nu este mai economica, implică dificultăţi în alegerea traseului conductelor şi

139
dificultăţi de ordin estetic din cauza diametrelor mari ale conductelor, impune o diferenţă de
cotă între consumatorul cel mai jos plasat şi cazan, greu de îndeplinit.
De asemenea, se ține cont de particularităţile construcţiei în care este amplasată
centrala termica şi, nu în ultimul rând, de considerente economice.

Locul de amplasare al centralei termice în interiorul unei clădiri se stabilește în

funcție de criterii funcţionale şi economice, ţinând seama şi de posibilităţile de evacuare a
gazelor de ardere, respectiv de alimentare cu combustibil.
Modalitățile de alcătuire se realizează luând în considerare destinaţia clădirilor: de
locuit (individuale sau colective), social-culturale și industriale. Se stabilește tipul sistemului
de distribuție, numărul de conducte, precum şi materialul din care sunt confecţionate reţelele
de distribuţie: conducte din oţel, cupru sau materiale termoplastice dar și dotările tehnice,
care se referă la contorizarea energiei termice consumate, reglările hidraulice necesare
asigurării stabilităţii hidraulice a sistemului; reglările termice (locale - L sau centrale - C)
concepute să asigure un minimum de gestiune a energiei termice respectiv gestiunea
automată a energiei termice în concordanţă cu cerinţele moderne de exploatare ecologică a
instalaţiilor de încălzire.
Posibilităţile de alcătuire ale unui sistem de încălzire centrală cu apă caldă sunt
prezentate în Tab.II.4.1. Se recomandă ca sistemele de distribuţie să fie concepute, în acord
cu particularitatea arhitecturală a fiecărei clădiri, a duratei de exploatare a conductelor şi
echipamentelor alese. Dotările tehnice trebuie să realizeze în primul rând nivelul de
funcţionare economică şi să permită progresiv ataşarea unor componente care să
asigure o gestiune eficientă a instalaţiei.
Tab.II.4.1. Modalităţi de alcătuire a instalaţiilor de încălzire cu apă caldă
Sistem de distribuţie Dotări tehnice
Destinatia În plan În plan Număr Circulaţie Contorizare Reglare Gestiune
cladirii orizontal vertical conducte Hidraulică Termic
N F L C L C L C L C

Locuinţe Individual Radială inferioară monotub X X X X X X

e inelară superioa bitub
perimetral ră
Colective inelară inferioară monotub X X X X X X X
arborescent bitub
ă
Social Individuale inelară inferioară monotub X X X X X
culturale arborescen bitub
tă
Colective inelară inferioară monotub X X X X X X X X
arborescen bitub
tă
Industrial Anexe inelară inferioară monotub X X X X X X
e sociale arborescen superioa bitub
tă ră
Spaţii inelară inferioară bitub X X X X X
productive arborescent superioar
ă ă
Obs. N - naturală; F - forţată; L - locală; C - centrală.

140
 Modul de exploatare a centralelor termice noi este automat, fără supraveghere
permanentă, pentru centralele termice mici şi mijlocii (cu excepţia celor cu combustibil solid)
şi cu supraveghere permanentă pentru cele mari.

II.4.2. Centrale termice cu apă caldă

II.4.2.1. Criterii de alegere a echipamentelor din dotarea centralelor

termice
La echiparea unei centrale termice se au în vedere următoarele aspecte:
 folosirea cazanelor cu randament nominal de minimum 85% - pentru combustibilul
gazos sau lichid – și 75% - pentru combustibilul solid;
 adoptarea, ori de câte ori este posibil, a cazanelor care folosesc combustibilul gazele
naturale;
 asigurarea tuturor instalațiilor de producere a căldurii împotriva creșterii presiunii și
temperaturii peste limitele admise – conform STAS 7132 și prescripțiilor termice
ISCIR-C31;
 folosirea pompelor de circulație cu montaj direct pe conductă;
 alegerea vaselor de expansiune, de preferință, de tip închis, cu pernă de aer și
membrană elastică, luând în considerare criteriile tehnice și economice;
 alegerea schimbătoarelor de căldură pentru prepararea apei de consum, de
preferință, cu acumulare (tip boiler) cu serpentină, în formă de cilindru vertical.
O centrala termică cu cazane mici (< 70 kW) se poate amplasa în raport cu clădirea
deservită astfel:
 în exterior – într-o construcție specială, alăturată sau nu clădirii;
 în interior – la subsol, la parter, pe etajul curent sau pe terasă, într-o incintă închisă.

141
 Fig.II.4.1. Alcătuirea unei centrale termice mici
1 - cazan încălzire; 2 - coș de fum; 3 - boiler acm; 4 - butelie egalizare presiune; 5 – vas de
expansiune; 6 – conductă retur; 7 – conductă tur; 8 – alimentare gaz.
Mărimea spaţiului centralei termice se stabileşte funcţie de numărul şi gabaritul
utilajelor, de spaţiile necesare exploatării, întreţinerii şi reparării acestora
Amplasarea echipamentului începe cu cazanele, amplasare care la rândul ei este
determinată de poziţia coşului de fum. Este recomandabil ca spaţiul din faţa cazanelor să
primească lumină naturală şi să nu prezinte nici un obstacol care să stingherească
supravegherea, controlul şi manevrele necesare exploatării.

II.4.4. Evacuarea gazelor de ardere

II.4.4.1. Soluții constructive

Coşul de fum este o instalaţie pentru evacuarea gazelor de ardere şi dispersia lor în
atmosferă. Uneori are şi rolul de a realiza un tiraj necesar acoperirii pierderilor de sarcină
ale cazanului şi aspirarea, totală sau parţială, a aerului de ardere.

143
 Coşul poate fi cu tiraj natural, în acest caz tirajul este asigurat numai de efectul
ascensional al gazelor calde de evacuare, sau cu tiraj forţat, când tirajul este amplificat de
un sistem mecanic de exhaustare.
În unele cazuri constructive, coşul are o cămaşă exterioară prin care circulă aerul
de ardere, realizându-se astfel, pe de o parte, o preîncălzire a aerului prin recuperarea
parţială a căldurii din gazele de ardere evacuate, pe de altă parte, o admisie a aerului de
ardere dintr-o zonă exterioară încăperii cazanului.
Când amplasarea cazanului în raport cu construcţia o permite, coşul se realizează
vertical dintr-o conductă de formă circulară sau pătrată. În Fig.II.4.13. se prezintă
variantele cele mai uzuale de coşuri din: tablă neizolată, tablă izolată termic, cărămidă,
tuburi prefabricate din material ceramic rezistent la coroziune acidă sau din beton.

a) Cos de fum din b) Elemente c) Coș de fum ceramic d) Elemente

inox componente pentru componente pentru
coș de fum izolat din coș de fum ceramic
inox
Fig.II.4.13. Variante constructive de coșuri de fum
 Fig.II.4.14. Coș de fum amplasat pe fațada
exterioară a clădirii
1 – suport de descărcare; 2 – vas cu orificiu
pentru condens; 3 – element de vizitare; 4 –
racord T; 5 – colier de fixare; 6 – suport
intermediar; 7 – capac terminal.

Pentru evitarea răcirii puternice a gazelor de ardere în circulaţia lor prin coş şi, mai
ales, pentru evitarea unei temperaturi scăzute a peretelui coşului care ar putea determina
condensarea vaporilor de apă pe peretele interior, coşul de tablă se poate izola termic, în
exterior, cu un strat de vată minerală sau masă compactă de fibră minerală, cu grosime de
50...100 mm.
Coșurile interioare se izolează termic dacă trec prin încăperi în care căldura ar putea
influența negativ confortul termic. Pereții coșului nu se includ în grosimea pereților.
Cosul de fum se supraînalță cu 0,5 m până la 1,5 m fata de acoperisul clădirii, sau
deasupra celui mai apropiat obstacol, pentru a nu exista posibilitatea ca la gura coșului să
ia naștere turbioane care ar modifica tirajul.
La cazanele moderne, funcționând cu gaze naturale sunt prevăzute din fabricație
tubul de evacuare a gazelor de ardere/admisie aer și accesoriile aferente – Fig.II.4.15.

Fig.II.4.15. Racordarea cu tub evacuare gaze arse/admisie aer inclusiv accesorii

1 - racord gaze arse cazan; 2 - racord prin perete exterior tub evacuare gazearse/admisie aer; 3 -
tub evacuare gaze arse/admisie aer; 4 - cot evacuare gaze arse/admisie aer; 5 - vizitare tub
evacuare gaze arse/admisie aer; 6 - mufă îmbinare tub evacuare gaze arse/admisie aer; 7 - grătar
de protecție – deflector.

156
 Canalul de gaze de ardere având o lungime de 1...3m, cuprinde două tuburi
concentrice, realizând evacuarea gazelor prin tubul central și admisia aerului de ardere prin
tubul periferic. Canalul se termină cu un deflector montat în exterior, direct pe peretele
centralei termice.
Sunt diferite modalități de racordare a cazanelor murale cu tub de evacuare a gazelor
de ardere/admisie aer așa cum sunt prezentate în Fig.II.4.16.

Fig.II.4.16. Modalități de racordare cazanelor murale cu tub de evacuare a gazelor de

ardere/admisie aer
1 - Racordare independentă cu tub de evacuare comun gaze de ardere/admisie aer; 2 - Racordare
independentă cu tub de evacuare individual pentru gazele de ardere, respectiv tub pentru admisie
aer; 3- Racordare cu tub comun de evacuare comun gaze de ardere/admisie aer; 4 - Racordare
independentă cu tub de evacuare individual pentru gazele de ardere, respectiv tub pentru admisie
aer.

II.5. Echipamente și materiale

II.5.1. Corpuri de încălzire

Corpurile de încălzire sunt schimbătoare de căldură străbătute vertical sau orizontal
de agentul termic de la care preiau căldura înmagazinată și o cedează mai departe
mediului ambiant.
Așadar, corpurile de încălzire au rolul de a compensa pierderile de căldură ale
încăperilor, cu scopul de a realiza în exteriorul acestora temperatura de confort.
Suprafața (S) acestora va trebui să fie astfel dimensionată încât fluxul termic cedat
(Q) și să fie egal cu pierderile de căldură (Qi):
Q  K  S  (t f  ti )  S Q i (Kcal/h) sau (W) (II.5.1.)

II.5.1.1. Clasificarea corpurilor de încălzire

Corpurile de încălzire cedează unei încăperi căldura primită de la agentul termic în
două moduri:

157
  prin convecție – datorită aerului care vine în contact cu suprafața sa;
 prin radiație – datorită schimbului de căldură efectuat direct cu
suprafețele situate sub incidența suprafeței lui.
Unul dintre criteriile de clasificare a corpurilor de încălzire este cel referitor la
potențialul motor care asigură circulația aerului:
- grupa corpurilor de încălzire statice – la care circulația convectivă a aerului se
produce în mod natural (radiatoare, convectoare, convectoradiatoare, radiatoare tip
panou, panouri încălzitoare etc.);
- grupa corpurilor de încălzire dinamice – la care circulația aerului este activată prin
mijloace mecanice (pentru mărirea schimbului de căldură, pentru lărgirea zonei de acțiune
a corpului încălzitor sau în scopul obținerii ambelor efecte: ventiloconvectoare, aeroterme
etc.).

II.5.1.2. Corpuri de încălzire statice

Concepţia constructiv - funcţională a corpurilor de incalzire statice conduce la
realizarea acestora (Fig.II.5.1.) astfel:
 Ţevi care cedează căldura direct în mediul de încălzit, circulaţia agentului
termic se poate face:
- într-un fir - tipul serpentină (Fig.II.5.1.a.);
- în mai multe fire paralele - tipul registru (Fig.II.5.1.b.), ţevile paralele pot fi
orizontale (Fig.II.5.1.b1) sau verticale (Fig.II.5.1.b2), racordarea lor făcându-se prin câte
un distribuitor şi colector.
 Ţevi (tip serpentină sau registru) care cedează căldura în mediul încălzit
indirect, prin intermediul unor elemente aplicate, care pot fi:
- foi de tablă, plane sau cutate, tip radiator panou (Fig.II.5.1.c.1);
- foi de tablă cu orificii speciale pentru circulaţia aerului - convectoradiator panou
(Fig.II.5.1.c.2);
- aripioare din tablă, formând canale verticale - tipul convectoradiator (Fig.II.5.1.d).

a – serpentină; b – registru de ţevi (orizontale;– verticale);

158
 c2 – convectoradiator panou
c1- radiator panou;

d – convectoradiator; e – convector;

f – radiator; g – panou.
Fig.II.5.1. Tipuri de corpuri încălzitoare
 Ţevi (tip serpentină sau registru) cu aripioare aplicate pe ele,
amplasate într-o cutie - tipul convector (Fig.II.5.1.e), cedarea căldurii în mediul
încălzit se face indirect, prin intermediul curentului de aer care trece prin cutia
corpului încălzitor.
Tipul radiator (Fig.II.5.1.f) este corpul încălzitor de tip registru vertical fiind format
prin îmbinarea mai multor elemente verticale cu mai multe coloane,
Tipul radiator panou (Fig.II.5.1.g) format din foi de tablă presate, care prin
îmbinarea lor creează spaţii pentru circulaţia apei.
Cele mai utilizate corpuri de încălzire statice sunt radiatoarele.
Materialele din care se confecționează radiatoarele sunt:
 fontă;
 oţel;
 aluminiu.

II.5.1.2.1. Radiatoarele din fontă

Acestea sunt corpurile de încălzire clasice care utilizează apa caldă ca agent
termic, la o temperatură de maxim 115 °C şi presiune maximă de funcţionare de 6 bar sau
aburul la presiune maximă de 0,7 bar - Fig.II.5.2

159
 Fig.II.5.2. Radiatoare din fontă

II.5.1.2.2. Radiatoarele din oţel

Acestea sunt realizate din tablă de oţel special cu bune proprietăţi de ambutisare la
rece, cu puteri termice mari. Se produc în două modele constructive: radiatoare din oţel tip
panou – Fig.II.5.3 şi radiatoare din oţel cu elemente – Fig.II.5.4

Fig.II.5.3. Radiatoare din oţel tip panou Fig.II.5.4. Radiatoare din oţel cu elemente
(radiatoare-si-calorifere.pricer.ro)
Cele mai utilizate sunt radiatoarele din oţel tip panou caracterizate prin puteri
termice mari aferente dimensiunilor de gabarit.
Radiatorele sunt alcătuite din 1, 2 sau 3 panouri exterioare şi 1, 2 sau 3 elemente
convectoare interioare - Fig.II.5.5. Un panou este format din două foi paralele din tablă
ambutisată, în care sunt create câte un distribuitor şi un colector orizontal, unite prin mai
multe canale verticale pentru circulaţia agentului termic.

160
 Fig.II.5.5. Radiatoarele se realizează prin combinarea acestor panouri şi elemente convectoare
(www.romstal.ro)
Înălţimile radiatoarelor variază între 300 şi 900 mm, iar lungimile standard sunt de:
400, 500, 600, 700, 800, 900, 1000, 1100, 1200, 1300, 1400, 1500, 1600, 1700, 1800,
1900, 2000, 2200, 2400, 2600, 2800 şi 3000 mm.
Puterile termice ale radiatoarelor depind de temperatura agentului termic, suprafața
de schimb de căldură (înălţime şi lungime) și de tipul constructiv,.
Există de asemenea şi radiatoare din oţel care oferă soluţii în cazul spaţiilor
înguste. Aceste modele au înălţimi cuprinse între 150 mm şi 2100 mm, lăţimi de 450, 600
şi 750 mm.
O categorie aparte de radiatoare din oţel o constituie radiatoarele de baie care sunt
utilizate pentru spaţii mai mici cu montaj vertical, cu un design deosebit având şi un rol
decorativ- Fig.II.5.6. Sunt produse în diferite forme constructive cu elemente suplimentare
(bare metalice, oglinzi, suporturi diverse, port-prosop) pentru a da posibilitatea uscării
prosoapelor şi chiar a lua formele încăperilor (radiatoare de colţ, tip perete despărţitor).
Acestea sunt vopsite în diferite culori sau chiar în versiuni cromate.
Au puteri cuprinse între 500 şi 1900 W, iar dimensiunile variază între 450 – 750 mm
lăţime şi 700 – 1700 mm înălţime.

161
 Fig.II.5.6. Radiatoare din oţel decorative pentru băi

II.5.1.2.3. Radiatoarele din aluminiu

Acestea au calităţi deosebite care se datorează materialului din care sunt
confecţionate şi tehnologiei de fabricaţie, care este în permanență îmbunătăţită - Fig.II.5.7.

Fig.II.5.7. Radiatoare de aluminiu

Principalele caracteristici calitative sunt designul, randamentul termic ridicat datorită
bunei conductivităţi termice a aluminiului, conţinut redus de apă care diminuează inerţia
termică şi greutatea şi spaţiul ocupat redus în comparaţie cu puterea termică dezvoltată.
Radiatoare din aluminiu au înălţimea cuprinsă între 350 mm și 800 mm.
Din punct de vedere constructiv, radiatoarele din aluminiu sunt disponibile în gama
350, 500, 600, 700, 800 mm care reprezintă distanţa dintre axe. Există modele create
special pentru a rezolva problema încălzirii în încăperile unde spaţiile disponibile pentru
amplasarea radiatoarelor sunt înguste. Înălţimile acestora variază de la 900 la 2000 mm
iar puterile termice de 235...437 W/element.

162
 II.5.1.3. Corpuri de încălzire dinamice
II.5.1.3.1. Ventiloconvectoare (VC)
Încălzirea şi condiţionarea aerului au fost tratate ca instalații separate. Elementul de
legătură este acum ventiloconvectorul, care tratează încălzirea şi condiţionarea în mod
unitar.
Ventiloconvectorul reprezintă un aparat terminal al unei instalaţii de încălzire şi/sau
condiţionare a aerului, compus din două elemente de bază: o baterie de încălzire şi un
ventilator- Fig.II.5.8.

1 - grilă reglabilă de refulare; 2 - 1 – admisie aer; 2 – secțiune filtrare; 3 – admisie aer în

baterie de încălzire; 3 - colector de grupul de ventilație; 4 – admisie aer în schimbător de
condensat; 4 - electroventilator; 5 - căldură (schimb de căldură între aer și apă); 5 –
filtru de aer; 6 - priză de aspiraţie aer refulare aer condiționat (încălzit sau răcit).
proaspăt. (http://www.calor.ro)
Fig.II.5.8.Ventiloconvectoare
Principiul de funcționare al unui ventiloconvector constă în aspirarea aerului cu
ajutorul ventilatorului și refularea acestuia prin bateria de încălzire în încăpere. De obicei,
aceste aparate se montează sub fereastră şi pot funcționa exclusiv aer recirculat, cu
amestec sau cu aspiraţie exclusivă de aer proaspăt.
Modelele constructive de ventiloconvectoare sunt: vertical, orizontal, precum şi
varianta destinată montării mascate, în pereţi sau plafoane false, mai ales în cazul
încăperilor mari sau pentru deservirea mai multor camere - Fig.II.5.9.

a) b) c)
Fig.II.5.9.Variante constructive de Ventiloconvectoare

163
 a) model vertical ; b) model orizontal ; c) model destinat montării mascate.
Ventilconvectorul de pardoseală Fig.II.5.10., este utilizat pentru încăperi cu pereţi
cortină . Sunt caracterizate de înălţimi mici care le dau posibilitatea să fie înglobate în
pardoseală. Lungimile sunt cuprinse intre 1000 si 3000 mm, inaltimile sunt de 90, 110 si
140 mm, iar latimile de 180 pana la 420 mm. Ventilatoarele sunt de tip tangenţial şi sunt
alimentate cu curent continuu de 12V, ceea ce garanteaza siguranta absoluta a utilizarii
echipamentului.

Fig.II.5.10. Ventiloconvector de pardoseală

În funcţie de agentul termic utilizat, ventiloconvectoarele permit încălzirea sau
răcirea aerului din încăpere. Trebuie menționat că ventiloconvectorul poate funcţiona cu o
singură baterie, atât pentru încălzirea cât şi pentru răcirea aerului (ventiloconvectoarele cu
doua ţevi), sau poate folosi două baterii separate (ventiloconvectoarele cu patru ţevi), în
funcţie de opţiunea proiectantului.
Ventiloconvectoarele pot avea în componență următoarele elemente pentru:
 reglare viteză (debit de aer) ventilator: în trepte (cel puţin 2 + oprire) sau
continuă;
 reglare debit de apă prin robinet cu două sau trei căi.
Comanda treptelor de viteză şi a debitului de apă se poate face manual, de la
comutator ori robinet, sau automat. Comutarea automată presupune existenţa unui
termostat care să permită pornirea oprirea ventilatorului şi/sau închiderea robinetului.
Instalațiile evoluate presupun echiparea ventiloconvectoarelor cu un dispozitiv de
comandă care acţionează asupra robinetelor fiecărei baterii şi a ventilatorului.

II.5.3.2. Criterii de selectare a corpurilor de încălzire

Alegerea corpurilor de încălzire are în vedere criterii tehnico-economice, igienice și
estetice, ordinea acestor mărimi variind de la caz la caz.

164
 În clădirile civile – în cazul utilizării unor agenți termici cu temperaturi ridicate se
preferă corpurile statice care funcționează cu temperaturi superficiale scăzute
(convectoradiatoare, convectoare etc.), iar în cazul agenților termici cu temperaturi
moderate, se preferă corpurile de încălzire statice cu o componentă radiantă cat mai mare.
În clădirile industriale – unde există pericolul de lovire, se adoptă corpuri de
încălzire cu rezistență mecanică mare și cedare de căldură, preponderent, prin radiație.

II.5.3.3. Modalități de amplasare a corpurilor de încălzire în încăperi

Amplasarea în încăperi a corpurilor de încălzire se realizează, de preferință,
aparent pe pereții exteriori, sub ferestre, pentru că acest spațiu nu este utilizabil pentru
mobilier și, mai ales, pentru că astfel se împiedică formarea curenților de aer rece și se
compensează efectul de radiație om – fereastră. In Fig.II.5.11 sunt prezentate 9 variante
de montaj a corpurilor de încălzire.
Amplasarea radiatoarelor trebuie să se facă astfel încât să nu impiedice circulația
liberă a aerului, ținând seama că, cedarea de căldură se realizează, predominant, prin
convecție.
În situația în care radiatorul este amplasat într-o nișă în perete, este necesar ca
peretele exterior din spatele radiatorului să aiba o rezistenta termică cel puțin egală cu cea
a zidăriei de cărămidă plină, de 25 cm.
Lipirea pe perete a unei folii de aluminiu sau staniol, sporește gradul de izolare
termică reducând schimbul de căldură prin radiație.

Fig.II.5.11. Modalități de amplasare a corpurilor de încălzire

1 – corp de încălzire; 2 – perete exterior; 3 – planșeu; 4 – nișă în perete.
50 mm – distanța minimă între corpul de încălzire și perete; 120 mm – distanța minimă între corpul
de încălzire și pardoseală; a = 150 mm – distanța minimă pentru asigurarea circulației aerului.

165
 II.5.2.6. Materiale și elemente comune ale instalației de încălzire

II.5.4.6.1. Țevi
Țevi din oțel
Pentru vehicularea agentului termic în instalaţiile de încălzire se folosesc conducte
din ţevi de oţel fără sudură (STAS 403-75) sau ţevi din oţel sudate longitudinal (STAS
7656-56) cu diametre de 3/8 până la 2 şi ţevi din oţel fără sudură, laminate la cald
(STAS 404-71) sau ţevi sudate longitudinal (STAS 7657-71) pentru diametre interioare
mai mari de 51 mm.

Țevi din cupru

Cuprul (Cu) - materialul ţevilor este aliaj din cupru fosforos dezoxidat cu min.
99,9% Cu + Ag. conţinutul de fosfor fiind 0.015% ≤ P ≤ 0.040%. Ţevile produse conform
acestui standard pot fi utilizate la executarea sistemelor de alimentare cu apă caldă şi
rece, încălzire prin radiatoare şi prin suprafeţe, ţevi pentru gaze naturale (numai in UE),
gaz lichefiat, alimentare cu ulei şi ţevi pentru aer comprimat.

Țevi din materiale cu structură termoplastică

Polietilena (PE) este o poliolefină din grupul termoplastelor obţinută prin
Fig.II.5.40. Marcarea ţevii conform SR EN 1057 (www.cupru.com)
polimerizarea etilenei, deci se poate îmbina cu uşurinţă prin sudare. Este simbolizată prin
1 – marca
PE-HD fabricii producătorului;
(polietilenă 2 – norma;şi3 –
de înaltă densitate) diametru
PE-MD exterior (mm);
(polietilenă de 4medie
– grosimea pereteluiSe
densitate).
țevii (mm); 5 – simbol marcare țevi semidure. 3
clasifică în raport cu densitatea materialului, care depăşeşte 0,93 g/cm . Datorită slabei
rezistenţe la căldură, polietilena nu poate fi utilizată la instalaţii de apă caldă. În prezent
instalaţiile în care polietilena este utilizată cu precădere sunt reţelele urbane de alimentare
cu apă, gaz şi reţelele de evacuare a apelor uzate menajere. Metoda adecvată de
asamblare, impusă prin însăşi structura materialului, este sudura. Printre procedeele
uzuale de îmbinare se menţionează electrofuziunea şi termofuziunea sau sudura cap la
cap.
Polietilena reticulată (PER/VPE/PEX) are ca materie primă de fabricare polietilena
de înaltă densitate. Acest material poate fi reticulat după diferite metode de fabricaţie,
fiecare metodă fiind determinată de anumite cerinţe tehnico-economice şi de calitate.

186
189
Reticularea lanţurilor lungi de molecule pe PE-HD duce la schimbarea proprietăţilor
materiei prime, aşa încât apare un nou material. Se formează un tub de material plastic
flexibil, solid şi rezistent la temperatură. Tubul PER nu poate fi însă sudat sau lipit.
Îmbinarea se realizează cu fitinguri speciale de strângere sau cu nipluri. Tuburile din
polietilenă reticulară se utilizează, în mod special, în instalaţiile de încălzire şi în instalaţiile
sanitare pentru apă caldă şi apă rece.
Polibutena (PB) este un material sintetic termoplastic, parţial cristalin. Se
deosebeşte, însă, de alţi polimeri, mai ales prin faptul că apare în diferite forme cristaline,
stabile şi metastabile. Polibutena posedă o combinaţie neobişnuită de rezistenţă la lovire,
flexibilitate şi o mare rezistenţă la întindere şi fluaj, la abraziune, şi tensiune mecanică. Ea
poate fi îmbinată atât prin sudare cât şi prin fitinguri speciale de strângere. Se utilizează la
realizarea instalaţiilor interioare de alimentare cu apă rece şi caldă, precum şi la cele de
încălzire.
Polipropilena (PP) este, de asemenea, un material termoplastic cu structură parţial
cristalină. Se disting trei tipuri de polipropilenă: homopolimerizat (PP-H), copolimerizat în
masă (PP-C) şi copolimerizat static (PP-R).
PP-H se compune exclusiv din molecule de polipropilenă, are o flexibilitate foarte
redusă şi este relativ casantă la temperaturi mai mici de +5 °C. Se utilizează în special în
domeniul industrial.
PP-C se obţine prin combinarea moleculelor de polipropilenă cu cele de etilenă,
acestea din urmă fiind plasate la intervale regulate între moleculele de polipropilenă.
Rezultă o creştere a flexibilităţii, dar şi o reducere a stabilităţii termice a materialului.
PP-R se obţine tot prin introducerea de molecule de etilenă în masa de
polipropilenă, dar la intervale neregulate. Această dispunere a particulelor de etilenă
asigură o repartiţie mai omogenă a tensiunii mecanice din peretele tubului. Tuburile de
PP-R se îmbină prin sudare, iar rezistenţa chimică a acestui material îl face să fie utilizat
mai ales în domeniul industrial.
Polipropilena este un material foarte bun pentru realizarea tuburilor şi racordurilor
pentru instalaţii interioare de apă potabilă şi canalizare. De asemenea, tuburile armate cu
aluminiu, pentru a prelua efectul dilatărilor la temperaturi de peste 70 °C, se folosesc la
instalaţii de încălzire.
Policlorura de vinil (PVC) este un material sintetic din grupul termoplastelor
amorfe obţinut prin polimerizarea clorurii de vinil. Este cel mai vechi material plastic şi cel
mai răspândit, fiind utilizat în numeroase domenii industriale pentru produse de uz curent.
Este uşor de lipit, sudabil şi poate fi modelat la cald în mod repetat. Policlorura de vinil
neplastifiată (PVC-U) este utilizată, în special, pentru realizarea sistemelor de conducte
pentru instalaţii de alimentare cu apă potabilă şi pentru canalizarea apelor reziduale.
Policlorura de vinil clorurat (PVC-C) este un material termoplastic cu structură
amorfă, pornind de la clorura de vinil. Datorită adaosului de stabilizatori, poate acoperi un
larg domeniu de utilizare (instalaţii de apă rece şi caldă, încălzire, industriale, solare).
Tuburile realizate din acest material nu se îmbină prin sudare, ci prin lipire şi nu sunt
flexibile.
Polietilena reticulată si aluminiu (PEX-AL) sunt realizate în două variante:

190
 în trei straturi (tub de bază din policlorură de vinil clorurat de înaltă densitate, strat
intermediar, peliculă de aluminiu pulverizat pentru instalaţii de încălzire (Fig.II.5.41);
 sistem tub în tub, protejat în exterior de alt tub din polietilenă pentru instalaţii sanitare
(Fig.II.5.42).

Fig.II.5.41. Ţeavă PER multistrat Fig.II.5.42. Ţeavă PER

multistrat cu protecţie
PE – polietilenă de înaltă densitate; 2 – adeviz; 3 - folie aluminiu; 4 –
polieticlenă reticulată; 5 – diametru exterior; 6 – diametru interior; 7 – tip 1 - țeavă PER; 2 - izolație
țeavă (apă rece/caldă). termică din elastomer.

Fitingurile reprezintă piese de legătură de formă tubulară folosite la îmbinarea

țevilor sau a armăturilor. Fitingurile utilizate sunt din alamă cromată, iar îmbinarea se
realizează prin presare la rece cu inel de presare-etanşare (Fig.II.5.44).

Fig.II.5.44. Fitinguri din alamă cromată cu imbinare prin presare-etansare

191
 Ţevile se pot poza în şapa de egalizare a pardoselii sau aparent la plintă.
Ţevile din PPR “Coprax” utilizează polipropilenă copolimeră şi oferă posibilitatea
realizării de instalaţii de apă rece, caldă şi încălzire.
Gama diametrelor este cuprinsă între 16 şi 90 mm, presiunea minimală PN = 10 bar
pentru temperaturi ale apei calde de maxim 80 °C.
Se produce şi o gamă diversă de fitinguri – coturi, mufe, curbe, reducţii, tuburi
(Fig.II.5.49.)

Fig.II.5.49. Fitinguri pentru ţeavă PPR

Îmbinarea se realizează prin procedeul de sudare prin polifuziune. Sudarea se
realizează la o temperatură de 240 °C, durează câteva secunde iar după 90 minute,
imbinarea sudată se răceşte şi instalaţia poate funcţiona la parametrii normali.
Ţevile din policlorură de vinil clorurat au cel mai mic coeficient de dilatare termică şi
oferă posibilitatea realizării de instalaţii sanitare, încălzire şi indistriale. Gama de

dimensiuni este cuprinsă între 16 şi 110 mm, temperatura maximă de serviciu 90 °C şi

clasa de presiune PN25.
Deoarece rugozitatea peretelui interior are o valoare mică avem de a face cu
pierderi de sarcină specifice foarte reduse.
Îmbinarea se realizează prin lipire la rece cu adeziv fără a utiliza scule şi dispozitive
speciale.
Tuburile de legătură se compun dintr-un tub interior din PER, dintr-o ţeavă de
aluminiu şi o cămaşă groasă din PE-HD. Sunt uşor de îndoit şi permit racordarea la o
instalaţie existentă din oţel sau cupru.

193
 Materialele termoizolante - sunt folosite în instalațiile de încălzire pentru izolarea
conductelor care transportă fluide cu temperaturi mai mari de 50 °C montate în interiorul
sau exteriorul clădirilor, în canale sau subsoluri tehnice precum și pentru izolarea aparatelor
termice. Materialele termoizolante se utilizează pentru:
 micsorarea pierderilor de căldură a fluidului transportat;
 menținerea temperaturii fluidului vehiculat la valori proiectate;
 menținerea temperaturii exterioare a conductei la valori sub 50 °C, impuse de
protecția muncii;
 evitarea încălzirii încăperilor prin care trec conductele;
 evitarea pericolului de îngheț.
Materialele termoizolante sunt împărțite în trei categorii:
 materiale de bază - vată minerală, vată baz,altică, cauciuc elastomeric cu celule
inchise, spumă poliuretanică întărită, pâslă minerală, plută;
 materiale de fixare – plasă de sârmă, carton ondulat, material plastic;
 material pentru protecție - ipsos, tablă zincată, de aluminiu sau inox.
Materialele termoizolante trebuie să aibă următoarele proprietăți – să aibă coeficient
de conductivitate termică redus, să reziste la temperaturi mari dar și la variații de umiditate
și temperatură, să aibă rezistență mecanică mare, pentru a nu fi deteriorate.

 izolare sub forma de cochilii, segmenți, plăci semirigide.

Executarea izolației termice

În general, izolația termică a unei conducte sau echipament este alcătuită din: strat
termoizolant, protecție mecanică a stratului izolant, protecția împotriva umidității și elemente
de finisare.
Sunt prezentate diferite tipuri de izolații sub forma de saltele – din vată minerală sau
bazaltică (Fig.II.5.77.) sau din cauciuc elastomeric cu celule închise (Fig.II.5.79.).
Componența izolării cu cochilii din vată minerală sau bazaltică este prezentată în
Fig.II.5.78., iar izolația sub formă de cochilii din cauciuc elastomeric autoadezivă cu celule
închise este redată în Fig.II.5.80.

Fig.II.5.77. Izolații sub formă de saltele din vată minerală sau bazaltică

207

208
 Fig.II.5.78. Izolație sub formă de cochilii din vată minerală sau bazaltică
1 – țeavă; 2 - izolație cochilie din vată minerală sau bazaltică; 3 - îmbinare longitudinală; 4 -
îmbinare laterală; 5 - bandă aluminiu autoadezivă.

Fig.II.5.79. Izolație sub forma de cochilii din Fig.II.5.80. Izolație sub forma de saltea
cauciuc elastomeric cu celule închise din cauciuc elastomeric cu celule închise
autoadezivă

Fig.II.5.81. Izolație sub formă de cochilie protejată cu tablă zincată sau aluminiu
1 – țeavă; 2 - izolație cochile din cauciuc elastomeric cu celule închise; 3 - îmbinare longitudinală
autoadezivă; 4 - protecție din tablă zincată sau aluminiu.

209
 Fig.II.5.82. Izolația conductelor protejate cu Fig.II.5.83. Armături izolate cu carcase
tablă zincată sau aluminiu demontabile din tablă zincată sau
aluminiu

În fiecare formă constructivă se folosește un strat de protecție mecanică, un strat de

protecție contra umidității și strat de finisare din tablă zincată sau aluminiu cu grosimea de
0,3...0,5 mm. În Fig.II.5.81. este prezentată componența izolației sub formă de cochilie
protejată cu tablă zincată sau aluminiu. Imagini de ansamblu cu izolația conductelor
protejate cu tablă zincată sau aluminiu sunt redate în Fig.II.5.82.
Armăturile conductelor se vor izola cu carcase demontabile din tablă zincată sau de
aluminiu (Fig.II.5.83.).

210
 III. INSTALAȚII DE VENTILARE ȘI CLIMATIZARE

III.1. Noțiuni generale privind instalațiile de ventilare și climatizare

Fig.III.1.1. Sistem de ventilare și climatizare al unei încăperi (http://climatizareonline.ro)

Sistemele de ventilare (Fig.III.1.2) au rolul de a introduce sau extrage aerul în și din
încăperi, pentru a asigura calitatea necesară a aerului interior.
Climatizarea, spre deosebire de ventilare, are drept scop realizarea unei ambianţe
interioare care să răspundă condițiilor de calitate a aerului interior și de confort termic.
Aerul este agentul prin care se realizează toate procesele de ventilare și
condiționare.

Fig.III.1.2. Sistem de ventilare al unei clădiri

1 – priză aer proaspăt; 2 – ventilator; 3 – introducere aer proaspăt în încăperi; 4 – evacuare aer
viciat din încăperi; 5 – grilă evacuare aer viciat.
 Calitatea aerului interior se asigură prin ventilare, în funcţie de destinaţia încăperii,
de tipul surselor de poluare și de activitatea care se desfăşoară în încăpere. În cazuri
particulare, calitatea aerului se poate asigura prin mijloace speciale (filtre cu cărbune activ,
aparate de dezodorizare etc.).
Sunt stabilite patru categorii de calitate a aerului interior (IDA1 – IDA4) pentru
încăperi civile, menţionate în Tab.III.1.1.
Tab.III.1.1. Categorii de calitate a aerului interior (conform SR EN 13779:2007)
Clasa de calitate a aerului Descriere
interior
IDA 1 Calitate ridicată a aerului interior
IDA 2 Calitate medie a aerului interior
IDA 3 Calitate moderată a aerului interior
IDA 4 Calitate scăzută a aerului interior
Ventilarea se realizează prin introducerea în încăpere a aerului curat și evacuarea
aerului viciat. Spre deosebire de ventilare, prin condiționarea aerului se urmărește crearea
și menținerea constantă a unor anumite stări fizice ale aerului în încăperi și, în acest scop,
instalațiile de condiționare acționeaza asupra temperaturii și umiditătii aerului.
Pentru îndepărtarea căldurii şi umidităţii, în exces, a gazelor, prafului și mirosurilor,
apare necesitatea introducerii controlate a unui anumit debit de aer care, după caz, trebuie
încălzit, răcit, uscat sau umidificat.
La orice sistem de ventilare (sau climatizare) este necesar să se introducă în
încăperi aer tratat (aer refulat, aer introdus) care să preia emisiile în exces (căldură,
umiditate, gaze, vapori, praf) şi să le elimine odată cu acesta (aer aspirat, aer absorbit) din
încăperi, după care totul să fie îndepărtat în exterior (aer evacuat).
În cazul unor încăperi industriale în care au loc, preponderent, degajări de căldură și
umiditate (vapori de apă), este suficient pentru îndepărtarea acestora să se realizeze o
ventilare naturală organizată prin practicarea unor deschideri, de o anumită dimensiune,
amplasate la părţile inferioară şi superioară ale pereţilor exteriori, în cazul încăperilor
aglomerate însă, datorită degajărilor importante de căldură şi umiditate precum și a valorilor
stricte la care trebuie menţinuţi parametrii confortului termic, sunt necesare încălzirea și
umidificarea aerului iarna, răcirea și uscarea aerului vara, procese ce pot fi realizate numai
cu o instalație de climatizare.
Acest lucru poate fi realizat, după caz, cu ajutorul unei instalații de ventilare, de
climatizare parțială sau de climatizare (totală). Natura şi cantitatea noxelor în exces, modul
lor de propagare, dimensiunile și sistemul constructiv al încăperilor, limitele parametrilor
confortului termic, limitele admisibile la care trebuie reduse concentraţiile diverselor noxe, la
care se adaugă, de cele mai multe ori, cu o pondere importantă, considerentele economice,
au condus la utilizarea în practică a unei game mari şi variate de instalații de ventilare şi
climatizare.

244
 III.1.1. Clasificarea instalațiilor de ventilare şi climatizare
După diferite criterii, ventilarea se clasifică în mai multe categorii care ţin cont de cel
puţin patru criterii (Fig.III.1.3.).
În funcţie de energia care asigură deplasarea aerului, ventilarea poate fi naturală,
mecanică, sau hibridă.

Fig.III.1.3. Clasificarea instalațiilor de ventilare

247
 Fig.III.1.4. Sistem de ventilare prin fante la nivelul ferestrelor (www.ventilation-system.com)
1 – grilă de ventilare în fereastră; 2 – ventilator de evacuare.
Ventilarea naturală (Fig.III.1.5) se realizează datorită diferenţelor de presiune dintre
interiorul şi exteriorul clădirii, create de factori naturali: diferenţe de temperatură și vânt.
Ventilarea naturală poate fi organizată (Fig.III.1.5.a) sau neorganizată (Fig.III.1.5.b).
În cazul ventilării organizate, sistemul de ventilare (deschideri, conducte) este conceput
pentru a realiza cerinţele de calitate a aerului interior. Ventilarea neorganizată, numită și
aerisire, se face ca urmare a neetanşeităţilor clădirii sau prin deschiderea ferestrelor.

a) b)
Fig.III.1.5. Ventilarea naturală a încăperilor (http://blog.intax.ro/sisteme-de-ventilatie-corect-
realizate/)
a) Neorganizată b) Organizată
1 - grile de aspirație; 2 – tubulatură; 3 - grile de evacuare.
Ventilarea mecanică se realizează prin mijloace mecanice (ventilatoare). În cazul
ventilării hibride, pe circuitul de evacuare naturală, mijloacele mecanice sunt puse automat
în funcţiune atunci când factorii naturali nu pot asigura tirajul.

248
 În funcţie de numărul de circuite, instalaţiile de ventilare se clasifică în instalații cu un
circuit (monoflux – Fig.III.1.6.) sau cu două circuite (dublu flux – Fig.III.1.7.).
La instalațiile cu un circuit, se asigură vehicularea mecanică a aerului pe circuitul de
introducere sau de evacuare a aerului. La instalațiile cu două circuite atât introducerea cât
şi evacuarea aerului se realizează mecanic.

Fig.III.1.6. Ventilare mecanică monoflux (http://www.homeventilation.co; http://www.aereco.ro)

Fig.III.1.7. Ventilare mecanică dublu flux (http://www.homeventilation.com)

Ventilarea hibridă (Fig.III.1.8.) este o ventilare naturală la care au fost introduse şi
mijloace mecanice de vehiculare a aerului, care intră însă în funcţiune numai atunci când
diferenţele de presiune create de factorii naturali sunt insuficiente pentru realizarea
debitului de aer necesar.

249
 Fig.III.1.8. Ventilare hibridă
În funcţie de presiunea aerului din interiorul încăperilor, în raport cu presiunea
exterioară acestora, instalațiile sunt în suprapresiune, în depresiune sau echilibrate.
Instalaţiile de ventilare mecanică cu un circuit sunt sau în depresiune (cu circuit mecanic de
aspirație) sau în suprapresiune (cu un circuit mecanic de introducere). Instalațiile cu două
circuite pot fi în depresiune dacă debitul introdus mecanic este mai mic decât cel evacuat,
în suprapresiune dacă debitul introdus mecanic este mai mare decât cel evacuat sau
echilibrate, dacă cele două debite sunt egale.
După volumul spaţiului ventilat de instalație, se poate realiza o ventilare locală (de
exemplu prin aspirație locală) sau generală. Prin folosirea ventilării locale împreună cu
ventilarea generală, se obţine ventilarea combinată.
După modul de tratare a aerului, ventilarea poate fi simplă (fără tratare) sau cu
tratare, iar tratarea aerului poate fi simplă sau complexă.
 Criterii generale de alegere a sistemelor de ventilare
Alegerea sistemului depinde de:
• destinaţia clădirii;
• activitatea din interior;
• climatul exterior;
• categoria de clădire din punctul de vedere al poluării interioare;
• categoria de calitate a ambianţei, stabilită prin tema de proiectare;
• cantitatea și toxicitatea poluanților;
• distribuția spațială a surselor de poluare (inclusiv gradul de ocupare);
• necesitatea de a crea o direcție de deplasare a poluanților în zona (clădire);
• arhitectura spațiului ventilat.
În toate situaţiile, alegerea sistemului trebuie făcută astfel încât să se obţină
condițiile cerute de confort termic și de calitate a aerului, cu un consum minim de energie.
Sistemele de ventilare cu două circuite (dublu flux) trebuie să fie prevăzute cu
echipamente de recuperare a căldurii.
Depresiunea şi suprapresiunea create de sistemele de ventilare se stabilesc astfel
încât aerul să circule dinspre spaţiile cu cerinţe mai mari de calitate a aerului către spaţiile
cu cerinţe de calitate mai scăzute. Pentru ansamblul zonei ventilate, trebuie să se realizeze
echilibrarea debitelor de aer.
În situația unor degajări concentrate de poluanţi este necesară realizarea unor
sisteme locale de aspirație. Aerul de compensare se va introduce după caz, natural sau
prin sistem general de ventilare, asigurând încălzirea sa în perioada rece a anului.

252
 III.2. Instalații de ventilare

III.2.1. Ventilarea naturală

Înlocuirea aerului dintr-o încăpere de un număr de ori, în timp de o oră, ca urmare a
acţiunii independente sau simultane a factorilor naturali (presiunea termică și presiunea
vântului) poartă numele de „ventilare naturală”. Dacă schimbul de aer al unei încăperi se
realizează prin neetanşeităţile acesteia (rosturile din jurul ferestrelor și uşilor, porii
materialelor) putem vorbi de o ventilare naturală, neorganizată. Valoarea schimbului de aer
din acest caz este mică (n = 0,5...1,5 schimburi/h; în medie, 1 schimb/h). Valori mai mari se
obţin atunci când diferenţele de temperatură dintre interior și exterior sunt mai mari sau când
vântul suflă cu viteze mari.
Ventilarea naturală este determinată de cei doi factori naturali:
- diferenţa de temperatură dintre interior și exterior;
- presiunea datorată acţiunii vântului.
Avantajele sistemului de ventilare naturală sunt:
- funcționare simplă;
- cheltuieli de investiţie şi exploatare reduse.
Dezavantajele utilizarii ventilării naturale sunt:
- imposibilitatea infiltrării sau tratării aerului datorită diferenţelor de presiune reduse
realizate;
- posibilitatea ca în anumite perioade ale anului să nu existe ventilare datorită lipsei
factorilor naturali (ti = te, deci nu există presiune termică și lipsa vântului care nu realizează
presiuni și depresiuni pe suprafețele delimitatoare).
Domenii de folosire ale ventilării naturale:
- încăperi cu degajări importante de căldură (halele industriale cu procese termice,
spălătorii). Aerul umed și aerul cald au densitatea mai mică decât densitatea aerului uscat
sau rece, motiv pentru care se recomandă ventilarea naturală în încăperile cu degajări de
căldura și umiditate;
- încăperi fără degajări de substanţe toxice.
Ventilarea naturală poate fi:
- organizată, atunci când se realizează prin dispozitive speciale amplasate în
elemente delimitatoare;
- neorganizată, atunci când are loc prin neetanşeităţile ușilor și a ferestrelor.

III.2.2. Ventilarea naturală organizată

Schimbul de aer al unei încăperi se realizează prin deschideri având suprafeţe date,
iar acestea sunt amplasate la anumite înălţimi în pereţii exteriori. Și în acest caz, numărul
orar de schimburi de aer este în funcţie de diferenţa de temperatură dintre interior și
exterior, de viteza (respectiv presiunea) vântului, dar şi de distanţa dintre axele
deschiderilor prin care aerul pătrunde și iese din încăpere (Fig.III.2.1.). Valorile medii ale
acestor schimburi de aer, în perioada de vară (situația cea mai nefavorabilă, determinată
de diferenţe mici de temperatură între interior și exterior și de viteze mici ale vântului), sunt
de ordinul n = 3...5, valoarea mică fiind pentru încăperi normale (h < 3 m), iar valoarea mare
pentru încăperi înalte. Schimbul de aer realizat este variabil în timp şi deci necontrolabil,
fiind în raport direct cu mărimile diferenţelor de temperatură și de presiune.

Fig.III.2.1. Ventilarea naturală prin efectul combinat al vântului și al gradientului de temperatură

Te, pe – temperatura și presiunea aerului exterior; Ti, pi – temperatura și presiunea aerului interior; vr
– viteza vântului de referință; Δz – diferența de nivel între secțiunea de admisie și cea de evacuare
a aerului.

III.2.3. Sisteme de ventilare naturală organizată

Sisteme de ventilare naturală a încăperilor civile:
1) Ventilare prin ferestre;
2) Ventilare prin orificii;
3) Ventilare prin coşuri de ventilare;
4) Ventilarea combinată (naturală și mecanică).

Sisteme de ventilare naturală a halelor industriale:

1) Ventilarea cu ochiuri mobile amplasate la partea superioară şi inferioară.
2) Ventilarea cu ochiuri mobile amplasate în ferestre şi luminatoare.
3) Ventilarea cu ochiuri mobile amplasate în ferestre și deflectoare la acoperiş.
4) Ventilarea combinată (naturală și mecanică).

Dispozitivele de ventilare naturală organizată sunt:

a. Ferestrele – asigură ventilarea prin deschiderea periodică și realizarea schimbului
volumic între interior și exterior (Fig.III.2.2.). Sunt utilizate în încăperile fără degajări de
substanţe toxice și cu număr redus de ocupanţi.

254
 Fig.III.2.2. Ventilarea naturală cu ajutorul ferestrelor
b. Orificii sau ochiuri mobile – sunt prevăzute la nivelul ferestrelor și se deschid la
un unghi de 15...30° (Fig.III.2.3.). Folosirea ochiurilor mobile diferă de la un sezon la altul
(Fig.III.2.4.).

Fig.III.2.3. Tipuri de ochiuri mobile

ochiuri mobile iarna

ochiuri mobile vara

Fig.III.2.4. Folosirea ochiurilor mobile în funcție de perioada din an (www.spațiulconstruit.ro)

c. Coşurile de ventilare asigură activarea tirajului datorită diferenţei de temperatură
și de înălţime dintre punctul de aspiraţie şi punctul de evacuare a aerului viciat. Coşurile de
ventilare pot fi:
o Individuale (Fig.III.2.5.) – când la un singur coş este racordată o singură încăpere, fiind
folosite în cazul clădirilor cu mai puţin de 4 niveluri.
o Colective (Fig.III.2.6.) – când la un canal colector sunt racordate mai multe încăperi prin
intermediul canalelor secundare numite și deversoare.

255
 Fig.III.2.5. Coșuri de ventilare individuale
1 – secțiune de admisie; 2 – secțiune de evacuare; 3 – coșuri de ventilare individuale.
În cazul clădirilor cu acoperiş tip şarpantă, pentru a nu străpunge învelitoarea în mai
multe puncte, dacă distanţa dintre gurile de evacuare este mai mică de 10 m, acestea pot fi
cuplate într-un canal colector, evacuarea făcându-se printr-un singur punct.
Coşurile colective pot fi:
o cu deversor pe o parte (Fig.III.2.6.a.);
o cu deversor pe două părţi (Fig.III.2.6.b.).
La un canal colector se racordează încăperi cu aceeaşi destinaţie. Este interzisă
racordarea încăperilor cu destinații diferite.

Fig.III.2.6. Coșuri de ventilare colective: a) deversor pe o singură parte; b) deversor pe două părți.
1 – secțiune de admisie; 2 – secțiune de evacuare; 3 – canal secundar (deversor); 4 – canal
colector.
d. Deflectorul se bazează pe acţiunea diferenţei de presiune realizate datorită
acţiunii vântului. Deflectoarele sunt dispozitive tub în tub cu secţiuni circulare sau
rectangulare (Fig.III.2.7.) și obligatoriu trebuie prevăzute cu căciuli de protecție împotriva
ploii şi deasupra coamei clădirilor deservite (Fig.III.2.8.).

256
 Fig.III.2.7. Deflectoare cu secțiune circulară (a) sau rectangulară (b)
1 – tub exterior; 2 – tub interior; 3 – căciulă de protecție.

Fig.III.2.8. Deflector cu căciulă de protecție

e.Luminatoarele, dacă sunt prevăzute cu ochiuri mobile asigură pe lângă iluminarea
naturală și ventilarea naturală a încăperii. În general sunt folosite în cazul halelor industriale
(Fig.III.2.9.) fiind amplasate pe direcţii care utilizează energia cinetică a vântului
(Fig.III.2.9.). Modul de amplasare a luminatoarelor precum și modul de realizare trebuie sa
țina cont de vântul predominant.

Fig.III.2.9. Utilizarea luminatoarelor la halele industriale

1 – secțiune de admisie; 2 – secțiune de evacuare; 3 – luminator; Vp – vânt predominant; -
depresiune; + suprapresiune.

257
 Fig.III.2.10. Incinta unei hale industriale dotată luminatoare (hidrosaltholding.infoconstruct.ro)

Fig.III.2.11. Exemple de luminatoare (www.protehnicus.ro)

Este prezentată incinta unei hale industriale dotată cu luminatoare Fig.III.2.10. precum şi exemple
de luminatoare Fig.III.2.11.

III.2.4. Ventilarea mecanică

I
Ventilarea mecanică este realizată prin intermediul ventilatoarelor care asigură
energia necesară vehiculării aerului.
A. După modul de alcătuire:
- Ventilare mecanică prin aspirație;
- Ventilare mecanică prin refulare;
- Ventilare mecanică prin refulare şi aspirație.
B. După modul de tratare a aerului:
- Ventilare mecanică cu încălzire;
- Ventilare mecanică cu răcire;
- Ventilare mecanică cu umidificare;
- Ventilare mecanică cu uscare.

258
 III.2.5. Ventilarea mecanică locală
Prin aspirație – folosită în cazul surselor concentrate de nocivități, care pot avea
degajări instantanee cu intensitate ridicată. Întotdeauna ventilarea locală prin aspirație
trebuie combinată cu ventilarea generală de introducere, care are ca scop compensarea
aerului evacuat și diluarea scăpărilor de la ventilarea locală. Daca eficiența dispozitivului de
aspirație este scăzută este recomandat și un sistem de evacuare generală.
Prin refulare – folosită pentru realizarea condițiilor de microclimat la punctul de lucru
cu caracteristici deosebite prin realizarea unor jeturi de aer (dușuri de aer). Este folosită și
pentru protecția spațiilor care au deschideri spre exterior prin care circulația este intensă
sau pe perioade mai lungi de timp (perdele de aer).
Prin refulare și aspirație – realizeaza protectia unor surse de nocivitati impiedicand
patrunderea nocivitatilor în zona de lucru. Realizarea protecției se face prin intermediul
jeturilor și a perdelelor de aer.
Dispozitive de aspirație locală
 Deschise: - hote;
- guri de captare deschise.
 Semiînchise: - hote semiinchise;
- nișe de ventilare (nișe de laborator);
-guri de captare semiînchise.
 Închise: - carcase.

HOTE
Hota clasică
 Este cel mai eficient dispozitiv;
 Condiția pentru buna funcționare: înălțimea șorțului să fie egală cu 0,2*D. În aces fel
rezultă o zonă de uniformizare a aspirației aerului.
Hotele pot fi de perete (Fig.III.2.13.) sau centrale (Fig.III.2.14).

259
 Fig.III.2.12. Hotă clasică (www.hote-faber.ro)
1 – corp hotă; 2 – ventilator centrifugal; 3 – secțiune de extragere aer viciat (grătar); 4 – șorț.

Fig.III.2.13. Exemplu de dimensiuni pentru o hotă uzuală de perete (www.ventilatoare.store.ro)

Fig.III.2.14. Exemplu de dimensiuni pentru o hotă centrală uzuală (www.hote-faber.ro;

www.hote.fredo.ro)

260
 III.2.6. Ventilarea mecanică generală
III.2.6.1. Schema de principiu a instalațiilor de ventilare mecanică
În Fig.III.2.15. este prezentată schema unei instalații de ventilare mecanică (cu
refulare şi absorbție) care poate funcționa în oricare din cele trei regimuri: cu aer amestecat
(provenit din amestecul aerului proaspăt luat din exterior cu aerul recirculat preluat din
încăpere), numai cu aer proaspăt, numai cu aer recirculat (regim de recirculare totală).

Fig.III.2.15. Schema de principiu a instalațiilor de ventilare mecanică

AP – aer proaspăt; PA – priza de aer proaspăt; RC – recuperator de caldură; CR – clapeta de
reglaj; CA – cameră de amestec; FP – filtru de praf; BI – baterie de încălzire; AT – aer tratat; VI –
ventilator de introducere; AZ – atenuator de zgomot; RI – reţea introducere; GR – guri de refulare;
ti – temperatura aerului interior; GA – guri de aspirație; RE – reţea evacuare; VE – ventilator de
evacuare; AE – aer evacuat; AR – aer recirculat; GE – gură de evacuare.
reţea de canale pentru introducere;
reţea de canale pentru evacuare şi recirculare.
Se observă că instalaţia prezentată este alcătuită din: gurile de introducere în
încăpere a aerului de ventilare GR și cele de absorbție a aerului viciat GA; reţeaua de
canale de aer; centrala de ventilare; priza de aer proaspăt PA; gura de evacuare a aerului
viciat în exterior GE.
În unele cazuri este recomandabil să se folosească un recuperator de căldură RC în
vederea reducerii consumului de energie termică pentru încălzirea aerului prospăt introdus
în situaţia de iarnă. Pentru cazurile în care nivelul de zgomot produs de ventilator este prea
ridicat, se introduc în instalație atenuatoare de zgomot atât pe partea de refulare, cât și pe
cea de evacuare. Poziţia de montaj este totdeauna între ventilator (care constituie sursa de
zgomot) și încăpere.
Aspectele generale referitoare la aceste elemente componente sunt prezentate în
continuare.

III.2.7. Elementele principale ale unei instalații de ventilare mecanică

În Tab.III.2.1. sunt prezentate elementele principale ale unei instalații de ventilare
mecanică.

261
 Tab.III.2.1. Elementele principale ale unei instalații de ventilare mecanică
Element constructiv Rol Imagine
Priză de aer Preia aer proaspăt din exterior.

Filtru de praf Reţine praful din aerul proaspăt și

recirculat.

Baterie pentru Schimbător de căldură pentru

încălzirea aerului proaspăt sau
încălzirea aerului
recirculat. Poate funcționa cu apă
caldă, cu apă fierbinte sau abur.

Ventilatoare de Sunt de tip centrifugal

monoaspirant sau dublu aspirante
introducere și de
sau de tip axial și au rolul de a
evacuare a aerului vehicula aerul din instalațiile de
ventilare.

Reţea de canale Se utilizează pentru transportul

aerului și sunt folosite canale de aer
din tablă zincată, poliizocianurat
sau plastic atât izolate termic, cât și
neizolate.
Guri de aer de Sunt folosite pentru introducerea
sau evacuarea aerului și există o
introducere și
diversitate de tipuri ca formă,
evacuare alcătuire și material. Se utilizează
împreună cu elemente de reglare a
debitului de aer și dirijarea jetului pe
verticală şi orizontală.

262
Guri de evacuare a Au o construcție identică cu priza
de aer și sunt utilizate pentru
aerului în exterior
evacuarea aerul viciat din încăperi
în atmosferă.

Recuperator de Este un schimbător de căldură de

tip aer - aer cu ajutorul căruia aerul
căldură
proaspăt care se introduce în
încăpere este încălzit parțial pe
seama aerului viciat care se
evacuează în exterior.
Atenuator de zgomot Este alcătuit din plăci acoperite cu
material fonoabsorbant, care la
trecerea aerului reduc nivelul de
zgomot.

Elemente de reglare Sunt elemente care se amplasează

pe traseul unei tubulaturi de
ventilare și opresc sau reglează
debitul de aer.

Priza de aer
Reprezintă elementul instalației de ventilare cu ajutorul căruia se preia din exterior
aer proaspăt. Se poate amplasa într-un spaţiu verde, într-o fereastră sau pe o faţadă (sub
cornişă cel mai adesea). Priza de aer este alcătuită dintr-o ramă de oţel cornier (sau lat), o
plasă de sârmă, strekmetal, sau un trafor (pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor
străine) şi jaluzele fixe contra ploii. Prinderea ramei se face fie pe zidărie, fie direct pe
canalul din tablă. Amplasarea prizei de aer trebuie să se facă în locurile unde nu este
posibilă prezenţa gazelor nocive, a prafului combustibil sau inflamabil. Sunt cazuri când nu
pot fi respectate aceste condiții, amplasarea trebuind să se facă la nivelul parterului. Se va
avea grijă în acest caz ca înălțimea prizei față de teren să fie minimum 2,5…3 m. În cazul
amplasării pe pereţii exteriori se recomandă ca suprafeţele respective să fie orientate spre
nord, nord-est, nord-vest, în aşa fel ca radiația solară directă să nu ducă la supraîncălzirea
aerului proaspăt (indirect de la elementele de construcţie).
Filtrul de praf
Se prevede în mod obligatoriu la orice instalație de ventilare mecanică şi are rolul de
a reţine praful din aerul proaspăt și recirculat. Problema de bază a filtrelor o constituie
întreţinerea lor. De modul cum sunt curăţate filtrele depinde în mare măsură funcționarea

263
corespunzătoare a instalației. Camera unde sunt amplasate filtrele trebuie să aibă o uşă de
acces pe partea de aer necurăţat, pe unde se scot filtrele în vederea curăţirii lor.
Bateria pentru încălzirea aerului
Este un schimbător de căldură format din ţevi cu aripioare, ţevi cu bandă spiralată,
ţevi şi lamele, care se foloseşte la încălzirea aerului în perioada rece a anului. Poate
funcționa cu apă caldă, cu apă fierbinte sau abur. Mai rar se folosesc baterii electrice sau
cu gaze arse.
Ventilatoarele de introducere și de evacuare a aerului
Sunt de regulă de tip centrifugal monoaspirant (uneori și dublu aspirante), dar pot fi
și de tip axial în cazul unei execuţii îngrijite. Ventilatorul de introducere se montează de
obicei după grupul filtru - baterie. Filtrul și bateria se montează alăturat din considerente de
montaj, alcătuind un bloc comun.

Reţeaua de canale
Se execută în majoritatea cazurilor din tablă de oţel zincată. Modul de alcătuire,
asamblare și montare a tuturor accesoriilor care permit, după execuţia instalației, controlul,
măsurarea, reglarea și curăţarea canalelor de aer.
Gurile de aer de introducere și evacuare
Au o mare diversitate de tipuri ca formă, alcătuire și material. Ele se montează atât
pe zidărie sau elementele de construcţie, cât și direct pe canalele de aer. Trebuie să se
încadreze în mod organic în arhitectura încăperii şi să conţină toate elementele necesare
modificării direcţiei jetului pe verticală şi orizontală și reglării debitului de aer. Lipsa acestor
elemente conduce de multe ori, prin apariţia senzaţiei de curent, la neutilizarea întregii
instalații.
Gura de evacuare a aerului în exterior
Ca alcătuire constructivă poate fi identică cu priza de aer sau în locul jaluzelelor fixe
pot fi prevăzute jaluzele de suprapresiune. Prin gurile de evacuare aerul viciat din încăperi
este eliminat în atmosferă. Gurile de evacuare sunt amenajate cel mai adesea pe acoperiş,
dar se pot amenaja și în pereţii laterali sau în ochiuri de fereastră.
Recuperatorul de căldură
Este un schimbător de căldură, de obicei de tip aer - aer. Cu ajutorul lui aerul
proaspăt care se introduce în încăpere este încălzit parțial pe seama aerului viciat care se
evacuează în exterior. Din cauza diferenţelor mici de temperatură și a coeficientului global
de transfer de căldură relativ redus, rezultă o suprafaţă mare de schimb, deci un aparat
mare cu cost de investiţie ridicat, ceea ce face ca folosirea lui să fie limitată. Se montează
fie în centrala de ventilare, fie pe acoperiş.
Atenuatorul de zgomot

264
 Este un aparat alcătuit din plăci acoperite cu material fonoabsorbant (sau o cutie cu
miez fonoabsorbant) care la trecerea aerului prin el reduce nivelul de zgomot. Se
amplasează fie în centrala de ventilare, fie pe canalele de legătură între centrală și
încăpere.
În cazul clădirilor publice și de locuit, al secţiilor din categoria D sau E de pericol de
incendiu și al secţiilor din categoria C în care aerul evacuat nu conţine praf în suspensie
distanţa dintre priza de aer și gura de evacuare trebuie să fie de minimum 10 m pe
orizontală, sau de 5...8 m pe verticală. În cazul secţiilor din categoria A sau B şi al celor din
categoria C de pericol de incendiu cu degajări de praf, se recomandă să se respecte
ambele condiţii de distanţă.
Elemente de reglare
Sunt elemente de tip clapet de reglaj cu formă rectangulară sau circulară care se
amplasează pe traseul unei tubulaturi de ventilare și opresc sau reglează debitul de aer.

III.2.8. Sisteme de ventilare mecanică generală

Sistemele de ventilare mecanică generală sunt concepute ținând seama de tipul
introducerii sau refulării, dar și în funcție de parametrii aerului introdus. Astfel, se obțin
urmatoarele sisteme de ventilare mecanică generală:
• Instalații de ventilare prin absorbție (aspirație);
• Instalațiile de ventilare prin refulare;
• Instalații de ventilare prin refulare și absorbție;
• Instalații de ventilare și umidificare;
• Instalații de ventilare cu răcire;
• Instalații de ventilare cu uscarea aerului.

III.2.8.1. Ventilare mecanică prin aspirație

Se aplică în cazul încăperilor cu degajări de aer viciat: bucătării, closete, laboratoare,
garderobe, şi altele (Fig.III.2.16. și Fig.III.2.17.).

Fig.III.2.16. Ventilare mecanică prin aspirație

GA – grilă de aspirație; VE – ventilator; GE – grilă de evacuare.

265
 Fig.III.2.17. Exemple de sisteme de ventilare mecanică prin aspirație (http://www.calorserv.ro)

III.2.8.2. Ventilarea prin refulare

Se utilizează în încăperile fără degajări de substanţe toxice: birouri, magazine, săli
de expoziţie şi altele.
În încăperea supusă ventilării se introduce aer din exterior, care va pătrunde și în
camerele vecine sau va fi evacuat în exterior (Fig.III.2.18.). Aerul introdus va fi obligatoriu
filtrat și încălzit iarna. Se va crea o suprapresiune care va împiedica pătrunderea
nocivităților din camerele alăturate.

Fig.III.2.18. Ventilare mecanică prin refulare

GR – grilă de refulare; VE – ventilator; PA – priză de aspirație.

266
 III.2.8.3. Ventilarea prin refulare și aspirație
În cazul încăperilor mari, în care se urmăreşte distribuţia uniformă a aerului, se
folosește ventilarea prin refulare și absorbție. Instalația poate funcționa cu aer exterior, cu
aer parțial recirculat (amestecat) sau cu aer recirculat (în regim de recirculare totală). În
afara ventilării, această instalație poate asigura și încălzirea încăperii. În Fig.III.2.19. este
prezentată cea simplă instalaţie care funcţionează numai cu aer din exterior, iar în
Fig.III.2.20. este prezentată schema cu centrală de tratare a aerului care poate funcţiona în
cele trei variante - numai cu aer proaspă, cu aer parţial recirculat sau în regim de
recirculare totală. Un exemplu de instalare este prezentat în Fig.III.2.21.

Fig.III.2.19. Ventilare mecanică prin refulare și aspirație

GR – grilă de refulare; VE – ventilator; PA – priză de aspirație; FP – filtru de praf; GA – grile de
aspirație.
Se utilizează pentru cinematografe, restaurante și alte încăperi cu aglomerări de
persoane.

Fig.III.2.20. Ventilare mecanică prin refulare și aspirație cu centrală de tratare a aerului

267
 1 - gură de aspirație pentru aerul proaspăt; 2 - gură de evacuare pentru aerul viciat; 5 - filtru de
aer; 9 - ventilator aspirație; 10 - atenuator de zgomot; 11 - tubulatură de transport aer tratat; 12 -
guri de refulare aer tratat; 13 - zonă climatizată; 14 - guri de evacuare aer viciat; 15 - tubulatură de
transport aer viciat; 16 - atenuator de zgomot; 17 - ventilator evacuare; 18 - clapete de reglaj al
debitului.

Fig.III.2.21. Exemple de sisteme de ventilare mecanică prin refulare și aspirație cu centrală de

tratare a aerului

III.2.8.4. Ventilarea mecanică combinată cu încălzirea cu aer cald

Se utilizează în cazul încaperilor în care, în perioada de iarnă încălzirea se
realizează prin intermediul instalațiilor de ventilare. Ca şi în cazul instalaţiei de ventilare prin
refulare şi aspiraţie, se poate folosi sistemul cu centrală de tratare a aerului reuşind să se
combine ventilarea mecanică cu încălzirea numai cu aer (Fig.III.2.22.).

Fig.III.2.22. Ventilare mecanică combinată cu îmcălzirea

268
 Fig.III.2.23. Ventilare mecanică combinată cu încălzirea cu aer cald
1 - gură de aspirație pentru aerul proaspăt; 2 - gură de evacuare pentru aerul viciat; 5 - filtru de
aer; 6 – baterie de încălzire; 9 - ventilator aspirație; 10 - atenuator de zgomot; 11 - tubulatură de
transport aer tratat; 12 - guri de refulare aer tratat; 13 - zonă climatizată; 14 - guri de evacuare aer
viciat; 15 - tubulatură de transport aer viciat; 16 - atenuator de zgomot; 17 - ventilator evacuare; 18
- clapete de reglaj al debitului.

III.2.8.5. Ventilarea combinată cu răcirea

Instalația de ventilare cu răcire se utilizează atunci când se dorește pe lângă
ventilare și răcirea în perioada de vară (Fig.III.2.24.).

Fig.III.2.24. Ventilare mecanică prin refulare

GR – grilă de refulare; VE – ventilator; PA – priză de aspirație; GA – grilă de aspirație; BR – baterie
de răcire; FP – filtru de particule.
Aerul introdus în încăpere este filtrat și răcit cu bateria de răcire. Schema din
Fig.III.2.25. combină ventilarea mecanică şi răcirea numai cu aer utilizând centrala de
tratare a aerului.

269
 Fig.III.2.25. Ventilare mecanică combinată cu răcirea
1 - gură de aspirație pentru aerul proaspăt; 2 - gură de evacuare pentru aerul viciat; 5 - filtru de
aer; 7 – baterie de răcire; 9 - ventilator aspirație; 10 - atenuator de zgomot; 11 - tubulatură de
transport aer tratat; 12 - guri de refulare aer tratat; 13 - zonă climatizată; 14 - guri de evacuare aer
viciat; 15 - tubulatură de transport aer viciat; 16 - atenuator de zgomot; 17 - ventilator evacuare; 18
- clapete de reglaj al debitului.

270
 III.3. Sisteme de climatizare a clădirilor

III.3.1. Cerinţe pentru realizarea climatizării

III.3.1.1. Confortul termic

Fig.III.3.1. Senzația de confort termic (www.staff.uow.edu; www.econologique.fr)

Scopul climatizării este de realizare a unei ambianţe interioare care să răspundă
condiţiilor de calitate a aerului interior și de confort termic (Fig.III.3.1.).
Caracterizarea ambianței interioare se realizează prin încadrarea în patru categorii I
– IV, conform Tab.III.3.1.
Așa cum s-a precizat și în Capitolul II - Instalații de încălzire, parametrii care
caracterizează confortul termic sunt: temperatura aerului interior, temperatura medie de
radiaţie a suprafeţelor cu care corpul uman schimbă căldură prin radiaţie, umiditatea
relativă a aerului și viteza aerului interior. De asemenea, trebuie ținut cont și de alți doi
parametri, respectiv izolarea termică a îmbrăcăminţii și activitatea ocupanţilor.
Tab.III.3.1. Categorii de ambianţă interioară (din SR EN 15251: 2007)
Categoria
Caracteristici și domeniu de aplicare recomandat
ambianţei
I Nivel ridicat recomandat pentru spaţiile ocupate de persoane foarte sensibile și
fragile, care au exigenţe specifice, ca de exemplu bolnavi, persoane cu handicap,
copii mici, persoane în vârstă
II Nivel normal recomandat clădirilor noi sau renovate
III Nivel moderat acceptabil, recomandat în clădiri existente
IV Nivel în afara celor de mai sus; recomandat a fi acceptat pentru perioade limitate
 III.3.1.2. Nivelul sonor (de zgomot)

Fig.III.3.2. Scara zgomotului (http://www.tehnicainstalațiilor.ro/)

Fig.III.3.3. Măsurarea nivelului de zgomot din instalațiile de ventilare și climatizare

Zgomotul din spaţiile interioare produs de instalațiile de ventilare şi climatizare va fi
evaluat prin nivelul de presiune acustică ponderat A. În Tab.III.3.6. sunt prezentate valorile
nivelului de presiune acustică în funcție de destinația clădirii și a încăperii.
III.3.2. Tipuri de sisteme de climatizare
Climatizarea clădirilor asigură confortul termic în încăperi pentru toată perioada
anului. Climatizarea se poate realiza cu aparate sau agregate locale de climatizare sau cu
sisteme centralizate.
Sistemele centralizate de climatizare sunt clasificate astfel:
• sisteme „numai aer”;
• sisteme „aer-apă”;
• sisteme „aer-agent frigorific” sau cu detentă directă.
De asemenea, sistemele de climatizate pot fi monozonale atunci când deservesc o
singură zonă termică sau multizonale.
a. Sistemele de climatizare numai aer se pot realiza în regim de joasă
presiune sau de înaltă presiune şi pot funcţiona cu debit de aer constant sau variabil
(sisteme VAV).
Spre deosebire de sistemele de climatizare cu debit de aer constant, sistemele de
climatizare cu debit de aer variabil utilizează guri/grile cu debit variabil sau diverse tipuri de
variatoare și ventilatoare cu debit variabil. Acestea controlează temperatura aerului interior
prin modificarea debitului de aer care este refulat cu temperatură constantă.
b. Sistemele de climatizare aer – apă pot funcţiona numai cu aer recirculat
(decuplate de ventilare) sau cu aer proaspăt și recirculat. După numărul conductelor de
apă, sistemele de climatizare aer – apă pot fi cu două, trei sau patru conducte.
După tipul aparatelor terminale, sistemele pot fi cu ventiloconvectoare sau cu
aparate care folosesc principiul ejecţiei (ejectoare sau grinzi de răcire). Reglarea aparatelor
terminale se poate face pe partea de aer sau de apă.
 III.3.3. Criterii de alegere şi prescripţii privind concepţia sistemelor de
climatizare
Alegerea sistemului de climatizare reprezintă o etapă dificilă care este caracterizată
de concepția sistemului și evident de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească.
Datele de intrare care sunt necesare acestei etape sunt dominate de parametrii ce
trebuie îndepliniți de aerul interior, sursele de energie disponibile - gaze naturale, energie
electrică etc., dar și posibilitatea amplasării echipamentelor - în exterior sau interior în
încăperi tehnice care trebuie stabilite. Caracteristicele arhitecturale ale clădirilor și a
încăperilor care trebuie climatizate sunt elemente la fel de importante care vor influența
decisiv concepția sistemului de climatizare. Numărul de zone ce urmează a fi climatizate,
sarcina termică a sistemului și implicit consumul de energie a acestuia reprezintă criterii
importante la alegerea sistemului de climatizare.
Se pot alege oricare din sistemele de climatizare descrise anterior - sisteme „numai
aer”, sisteme „aer-apă”, sisteme „aer-agent frigorific” sau cu detentă directă. Se va stabili
necesitatea de deservire pentru o singură zonă sau pentru mai multe zone a sistemului de
climatizare.
Sistemul de climatizare „numai aer” se va alege pentru clădiri cu înălțimi mari, care
permit amplasarea tubulaturilor cu dimensiuni mari. O altă condiție este ca debitul de aer
proaspăt pentru ventilare să fie comparabil cu debitul de aer necesar pentru încălzire sau
răcire. Clădirile în care se pretează acest sistem de climatizare sunt cele cu variații mari ale
sarcinilor termice.
În acest caz se pot alege soluții cu debit de aer constant sau variabil. Sistemul de
climatizare „numai aer” cu debit variabil este soluția modernă cu multe avantaje, însă
trebuie să îndeplinească condiția principală, ca în orice moment al orarului de funcționare
să asigure debitul de aer proaspăt, respectiv ventilarea corectă a spaţiilor.
Sistemele de climatizare „aer – apă” și „aer - agent frigorific” se vor folosi în clădiri cu
încăperi cu înălţime mică, unde debitul de ventilare este mult mai mic decât cel pentru
acoperirea sarcinii termice. În cazul utilizării sistemelor de climatizare „aer – apă” și „aer -
agent frigorific”, clădirea va avea un sistem de introducere și un sistem de evacuare a
aerului de ventilare.

III.3.4. Sistemul de climatizare „numai aer”

Sistemele de climatizare „numai aer” (Fig.III.3.4) sunt caracteristice atât clădirilor cu
suprafețe mici, dar în special celor cu suprafețe foarte mari care au prevăzute din faza de
proiectare spații pentru pozarea conductelor de aer și evident, corelarea cu celelalte
specializări.
Se va realiza o zonare termică care constă în gruparea încăperilor după de regimul
de temperatură, funcționare și orientare. Se pot utiliza sisteme de climatizare cu debit
constant sau cu debit variabil, cu o conductă de aer cald sau rece, cu două conducte pentru
aer cald și rece, fără tratare zonală, cu baterii de încălzire zonale, cu baterii de încălzire și
răcire zonale, cu ventilatoare zonale, cu un ventilator de refulare sau cu două ventilatoare
de refulare.

286
 Fig.III.3.4. Sistem de climatizare numai aer
1 – ventilator/CTA; 2 – tronson principal; 3 – tronson secundar; 4 – racord flexibil; 5 – plenum; 6 –
grilă; 7 – grilă pe tubulatură; 8 – clapet de reglaj pe tronson principal; 9 – clapet de reglaj pe
tronson secundar; 10 – trecere prin perete.

III.3.5.1. Sisteme de climatizare “numai aer” cu un canal cu debit

constant
Aceste sisteme de climatizare poartă denumirea „cu un canal” deoarece se ia în
considerare canalul de introducere, însă sistemul are şi un canal de evacuare. Sistemul
funcţionează tot timpul cu acelaşi debit de aer, atât vara cât şi iarna.
Sistem de climatizare cu un canal pentru o singură zonă deservind mai multe
încăperi este prezentat în Fig.III.3.5.

Fig.III.3.5. Instalație de climatizare cu un canal de presiune joasă/înaltă pentru o singură zonă,

deservind mai multe încăperi
1 - gură de aspirație pentru aerul proaspăt; 2 - gură de evacuare pentru aerul viciat; 5 - filtru de
aer; 6 – baterie de încălzire; 7 – baterie de răcire; 8 – cameră de umidificare; 9 - ventilator
aspirație; 10 - atenuator de zgomot; 11 - tubulatură de transport aer tratat-conductă introducere; 12
- guri de refulare aer tratat; 13 - zonă climatizată; 14 - guri de evacuare aer viciat; 15 - tubulatură
de transport aer viciat-conductă aspiraţie; 16 - atenuator de zgomot; 17 - ventilator evacuare; 18 -
clapete de reglaj al debitului; 19 – cameră de uscare; 20 – baterie de încălzire zonale.
Senzorii de temperatură sunt montați pe conducta de aspirație și vor acționa
servomotoarele vanelor cu 3 căi de pe bateriile de cald sau rece, respectiv ventilul cu 2 căi
a conductei de abur sau apă a umidificatorului. În acest mod se reglează temperatura
287
temperatura şi umiditatea pentru debitul de aer constant introdus. Fiecare încăpere este
prevăzută cu bateria de încălzire-răcire zonală 20 care va varia temperatura aerului
introdus în funcţie de solicitarea acestora.
Sistemul se utilizează pentru clădiri cu multe încăperi care pot fi grupate în zone cu
încărcări termice similare și cu activități aproximativ egale.

III.3.6. Instalaţii ,,numai aer” cu debit variabil

Instalațiile cu debit variabil reprezintă o soluție care se practică din ce în ce mai mult,
din considerente economice. Este mult mai raţional să se vehiculeze în instalație un debit
de aer mai mic, pe măsură ce temperatura exterioară creşte (iarna) sau scade (vara) faţă
de temperaturile de calcul, și să încălzească, respectiv, răcească mai puţin aer.
Sistemele de climatizare cu debit variabil sau instalațiile de tip VAV (Variable Air
Volume) au fost realizate plecând de la instalațiile clasice „numai aer” cu debit de aer
constant, prin introducerea de elemente speciale: guri de aer cu debit variabil, variatoare de
debit simple, variatoare cu inducție și variatoare cu ventilatoare auxiliare.
Gurile de aer cu debit variabil se vor utiliza în încăperi unde variația vitezei aerului nu
influențează activitatea, iar în încăperile unde este necesară o distribuție uniformă a aerului
se vor folosi variatoare de debit cu inducție sau cu ventilator auxiliar. Se pot utiliza
variatoare de debit cu baterie de încălzire atunci când este necesară o încălzire
suplimentară.
Aplicații recomandate sunt în special clădirile mari din sectorul terțiar cu foarte multe
încăperi cu structură modulară, orar de funcționare diferit, sarcini termice variabile în timp.
Aceste sisteme sunt proiectate să funcționeze astfel încât să asigure debitul de aer
strict necesar pentru satisfacerea condițiilor interioare dintr-o zonă sau încăpere, în funcție
de nevoile proprii ale acestei zone, în care se menține temperatura constantă a aerului din
rețeaua de canale de aer și se modifică debitul de aer introdus în încăperi în funcție de
cerințele termice ale acestora.
Agregatul de tratare a aerului are aceeași configurație ca și în cazul sistemelor de
climatizare cu debit constant. Ventilatorul va avea un sistem de variație a debitului de aer,
care poate fi o clapetă de by-pass, o ramă cu jaluzele reglabile simultan pe aspirația
ventilatorului sau un ventilator cu turație variabilă.

289
 III.3.6.1. Instalații de climatizare cu debit variabil cu un canal de aer
În Fig.III.3.6. este prezentată schema unui instalații de climatizare cu debit variabil cu
un canal. Echipamentul specific este variatorul de debit 21 de tip VAV.

Fig.III.3.6. Instalația de climatizare cu 1 canal de presiune joasă/înaltă cu debit variabil

1 – gură de aspirație pentru aerul proaspăt; 2 – gură de evacuare pentru aerul viciat; 5 – filtru de
aer; 6 – baterie de încălzire; 7 – baterie de răcire; 8 – cameră de umidificare; 9 – ventilator
aspirație; 10 – atenuator de zgomot; 11 – tubulatură aer tratat; 12 - guri de refulare aer tratat; 13 -
zonă climatizată; 14 - guri de evacuare aer viciat; 15 - tubulatură de transport aer viciat; 16 -
atenuator de zgomot; 17 - ventilator evacuare; 18 - clapete de reglaj al debitului; 19 – cameră de
uscare; 20 – baterie de încălzire zonale; 21 – VAV.
În Fig.III.3.7. este prezentat un variator de debit de tip VAV.

Fig.III.3.7. Variator de debit tip VAV

1 – carcasă; 2 – izolație; 3 – clapetă de reglare; 4 – rulmenți; 5 – secțiune de ieșire; 6 – ax
amortizor; 7 – echilibrare și calibrare; 8 – secțiune de intrare; 9 – senzori de debit; 10 –
servomotor.
Senzorul de temperură interioră va acţiona servomotorul 10 a VAV-ului şi astel se va
realiza un reglaj de debit , respectiv de temperatură.

III.3.6.2. Instalații de climatizare cu debit variabil cu un canal de aer și

baterii de încălzire
Acest tip de instalație, cu debit variabil și baterii de încălzire, are aplicații pentru
încăperi cu necesar de căldură important în situația de iarnă, care se utilizează de regulă

290
împreună cu sistemul clasic la clădiri mari cu zone perimetrale cu încăperi cu sarcini de
încălzire mari și cu zone interioare fără necesar de căldură în situația de iarnă.
Avantajele acestui sistem sunt :combinația dintre cele două sisteme duce la
ventilatoare care lucrează mult la debit redus (economii importante de energie și nivel de
zgomot redus), se pot realiza simultan sarcini de răcire sau încălzire importante, zonele
neocupate pot fi închise. În Fig.III.3.8. este prezentată schema unei instalații cu debit
variabil care utilizează VAV-uri cu baterie de încălzire.

Fig.III.3.8. Schema unei instalații cu debit variabil care utilizează VAV-uri cu baterie de încălzire
1 - gură de aspirație pentru aerul proaspăt; 2 - gură de evacuare pentru aerul viciat; 5 - filtru de
aer; 6 – baterie de încălzire; 7 – baterie de răcire; 8 – cameră de umidificare; 9 - ventilator
aspirație; 10 - atenuator de zgomot; 11 - tubulatură aer tratat; 12 - guri de refulare aer tratat; 13 -
zonă climatizată; 14 - guri de evacuare aer viciat; 15 - tubulatură de transport aer viciat; 16 -
atenuator de zgomot; 17 - ventilator evacuare; 18 - clapete de reglaj al debitului; 19 – cameră de
uscare; 20 – VAV cu baterie de încălzire.

Fig.III.3.9. VAV cu baterie de încălzire

1 – variatorul de debit; 2 – automatizare clapetă de reglaj; 3 – monitorizarea temperaturii aerului; 4
– baterie de încălzire; 5 – circuit agent termic.
Elementele principale ale VAV-ului cu baterie de încălzire sunt prezentate în
Fig.III.3.9. Pentru realizarea unei încălziri suplimentare, senzorul de temperatură interioară
va acţiona atât automatizarea VAV-ului, cât şi alimetarea cu agent termic a bateriei.
Sunt și situații în care se folosesc VAV-uri cu baterie de încălzire sau baterie de
încălzire astfel încât sa avem temperaturi diferite în încăperi vecine (Fig.III.3.10.).

291
 Fig.III.3.10. Încăperi vecine care utilizează VAV-uri cu baterie de încălzire sau de răcire

III.3.7. Climatizarea aer - apă

Sistemele de climatizare “aer-apă” sunt utilizate pentru climatizarea clădirilor cu
înălțimi mici și care au o variație mare a sarcinilor termice – clădiri administrative, hoteluri,
bănci, restaurante, clădiri de birouri, clădiri de locuit individuale, etc. Climatizarea acestor
spații este realizată cu ajutorul unor aparate terminale care tratează local aerul cu ajutorul
unor schimbătoare de căldură. După tipul aparatelor terminale, sistemele pot fi cu
ventiloconvectoare sau cu aparate care folosesc principiul ejecţiei - ejectoare sau grinzi
de răcire. Atât ventiloconvectoarele cât și ejectoconvectoarele sau grinzile de răcire pot
funcționa numai cu aer recirculat, dar și cu aer proaspăt și aer recirculat.
Alimentarea schimbătoarelor de căldură se face cu 2 sau 4 conducte. Deoarece
acestea funcționează și cu baterie de răcire, sunt prevăzute cu tavă de condens și
conductă de evacuare a acestuia.
Agentul termic este apă caldă care alimentează bateria de încălzire preluată de la o
centrală termică sau apă răcită care alimentează bateria de răcire preluată de la un agregat
de apă răcită denumit și chiller.
Există sisteme unde în spațiul climatizat se aduce și un debit de aer, denumit aer
primar, tratat într-un agregat central sau centrală de tratare a aerului și acest debit este
egal cu debitul de aer proaspăt necesar.

III.3.8. Sisteme de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare

Aceste sisteme folosesc apa caldă sau rece, preparată centralizat, pentru transportul
energiei termice sau frigorifice spre încăperile climatizate, în funcţie de sezon. Apa este
pompată şi distribuită în aparate terminale prin intermediul a două, trei sau patru conducte,
Fig.III.3.11.
Sistemul cel mai utilizat, în care fluidul primar este apa, este sistemul cu ventilo-
convectoare (mai poate fi sistemul de răcire prin plafon radiant).

292
 Sistem cu patru
conducte
Baterie comună Baterie comună

Sistem cu trei conducte

(distribuţie apă caldă, distribuţie
apă rece)
Baterie comună retur comun

2 baterii separate

Sistem cu patru
conducte

2 baterii separate
Baterie comună

Fig.III.3.11. Posibilităţi de racordare a ventilatoarelor și variante de reglaj a debitului de agent

termic
a) Sistem cu 2 conducte și vană de reglaj cu două căi și baterie comună; b) Sistem cu 2 conducte
și vană de reglaj cu trei căi și baterie comună; c) Sistem cu 3 conducte și baterie comună; d)
Sistem cu 3 conducte și baterii separate; e) Sistem cu 4 conducte și baterie comună; f) Sistem cu
4 conducte și baterii separate.
1 – ventiloconvector; 2 – baterie de încălzire; 3 – vană de reglaj cu 2 căi; 4 – tur apă caldă; 5 –
retur apă caldă; 6 - vană de reglaj cu 3 căi; 7 – tur apă răcită; 8 – baterie de răcire; 9 – retur apă
răcită; TA – termostat.
Sistemul de climatizare cu ventiloconvectoare este adaptabil oricărei clădiri în care
încăperile pot avea sarcini termice diferite, iar în perioadele de tranziţie, primăvară sau
toamnă, anumite zone pot fi răcite, iar altele încălzite (în cazul sistemului cu 3 sau 4 țevi).
Aceasta depinde de numărul de conducte de alimentare și de o reglare de ansamblu destul
de complexă. Un alt avantaj al acestui sistem este acela că în perioada rece şi de
nefuncționare a ventiloconvectorului (noaptea sau repaus săptămânal) bateria acestuia

293
cedează căldură prin convecţie naturală asigurând o anumită temperatură de gardă, dacă
bateria nu este prevăzută cu vană cu servomotor.
- Elementele componente ale unui astfel de sistem sunt:
- Cazanele pentru prepararea agentului termic pentru încălzire;
- Agregatele pentru preparare agentului termic pentru răcire;
- Reţeaua de conducte formată din două sau patru conducte;
- Aparatul terminal, ventiloconvectorul, echipat cu un dispozitiv manual sau
automat ce permite alimentare cu agent termic apă caldă sau rece într-un
sezon.
Ventiloconvectoarele sunt descrise pe larg în capitolul INSTALAȚII DE ÎNCĂLZIRE
II.5.1.3. Corpuri de încălzire dinamice, II.5.1.3.1 Ventiloconvectoare (VC).
Ventiloconvectorul este un aparat compact permiţând asigurarea climatizării unei
încăperi. Este echipat astfel încât să asigure următoarele funcţiuni:
Amplasarea ventiloconvectoarelor va ţine cont de: arhitectura clădirii, posibilităţile de
alimentare cu agent termic, nivelul de zgomot admis în încăperile climatizate, posibilităţile
de evacuare a condensului.
Ventiloconvectoarele carcasate se pot amplasa în încăperi unde nu există spaţiu
suficient în tavanul fals şi unde există parapet cu o înălţime egală cu înălțimea acestora
(Fig.III.3.12.).
Acestea nu se pot utiliza în spații cu deschideri mari deoarece nu pot realiza o
distribuţie uniformă a aerului tratat. În acest caz se vor utiliza ventiloconvectoare carcasate
cu montaj la tavan sau ventiloconvectoare necarcasate, cu disponibil de presiune suficient
pentru ca distribuţia aerului să se facă printr-o reţea cu grile de introducere și grile de
recirculare (Fig.III.3.15).

Fig.III.3.12. Ventiloconvector carcasat de perete Fig.III.3.13. Schema de montaj a

(http://www.instalbiz.com/resources/47-resource-
fan-coil_49.html)
1 – panou comandă; 2 – serpentină; 3 –
ventilator; 4 – ventiloconvector.
ventiloconvectorului de tavan cu 1 baterie
și 2 conducte (http://flowcon.com/)
1 – ventiloconvector; 2 – tur agent
caloportor; 3 – retur agent caloportor; 4 –
vană acționată automat; 5 – dispozitiv de
comandă cu termostat.

294
 Fig.III.3.14. Dispozitiv de Fig.III.3.15. Schema de montaj a ventiloconvectorului de
comandă cu montaj pe perete tavan necarcasat
pentru ventiloconvector cu 1
1 – corp ventiloconvector; 2 – tubulatură de ventilare; 3 –
baterie
grilă de introducere aer tratat; 4 – aer tratat; 5 – aer
recirculat; 6 – grilă de aspirație aer recirculat; 7 – filtru de
praf; 8 – trapă de inspecție.

Fig.III.3.16. Aer proaspăt în aspirația ventiloconvectorului de tavan

1 - ventiloconvector; 2 - plenum venticonvector; 3 - tubulatură flexibilă izolată; 4 - grilă de refulare
aer tratat; 5 - tubulatură flexibilă neizolată; 6 - grilă de aspiraţie aer recirculat; 7 - priză de aer
proaspăt; 8 - tubulatură aspirație aer proaspăt.

295
 Fig.III.3.17. Ventiloconvector de parapet cu aspiraţie de aerului proaspăt
1 - tubulatură de introducere a aerului prospăt; 2 - clapetă de reglaj pentru aer prospăt; 3 – admisie
aer recirculat; 4 - reglajul debitului de aer recirculat; 5 – filtru de praf; 6 – ventilator; 7 - baterie de
încălzire/răcire; 8 - tavă de colectare a condensului; 9 - suport pentru colectarea condensului; 10 –
reglajul debitului de aer tratat; 11 – aer tratat (încălzit/răcit).
Alegerea ventilconvectorului se face în funcție de sarcina totală, care include
sarcina sensibilă şi căldura degajată la condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa bateriei
de răcire la treapta medie de viteză a ventilatorului. Acesta va asigura integral necesarul de
căldură și de frig al încăperii sau a zonei climatizate din clădire. Reglarea temperaturii
aerului interior pentru fiecare încăpere se realizează cu un dispozitiv de comandă care
măsoară temperatura aerului interior și comunică cu ventilatorul și cu servomotorul vanei cu
2 sau trei căi (Fig.III.3.14.).
În cazul în care instalația de climatizare cu ventiloconvectoare trebuie să asigure și
aportul de aer proaspăt sunt diferite variante constructive - Aer proaspăt în aspirația
ventiloconvectorului de parapet – Fig.III.3.17. și Aer proaspăt în aspirația
ventiloconvectorului de tavan – Fig.III.3.16.

296
 III.3.9. Climatizarea cu aparate de inducţie (ejectoconvectoare, grinzi de
răcire)
Caracteristica acestor echipamente este utilizarea aerului proaspăt tratat în instalații
centralizate și introdus individual de către fiecare aparat.
Sistemele care utilizează aparatele de inducţie prepară aerul primar și-l tratează,
apoi este trimis cu viteză mare şi debit constant până la ejectoconvectoare sau grinzile de
răcire. Debitul de aer primar va fi distribuit către ejectocovectoare/grinzi de răcire prin
conducte izolate termic și fonic, iar în situația de iarna, aerul primar poate fi umidificat.
Ejectoconvectoarele sunt aparate în interiorul cărora aerul primar sub presiune
este refulat prin duze, ceea ce produce un efect de apiraţie prin inducţie a aerului din
încăperea unde se află ejectoconvectorul (Fig.III.3.25).
Aerul astfel aspirat traversează un filtru, apoi o baterie prin care circulă apă caldă
iarna sau apă rece vara. Pot fi și două baterii, una de încălzire și una de răcire, realizandu-
se sistemul cu 2 baterii sau 4 țevi.
Aerul primar se amestecă cu aerul recirculat, încălzit sau răcit şi apoi este refulat în
încăpere la debit constant şi cu o temperatură variabilă.
Reglajul temperaturii aerului refulat este obţinut fie reglând debitul de apă care
circulă prin baterie cu ajutorul vanelor de reglaj, fie prin variaţia debitului de aer introdus cu
ajutorul unei clapete de reglaj motorizată. Cele două organe de reglaj sunt acţionate de un
termostat de ambianţă.
Schema de principiu a unui ejectoconvector este prezentată în Fig.III.3.26. Pentru a
îndeplini funcţiile principale acesta este echipat cu:
- duze de refulare;

300
 - admisie de aer recirculat indus;
- filtru de aer pentru aerul recirculat;
- baterie de încălzire sau răcire a aerului recirculat sau amestecat;
- orificiu de refulare a aerului în încăpere.

Fig.III.3.25. Modalități de amplasare a ejectoconvectoarelor

Fig.III.3.26. Circulația aerului proaspăt, recirculat și tratat pentru un ejectoconvector cu două baterii
1 - introducere aer proaspăt; 2 – corp ejectoconvector; 3 – aer recirculat; 4 - baterii de
răcire/încălzire; 5 - introducere aer tratat; 6 – racord agent termic.
Toate acestea sunt introduse într-o carcasă metalică având la interior o protecţie
fonoabsorbantă.
La fel ca şi în cazul ventiloconvectoarelor, ejectoconvectoarele pot fi montate în
parapetul ferestrei sau în plafon.
- în încăperi cu degajări reduse de praf;
- la clădiri unde există parapet pentru montajul ejectoconvectoarelor.
Dacă încăperile au spaţii interioare mari, sistemul cu ejectoconvectoare se poate
combina cu grinzi de răcire. Grinzile de răcire pot fi amplasate în interiorul încăperilor,
aparent sau în tavanul fals al acestora. Sistemul de climatizare va fi prevăzut cu evacuarea
condensului.

301
 Grinzile de răcire active sunt utilizate pentru o gamă largă de aplicaţii având ca
particularitate răcirea și ventilarea încăperilor cu sarcini termice ridicate și înălțimi mari, fără
a crea curenţi de aer. Sunt amplasate la tavanul încăperilor (Fig.III.3.28.), iar o altă
caracteristică a grinzilor de răcire o reprezintă lipsa condensului deoarece temperatura
agentului termic se află deasupra punctului de rouă.
Grinzile de răcire active furnizează în spaţiu aer proaspăt primar de la instalația
centrală de climatizare, pentru a menţine calitatea aerului în spaţiile interioare şi asigură în
acelaşi timp și funcţiile de răcire şi/sau încălzire cu ajutorul bateriilor de răcire şi/sau
încălzire.
Aerul proaspăt este introdus în camerele de amestec prin duze. Aerul secundar trece
prin inducţie printr-o grilă de intrare și apoi intră în camerele de amestec prin
schimbătoarele de căldură montate vertical. Aici este amestecat cu aer proaspăt,
amestecul de aer fiind apoi introdus orizontal în spaţiu prin difuzoarele cu fantă în
Fig.III.3.27. este prezentată schema grinzii de răcire și circulația aerului primar și cel
secundar .
Aceste dispozitive sunt disponibile în variante cu lungimi nominale diferite,
combinate cu diverse dimensiuni ale duzelor, ceea ce permite o adaptare optimă a fluxului
de aer și a funcţiilor termice, menţinând un nivel de zgomot redus şi o presiune diferenţială
scăzută.
Schimbătoarele de căldură sunt disponibile în varianta cu 2 țevi, respectiv 4 țevi.

Fig.III.3.27. Grinzi de răcire

1 - introducere aer proaspăt; 2 – aer recirculat; 3 - introducere aer tratat; 4 - baterii de răcire.

302
 Fig.III.3.28. Exemple de amplasare a grinzilor de răcire
Sistemul de climatizare prin grinzi are avantaje față de ventiloconvectoare, deoarece
grinzile de răcire:
 Cresc ponderea transferului termic prin radiație, reducând viteza curenților de aer.
 Au o distribuție mai uniformă a aerului în încăpere datorită dispunerii pe o lungime
relativ mare a duzelor de introducere, iar prin aceasta se reduce riscul de formare a
curenților de aer în zona de confort.
 Refulează aerul în încăpere la o temperatură mai ridicată, ceea ce contribuie la
eliminarea riscului de formare a curenților de aer.
 Beneficiază de control atât pentru fluxul de aer cât și pentru debitul de apă și,
implicit, pentru temperaturile de refulare.
 Nu formează condens.
 Funcționarea la o temperatură a agentului termic deasupra punctului de rouă are
deasemenea avantajul de a reduce pierderile de căldură prin componentele
sistemului, contribuind la creșterea eficienței generale a sistemului de climatizare
sau a reducerii grosimii de izolație pentru conducte.
 Nu au elemente în mișcare și lipsa ventilatorului local are printre alte beneficii
avantajul major al unei fiabilități mai mari, dar și un nivel de zgomot redus.
 Deoarece folosesc parametri mai ridicați ai agentului de răcire, permit conectarea cu
surse de căldură ce folosesc energii regenerabile.
 Sunt mai ușor de integrat în orice sistem de plafon.
 Deoarece funcționarea grinzilor active necesită existența unui sistem de ventilare, nu
vor mai exista clădiri neventilate și fara aport de aer proaspăt.
 Alegerea sistemului cu grinzi de răcire permite utilizarea unor dimensiuni reduse
pentru tubulatura de ventilație.

Un dezavantaj major al grinzilor de răcire este costul de investiție mult mai mare în
comparație cu ventiloconvectoarele.

303
 III.4. Componente ale sistemelor de ventilare/climatizare

III.4.1. Elemente și dispozitive terminale pentru introducerea şi

extragerea aerului din încăperi

III.4.1.1. Dispozitive terminale pentru introducerea și extragerea aerului

Principalele tipuri de dispozitive pentru introducerea aerului sunt prezentate în
Tab.III.4.1. și domeniul de utilizare recomandat pentru acestea sunt date în Tab.III.4.2.
Tab.III.4.1. Dispozitive de introducere a aerului
Duze Grile Difuzoare de Difuzoare de Difuzoare
perete plafon perforate

Difuzoare cu Difuzoare cu jet Difuzoare de Difuzoare Guri sub

conuri elicoidal perete pe scaune
(anemostate) pardoseală

Alegerea dispozitivelor de introducere și extragere a aerului va cuprinde

caracteristicile dispozitivelor achiziţionate (tipul de dispozitiv, caracteristicile geometrice și
aeraulice: debit, cădere de presiune, bătaia jetului în condiţii de calcul iarna şi vara şi
nivelul de zgomot).
Difuzoarele de tavan pot fi utilizate atât pentru introducerea cât şi pentru extragerea
aerului. Pentru introducerea unor debite mari de aer în încăperi de înălţime medie şi mare,
se recomandă difuzoare de plafon cu jet elicoidal.
Grilele pot fi utilizate pentru introducerea sau extragerea aerului. Pentru introducere,
grilele se vor monta de preferinţă pe perete, în apropierea tavanului, favorizând apariţia
efectului Coandă. Pot fi montate și la partea inferioară a încăperii, pe perete, pardoseală,
contratrepte etc. Pentru extragerea aerului, grilele se montează, de asemenea, pe plafon,
pe perete sau pe pardoseală. Se pot folosi şi grile montate direct pe plafonul fals
 .
Duzele de refulare se folosesc pentru introducerea aerului în spaţii largi şi unde este
necesară o bătaie mare și o direcţionare a jetului de aer. Pot fi utilizate astfel în săli de
sport, la piscine (cu jet vertical orientat în sus), în hale industriale.
Fantele pot fi utilizate pentru introducerea sau pentru extragerea aerului. Se
recomandă ca fantele de introducere să fie prevăzute cu deflectoarele care permit
orientarea jetului.
Dispozitivele de tip valvă sunt recomandate pentru introducere naturală a aerului
exterior (de ventilare) în clădirile rezidenţiale şi în şcoli. Pot fi folosite și pentru transferul de
aer între încăperi.
Pentru introducerea aerului direct în zona ocupată se pot utiliza dispozitive speciale,
fixe sau mobile, care să refuleze aer prin piciorul sau spătarul scaunelor, în faţa birourilor, a
meselor etc., în acest caz mobilierul trebuind să fie adecvat. Alimentarea cu aer se face
prin camere de presiune sau prin conducte. Se pot realiza racorduri flexibile care să
permită poziţionarea dispozitivelor în funcţie de cerinţele personalizate ale utilizatorilor.
Astfel de soluții sunt recomandate pentru economie de energie.
Difuzoarele utilizate pentru circulaţia prin deplasare se recomandă pentru ventilare şi
răcire în spaţii mari, posibil deschise către un atrium. Se pot integra în arhitectura încăperii,
la perete, lângă stâlpi, la colţuri. Este o soluție recomandată pentru economie de energie.
Racordarea dispozitivelor de introducere/extracţie de aer se face fie direct la
conductele de aer, fie prin intermediul unei cutii plenum, în funcţie de recomandarea
furnizorului de echipament.
În Fig.III.4.1. sunt prezentate câteva tipuri constructive de cutii de plenum.

Fig.III.4.1. Tipuri constructive de cutii de plenum

III.4.1.1.1. Conducte de aer și accesorii
Conductele de aer sunt utilizate pentru transportul aerului. Materialele şi tehnologiile
pentru conductele de aer se aleg în funcţie de particularităţile clădirii, condiţiile de
exploatare, montaj, estetică, consideraţii economice etc.
Conductele de ventilare se execută din materiale incombustibile (clasele de reacţie
la foc A1, A2-s1, d0). Conductele de aer executate din materiale greu inflamabile (clasele de
reacţie la foc B1, C, D) se admit în clădiri cu risc de incendiu mic şi mediu, cu condiţia
amplasării conductelor astfel încât acestea să nu contribuie la propagarea incendiului.
Astfel, pentru conducte se pot utiliza:
• tablă din oţel (zincată sau din oţel inoxidabil) aluminiu;
• mase plastice;
• plăci din vată minerală;
• poliizocianurat expandat placat cu folie de aluminiu;
• materiale textile etc.
311
 III.4.1.1.3. Conducte de ventilare din plăci de vată minerală
Sistemele de conducte autoportante din plăci de vată minerală se realizează prin
tăierea și îmbinarea unor plăci din vată minerală sau de sticlă de densitate mare cașerate
pe ambele fețe (Fig.III.4.7.), în conformitate cu profilul de tubulatura dorit.
Conductele de ventiare care rezultă sunt termoizolate fiind folosite la instalațiile de
ventilare și climatizare.
În conformitate cu normativul I5/2010 aceste conducte se pot utiliza pentru
introducerea aerului în clădirile civile sau de producţie, încadrate în categoriile de risc de
incendiu cu condiţia ca acestea să fie placate pe ambele părţi cu folie de aluminiu.

Fig.III.4.7. Conducte autoportante din plăci de vată minerală (http://www.isover-technical-

insulation.co)
III.4.1.1.4. Conducte de ventilare din mase plastice
Conductele de ventilare din mase plastice sunt concepute și utilizate pentru
funcționarea în medii corosive. Ca și în cazul conductelor de ventilare metalice, acestea
sunt realizate cu secțiune rectangulară sau cu secțiune circulară.
În Fig.III.4.8. sunt prezentate imagini pentru conductele de ventilare din mase
plastice cu secțiune rectangulară, iar în Fig.III.4.9. sunt prezentate imagini pentru
conductele de ventilare din mase plastice cu secțiune circulară.
Conductele de aer din materiale plastice nu pot fi utilizate în clădiri cu risc mare și
foarte mare la incendiu, clădiri înalte și foarte înalte, săli aglomerate.
Dacă încadrarea la risc de incendiu a clădirii este mare sau foarte mare, cu mediu
coroziv, atunci utilizarea conductelor de ventilare din mase plastice este permisă cu
condiţia ca materialul folosit la confecţionarea acestora să fie ignifugat în masă,
autostingător, iar la ardere să nu producă căderea de picături aprinse. De asemenea,
acestea vor fi prevăzute cu legarea la pământ pentru înlăturarea acumulării electricităţii
statice.

Fig.III.4.8. Conductele de ventilare din mase plastice cu secțiune rectangulară

(http://buildguide.info/tr/pages/832589; http://erkanplast.com/)

316
 Fig.III.4.9. Conductele de ventilare din mase plastice cu secțiune circulară
(http://www.barat.com.tr)

III.4.1.1.5. Conducte de ventilare din poliizocianurat placat cu folie de

aluminiu
Conducte de ventilare din poliizocianurat placat cu folie de aluminiu sunt realizate din
panouri termoizolante de înaltă performanță din spumă rigidă de poliizocianurat, fără CFC
(clorofluorocarburi), HCFC (hidroclorofluorocarburi) sau HFC (hidrofluorocarburi), cașerat
cu folie de aluminiu gofrata de 60 µm, pe ambele fete și p grosime de 20 mm (Fig.III.4.10.)
Densitatea spumei de poliizocianurat este de 35 kg/m3 cu o conductivitate termică
λd=0.024 W/m2K.

Fig.III.4.10. Panou din poliizocianurat placat cu folie de aluminiu (http://alp.it)

1 – spumă poliuretanică rigidă; 2 – folie aluminiu.

a) b)

Fig.III.4.11.Conducte de ventilare din poliizocianurat placat cu folie de aluminiu cu secțiune

rectangulară (a) și circulară (b) (http://alp.it)

318
 Fig.III.4.12. Modalități de montaj a conductelor de ventilare din poliizocianurat placat cu folie de
aluminiu cu secțiune rectangulară (http://alp.it)
Sunt utilizate pentru instalațiile de ventilare sau climatizare pentru introducerea
aerului în clădiri civile, publice sau industriale și sunt realizate cu secțiune rectangulară,
circulară sau plat-ovală. Cele mai utilizate sunt conductele de aer cu secțiune rectangulară
și piesele speciale ale acestora. În Fig.III.4.11. sunt prezentate piesele speciale cu secțiune
rectangulară și cele cu secțiune circulară.
În Fig.III.4.12. sunt prezentate modalități de montaj a conductelor de ventilare din
poliizocianurat placat cu folie de aluminiu cu secțiune rectangulară.
Conductele din poliizocianurat placat cu folie de aluminiu nu se montează în locuri în
care acestea pot fi expuse degradării prin lovire accidentală cu corpuri dure.

319
 III.5. Agregate centrale de tratare a aerului

Agregatele centrale de tratare a aerului se utilizează pentru tratarea aerului necesar

pentru una sau mai multe încăperi de dimensiuni mari.
Alegerea agregatului central de tratare a aerului se face luând în considerare:
a. modul de poziţionarea al acestuia (în interiorul sau în exteriorul clădirii);
b. debitul de aer şi parametrii aerului tratat;
c. sursele de alimentare cu energie electrică, termică și frigorifică;
d. tipul sistemului de climatizare utilizat („numai aer” sau „aer- apă”)
e. posibilitatea recuperării energiei;
f. utilizarea surselor de energie regenerabile;
g. nivelul de zgomot acceptat în clădirea climatizată;
h. categoria de aer exterior şi cerinţele de filtrare ale acestuia;
i. dimensiunile încăperii în care va fi montat agregatul şi de căile de acces către
încăpere;
j. diverse cerinţe tehnologice.

Agregatele centrale de tratare a aerului se pot realiza în următoarele variante:

- sistem monobloc sau SPLIT;
- refularea aerului liber prin grile şi racordarea la tubulatură de ventilare;
- pentru funcționare pe perioada verii sau tot timpul anului.

III.5.1. Sisteme monobloc

Un sistem este compact dacă ansamblul echipamentelor centrale, terminale şi
intermediare sunt grupate în interiorul unui ansamblu monobloc. Din această categorie se
disting: aparate de climatizare individuale (de fereastră sau sistem split), Fig.III.5.1.

Fig.III.5.1. Sistem MONOBLOC de fereastră

1 – vaporizator; 2 – compresor; 3 – condensator; 4 – ventilator; 5 – motor; 6 - ventil de laminare; 7
– ventilator; 8 - clapet de recirculare; 9 - clapet de aer proaspăt; 10 – aer proaspăt; 11 – aer tratat
(încălzit/răcit); 12 – aer recirculat; 13 – aer evacuat.

336
 Variante:
- aparat de fereastră pentru răcirea uneia sau mai multor încăperi fără controlul
umidităţii, cu răcirea condensatorului cu aer;
- aparat pentru răcirea aerului cu maşină frigorifică înglobată având răcirea
condensatorului cu apă de la reţea;
- aparat local de răcirea aerului în sistem SPLIT.
- Toate aparatele prezentate pot fi echipate cu baterie de încălzire electrică
(B.Î.E.) pentru funcționare iarna sau în sezon de tranziţie;
- Aparatele pot funcţiona în regim de pompă de căldură prin inversarea
circuitului frigorific.
Avantaje:
- spaţiul ocupat de instalaţie este foarte redus;
Dezavantaje:
- zgomotul mecanismelor în mişcare ;
- nu asigură reglajul umidităţii.
Caracteristici:
- permite răcirea aerului cu 8...10 °C mai puţin raportat la temperatură exterioară ;
- putere frigorifică efectivă de 2...7 kW;
- debitele mici vehiculate sunt de 300...1000 m3/h, reglaj asigurat prin mai multe
trepte de viteză.
Aparatele locale de răcire în sistem SPLIT sunt prezentate pe larg în Cap. III.3.11.1.
climatizarea locală „aer - agent frigorific”.

III.5.2. Dulapuri de climatizare

Fig.III.5.2. Dulap de climatizare

1 - ventilatoarele unității externe de răcire; 2 – condensatoare; 3 - conducte de freon; 4 –
compresor; 5 - baterie cu freon pentru încălzire/răcire; 6 – ventilator; 7 – aer proaspăt; 8 – aer
tratat (încălzit/răcit); 9 – aspirație; 10 – aer exterior pentru răcire.

337
 Aceste aparate pot asigura încălzirea, răcirea şi umidificarea aerului. Pot fi cu
refulare directă sau prin guri de refulare. Maşina frigorifică poate fi înglobată fie cu răcire cu
aer, sau apă, fie sistem SPLIT, Fig.III.5.2., cu răcire cu aer sau apă a condensatorului. În
cazul răcirii cu apă a condensatorului, aceasta se realizează cu turnuri de răcire.
Caracteristici:
- debite de aer 1000...20000 m3/h;
- putere frigorifică 7...140 kW;
- reglare automată pentru regim de vară sau iarnă, asigurând încălzirea, răcirea şi
umidificarea aerului prin introducerea unui aparat suplimentar de umidificare cu abur.
Sunt utilizate în special pentru climatizarea camerelor de servere - Data Center, însă
sunt folosite şi pentru climatizarea încăperilor mari: săli de reuniuni, magazine restaurante,
localuri comerciale.
Aceste aparate pot fi utilizate în regim de pompă de căldură, pentru care se prevede
un inversor de sens pe circuitul frigorific. În acest caz dulapul de climatizare poate încălzi
fără B.I., căldura cedată de condensator fiind de multe ori suficientă pentru încălzirea
încăperii.
Cele două tipuri de echipamente monobloc constituie sisteme de climatizare
compacte. În interiorul aceleiaşi încăperi se găsesc grupate echipamente de preparare a
agentului primar, aer cald sau aer rece, şi echipamente terminale care introduc acest aer
direct în încăpere (ventilatoare, conducte, guri de refulare).

III.5.3. Agregate de tratare a aerului

Agregatele centrale de tratare a aerului sunt aparate modulare realizate în mod
industrial și sunt alcatuite din elemente paralelipipedice, cu secţiunea transversală identică,
numite module. Agregatele sunt livrate de obicei pe module, pentru a putea fi manipulate și
montate uşor în centrala de tratare, introduse pe rând, transportate și asezate facil.
Toate modulele răspund unei anumite tipodimensiuni au lăţimea și înălţimea comună
și pot cuprinde unul sau mai multe componente ale agregatului de tratare (camera de
amestec + filtru; baterie de încălzire + baterie de răcire; baterie de reîncălzire + ventilator
etc).
Carcasa modulelor se compune din rame profilate cu goluri, realizate din aluminiu și
din elemente de colț de aluminiu pentru îmbinare. Ambele sunt constrite cu goluri pentru
evitarea formării punților termice și a condensului.
Părțile laterale sunt alcătuite din pereți dubli din tabla zincată intre care se găsește o
termoizolație incombustibilă, vată de sticlă, cu grosimea de 20, 30 sau 40 mm. Pot fi izolate
fonic în funcție de cerințele acustice ale clădirii unde sunt utilizate.
Agregatele de tratare pot fi construite în două variante constructive:
- pentru montaj pe acoperiş, numite agregate ”Rooftop”;
- pentru montaj în interior (Air Handling Unit - AHU).

338
 III.5.4. Agregate de tratare cu montaj pe acoperiș – Rooftop
Seria Roof Top a fost introdusă în anii 1970 ca soluţia preferată de cele mai mari
companii care operează în acest domeniu, pentru a obţine o aerisire economică şi viabilă a
clădirilor.
Agregatele de tratare cu montaj pe acoperiș plat Fig.III.5.3 au fost introduse în anii
1970 ca o soluţie pentru încălzirea, răcirea, ventilarea, umidificarea şi dezumidificarea
magazinelor mari, centre comerciale şi în spaţii industriale. Au particularitatea că
înglobează într-un tot unitar atât echipamentul de ventilaţie cât şi echipamentul de
răcire/încălzire.

Fig.III.5.3. Centrală de tratare a aerului de acoperiș

Fig.III.5.4. Schema unei centrale de tratare aer montată pe acoperiș – rooftop

1 – grilă reglaj aer proaspăt; 2 – cameră de amestec; 3 – filtru de praf; 4 – baterie de încălzire; 5 –
baterie de răcire; 6 – cameră de umidificare; 7 – ventilator introducere aer tratat; 8 – ventilator
răcire condensatoare; 9 – condensatoare; 10 – motor electric; 11 – aer pentru răcirea
condensatoarelor.
Răcirea se realizează prin mai multe baterii de răcire cu detentă directă, alimentate
cu cel puţin două grupuri de răcire cu compresie. Fiecare grup alimentează toate bateriile
de răcire instalate pentru a permite un reglaj precis al temperaturii aerului şi pentru
siguranţa funcţionării în cazul căderii unui compresor. Răcirea condensatoarelor se face cu
aer, cu ajutorul unor ventilatoare axiale.
Funcţiuni: Centralele de tratare a aerului montate în exterior permit: ventilarea
mecanică a încăperilor (VM controlată); ventilarea și încălzirea iarna; ventilarea şi răcirea
vara; climatizarea aerului (ventilare, încălzire, răcire , umidificare şi dezumidificare).

339
 Sunt sisteme cu două canale de aer şi debit constant, aerul tratat este introdus în
încăpere cu viteze mici printr-o reţea de canale și guri de refulare de perete sau plafon iar
pentru aspiraţia este folosit un alt canal prevăzut cu guri de aspiraţie (Fig.III.5.4.).
Amestecul cu aerul proaspăt se realizează în camera de amestec 2 în ponderi prestabilite .
Sunt versiuni cu expansiune directă, în pompă de căldură dar şi versiuni care
folosesc pentru încălzire un modul echipat cu arzător cu gaze naturale sau modul de
încălzire electric.
Există şi variante cu recuperare de căldură , inclusiv debit variabil cu puteri frigorifice
cuprinse între 36-250 kW, puteri termice cuprinse între 36-250 kW şi debite de pâna la
40000 m3/h.

340