Cursul 2

I. NOȚIUNI DE ETICĂ ACADEMICĂ

II.1.Etica academică este un domeniu aflat la intersecția dintre etica cercetării,

managementul eticii în organizații (din zona academică) și deontologia
profesională a cercetătorului sau profesorului.
1. Etica profesională în accepțiunea lui Hamilton :
„Societatea și membrii fiecărei profesii încheie un contract social nescris, prin care
membrii profesiei cad de acord să renunțe la unele interese înguste, să promoveze
idealurile seviciului public și să adere la standarde înalte ale activității, în timp ce
societatea permite profesiei o autonomie substanțială de a se auto-reglementa.
Etica unei profesii descrie datoriile specifice asumate de membrii ei prin contractul
social (Hamilton, 2002, p.3).” În cazul comunității academice, dezvoltarea și
internalizarea unor standarde etice reprezintă o parte esențială a răspunsului la
așteptările sociale.
2. Etica cercetării științifice - se referă la problemele etice care apar în toate
fazele unei cercetări (alegerea temei și a metodelor, la desfășurarea ei propriu-zisă
și apoi la publicarea și valorificarea rezultatelor). Cei care lucrează în cercetare sau
au fost manageri într-un proiect de cercetare ne pot împărtăși din experiența
dumnealor și detalia situațiile în care li s-au solicitat avizul etic pentru proiectul de
cercetare.
3. Managementul eticii în universitate - reprezintă ansamblul activităţilor şi
măsurilor care urmăresc organizarea instituţională a eticii pentru crearea unei
universități integre. Printre elementele unui sistem de management al eticii la
nivelul unei organizații, respectiv universități se numără codurile și comisiile de
etică, birourile de etică și conformitate, auditul etic, trainingurile și auto-
trainingurile de etică, etc. Problemele discutate în literatura de specialitate se referă
în special la arhitectonica și optimizarea acestor sisteme.
4. Etică și integritate academică. Integritatea academică presupune respectarea
de către studenţi, profesori şi personalul administrativ al instituţiei de învăţământ a
unui set de valori şi principii etice cum ar libertate academică, competenţă,
integritatea morală, corectitudine intelectuală şi onestitate, colegialitate, loialitate,
responsabilitate, transparenţă, respect şi toleranţă.
5. Teoriile etice, moralitatea comună și cea profesională. Moralitatea este atât
de prezentă în viețile noastre, încât ajungem adesea să nu o mai observăm. Luăm
zilnic zeci sau sute de decizii cu încărcătură morală, uneori aproape automat, fără
să le resimțim ca atare. Doar în cazurile dificile sau dilematice devenim conștienți
de miza etică a deciziilor. La fel de natural percepem probabil și pluralitatea
cerințelor moralității. Etica academică, la fel ca alte domenii ale eticii aplicate,
trebuie să includă și o specificare sau particularizare a principiilor etice generale
pentru un decupaj particular al realității. De multe ori resimțim conflicte între
datoriile morale in activitatea noastră academică.

6. Specificul moral al vieții academice. Există principii și/sau valori morale

specifice ale vieții academice. Cele mai des invocate sunt probabil libertatea
academică, autonomia intelectuală a cercetătorului și acceptarea diversității de
opinii și convingeri. Codurile de Etică ale universităților listează ca valori
fundamentale libertatea academică, autonomia personală, dreptatea, echitatea,
meritul academic și profesionalismul. Pentru fiecare dintre acestea poate fi oferită
o justificare pornind de la principii etice generale, de tipul celui de inspirație
kantiană al respectului pentru demnitatea persoanei umane. De asemenea, fiecărei
valori sau fiecărui principiu îi sunt de obicei atașate anumite interpretări sau
condiții limitative. Spre exemplu, libertatea academică nu poate fi invocată pentru
a justifica fabricarea sau falsificarea rezultatelor de cercetare; Analog, acceptarea
diversității de opinii poate avea o condiție limitativă atunci când vine vorba despre
opinii intolerante, rasiste etc. Mediul academic, atât în dimensiunea de predare,
cât și în cea de cercetare, asumă ca ideal discuția liberă, rațională și critică.
Propriile valori și principii morale sunt în mod legitim obiecte ale acestei discuții.
Reexaminarea și dezbaterea lor continuă, actualizarea și specificarea lor atunci
când este nevoie, nu fac decât să le mențină vii și să le sporească forța de a genera
comportamente morale.

II.2. Integritatea academică

O instituţie prestigioasă, care formează specialişti de o înaltă calificare tinde

cu desăvârşire la promovarea integrităţii academice precum şi la protejarea
valorilor morale: onestitate, colegialitate, respect, încredere, responsabilitate,
libertate academică, transparenţă, bunăvoinţă şi grijă etc. Astfel, integritatea
academică urmăreşte ca aceste valori să fie respectate de fiecare membru al
comunităţii academice, indiferent cine este acesta - student, profesor sau
reprezentant al administraţiei instituţiei, astfel evitându-se minciuna, furtul,
mituirea, plagierea şi alte comportamente de acest gen. Integritatea academică
presupune respectarea de către studenţi, profesori şi personalul administrativ al
instituţiei de învăţământ a unui set de valori şi principii etice :

Principiile Integrităţii academice:

1. Integritatea morală;
2. Colegialitatea;
3. Loialitatea;
4. Respectul şi toleranţa;
5. Profesionalismul;
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală;
7. Dreptatea şi echitatea;
8. Transparenţa;
9. Responsabilitatea profesională şi socială;
10.Libertatea academică;
11.Autonomia personală;
12.Meritul.

Toate aceste valori, principii, norme morale ale integrității academice se regăsesc
în codul de etică universitară.

II.3. Codul de etică, instrument de menţinere şi promovare a integrităţii în

universităţi

II.3.1. Definirea Codului de Etică în învăţământul universitar

Ce este Codul de Etică universitară și la ce folosește acesta ?

 Comportamentul deontologic se regăseşte reglementat în Coduri, ca
instrumente concentrate care cumulează toate aşteptările pe care societatea le are
cu privire la conduita profesională a angajatului din domeniul de referinţă.
Codul de Etică universitară exprimă idealurile, principiile şi normele
morale ale integrităţii academice pe care consimt să le respecte şi să le urmeze
membrii comunităţii academice în activitatea lor profesională. Codul reprezintă un
contract moral între studenţi, cadre didactice, personalul administrativ şi
comunitatea academică în întregime, contribuind la coeziunea membrilor ei şi la
formarea unui climat academic, bazat pe cooperare şi competiţie corectă şi, prin
aceasta, la creşterea prestigiului universității.
În Codul de Etică universitară sunt stabilite standardele de etică profesională
pe care comunitatea academică îşi propune să le urmeze şi sancţiunile care se pot
aplica în cazul încălcării acestora. Codul de Etică universitară este un document
obligatoriu, care derivă din Statutul şi Carta fiecărei universități şi nu poate
substitui regulamentele interne şi nici nu poate contraveni acestora. Codul de Etică
al unei universități este întocmit în conformitate cu prevederile Constituției, ale
legislaţiei în domeniul educaţiei şi al muncii, cu respectarea drepturilor omului şi a
responsabilităţilor individuale ale membrilor comunităţii academice. Codul de
Etică corelează relaţiile pur contractuale ale membrilor comunităţii cu încrederea,
ataşamentul şi responsabilitatea lor şi este chemat să-i protejeze pe aceştia de
comportamente nedrepte, necinstite sau oportuniste. În contractul individual de
muncă, respectiv în contractul individual de studii, se include o clauză prin care
angajatul sau studentul menţionează că a luat cunoştinţă de prevederile Codului de
Etică universitară şi se angajează, sub semnătură proprie, să respecte prevederile
acestuia. Adesea ne-am pus întrebarea la ce ne folosește codul de etică?
O privire de ansamblu asupra problematicii și rolului acestuia ne oferă
câteva răspunsuri:
• Codul de etică furnizează asistenţă membrilor comunităţii profesionale cu privire
la cum sa adopte decizii etice bazate pe motive şi avertizări etice;
•Codul de etică ajută membrii profesiei educaţionale să rezolve anumite dileme
etice cu care se confruntă;
•Codul de etică prevede în mod explicit reguli profesionale care pot ghida cadrele
didactice în conduita lor zilnică.
Un cod etic în educaţie ar putea face referire la modul cum protejează studenţii şi
profesorii prin:
• faptul că protejează studenţii de răniri, discriminare, intimidare, hărţuire, sau/şi
umilinţă;
• faptul că menţine cu integritate, poziţia profesorului de încredere şi autoritate în
raport cu studenţii, fără a da posibilitatea autorităţii să abuzeze de poziţia de putere
pe care o deţine;
• faptul că subliniază şi întăreşte posibilele implicaţii ale conduitei neconforme a
membrilor profesiei în termenii consecinţelor disciplinare.
• faptul că stabileşte drepturile cadrelor didactice şi îmbunătăţeşte condiţiile de
muncă ale acestora.
De asemenea un cod etic în educaţie poate face referire la cum se menţine un nivel
foarte ridicat al profesionalismului în educaţie prin:
• păstrarea onoarei, demnității, respectului de sine şi a reputaţiei cadrelor
didactice;
• creşterea gradului de dedicare, eficienţei serviciului şi implicării profesionale a
cadrelor didactice.
Un cod etic în educaţie promovează încrederea publică şi sprijinul pentru profesia
de cadru didactic prezentând o imagine pozitivă a profesiei de cadru didactic și
empatizează responsabilitatea socială şi responsabilitatea publică pentru profesie,
atât către studenţi, cât şi părinţi şi dincolo de clasă către comunitate în sensul larg,
stabilind condiţii de comportament pentru cel mai bun serviciu posibil.

II.3.2. Țintele codului de etică în educaţie

Atât timp cât un cod se adresează comportamentului cadrelor didactice și al
studenților este de preferat ca acesta să vizeze şi comportamentul altor categorii
din învăţământ, cum ar fi personalul de conducere şi administrare care operează la
nivelul universităţii. Un cod de conduită pentru personalul din universităţi ar trebui
să se aplice în mod egal şi personalului contractual care nu are caracter de angajat
permanent al universităţii, dar care desfăşoară activităţi la toate nivelele (licenţă,
master, doctorat). Un cod de conduită trebuie să includă două componente majore:
• Norme etice sau valori etice care susţin activitatea membrilor comunităţii
profesionale;
• Standarde profesionale de conduită (se bazează pe normele etice !) care trebuie să
ghideze pe membrii comunităţii profesionale în activităţile lor zilnice în lucrul cu
diferite categorii de persoane (studenţi, părinţi, colegi, angajaţi, etc)
II.3.3. Comisia de etică universitară

Coordonarea şi monitorizarea aplicării principiilor prevăzute în Codurile de

Etică universitară este asigurată de către Comisia de Etică, ce reprezintă un organ
independent constituit prin decizia Senatului.
Comisia de Etică universitară activează în baza Regulamentului propriu şi este
alcătuită dintr-un număr de persoane cu prestigiu profesional şi autoritate morală:
cadre didactice, de diferite niveluri, câte un reprezentant din fiecare facultate,
reprezentanţi ai studenţilor, reprezentanţi ai personalului administrativ dintre care,
de regulă, consilierul juridic al universității.
Nu pot fi membrii ai Comisiei de Etică universitară persoanele care ocupă
funcţii de conducere la nivelul instituţiei şi la nivelul facultăţii.
Comisia de Etică are următoarele atribuţii:
a) Ia măsuri pentru aplicarea Codului de Etică universitară;
b) Analizează şi soluţionează reclamaţiile şi sesizările referitoare la abaterile de
la etica universitară,
c) Informează conducerea universității asupra cazurilor care sunt recomandate
pentru sancţionare şi urmărirea aplicării sancţiunilor;
d) Întocmeşte un raport anual cu privire respectarea principiilor şi prevederilor
Codului de Etică la nivelul universității;
e) Propune şi promovează eventuale modificări sau amendamente ale Codului
de Etică.

Se recomandă ca Şedinţele Comisiei de Etică să aibe loc trimestrial sau după

caz, ori de câte ori este necesar.
Sesizările adresate Comisiei de Etică se fac în scris, fiind depuse în cutiile
pentru propuneri şi sesizări, transmise on-line sau prezentate la oficiu. Comisia
poate decide să nu ia în considerare sesizările anonime.
Se recomandă de asemenea ca, Comisia să se reunească în şedinţe
extraordinare în cel mult 15 zile de la depunerea sesizării. În urma cercetărilor
efectuate, Comisia elaborează un raport. Atunci când cele sesizate se confirmă
întru totul sau în parte, raportul se înaintează Senatului și Rectoratului cu propuneri
privind măsurile ce se impun a fi luate.
Atunci când cele semnalate nu se confirmă, raportul se păstrează la Comisie. O
copie a acestui raport se poate înmâna celui învinuit la cererea acestuia.
 În toate situaţiile, persoana care a formulat sesizarea va fi înştiinţată de
rezultatul cercetărilor prin înmânarea unei copii a raportului.

Cursul 6

VI. COMPORTAMENTE ȘI ATITUDINI ADECVATE DIN PUNCT DE

VEDERE DEONTOLOGIC ÎN MUNCA INTELECTUALĂ

VI.1. DIALOGUL ȘTIINȚIFIC ȘI ORIGINALITATEA

REZULTATELOR CERCETĂRII ȘI A LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE

1. Originalitatea ca surpriză sau valoare adăugată: Scopul cercetării

științifice constă în producerea de cunoaștere nouă, originală. Dar ce înseamnă
noutatea cunoașterii? „Cercetarea originală în știință are alt sens decât
originalitatea în limbajul cotidian. Dar care este acesta? Din punct de vedere
științific, un articol de cercetare originală este diferențiat de acele articole care
analizează și sintetizează studiile anterioare. Original research article se referă la
un studiu care raportează răspunsul pe care autorii îl propun la o întrebare sau prin
testarea unei ipoteze, în dialog cu studiile anterioare. Nu trebuie să fie un răspuns
surprinzător. Este suficient să fie un răspuns propriu ancorat în stadiul
literaturii actuale, respectând standardele metodologice ale disciplinei.
De exemplu, dacă refacem un studiu deja publicat și obținem aceleași rezultate,
cunoașterea pe care am obținut-o este originală, dar nu este neobișnuită sau stranie.
În cazul unui studiu replicat, am dobândit un grad mai mare de încredere în
rezultatele primului studiu, ceea ce este o cunoaștere nouă. Totuși, nu este o
cunoaștere care să stârnească surprize. Dat fiind că replicarea studiilor anterioare
este foarte valoroasă pentru știință dar sistematic descurajată de accentul pus pe
„surprinzător” sau „disruptiv”, este important să ne propunem mai degrabă
obținerea de cunoaștere relevantă, decât surpriză cu orice preț. Astfel, vom putea
încuraja și studii care replică cercetări anterioare, studii care raportează eșecuri în
validarea unor ipoteze sau în funcționarea unor instrumente.
2. Originalitatea ca noutate absolută și ca valoare adăugată: De exemplu,
dacă refacem un studiu deja publicat și obținem aceleași rezultate,
cunoașterea pe care am obținut-o este nouă, dar nu este originală. În cazul
unui studiu replicat, am dobândit un grad mai mare de încredere în rezultatele
primului studiu, ceea ce este o cunoaștere nouă. Desigur, dacă studiem un subiect
care nu a mai fost abordat înainte, respectiv o cercetare științifică își atinge scopul
dacă îi face pe autori și pe cititorii rapoartelor să afle ceva ce nu este deja cunoscut
în comunitatea știintifică interesată de disciplina respectivă.
Pentru cercetătorii aflați la început de carieră, conceptele de noutate și de
orginalitate pot părea fie zdrobitoare, fie niște farse, dat fiind că pare dificil dacă
nu chiar imposibil să mai adaugi ceva nou în câmpuri ale cunoașterii care sunt
foarte bine investigate. În linii mari, pare că totul a fost spus deja.
3. Cum să dezvolți și să recunoști originalitatea în cercetare? Pentru a obține
cunoaștere nouă și eventual diferită semnificativ de ceea de a fost creat anterior,
putem introduce abordări noi în mai multe etape ale cercetării:
a) Scop: Realizarea unei lucrări originale are ca scop folosirea potențialului
interior și creativ de a îmbunătăți ceva sau de a crea ceva nou.
b) Literature review: Pentru a afla care este stadiul actual al cunoașterii în
domeniu, contextul în care va fi dezvoltată această cercetare, și pentru a
fundamenta cercetarea proprie a temei (fezabilitatea temei).
c) Originalitate în instrumente, tehnici și proceduri: Folosirea într-un mod nou
și netestat anterior a tehnicilor, procedurilor și instrumentelor necesare în studiul
respectiv, sau dezvoltarea de noi tehnici, proceduri și instrumente pentru un scop
specific.
d) Originalitate tematică,prin explorarea necunoscutului: Se efectuează o
cercetare asupra unui subiect/obiect care nu a mai fost investigat până atunci.
e) Originalitate tematică, prin explorarea neanticipatului: Se pornește într-un
studiu pe un subiect cunoscut, dar în timpul cercetării se deschid căi alternative,
care nu au mai fost cercetate anterior.
f) Originalitatea datelor: Abilități creative în procesarea datelor colectate de
autori, sau originalitate în modul de a interpreta date furnizate de terțe entități.
 g) Originalitate în transferul modului sau locului de utilizare: Datele
cunoscute și deja publicate pot duce la cercetare originală dacă sunt testate în
situații noi (în alt domeniu de studiu, în altă regiune geografică).
h) Originalitatea în produsele secundare: Există aproape întotdeauna
subproduse în timpul oricărei cercetări, probabil dezvoltarea unui anumit
echipament sau a unor descoperiri secundare interesante din literatură. Acestea pot
fi aduse în prim plan, concentrate sau dezvoltate în continuare. Atunci când se
scrie disertația, problema cercetării sau tema trebuie doar să fie reformulată
pentru a reflecta noua natură a lucrării și implicit originalitatea acesteia.
i) Originalitate în experiență: Propria experiență în elaborarea unui studiu în
funcție de abilitățile de gândire creativă poate constitui o sursă de originalitate.
4. Dialogul științific - Principala soluție pentru obținerea unei cunoașteri noi
constă în dialogul științific cu cercetători ce studiază fenomene similare sau
apelează la concepte similare. Acest dialog este întemeiat prin secțiunea de trecere
în revistă a studiilor anterioare pe aceeași temă. Odată ce ne-am documentat ceea
ce cercetătorii interesați știu deja, intrarea într-un dialog cu ei va conduce
inevitabil la cunoaștere nouă, chiar dacă nu îi contrazicem, ci chiar
confirmăm aceleași rezultate. Din punct de vedere tehnic, dialogul științific se
realizează prin citarea surselor.
5. Resurse suplimentare, Originalitatea gândirii ―Gândirea originală
reprezintă aptitudinea de a trata în mod diferit realitatea față de percepția generală,
conformistă, de a da răspunsuri noi sau răspunsuri neobişnuite, rare din punct de
vedere statistic, izvorând mai curând din imaginaţie, decât din ceea ce este
cunoscut. Sunt adoptate ca originale produsele creative reprezentând:
• noutate absolută – unicitate, ceva încă nesemnalat, un lucru sau idee care apar
pentru prima dată în universul material sau spiritual;
• răspunsuri neobişnuite – rare din punct de vedere statistic (în colectivitate, în
grupul de lucru, în raport cu sine);
• imprevizibilitate – produsul creativ nu este rezultatul unor procese logice
obişnuite;
• ingeniozitate – soluţie surprinzătoare, care uimeşte, simplă, la obiect, care
frapează;
• asociaţii îndepărtate – mai curând ciudate;
 • toate aceste caracteristici ale noutăţii trebuie să corespundă în acelaşi timp şi
realităţii – relevanţei răspunsului, adecvării la realitate, utilităţii sociale. Din
perspectiva produsului creativ, criteriul originalităţii este dublu: produs nou şi util.

Originalitatea rezultatelor cercetării și lucrărilor științifice ―Originalitatea

în acest caz nu presupune neapărat tratarea unui subiect/ a unei teme care nu au
mai fost abordate de nimeni până acum. O lucrare este originală dacă:
a) asimilează, expune în manieră personală şi nuanţează informaţii ştiinţifice
existente;
b) ordonează, explică şi/sau comentează informaţii teoretice existente
(compilaţii, antologii, istorii);
c) interpretează concepte sau teorii consacrate în domeniul dat;
d) corectează sau combate una sau mai multe perspective teoretice expuse
anterior de alţi autori;
e) promovează şi susţine o perspectivă proprie asupra unei chestiuni teoretice
din domeniul dat.
Originalitatea presupune, în schimb, onestitate intelectuală. Plagiatul, sub
orice formă s-ar manifesta, este inadmisibil într-o lucrare ştiinţifică.
Originalitatea presupune că textul este, în întregime, produsul eforturilor
proprii.

VI.2. DEONTOLOGIA MUNCII DE ECHIPĂ ÎN CERCETAREA

ȘTIINȚIFICĂ

1. „Cum mai multe minți produc laolaltă cunoaștere” Societatea și

economia de azi se caracterizează printr-o tendință tot mai accentuată de
privilegiere a muncii în echipă, cu scăderea ponderii efortului strict individual.
Comunitățile academice constituie din ce în ce mai puțin excepția de la regulă.
Chiar și domeniile umaniste, în care modelul tradițional este cel al cercetătorului
care își dedică aproape exclusiv timpul proiectelor individuale, au cunoscut după
2010 o creștere accentuată a proporției de lucrări realizate în coautorat. Nu doar
latura de cercetare prezintă această particularitate. La multe materii, parte a
evaluării studenților se realizează pe baza unor proiecte de grup, în care meritele și
realizările individuale pot fi uneori mai greu decelabile. Munca în echipă prezintă o
caracteristică specială: membrii echipei se află pe același palier, ceea ce înseamnă
că au o capacitate limitată de a-și impune unii altora cursuri particulare de acțiune.
Chiar și atunci când echipa beneficiază de un coordonator (persoană sau
organizație), problema nu dispare. În mod tipic, coordonatorul nu are capacitatea
de a controla toate procesele și acțiunile membrilor individuali. Iar adesea echipele
nici măcar nu au parte de coordonatori formali. Această caracteristică ridică o
foarte dificilă problemă de coordonare și auto-reglaj. Pentru a reuși în îndeplinirea
părții ce-ți revine în echipă, trebuie să te asiguri că obții cooperarea altora, de ale
căror rezultate sau eforturi depinzi. Pot să intervină antipatii personale, lipsa de
încredere, sau pur și simplu o asimetrie ori nealiniere a intereselor și a obiectivelor.
Toate acestea produc costuri înalte ale cooperării (nu întâmplător companiile alocă
resurse considerabile, cu mai mult sau mai puțin succes, pentru eforturi de team-
building )
 Etica și munca în echipă
Una dintre principalele provocări de natură etică pentru munca în echipă o
reprezintă distribuția echitabilă a sarcinilor și avantajelor asociate. Există
două cazuri extreme (cf. Frey, 2007): blatiștii (care nu aduc o contribuție
individuală, dar își arogă o parte din merite în caz de succes) și marginalii (care
contribuie, dar din diferite motive nu se integrează în grup, iar meritul lor este
minimizat la final). Ambele situații ne izbesc probabil ca inechitabile și nu sunt de
neimaginat nici în echipele academice. Alte probleme etice ale muncii în echipă
provin din aspecte care țin de dinamica generală a grupurilor. Riscul apariției așa-
numitei mentalități „de turmă sau a unor lideri informali exagerat de influenți, care
să deturneze eforturile echipei, nu este neglijabil. Cum, de asemenea, nu sunt
neglijabile riscurile apariției discriminărilor, intoleranței sau al hărțuirilor de
diferite tipuri. Atunci când echipa are un coordonator (mai ales dacă relația este
instituțională), cade în sarcina acestuia să identifice manierele de a evita astfel de
riscuri și de a realiza o distribuție echitabilă. Într-o formă simplificată, putem
spune că echitatea se constituie prin intermediul a două cerințe fundamentale:
considerația specială acordată celor mai dezavantajați membri ai unei practici și
deschiderea funcțiilor și pozițiilor în condiții de egalitate a oportunităților. Codul
de Etică al Universității consfințește dreptatea și echitatea ca valori de bază ale
comunității academice. Aderența la aceaste valori interzice, spre exemplu,
tratamentul inegal al persoanelor pe criterii extraprofesionale, discriminarea de
orice fel, nepotismul și conflictele de interese și întemeiază în cod obligația morală
a tuturor membrilor comunității academice de a preveni și combate corupția.

VI.3. REZULTATELE MUNCII DE CERCETARE ÎN ECHIPĂ -

DISEMINAREA REZULTATELOR

Publicarea sau comunicarea rezultatelor cercetării, pentru asigurarea

schimbului de valori şi informaţii este la fel de IMPORTANTĂ ca şi obţinerea lor.
Colectivul de autori (al publicațiilor, comunicărilor) se stabilește ținând cont de
următoarele aspecte:

 sunt cercetători/studenți, masteranzi, doctoranzi care s-au

implicat activ în toate fazele cercetării:
 au participat la etapele de concepere, proiectare și realizare
a cercetării;
 au contribuit la analiza şi/sau interpretarea rezultatelor
cercetării;
 au contribuit la elaborarea primară a manuscrisului sau
analiza critică a acestuia şi îmbunătăţirea substanţială a
conţinutului ştiinţific;
 au ajutat la finalizarea articolului ştiinţific. Autorii aceluiaşi
produs ştiinţific sunt cu toții responsabili pentru
corectitudinea lui.

Ordinea nominalizării autorilor unui articol:

 conform contribuţiei acestora, în ordine descrescătoare;
 în ordine alfabetică, în cazul în care autorii au contribuții relativ
egale;
 prim-autor – responsabil cu colectarea şi analizarea datelor şi
redactarea primei versiuni a articolului;
 autor de corespondență – coordonatorul grupului, cel care va
purta corespondența cu editorii, referenții etc., în scopul
publicării.
 Persoanele (instituțiile) care au contribuit la realizarea lucrării, dar nu au
parcurs toate etapele de mai sus se vor menționa la secțiunea “Mulțumiri” –
Aknowledgements :
 pot fi menționate persoane care au citit şi au avut observaţii
asupra conţinutului științific al articolului, dar care nu au
calitatea de autor;
 organizații care au oferit suport financiar sau anumite materiale,
înregistrări, date experimentale, colaboratori care au furnizat
unele materiale (de ex. substanțe chimice, aparate etc.);
 contracte de cercetar , proiecte care au finanțat cercetarea.

Aspecte care nu respectă etica cercetării:

 neincluderea în colectivul de autori a unor persoane care au
lucrat efectiv în proiect;
 includerea unor persoane ( de obicei de notorietate) fără știrea
acestora, pentru a crește artificial valoarea articolului;
 trecerea ―din oficiu‖ în colectivul de autori a șefilor (de
departamente, de secții etc.) fără ca aceștia să își fi adus
contribuția la realizarea cercetării;
 publicarea unor lucrări efectuate de studenți, masteranzi,
doctoranzi, fără știrea acestora și fără a li se recunoaște
meritele.
Obligațiile autorilor și co-autorilor unui articol științific:
 să aplice standardele referitoare la managementul calităţii în
domeniul cercetării;
 să respecte regulile de etica cercetării.
Autorii au o responsabilitate comună în privinţa rezultatelor cercetării. Autorii
au responsabilitatea de a citi integral manuscrisul înaintea publicării.
Calitatea de autor sau co-autor revine numai persoanelor care au avut o
contribuţie substanţială la cercetare, realizând unele dintre următoarele activități:
  conceperea şi realizarea cercetării sau culegerea datelor,
realizarea unor determinări, efectuarea unor experimente, ori
analiza şi interpretarea datelor;
 redactarea articolului sau revizuirea lui critică din perspectiva
conţinutului;
 aprobarea versiunii finale a lucrării ştiinţifice care urmează să
fie transmisă spre publicare.

VI.4. DILEME ETICE ÎN CERCETARE

1. Doar datoria de a căuta adevărul?. Nu puține sunt cazurile istorice de mari

cercetători care și-au asumat riscul de fi ridiculizați public, marginalizați sau chiar
condamnați și executați, pentru că internalizaseră întru totul această normă morală.
Contextul științei de azi pune însă în dificultate această viziune tradițională. Atât
cadrul instituțional (cercetarea este dependentă de finanțarea publică, iar societatea
cere în mod legitim transparență și responsabilitate), cât și impactul rezultatelor
(care pot produce enorm de mult bine, dar și enorm de mult rău) ne conduc înspre
o reexaminare a problemei. Ce ne facem dacă urmărind și publicând adevărul
riscăm nu să îl supărăm pe „Platon, ci să punem în pericol specia umană, sau să
provocăm traume și vătămări serioase unor persoane? Ideea nu este în nici un caz
aceea de a renunța la căutarea adevărului ca datorie generică a oamenilor de știință,
ci mai curând de a identifica situațiile în care ea ar putea să nu mai fie prevalentă în
raport cu alte datorii sau stringențe de ordin moral. În continuare, vom trece în
revistă câteva cazuri-limită, care ar putea să ne pună la încercare câteva din
intuițiile noastre despre etică și știință. Ele vor fi prezentate ca întrebări deschise,
pentru a putea oferi un prilej de discuție. Chiar și atunci când găsim rezolvarea
unei dileme etice, ambele (atât problema, cât și „soluția‖) merită discutate în
continuare.
Exemplificare printr-un Caz:
În anii 1990, Australia se confrunta cu o populație de șoareci scăpată de sub
control, cu costuri majore pentru economia australiană. Metodele tradiționale de
control al populației de dăunători nu dădeau rezultate. Doi biologi de la
Universitatea Națională din Canberra, Ronald Jackson și Ian Ramshaw, au demarat
o cercetare pentru a găsi o metodă biologică mai eficientă. Ipoteza lor a fost că
inserând gena IL-4 în virusul variolei la șoareci, indivizii infectați vor deveni
sterili, prevenind înmulțirea. Cercetarea a obținut toate avizele, atât de la Comisia
de etică a cercetării în universitate, cât și de la autoritatea națională de
reglementare pentru tehnologia genetică. Spre surpriza cercetătorilor, rezultatul a
fost o nouă tulpină de virus, extrem de agresiv și contagios și, mai ales, letal chiar
și pentru șoarecii care fuseseră vaccinați împotriva variolei. Într-un interviu
ulterior, Ramshaw povestește că senzația sa de atunci era că se afla într-un film de
science-fiction. După ezitări și multe consultări (inclusiv cu notificarea armatei
australiene care, spune Ramshaw, nu a avut nici un răspuns), echipa a decis să
publice rezultatele (Jackson et al., 2001). Reacțiile critice au apărut imediat, în
urma unui articol de presă din New Scientist (Nowak, 2001), reproșul principal
adus echipei fiind acela că ar fi trebuit să se abțină de la publicare, dat fiind
potențialul distructiv uriaș al virusului (care ar fi putut fi, de exemplu, transformat
într-o armă pentru bioterorism).
Asadar:
- Ar fi trebuit echipa să se abțină de la publicarea rezultatelor?
- Se poate argumenta că orice cercetare este potențial cu utilizare duală?
- Dacă nu, unde tragem linia de demarcație?
- În ce măsură ar putea fi cercetătorii responsabili de acțiunile unor terțe
părți?

Cursul 7

VII. REDACTAREA CORECTĂ A UNEI LUCRĂRI ACADEMICE

1. Autori, Autorat, Co-autorat

Legea 8/1996 stabilește cadrul pentru definirea noțiunii de Autor: „Este
autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. (Art.3,
alin.1);
„Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică (Art.4, alin.1).
 Calitatea de Autor există individual, în co-autorat și colectiv.
Legea definește drept „operă comună, opera „creată de mai mulți autori în
colaborare iar dreptul de autor în acest caz „aparține coautorilor acesteia,
între care unul poate fi autorul principal, în condițiile prezentei legi. (Art. 5,
alin. 1,2).
Autorul deține drepturi morale asupra operei, care nu pot fi înstrăinate, și
drepturi patrimoniale care pot fi înstrăinate. Stabilirea calității de Autor e,
nu odată, dificilă, generând suspiciuni în ce privește plagiatul sau alte forme
de malpraxis academic. Situațiile cele mai frecvente privesc „traficul de
prestigiu prin care autorul (sau co-autorii) includ(e) „numele unei alte
persoane, cu prestigiu academic mai mare sau importanță într-o anume
conjunctură, în calitate de co-autor al operei la care, însă, nu a avut nicio
contribuție .
Enorm de multele situații de atribuire eronată a calității de Autor, sau de
aducere la cunoștința publică a operei sub alt nume decât cel al „creatorului‖
ei, din literatură, pictură, muzică, științe demonstrează nu numai cât de
dificilă e stabilirea acestei calități, ce consecințe, multe dintre ele grave,
decurg din falsa atribuire și impostura academică. Exercitarea funcțieiautor,
presupune nu numai, în cazurile textelor științifice, citarea corectă, ci și
fiabilitatea conținutului citat.Întrucât succesul în cercetarea modernă
depinde esențial de ideea de Colaborare, să observăm că ea implică, prin
elementele sale de bază – cooperare, încredere, colegialitate, corectitudine
și responsabilitate – fixarea calității de Autor, Co-autor, Autor principal.
Abaterile de la buna conduită în cercetare, sunt consemnate în Legea
206/2004:
 la Art.2, alin.c) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a
unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit semnificativ la
publicație ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la
publicație;
 la Art.2, alin.d) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a
unei persoane fără acordul acesteia;
 la Art.2, alin.e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a
unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode științifice nepublicate.
Ce relație poate exista între ideea de Autorat și cea de Copie? Chestiunea
trebuie observată în planuri distincte: cultural, tehnologic (apariția tiparului, în
general, a tehnologiilor scrisului, apariția internetului), lingvistic, economic
(tensiunile, inclusiv cele juridic-legislative, privind drepturile de autor și
exploatarea acestora). O situație specială a acestei relații e autoplagiatul, în care
atât originalitatea, etica și folosirea aceluiași material prin copiere sunt puse în
discuție. O altă situație se referă la reciclarea și publicarea aceluiași material, fără
vreun adaos original și fără să fie o copie fidelă, în același timp. Sunt puse în
discuție aici Copia, etica și intenția de a înșela atunci când reciclarea servește
creditării academice sau în cercetare. Să observăm, de la început, că ideea de Copie
o premerge pe cea de Autor. Necesitatea de a copia (pergamente, manuscrise pe
suport de hârtie, desene, imagini, partituri, schițe, grafice etc.) a fost/este atât de
mare, încât mult din progresul economic, social nu ar fi fost posibil fără copiere.Nu
orice copiere este blamabilă. Ea devine astfel când sunt încălcate drepturi de
proprietate intelectuală, de autor, când „originalul” este contrafăcut.
1. Copie
A copia în epoca digitală odată cu apariția internetului, folosit extensiv de studenți
pentru copy-paste. Copierea ilicită din internet, nu numai că substituie fraudulos
efortul propriu pentru realizarea unei lucrări, dar sacrifică aspectul original al
acesteia. Plagiatul prin preluare de pe internet a devenit mai ușor și a permis
proliferarea sistemului de înșelăciune contractuală. Internetul produce, astfel, noi
provocări pentru ideile de Plagiat, Autorat, Copie, Remix, Drepturi de autor ș.a..
Un aspect important e că problema plagiatului prin internet și a preluărilor de
conținut în moduri schimbate ale citării devine, în multe țări, una publică. Am
scris despre acest fenomen, al preluării agresive, compulsive, din internet, cu
consecințe clare, unele psihologice grave, și l-am numit „mintea copy-paste”.
2. Indicarea corectă a surselor
Studenții noștri ar putea beneficia de o instruire mai insistentă, consecventă pe
parcursul școlarității astfel încât citarea, referențierea să nu devină o problemă cu
efecte adverse asupra situației lor academice și chiar a tutorelui/supervizorului lor
academic. Despre această temă s-a scris și s-a publicat foarte mult. Această
operațiune esențială pentru deontologia academică este însoțită și de condiția unei
alegeri sau impuneri. Care e modalitatea, stilul de referențiere și citare pe care le
alegi? Alegerea indică și apartenența la un tip de cultură academică, cunoașterea
eficace a utilizării autorilor și lucrărilor lor publicate până la tine. Odată alegerea
făcută, în cunoștință de cauză, conform normelor culturii academice căreia îi
aparții, odată exersată, ea va deveni reflex și te scutește, apoi, de eforturi inutile.
Nu e fără folos și cunoașterea altor stiluri decât cele ale culturii tale universitare:
sunt edituri, reviste care cer un anume stil de citare. Denominarea Bibliografie,
folosită încă intens la noi, nu face clară distincția întrecitare și referință.
Construcția listei referințelor la finalul lucrării este o operațiune complexă, care
denotă și modul în care autorul și-a construit planul lucrării, și-a înscris distinct
obiectivele și a creditat lucrările semnificative pentru tema sa. Notele de subsol,
care adesea sunt indicații bibliografice, sunt mai puțin folosite la noi pentru alte
precizări decât cele ale surselor. Indicarea corectă a surselor e un indiciu al
standardului etic operațional al autorului, al modului său de raportare atât la
propriul său mediu academic, de cercetare, cât și la colegii/colegele din alte
comunități academice. Cele mai cunoscute stiluri sunt:
 APA (American Psychological Association) - Insistența e pe
numele autorului și anul de apariție a lucrării. Citarea apare în
text în două forme: în paranteză: (Albu 2012: 23) sau narativ:
Albu (2012: 23) a scris despre filosofia detașării. Referințele
construiesc bibliografia și înseamnă lista de la finalul lucrării cu
datele complete de identificare ale lucrării citate: Albu, I.
(2012), Despre detașare. Iași: Polirom
 MLA (Modern Language Association)- Stilul acesta de
citare/referențiere e familiar multora. El încearcă să adapateze
regulile la varietatea enormă a surselor și a modului de alcătuire
a Bibliografiei finale. Noi folosim încă acest termen,
―bibliografie, care are originea în cuvinte grecești însemnând
―carte, ―scris, în timp ce varietatea surselor include azi pe
cele online (de tip scris, video, audio, slides ș.a.). Regulile de
bază MLA, de pe site-ul Universității Pardue, de exemplu: –
https://owl.english.purdue.edu/owl/resource/747/01/ –
http://www.mla.org/MLA-Style/What-s-New-in-the-Eighth-
Edition
 Chicago - Este stilul care acordă mare importanță citării prin
note (de subsol sau de sfârșit de capitol/lucrare). În același timp,
stilul e eficient pentru credibilitatea indicării surselor în
contextul unei suspiciuni de plagiat sau testări a similitudinii.

 Harvard- Stilul e simplu, pune în prim plan Autorul și Data,

dar, la fel ca și celelalte stiluri, se adaptează variatelor tipuri de
surse și suporturi (hârtie, digital). Regulile de bază ale stilului,
pe site-ul Imperial College of London, de pildă: –
http://www.imperial.ac.uk/media/imperial-
 college/administration-and-support-services
/library/public/Harvard.pdf
Reguli de bază după Leslie Stebbins (STEBBINS 2006: 155):
 Când faci copy-paste dintr-o sursă, copiază întreaga citare
(autor, titlul, dată, editură);
 Când citezi de pe o pagină de web, pune și data accesării;
 Fie pui toate Notele într-un document Word (depozitul‖ tău),
marchează (de ex. color) textul care nu e al tău astfel încât,
atunci când te apuci de scris, să nu încurci ce scrii tu cu ce ai
copiat din alții;
 Folosește bold sau ( ) pentru comentarii sau parafraze care sunt
cu cuvintele tale;
 E util să scrii cu cuvintele tale rezumatul ideilor, esența
conținutului pe care s-ar putea să-l folosești în lucrare (nu uita
să indici din ce este dedus rezumatul, esența);
 Orice notă de mână, pune-o în format electronic și stochează în
―depozitul de Note;

VII. 1. PLAGIATUL

Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și
este una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul
universitar din lumea întreagă (McCabe et al., 2001; Simkin & McLeod, 2010).
Indiferent dacă este vorba despre cazuri minore, cum ar fi citarea
necorespunzătoare, sau despre preluări masive și intenționate de paragrafe, pagini
sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este considerat o abatere academică
gravă. Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens
inițial era de răpitor, seducător‘ sau tâlhar‘, cuvânt care a intrat mai apoi în limba
engleză sub forma plagiary, cu înțelesul de persoană care ia în mod abuziv
cuvintele sau ideile altuia (Barnhart apud Park, 2003). La nivelul comunității
academice internaționale nu există o definiție a termenului de plagiat unanim
recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante elaborate de diverși
autori preocupați de integritatea academică sau chiar de instituții de învățământ. În
ciuda diversității de forme și idei exprimate, toate încercările de definire ale
plagiatului s-au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei. Mai multe definiții
formulate de o serie de autori au fost contabilizate de Reva Fish și Gerri Hura
(2013) în articolul Students‘ perceptions of plagiarism:
 „Unul sau mai multe pasaje care erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele
dintr-o altă sursă, preluate fără citare corespunzătoare și ghilimele” (Belter
& DuPre, 2009, p. 259).
 „Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără
recunoștere; prezentarea aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a fi
notat, la mai mult de un singur curs, falsificarea de informații” (Colnerud &
Rosander, 2009, p. 506).
 „Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor
persoane ca fiind ale tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat
academic” (Hard, Conway, & Moran, 2006, p. 1.059).
 „Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau ideilor
altcuiva și prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei” (Park,
2003, p. 472).
 „Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire”
(Wang, 2008, p. 743).
 „A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-
le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific,
(Dicționarul Explicativ al Limbii Române
 „Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de
creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept
componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii de a
plagia și se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă, intenționată
sau nu, din punct de vedere deontologic”. ( Comunitatea cercetătorilor
 științifici din România a elaborat propria sa definiție pentru plagiat. Membrii
Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării
Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) au ținut cont de definiția cuprinsă în
Legea nr. 206/2004, însă varianta elaborată de aceștia are strict aplicabilitate
în comunitatea academică)

Atât comunitatea academică, cât și legislația în vigoare reglementează și

sancționează, deopotrivă, noțiunea de autoplagiat.
Prin autoplagiat se înțelege preluarea unui text, a unui fragment sau a unei
contribuții personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă fără
a se menționa faptul că acea creație nu este prezentată publicpentru prima oară.
Reluarea acelorași creații (articole, capitole de cărți, studii, experimente etc.) în
publicații diferite, eventual publicate în alte limbi, chiar dacă se face prin citare,
este culpabilă în cazul în care se urmărește crearea unei false impresii de
productivitate intelectuală și obținerea unor avantaje academice (promovarea sau
câștigarea unor distincții). În cazul lucrărilor realizate de studenți, aceștia au
obligația de a menționa explicit faptul că materialele prezentate au fost expuse
anterior și că ele reprezintă o reluare a unor idei, date sau texte. Prezentarea
acelorași materiale sau lucrări la materii diferite, cu scopul de a obține calificative,
promovarea unor examene sau alte avantaje profesionale, este considerată o
încălcare a normelor academice și este sancționată.
Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la art. 4, alin.
(1), lit. e):

 „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format

electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate
ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic,
ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face
trimitere la sursele originale”.
Important este să reținem că munca unei alte persoane trebuie recunoscută prin
atribuire, care, pentru a fi făcută corect, trebuie să îndeplinească două condiții
cumulative:
(1) porțiunile care nu îi aparțin studentului să fie marcate de ghilimele
(2) autorul să fie menționat explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariției,
editura sau jurnalul în care a fost publicată lucrarea.
De ce plagiază studenții ?
Studiile efectuate în România care au analizat lipsa de integritate academică și
cauzele acesteia sunt extrem de puține. Totuși, rezultatele celei mai recente analize,
realizate de un grup de cercetători români conduși de profesorul
american Bob Ives, prezintă date care arată că atitudinile lipsite de integritate sunt
mai degrabă regula decât excepția. Cercetarea, publicată în jurnalul Higher
Education, arată că 95% dintre studenții români chestionați (din totalul de 1.127)
au declarat că au fost implicați în unul sau mai multe acte care au presupus lipsa de
onestitate academică (Bob Ives et al., 2016). Potrivit autorilor, acest procent este
cel mai mare raportat într-un studiu, în condițiile în care cercetări realizate în alte
țări au declarat rate mai mari de 70%. Jurnalele și lucrările specializate în
cercetarea în domeniul educației universitare au publicat în mod constant de-a
lungul anilor studii naționale sau transnaționale extrem de variate, care vizează
stabilirea modalităților în care se manifestă comportamentele neoneste și cauzele
care le generează. Printr-o cercetare realizată în Statele Unite ale Americii la o
distanță de zece ani, s-a constat o creștere importantă a nivelului general al lipsei
de integritate academică, de la 54,1% în anul 1984 la 61,2% în 1994 (Diekhoff et
al., 1996). Studiile care au încercat să determine factorii care influențează
comportamentele neoneste ale studenților au identificat urmatoarele aspecte:
 bărbații și studenții mai tineri sunt predispuși să încalce mai des normele
universitare decât femeile sau studenții mai în vârstă (Graham et al., 1994;
Straw, 2002, Hensley et al., 2013).
 Chris Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi determină
pe studenți să plagieze o „reală lipsă de înțelegere a faptului că trebuie să
acorde credit muncii intelectuale a altor autori, dar și lipsa cunoașterii
modalităților de scriere academică, de citare, parafrazare și atribuire corectă
a surselor pe care le utilizează în lucrările lor.
 intenția de a obține note mari se situează și ea printre cauzele principalele
care determină studenții să adopte comportamente neoneste (McCabe, 2001;
Park, 2003),
 înțelegerea diferită a noțiunii de plagiat, din pricina diferențelor culturale în
cazul studenților proveniți din țări din afara spațiului anglo-saxon,
generează un nivel ridicat al încălcării normelor academice în Statele Unite
ale Americii (Park, 2003).
  dorința de a salva timp sau o gestionare ineficientă a timpului dedicat
studiului este o altă motivație identificată de specialiști.
 atitudinea sfidătoare a unor studenți față de cerintele impuse de profesori și
chiar față de profesori se află printre alte explicații găsite de cercetători
(Park, 2003).
 studenții care au asistat la comiterea de către un coleg a unui act de plagiat,
care nu a fost detectat, sunt mult mai mult predispuși să plagieze și ei
(McCabe et al., 2006).
 studenții care nu consideră că presiunile sociale sau regulile și
regulamentele academice ar trebui să îi limiteze, arătând un comportament
ostil față de norme și autoritate, setul lor personal de valori și atitudini fiind
mult mai permisiv (Park, 2003).
 lipsa unor norme clare, a unor coduri de etică, lipsa promovării culturii de
integritate, toleranța față de plagiat și față comportamentele neoneste și
neaplicarea sancțiunilor în mediul academic contribuie la răspândirea
plagiatului (McCabe& Treviño, 1993, 1997).
 accesul facil la cărți, literatură științifică, articole și alte materiale prin
intermediul internetului este o altă cauza importantă a plagiatului (McCabe,
2005; Park, 2003).
 posibilitatea cumpărării unor lucrări de pe internet, de pe site-uri
specializate în vânzarea de lucrări la comandă, este o altă cauză răspândită
la nivel internațional. Și în România s-a constat că numărul de pagini web
care se ocupă de realizarea de lucrări studențești la comandă a crescut
foarte mult în ultimii ani.

Plagiatul intenționat sau neintenționat

Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau
munca de creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea academică a
identificat mai multe motive care îi determină pe studenți să plagieze în mod
intenționat:
 dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;
 când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema
sau nu a înțeles indicațiile primite de la profesor;
 când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
  când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și lasă
acest lucru pe ultimul moment;
 gândul că este cea mai ușoară modalitate de a realiza o temă.

Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci
când aceștia nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le interpretează
în mod corect. O altă cauză a plagiatului neintenționat poate să fie neînțelegerea
ideii de proprietate intelectuală și de respect față de creația intelectuală a unei alte
persoane. Plagiatul neintenționat, chiar dacă nu este la fel de grav precum cel
intenționat, atrage după sine aplicarea unor sancțiuni disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
 necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a
sursei;
 lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
 modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de
redactare, când studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat
dintr-o altă lucrare;
 lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat de
plagiat, ceea ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea
comună sau „cunoașterea universală, însă nu există o graniță clară între ceea ce
reprezintă și ceea ce nu reprezintă „cunoașterea comună. Informațiile cuprinse în
această categorie sunt unele factuale, cunoscute de marea majoritate a oamenilor,
cum ar fi evenimentele istorice, referințele geografice, proverbele, folclorul
popular. Totuși, atunci când nu sunteți siguri cu privire la ceea ce reprezintă sau nu
„cunoaștere comună, este indicat să citați. Exemple de „cunoașterea comună: -
Carol I a fost primul rege al României, iar Mihai I a fost ultimul rege al României.
- Nicolae Ceaușescu a fost condamnat la moarte și împușcat în ziua de 25
decembrie 1989 la Târgoviște, în urma unui proces sumar. - Cristofor Columb a
descoperit America în 1492. - George Washington a fost primul președinte al
Statelor Unite ale Americii. - Uniunea Europeană are 28 de state membre. -
Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din România. - „Câinii roșii‖ este
denumirea pe care fanii o folosesc pentru Clubul de Fotbal Dinamo București.
VII.1.1. FORME DE PLAGIAT

În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de

clasificări făcute de cercetători (Park, 2003; Weber-Wulff, 2014) sau de
universități. Platformele electronice (soft-urile) de detectare a plagiatului, pun și
ele la dispoziția utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a tipurilor de plagiat.
Încercările de identificare a unei tipologii a plagiatului trebuie înțeleasă din
perspectiva eforturilor depuse de specialiștii din comunitatea academică în ideea de
a contribui la înțelegerea plagiatului și la limitarea acestuia. Pentru o mai bună
înțelegere a noțiunii de plagiat și a modalităților și formelor pe care le poate lua,
vom da o serie de exemple concrete, intenția fiind de le oferi studenților
cunoașterea necesară pentru a respecta uzanțele de scriere academică.

a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă

Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte

persoane fără citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. Potrivit
Turnitin, este
cel mai des întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului
facil la resurse bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul de
copiere se realizează prin simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V
de pe computer sau prin copierea ad litteram a conținutului unei lucrări. Pe cât de
ușor poate fi executat, pe atât de simplu este de identificat. Porțiunile plagiate prin
procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un paragraf la mai multe
pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi.

b) Plagiatul prin citare parțială

Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac

intervenții minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie
indicată deloc sau poate să fie menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă
nu și prin plasarea între ghilimele a textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a
făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj să fie declarat plagiat.

c) Plagiatul prin parafrazare

Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt
înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat,
sursa originală nefiind menționată. Debora Weber-Wulff denumește această
tehnică „plagiat camuflat”. Parafrazarea poate să se rezume la unul sau câteva
paragrafe în care au fost operate modificări și se poate întinde până la rescrierea
unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de identificat
deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu
înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar
a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea
principală rămâne aceeași, chiar dacă efortul de a ascunde proveniența conținutului
este unul important.

d) Plagiatul prin mixare

Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe
surse și sunt folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul
„muncit, însă riscul de a fi depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În
acest caz intenționalitatea actului este una evidentă, la fel și încercarea de a
ascunde modalitatea de realizare a lucrării.

e) Plagiatul prin reciclare

Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă

utilizarea propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată,
la care au fost aduse modificări minimale, fără a se specifica (cita) faptul că
respectivul text a mai fost publicat anterior. Platforma iThenticate denumește
această procedură și „plagiatul de tip duplicat. Există curente de opinie destul de
răspândite în comunitatea academică prin care unii cercetători resping ideea că un
text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un text al
aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se specifica faptul că nu
este o creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința publicului. Acest tip de practică
este una dezaprobată de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul
încearcă să obțină un avantaj din republicare. În cazul studenților poate fi vorba
despre obținerea unor note sau promovarea unor examene la mai multe materii
folosind aceeași lucrare, în cazul cadrelor didactice, promovarea pe o poziție
superioară.
f) Plagiatul hibrid

Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau
paragrafe copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una
evidentă, având în vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a
însușit modalitățile de citare impuse de regulile academice.

g) Plagiatul prin confuzie

Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse
diferite care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat
shake and paste collection, adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai
exact, acest tip de plagiat combină propoziții sau fraze, una câte una, în așa fel
încât conținutul să fie din cât mai multe surse, chiar dacă de multe ori acesta nu se
potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în acest caz intenția autorului de a
plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de citare.

h) Plagiatul mascat

Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte
despre autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă
să dezinformeze și oferă informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind,
de fapt, de a ascunde faptul că a plagiat. Aceste situații pot să apară atunci când se
încearcă acoperirea plagiatului nu prin citarea autorului din care au fost preluate
informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin citarea autorului citat de acesta.
Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână..

i) Plagiatul de tip agregat

Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei
originale, prin referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține
niciun fel de contribuție originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare
realizată prin această procedură nu are niciun fel de valoare științifică.

VII.1.2.PROCEDEE DE PLAGIERE
Dacă unii cercetători s-au concertat pe identificarea unor categorii de plagiat, alții
și-au canalizat atenția spre explicarea procedeelor prin care se poate plagia, intenția
lor fiind
îndreptată, în mod evident, înspre ideea de conștientizare și prevenție.

a) Plagiatul prin traducere

Traducerea unor texte dintr-o limbă străină și neatribuirea lor în mod corect este
considerată plagiat. Unii studenți consideră că pot masca faptul că au copiat dintr-o
sursă prin traducerea parțială sau totală a unor lucrări, însă acest tip de lipsă de
onestitate poate fi ușor de descoperit. Chiar dacă traducerea unui text este una de
calitate, lucrul acesta nu poate fi considerat muncă originală.

b) Plagiatul peticit

În limba engleză acest tip de plagiat este denumit patchwriting plagiarism și a fost
definit de către Rebecca Moore Howard (apud Weber-Wulff, 2014, p. 9). Este o
formă a plagiatului prin parafrazare, care se produce atunci când în interiorul unui
text sunt operate o serie de modificări prin înlocuirea unor cuvinte sau expresii cu
unele cu sens similar, cu sau fără citarea sursei originale.

c) Plagiatul structural

Acest tip de plagiat se referă la copierea structurii argumentative a unei alte lucrări,
pornind de la scopul și obiectivele acesteia, la sursele folosite, notele de subsol și
metodologia de cercetare. Deși conținutul nu este același, în cazul în care un
student sau un cercetător recurge la o asemenea soluție trebuie să menționeze
faptul că ideea de organizare a lucrării nu este una originală. Deși este o formă de
plagiat dificil de identificat, acest lucru nu este imposibil, mai ales dacă există erori
preluate din articolul copiat, cum ar fi explicațiile din notele de subsol sau
menționările bibliografice.

d) Plagiatul prin manipularea surselor

Este o tehnică utilizată extrem de frecvent, care arată în mod evident intenția de a
plagia. Autorul folosește în mod corect tehnica de citare pentru un paragraf,
utilizează ghilimele și face referire către autorul conținutului fie prin notă de subsol
fie prin utilizarea parantezelor. În schimb, după paragraful citat corect, se poate să
urmeze alte paragrafe, o pagină, un subcapitol sau chiar un capitol întreg preluat
din opera unui alt autor, fără ca restul conținutului să mai fie atribuit. În alte
situații, referința către autorul original este pusă exclusiv în bibliografie, fără a fi
citat și în conținutul lucrării.

VII.1.3. PROCEDEE DE IDENTIFICARE A PLAGIATULUI

Tehnologiile/programele automatizate de detectare a plagiatului (Turnitin,

Grammarly, Plagscan etc.). Evident că mijloacele automatizate, programele și
platformele computerizate, nu pot stabili decât asemănările la nivelul exprimării
lingvistice (coincidențe la nivelul unor frazări mai ample). Ele nu pot detecta
plagiatul de idei ori metode de analiză, de exemplu, ori (auto)citările indirecte și
parafrazările care nu implică ghilimele. (Uneori, nu sunt remarcate nici diferențele
între citate și preluări ilicite de texte.) De aceea este necesară evaluarea acestor
rezultate preliminare de către specialiști ai domeniului respectiv, care pot judeca
felul în care lucrarea respectă normele specifice de conduită a citării.
Chiar dacă nu pot înlocui evaluarea umană, mijloacele computerizate fac
munca de detectare a plagiatului mai ușoară și mai precisă. Printre Indicii
sesizabili prin vigilența specialistului:
 Recunoașterea unei surse necitate;
 Incompatibilitatea lucrării cu nivelul de competență profesională și
lingvistică a autorului lucrării;
 Schimbările de „voce, registru discursiv, stil ori abordare pe parcursul
aceleiași lucrări;
 Lucrarea nu respectă tematica, obiectivele, metodologia și structura
convenite ori anunțate;
 Similarități între textele unor autori diferiți la nivelul excentricității ori
greșelilor atipice;
 Căutarea personalizată prin search engines a unor frazări particulare,
inedite ori stranii;
 Verificarea directă, față în față cu autorul, a gradului de familiarizare
cu ideile, noțiunile și informațiile vehiculate în textul suspect de
plagiat;