NEOLITICUL PE TERITORIUL ROMANIEI (6600-3800/3700)

Neoliticul, epoca nouă pietrei, este o epocă în care se schimbă radical

relaţia om-mediu. Schimbarea climei, mai precis incalzirea si stabilizarea
ei, in jur de 10.000, a modificat radical modul de viata al oamenilor in
aceasta etapa cronologica. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil,
dar care nu este însă cel mai important: acela că în această epocă se
foloseşte o nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea, dublată de
perforare. Materia primă de bază pentru confecţionarea uneltelor rămâne,
în continuare, piatra. Vechea tehnică a cioplirii continuă să fie utilizată.
De o importanţă capitală este insa trecerea de la economia de tip
prădalnic, ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor
ocupaţii cu totul noi:
1. cultivarea primitivă a plantelor;
2. domesticirea şi creşterea animalelor;
3. mestesugurile casnice: impletitul, torsul tesutul, olaritul
4. mestesugurile specializate: metalurgia aramei şi a aurului si olaritul
Drept urmare, vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe
plan secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual
din ce in ce mai redusa, în asigurarea mijloacelor de subzistenţă.
Raportul dintre cele două ocupaţii devenite de bază, cultivarea plantelor
şi creşterea animalelor, este variabil de la o arie culturală la alta, dar şi în
timp. În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar
la sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în epoca de tranziţie se înregistrează
o tendinţă de marire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul
cultivării, datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii
intrusive, crescătoare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele
nord-pontice.
CONSECINTELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE
Consecinţele apariţiei economiei productive sunt multiple, dar le vom
aminti doar pe cele mai importante:
1. Scăderea dependenţei omului faţă de natură şi capriciile ei;
2. Multiplicarea mijloacelor de subzistenţă, care inseamna o epocă mai
prosperă, ce se caracterizează printr-un sensibil spor demografic, dar şi
printr- o oarecare creştere a duratei medii de viaţă.
3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupaţii, vânătoarea sau pescuitul
şi dezvoltarea, cu precădere, a cultivării a dus la o mai mică mobilitate în
spaţiu, la fixarea comunităţilor umane în spaţiu, fenomen care devine mai
evident în ultima parte a neoliticului, când se poate vorbi de o
sedentarizare totală.
4. Habitatul cunoaşte modificări notabile. Sunt abandonate cvasi-total
peşterile, se dezvoltă aşezările stabile constituite din locuinţe, de obicei
de suprafaţă, solide, durabile, confortabile, generoase prin spaţiul destinat
locuirii.
5. Se modifică radical tipul de alimentaţie, fapt ce are o serie de
consecinţe pentru gradul de sănătate al comunitatilor umane. Schimbările
sunt în general benefice, dar se constată şi urmări negative (apariţia
cariilor dentare, spre exemplu, datorată consumului repetat de cereale).
6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinitati
protectoare ale vanatorului si vanatului, fiind acum adorate cu precădere
divinităţi protectoare ale ogoarelor şi ale fertilităţii, deci legate de noile
ocupaţii.
7. Apar stereotipii de înmormântare a defuncţilor, care se constituie în
obiceiuri funerare, iar spre finele neoliticului se răspândeşte practica
înmormântărilor extra muros, în spaţii strict delimitate, in cimitire.
8. Noul tip de economie are şi un puternic impact ecologic. Nevoia de
terenuri cultivabile, în condiţiile unei agriculturi primitive, de tip
extensiv, a dus la un amplu proces de deforestizare.
9. Se constată, de asemenea, ca omul devine mai activ decat in epocile
anterioare, acorda mai mult timp muncii, creşte efortul fizic şi timpul
acordat activităţilor care au menirea de a asigura subzistenţa.
Neoliticul reprezintă o altă atitudine faţă de natură şi faţă de viaţă în
general, este o stare psihică nouă care se caracterizează printr-o
preocupare constantă pentru viitor.

PERIODIZAREA NEOLITICULUI
Pentru neoliticul de pe teritoriul României au fost definite următoarele
etape:
1. Neoliticul timpuriu (6600-5500)- cu culturile Cârcea-Gura Baciului
(în Oltenia şi vestul Transilvaniei intracarpatice), Starcevo-Criş (pe
aproape întreg teritoriul României, mai puţin Dobrogea şi NV
Transilvaniei) şi Ciumeşti- Pişcolţ (în NV Transilvaniei).
2.Neoliticul dezvoltat (5500-5000)- cu cultura ceramicii liniare (în
nordul României), Vinca timpurie (în Banat şi Oltenia), Lumea Nouă (în
Transilvania), Dudeşti (în Muntenia), Hamangia, faza incipientă (în
Dobrogea)
3. Eneoliticul care a fost divizat în eneolitic timpuriu (5000-4500) şi
eneolitic târziu (4500-3800/3700). Denumirea vine de la
latinescul eneus= aramă. Termenul este sinonim cu cel de chalcolitic care
vine de la grecescul chalkos=aramă. Eneoliticul timpuriu este reprezentat
de culturile Boian (centrul şi sudul Munteniei), Vădastra (între Olt şi Jiu),
Hamangia (Dobrogea), Stoicani-Aldeni (zona de curbură Carpaţilor,
sudul Moldovei), Precucuteni (Moldova),Vinca-Turdaş (Transilvania şi
Banat). In eneoliticul târziu evolueaza culturile Cucuteni-Ariuşd
(Moldova şi jumătatea estică a Transilvaniei), Sălcuţa (Oltenia),
Gumelniţa (Muntenia şi Dobrogea), Tiszapolgár-Româneşti (Banat şi
Crişana) şi Bodrogkeresztúr-Gorneşti (la vest de Muntii Apuseni), Decea
Mureşului (Transilvania), Cernavoda I (pe linia Dunării).

ORIGINILE NEOLITICULUI ÎN SPATIUL ACTUAL AL

ROMÂNIEI
G. Childe, în 1929, a introdus în literatură termenul de revoluţie
neolitică, termen care presupune că în noua epocă se face un salt uriaş,
brusc şi rapid. Termenul este destul de discutabil. Sigur că, comparând
trăsăturile generale ale celor două epoci, paleoliticul şi neoliticul, cea de-
a doua pare revoluţionară prin multiplele elemente de noutate. Totuşi,
trecerea de la paleolitic la neolitic a fost un proces complex şi de lungă
durată. În Orientul Apropiat, Mijlociu şi în Africa de NE cultivarea şi
domesticirea s-au realizat într-un interval larg de timp, care
corespunde mileniilor 9-7. De altfel, domesticirea este un proces
complex, de durată. A trecut mult trimp pănă au fost domesticite toate
animalele de bază. Mai mult, in Orient a existat un neolitic aceramic ( la
Hacilar, Catal Hüyük, Jerichon), deci nu toate trăsăturile noii epoci au
apărut concomitent. În alte zone, apariţia noilor ocupaţii este
concomitentă şi bruscă. Este, de obicei, cazul continentului european,
implicit şi al zonei noastre. Aceste constatări au făcut să se vorbească
despre existenţa unor centre nucleare de invenţie, de unde, mai apoi,
noile invenţii s-ar fi răspândit destul de rapid, fie prin deplasări de
populaţii, fie prin procese de acculturaţie, prin preluarea de idei, modele ,
artefacte din aproape în aproape. Ca centre primare de invenţie, deci
donatoare, au fost acceptate a fi fost Orientul Apropiat şi Mijlociu pentru
mileniile 9-7, Japonia şi China, dar numai pentru ceramică, pentru
mileniile 8-7 şi America Centrală pentru mileniile 5-2. Cel mai apropiat
centru de invenţie faţă de Europa şi de noi este cel din Orient, drept
pentru care se caută originile neoliticului european în această zonă.
Contribuţii ştiinţifice mai noi admit posibilitatea pluralităţii nucleare,
adică consideră că ar fi putut exista şi alte centre de invenţie în Europa,
acolo unde paleofauna şi paleoflora dispunea de specii şi soiuri care se
pretau cultivării şi domesticirii, deci acolo unde au fost depistaţi în stare
sălbatică strămoşi ai unor animale si plante cunoscute, la nivelul
neoliticului timpuriu, sub formă domestică sau cultivata. Ce i-a
determinat pe oameni să ajungă la cultivare şi domesticire, deci la
conceptul de rezervă? Cel mai probabil schimbările climatice (incalzirea
climei) din epoca postglaciară, care au dus la dispariţia unor animale sau
la retragerea altora spre zonele cu climă rece, fapt care a dus la
diminuarea resurselor de vânătoare.
În ceea ce priveşte termenul pus în circulaţie de Childe, acela de
revoluţie neolitică, el este azi depăşit. În centrele de invenţie trecerea nu
a fost deloc bruscă. Faptul că a existat neolitic aceramic este o dovadă.
Cultivarea se pare că a apărut prima. Si în cazul cultivării şi în cazul
domesticirii au existat o serie de etape intermediare, care au presupus
familiarizarea cu soiurile sălbatice şi o tot mai mare apropiere faţă de
animalele sălbatice. Termenul de revoluţie poate fi, eventual, acceptat
pentru acele spaţii unde neolitizarea s-a realizat prin colonizare. Aici
animalele domestice, plantele şi ceramica au apărut toate deodată şi
brusc. Este paradoxul neoliticului, căci asistăm la o revoluţie exact în
acele spaţii in care populatiile nu au făcut nici un pas concret şi nici un
efort, nu şi-au adus nici un aport inventiv care să grăbească trecerea la
neolitic.
Se constată că în mezolitic, in spatiul actual al Romaniei, a existat o
singură cultură care ar fi putut, eventual, evolua în sens neolitic, Schela
Cladovei (dezvoltata in partea de sud a Banatului), în arealul căreia este
atestat pentru prima dată un animal domestic, câinele , ca şi interesul
pentru o graminee în stare sălbatică, din specia cerealia. Termenul de
cultivare este însă prea pretenţios, mai potrivit este să spunem că
populaţiile Schela Cladovei întreţineau o vegetaţie spontanee de tip
cerealia. Se pare, însă, că această cultură nu a evoluat în sens neolitic.
Adică nu au fost constatate elemente de continuitate între cultura ei
materială şi cultura materială a neoliticului timpuriu din această zonă.
Gramineele cunoscute şi cultivate în neoliticul timpuriu din spaţiul actual
al României ca şi mare parte a animalelor domestice nu-şi au strămoşi în
această zonă, patria lor de origine fiind una orientală sau sud-balcanică.
Mai mult, cea mai veche ceramică neolitică din România, aparţinând
culturii Cârcea-Gura Baciului, prezintă asemănări de formă, tehnică de
ornamentare şi motive decorative (pictură cu linii şi buline albe) cu
ceramica de tip proto-Sesklo din Grecia şi cu ceramica Karanovo I din
Bulgaria. Drept urmare, azi este împărtăşită cvasi- total teoria conform
căreia neoliticul din spaţiul nostru este un fenomen de import, datorat
unui proces de roire şi migraţie pornit din sudul Peninsulei Balcanice a
unei populaţii care, în urma unui spor demografic, a plecat spre nord, în
căutare de noi terenuri care se pretau cultivării. Aceste populaţii ar fi
adus cu ele tehnica de confecţionare a ceramicii, seminţe şi ar fi venit
însoţită de animale gata domesticite. Se vorbeşte de mai multe valuri de
migraţie dinspre sud. Primul ar fi dus la apariţia culturii Cârcea-Gura
Baciului, cea mai timpurie cultură neolitică, care a evoluat în Oltenia, SV
Transilvaniei, ajungând până în zona Clujului. Populaţia creatoare a
acestei culturi a venit din Grecia, înaintând pe văile râurilor şi traversând
Bulgaria. Al doilea val de populaţii sudice a dus la formarea culturii
Starcevo-Criş. Aceste populaţii au traversat NE Jugoslaviei şi au pătruns
mai întâi, pe Valea Dunării, în Banat, Oltenia şi o parte din Muntenia.
Din Banat s-au extins spre Crişana si Transilvania, iar mai apoi au trecut
prin pasurile Carpaţiulor Orientali spre Moldova, ocupând un spaţiu
extrem de larg, aproape întregul areal al României de azi (exceptie fac
Dobrogea si NV Transilvaniei), la care se adaugă spaţii din fosta
Jugoslavie şi Ungaria.

ECONOMIA NEOLITICA
CULTIVAREA PLANTELOR
Cultivarea plantelor este ocupaţia de căpătâi, care asigură baza
alimentaţiei. Se cultivă, în primul rand, o serie de cereale:
1. grâul (lat. triticum)- sunt atestate în zona noastră: triticum
monococcum, dicoccum, vulgare, compactum, aestivum, spelta şi durum.
Grâul este cultivat în toate ariile culturale.
2. orzul (lat. hordeum vulgare);
3. secara (lat. secale)- atestată mai ales în sudul României, în arie
Gumelniţa;
4. meiul (lat. panicum miliaceum);
5.ovăzul (lat. avena sativa)
6. hrişca
7. borceagul
Dintre leguminoase sunt atestate bobul, mazărea, lintea, iar dintre
plantele tehnice cânepa şi inul. Dintre pomii fructiferi este atestat doar
mărul în aria Cucuteni.
Cu privire la soiurile de cereale cultivate, trebuiesc făcute câteva
observaţii. Triticum monococcum il are ca strămoş pe triticum
böeticum, care a exista în stare naturală în Orient, Caucaz şi în sudul
Peninsulei Balcanice. Iniţial a fost cultivat în Asia Mică, de unde cultura
lui s-a răspândit pe spaţii foarte largi, graţie faptului că a fost un soi
nepretenţios, care s-a adaptat extrem de bine la orice condiţii de relief,
între 0-2000 m. Azi, acest soi a fost abandonat. Triticum dicoccum a
existat în stare sălbatică doar în Iordania şi Israel. Se cultivă şi astăzi,
fiind un soi care s-a adaptat foarte bine în zonele cu relief înalt. Triticum
aestivum şi compactum sunt hibrizi ai primelor două soiuri. Orzul
(hordeum) este cunoscut în stare sălbatică (hordeum spontaneum) în
Asia Mică, Liban, Palestina, Iran şi Irak, deci originea lui este tot
orientală. În general, soiurile cultivate la nivelul neoliticului nu au
antecedente locale, nu au existat în stare sălbatică în spaţiul nostru, fapt
ce se constituie într-un argument pentru teoria neolitizării ca fenomen de
import. Privitor la cultivare trebuiesc făcute câteva observaţii foarte
importante. Iniţial, adică la nivelul neoliticului timpuriu, se fac
experimente în materie de cultivare, în sensul că se cultivă pe aceeaşi
tarla mai multe soiuri de grâu, semn că nu se cunoşteau foarte bine
calităţile fiecărui soi şi modul în care se adaptează acestea la factorii de
mediu, climă, condiţii de umiditate şi relief. Prin cultivarea
concomitentă, comunităţile îşi asigurau, indiferent de capriciile vremii,
un minim de cereale. În timp, se acumulează experienţă şi se fac
observaţii riguroase asupra fiecărui soi în parte, drept urmare se
abandonează soiurile nepotrivite, fiind selectate şi cultivate doar cele care
se adaptează perfect la condiţiile de relief şi climă ale unei zone date.
Spre exemplu, în neoliticul final, în arie Gumelniţa, comunitatile se
fixează la triticum vulgare, iar în aria culturii Cucuteni din Moldova
soiurile agreate sunt triticum compactum şi vulgare. Uneltele folosite
pentru cultivare sunt destul de primitive: plantatorul, săpăliga din corn de
cerb, de aceea termenul cel mai potrivit este cel de grădinărit. Spre
sfârşitul neoliticului se bănuieşte că ar fi apărut deja un plug primitiv din
lemn, numit aratru. Există doar puţine indicii în acest sens: o statuetă de
lut care pare a reprezenta o vită înjugată, care a fost descoperită în aria
culturii Tripolie din Basarabia; câteva oase de bou castrat provenite din
aria culturii Vădastra (neolitic mijlociu) despre care se crede că a fost
castrat în ideea de a fi folosit ca animal de tracţiune. De asemenea, se
cunosc unele unelte din corn de cerb care ar fi putut fi folosite drept
brăzdare pentru aratru. La acestea se adaugă faptul că, în eneolitic,
populaţiile sunt total sedentarizate, semn că fuseseră găsite soluţii pentru
o profitabilă exploatare a solului. Desigur că nu avem certitudinea ca
soluţia a fost aratrul, tot atât de bine putea fi descoperirea asolamentului
sau a îngrăşmântului natural. Având în vedere că uneltele au fost destul
de primitive, au fost exploatate mai ales solurile afânate, nisipoase,
numite uşoare, care, de obicei, nu sunt foarte bogate în substanţe
nutritive.
Metodele de cultivare sunt la fel ca şi uneltele, adica destul de primitive.
Cultivarea repetată a aceluiaşi lot, cu aceeaşi plantă, ducea la epuizarea
solurilor, fapt care explică semisedentarismul neoliticului timpuriu, adică
frecventa strămutare a vetrei satului, desigur nu la distanţe foarte mari, ci
intr-un areal ingust cu care comunitatile erau familiarizate. Pentru
defrişarea pădurilor, care acopereau spaţii foarte largi, a fost folosit focul.
Este posibil ca paiele rămase după recoltare să fi fost şi ele incendiate
mai ales că este încetăţenită şi azi părerea falsă că incendierea resturilor
de vegetaţie duce la îngrăşarea pământului. Azi s-a demonstrat că
urmările incendierii pot fi pozitive doar un an ( arderea duce la creşterea
procentului de potasiu din sol) şi că repetarea acestei operaţiuni la
nesfârşit duce la epuizarea solului. Se bănuieşte că, spre finele
neoliticului, s-ar fi cunoscut deja rotaţia culturilor şi lăsarea pămâtului în
pârloagă, deci asolamentul şi că aşa s-ar explica, mai degrabă,
sedentarizarea totală. Spre exemplu cultivarea unor leguminoase,
precum bobul şi mazărea, pe un teren epuizat are urmări benefice pentru
sol care se îmbogăţeşte cu azot. Arheologia nu are mijloace pentru a
stabili dacă s-au folosit îngrăşminte pentru îmbunătăţirea calităţilor
solului. Este, totuşi, foarte probabil să fi fost folosit bălegarul în acest
sens. Cât priveşte îmbunăţirile funciare de tipul irigaţiilor, cunoscute din
Mesopotamia sau Egipt, nicăieri în Europa ele nu sunt atestate atât de
devreme. Doar în Spania se cunosc din chalcolitic, deci spre finele
neoliticului.
Gramineele erau recoltate fie prin smulgere cu tot cu tulpina, dupa care
erau legate si transportate spre asezari in baloti, fie prin taierea cu secera.
Este atestata o secera realizata din corn, care avea un jgheab in care erau
fixate microlite din silex, lipite cu rasini, care constituiau taisul secerei.
Uneori se recoltau in prima faza doar spicele si abia ulterior si paiele.
Acest lucru este sugerat de faptul ca uneori ceramica neolitica contine ca
degresant exclusiv pleava ramasa dupa recuperarea boabelor.
Nu avem nici o informaţie cu privire la lotificarea suprafeţelor cultivate,
cum există pentru Mesopotamia (canale de irigaţie) sau China (fântâni).
Terenul cultivat era situat în afara aşezărilor, nu departe de ele. Casele
sunt prea concentrate în spaţiu ca să permită cultivarea intravilană.
Loturile cultivate, pe de altă parte, nu puteau fi foarte departe de aşezări
pentru că nu erau cunoscute încă mijloacele de transport terestru (carul).
Nu se ştie dacă pământul era exploatat în devălmăşie, de întreaga
comunitate, sau de către familiile individuale. În general, este credibila
idea ca participau la activităţile agricole toţi membri valizi ai
colectivităţii, indiferent de sex sau vârstă. Apariţia aratrului este posibil
să fi dus la propulsarea bărbatului în activităţile de cultivare mai mult
decât înainte.

DOMESTICIREA SI CRESTEREA ANIMALELOR

De un real folos pentru studierea domesticirii si cresterii animalelor este
paleozoologia, care poate stabili specia si varsta de sacrificare a
animalelor pe baza studierii resturilor osteologice. Mai nou, studierea
ADN-ului permite stabilirea arborelui genealogic al speciilor domestice
actuale. Toate animale domestice au fost domesticite pentru prima dată în
Orient, inclusiv câinele despre care s-a crezut că ar fi apărut mai întâi în
Europa. Azi este o certitudine că pe la 12.000 fusese deja domesticit la
Shanidar, în Irak, precum şi în Iran, ori din Europa se cunoaste doar din
jurul anului 10.000. Studii de data recenta aduc noutatea ca el ar fi existat
deja in jur de 15-14.000 in Estul Asiei. Zona orientală de invenţie
cuprinde Iranul (Ali Kosh), Irakul (Shanidar), Anatolia (Hacilar, Can
Hasan), Siria (Ras Shamra), Palestina (Jerichon). Domesticirea ca proces
este foarte greu de reconstituit, motiv pentru care azi avem mai multe
scenarii posibile. Unul dintre acestea ar fi adoptarea de pui de animale de
catre comunitatile de vanatori. Acest scenariu este de admis mai ales in
cazul cainelui, animal care era util vanatorilor. Un alt scenariu presupune
gestionarea animalelor salbatice si vanarea selectiva a animalelor, spre
exemplu a celor batrane sau a celor aflate in exces. Tot pe baze logice se
presupune că între vânătoare şi domesticire au existat câteva etape
intermediare, care, desigur, nu pot fi confirmate pe cale arheologică.
Aceste etape ar fi:
1. urmărirea animalelor domestice în deplasările lor;
2.supravegherea, păzirea turmelor aflate în stare de libertate;
3. îngrădirea turmelor în ţarcuri şi asigurarea hranei acestora;
4. înmulţirea turmelor în stare de captivitate.
Practic este foarte dificil de stabilit momentul în care un animal a devenit
domestic. Domesticirea duce in timp la modificari morfologice si
comportamentale ale animalelor datorita selectiei controlate de catre om.
Dintre modificarile morfologice pot fi enumerate cele ce tin de talia
animalelor, de culoare, atrofierea coarnelor. Printre modificarile
comportamentale ar fi de amintit in primul rand comportamentul pasnic
in prezenta omului, care trebuie sa fi fost importanta, dar si altele, spre
exemplu scaderea vitezei de deplasare. Se consideră că o etapă
importantă în domesticirea animalelor este momentul în care se constată
o riguroasă selecţie a speciilor şi apar stereotipii la vârsta de sacrificare a
animalelor, în funcţie de animal, fapt care oferă posibilitatea perpetuării
speciei, dar şi exploatarea la maxim a unui animal (ne gândim la
folosirea animalului nu numai pentru carne, ci şi pentru obţinerea unor
produse secundare, derivate).
Cainele are trei posibili stramosi: lupul, coyotul si sacalul. Analizele
recente de ADN indica lupul ca stromosul cel mai probabil si indepartat
al cainelui.
Oaia a fost domesticită în Orient, în intervalul 9000-8000, pornindu-
se de la muflonul roşu, atestat în Asia Mică, Iran şi Cipru. O specie de
muflon (muflonul de Corsica) care s-a pretat domesticirii a trăit şi în
sudul Europei, în Corsica, Sardinia, Sicilia, Spania şi Grecia, dar nu este
încă sigur că ea ar fi fost domesticită independent de centrele orientale.
Cea mai veche oaie domestică este atestată la Shanidar, în Irak.
Capra a fost domesticită în jur de 7000, se pare în Palestina. O
specie de capră sălbatică, care se preta domesticirii, a trăit şi în Europa.
De precizat este faptul că la capră procesul de domesticire nu este
ireversibil, mai precis o capră domesticita poate redeveni sălbatică.
Porcul domestic este cunoscut pe la 7000 la Ras Shamra (Siria), cam la
aceeasi data in China, la 6500 la Jarmo şi la 6200 la Nea Nikomedia (în
Grecia).
Tot în mileniul al 7-lea este atestat şi boul domestic în Grecia de nord.
Strămoşul său sălbatic, bos primigenius, a existat în paleolitic în întreaga
Europă, inclusiv in spatial nostru.
Calul va fi târziu domesticit, în intervalul 4000-3000, cel mai probabil pe
la 3500, în Asia Centrală. Cea mai optimista data ar fi in jur de 4000,
estimata pentru Ukraina.
In spatial actual al Romaniei existau în fondul genetic bos primigenius ,
sus scrofa şi calul sălbatic, dar, în pofida acestui fapt, în zona noastră nu
s-a ajuns la domesticirea lor de catre comunitatile locale. Pe teritoriul
nostru, primele animale domestice, excepţie făcănd căinele cunoscut inca
din mezolitic, apar cu cea dintâi cultură neolitică: Cârcea-Gura Baciului.
O statistică făcută pe resturile osteologice din stratul cel mai vechi de la
Cârcea indică 76 % animale domestice, iar alta, de la Gura Baciului, 96
%. Procentele foarte ridicate de oase provenite de la animale domestice
indică o trecere bruscă de la vânâtoare, ca forma de asigurare a
subzistentei, la creşerea animalelor domestice, fără etape intermediare.
De asemenea, acest procent arată că vânătoarea a fost abandonată cvasi-
total. În neoliticul romănesc nu se cunoaşte nici o cultură în aria căreia
ponderea vânătorii să fi fost mai mare decât cea a creşterii animalelor. A
existat o ierarhie a animalelor domestice, procentual vorbind, care este
valabilă pentru toate culturile neoliticului, cu foarte puţine excepţii. Cele
mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovi-caprine, porcine şi câini.
O excepţie este înregistrată în faza a II-a a culturii Sălcuţa, fază în care
predomină ovi-caprinele, urmate de porcine şi doar pe ultimul loc se
situeaza bovinele. În general, creşterea numărului de porci indică o
sedentarizare totală.
Se constată o preocupare pentru selecţia speciilor de animale în funcţie
de zona de relief, fiind alese acelea care se adaptează cel mai bine la
condiţiile de mediu. Vârsta de sacrificare este foarte importantă pentru că
ea precizează modul în care este exploatat un animal. Porcul este
întotdeauna sacrificat în jurul vârstei de un an, când atinge maximul de
greutate. Creşterea lui după această vârstă este inutilă pentru că sporurile
în greutate sunt de aici încolo neglijabile. Oaia întâlnită în neoliticul
românesc are 60 cm la greabăn şi are ca strămoş pe ovis orientalis.
Oaia este sacrificată la o vârstă cuprinsă între 4 -10 ani, fapt ce indică că
ea este folosită şi pentru lapte şi lână şi că este asigurată şi perpetuarea
speciei. În cazul bovinelor, vârsta de sacrificare diferă in primul rand în
funcţie de sex. Femelele sunt sacrificate la vârste mai avansate
decât masculii, care sunt sacrificaţi în momentul în care ajung la
greutatea maximă. Doar după ce bovinele au început a fi folosite ca
animale de tracţiune, a crescut vârsta de sacrificare a masculilor care, in
prealabil, erau castraţi. Castrarea bovinelor este atestată prima data la
nivelul culturii Starcevo-Criş.
 În ceea ce priveşte calul, deşi s-a făcut afirmaţia că în aria culturii
Vădastra ar fi fost descoperit deja din neoliticul dezvoltat un cal domestic
de talie mică, utilizat la călărie, descoperirea este singulară, neconfirmată
de alte descoperiri şi foarte îndoielnică. Nu există alte atestări de cal
domestic la acest nivel cronologic, ba chiar în epoca de tranziţie ele sunt
foarte puţine în Europa. De abia în epoca bronzului calul a fost folosit
altfel decat pentru hrana.

MESTESUGURILE IN NEOLITIC

OLARITUL

APARITIA CERAMICII

Cifra avansată pentru apariţia ceramicii în Orientul Apropiat (Fenicia-

Byblos, Iran şi Siria) ca şi în Japonia se situează în jur de 8000 i.e.n., deci
ceva mai târziu, comparativ cu cultivarea plantelor sau creşterea
animalelor. Asadar, în Orientul Apropiat a existat şi un neolitic aceramic.
Fără îndoială că omul, înainte de-a fi inventat ceramica, a folosit
recipente din alte materiale: din piatră, din lemn scobit, coşuri împletite
din nuiele, poate şi lutuite ca să poată adăposti lichide, realizate din
fructe cu coajă lemnoasă, burdufuri din piele sau chiar tigve de animale.
Ceramica se bănuieşte că a apărut mai întâi la populaţii cultivatoare de
plante, pentru că ele erau mai stabile în spaţiu, cele de păstori, fiind
nomade, preferau recipiente uşoare şi incasabile, realizate din lemn sau
piele. Prin urmare, apariţia ceramicii este legată de sedentarizarea
comunităţilor umane. Pe teritoriul nostru nu a existat neolitic aceramic,
deci ceramica a aparut deodată cu cea mai timpurie cultură neolitică:
Cârcea- Gura Baciului.

IMPORTANTA CERAMICII

Ceramica este pentru arheolog extrem de importantă, fiind artefactul pe

baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent
precum şi ariile lor de răspândire. De asemenea, pe baza tipologiei
ceramicii şi a evoluţiei ei în timp, au fost periodizate toate aceste culturi.
De o deosebită valoare este ceramica pentru surprinderea unor legături
interculturale, a unor relaţii de schimb sau chiar a unor mişcări de
populaţii, toate putand fi puse in evidenta prin surprinderea unor tipuri
ceramice intrusive in anumite spatii. Pe baza studiului ceramicii pot fi
depistate centrele de olari ca şi arealul deservit de acestea. De asemenea,
studiul ceramicii poate da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci:
nutriţie şi rafinamente culinare sau despre viaţa religioasă, ştiut fiind
faptul că o serie de vase au fost folosite exclusiv în oficierea unor
ritualuri religioase (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele
antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate fi expresivă şi în
departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul
artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive
sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte
prosperitatea unei comunităţi sau a unui grup din cadrul acesteia.
Ceramica poate fi şi un mijloc de datare, prin folosirea a două metode
fizice:
1. Metoda arheomagnetică, care se bazează pe faptul că lutul ars are o
proprietatea importantă: aceea de a memora, pe durata răcirii, câmpul
magnetic al locului în care are loc procesul de ardere. Drept urmare,
metoda arheomagnetică poate fi utilizată numai pentru obiecte din lut ars
care au rămas pe loc după ardere ca, de exemplu, oale găsite în cuptoare
de ars ceramica sau pe vetre, pereţi din lut ai unei locuinţe care a ars şi
apoi s-a prabuşit pe loc.
2. Metoda termoluminiscenţei. Ceramica se încălzeşte la o temperatura
de aproximativ 500 grade, fapt ce duce la reactivarea elementelor
radioactive conţinute de ceramică sau absorbite din sol (ca uraniu 238,
potasiu 40, thoriu). Reactivarea duce la apariţia unei raze de lumină care
este măsurabilă. Statuetele de la Hacilar (66 de piese) au fost supuse unei
analize de acet fel şi s-a ajuns la o concluzie de-a dreptul neaşteptată: 40
erau falsuri recente.
Ambele metode sunt costisitoare şi, din pacate, nu există laboratoare în
România pentru aplicarea lor.
Apariţia ceramicii nu este importantă doar pentru arheologie, ci, în
primul rând, pentru viaţa cotidiană a comunităţilor neolitice. Apariţia ei a
schimbat hotărâtor alimentaţia, deoarece noile recipiente au făcut
posibilă fierberea şi prăjirea şi folosirea unor alimente care nu sunt
comestibile în stare naturală. Vasele au permis depozitarea în bune
condiţii a rezervelor de hrană, a cerealelor şi lichidelor, ca şi transportul
lor la mari distanţe. În procesul de fabricare a ceramicii s-au acumulat,
prin experienţe repetate, numeroase cunoştiinţe tehnologice cu privire la
reglarea arderii, sistemul de construcţie a cuptoarelor, care au putut fi
aplicate ulterior în alte domenii, in chip special în prelucrarea metalelor.

CERAMICA NEOLITICA

Studiul ceramicii, indiferent de epoca, presupune cunoasterea:

1. pastei şi a materiilor prime folosite pentru frământarea ei
2. procedeelor de modelare
3. tipologiei formelor ceramice
4. tehnicilor şi ustensilelor de ornamentare
5. motivelor decorative
6. procedeelor de ardere

STUDIUL PASTEI SI DEGRESANTILOR

Pasta se poate studia cu ochiul liber, dar şi cu ajutorul microscopului

petrografic, cel din urmă putând ajuta la depistarea depozitelor de
argilă utilizate. Mai există o metodă de studiu: bombardamentul cu raze
beta. Examinarea cu ochiul liber este, desigur, metoda cea mai la
îndemână şi cel mai des utilizată, asta doar după ce ceramica a fost bine
spălată şi a fost îndepărtată crusta calcaroasă care s-a depus pe ea în urma
zacerii în sol cu ajutorul unui detartrant, cel mai adesea o soluţie slabă de
acid acetic sau clorhidric (10%). Materia primă de bază este lutul sau
argila care se amesteca, bineinteles, cu apă. La acestea se adaugă
degresanţi, care au rolul de-a asigura elasticitatea vasului şi de a
împiedica fisurarea lui dupa evaporaea apei. Toate aceste materii prime
se amestecă bine şi se frământă, până când se obţine o pastă perfect
omogenă. Cei mai vechi şi cei mai răspândiţi degresanţi la nivelul
neoliticului au fost pleava şi paiele tocate. Este de precizat că degresantul
are un rol hotărâtor pentru calitatea vaselor. Astfel, prin folosirea paielor
şi a plevii, se obţinea o ceramică destul de grosolană, care nu prea putea
fi decorată, drept pentru care aceşti degreasanţi fie au fost abandonaţi în
favoarea altora, fie au fost găsite soluţii (de exemplu acoperirea
suprafeţei vasului cu un strat subţire de lut) pentru a se depăşi acest
impas. De regulă, pleava este caracteristică mai ales neoliticului timpuriu
şi mai ales vaselor mari, de provizii, de gătit sau de transport. Pentru
obţinerea unei paste intermediare sau fine s-au folosit alţi
degresanţi: nisipul amestecat cu pietricele, nisipul fin, cernut, calcarul
pisat, cochiliile de scoici sau de melci pisate, cioburile mărunţite
provenite de la vase sparte, iesite din uz.. Nisipul cu pietricele
sau cioburile pisate dau, de regulă, o pastă intermediară, iar nisipul fin,
cernut, o pastă de bună calitate. Pasta intermediară era utilizată cel mai
adesea pentru recipiente în care se gătea sau din care se mânca, iar pasta
fină pentru recipiente de cult sau vase din care se mânca sau se bea.
Cochiliile de scoici sunt folosite mai ales în aria culturii Hamangia din
neoliticul dezvoltat, cultură care se dezvoltă în Dobrogea, unde exista din
abundenţă această materie primă. De asemenea, cochiliile de melci şi
scoici sau calcarul cochilifer au fost degresanţii cei mai utilizaţi la
sfârşitul eneoliticului şi în perioada de tranziţie la epoca bronzului.

TEHNICILE DE MODELARE A CERAMICII.

Studiul atent al exteriorului şi interiorului vasului, a modului în care a

crăpat vasul (de obicei în locurile de îmbinare, de sudură, care sunt mai
vulnerabile) poate aduce indicii cu privire la tehnica de modelare. Există,
în principal, 3 tehnici:
1. frământarea unui boţ de lut şi scobirea lui, tehnică folosită la vasele de
dimensiuni foarte mici, mai degrabă miniaturale.
2. tehnica au columbin. Se realiza mai întâi fundul rotund şi plat al
vasului peste care se aşezau colăcei din lut cu diametru variabil. Ultima
operaţie era netezirea peretilor atât la exterior , cât si in interiorul vasului.
3. Construirea vasului din fâşii, din benzi de argilă, care se lipeau de
fundul vasului.
Desigur că, în timp, apar şi alte tehnici de modelare: cu roata olarului sau
prin turnarea în tipare. În spaţiul nostru roata olarului, deşi era cunoscută
în Grecia încă din epoca bronzului, apare târziu, pe la 450 i.e.n, deci în
epoca La Tène. Tiparele sunt atestate pentru prima oară tot în La Tène. În
neolitic au fost folosite în exclusivitate doar primele trei tehnici de
modelare.
Iniţial vasele au toate fundul drept. Ulterior apar şi vase cu fundul plan-
concav, fapt care indică folosirea unui suport uşor curbat, care facilita
rotirea vasului şi-l expunea mai puţin la deformări cu ocazia realizării
decorului, căci nu mai era rotit vasul, ci suportul. Acesta trebuie sa fi fost
şi un prim pas care a dus mai târziu la apariţia roţii olarului.
Cine modela vasele? În general se admite că, la început, deci când
olăritul nu era un meşteşug specializat, ci unul casnic, vasele erau
modelate şi decorate de femei. Unele vase ale culturii Boian, date spre
expertiză la Institutul de medicină legală, unde au fost examinate
amprentele digitale, par a confirma această ipoteză. Pentru ceramica de
uz gospodăresc, realizată în casă, arsă pe vatră, este cel mai probabil ca
femeile să fi fost cele care realizau vasele, pentru că ele ştiau cel mai
bine de ce au nevoie în gospodărie. Totuşi, este mai greu de admis că,
atunci când se poate vorbi despre olărit ca meşteşug specializat, adică în
eneolitic, tot femeile ar fi fost cele care se ocupau în exclusivitate cu el.
Asta pentru că meşteşugarii produc mari cantităţi de oale, fapt ce
presupune operaţii dificile de scoatere a materiei prime, de frământare a
lutului, aprovizionare cu combustibil pentru întreţinerea arderii,
cunoştinţe speciale legate de folosirea şi reglarea cuptoarelor. Se poate
vorbi deci de olărit ca de un meşteşug specializat în momentul în care
apar cuptoarele de ars ceramica, indivizi care se ocupă doar de această
activitate şi în momentul în care sunt viziblie seriile ceramice, deci când
apar anumite stereotipii sau canoane de modelare şi de decorare. Fără
îndoială că olăritul ca meşteşug casnic nu a dispărut decât foarte târziu,
în evul mediu, existând în paralel cu cel specializat şi asigurând minimul
necesar în materie de oale pentru o gospodărie.

FORME CERAMICE IN NEOLITIC

Există, pe parcursul neoliticului, o mare varietate de forme ceramice, de

la o zonă la alta, de la o cultura la alta, de la o etapă la alta. Forma este
desigur dictată de funcţionalitatea vasului: vas de provizii, de gătit, de
mâncat, de transport, de băut, de cult, cu rol funerar. În arheologie este
absolut obligatorie descrierea vaselor şi alcătuirea unei tipologii a
formelor ceramice tipice pentru o aşezare, pentru o necropolă, pentru o
cultură. Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie foarte
obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă. Este un deziderat
care este, însă, greu de atins, deoarece nu s-a găsit încă un limbaj comun
sau, dacă s-a găsit, nu este întotdeauna sau întru totul respectat. Se pot
remarca mai multe tendinţe atunci când se denumesc şi se descriu vasele;
1. Denumirea formelor ceramice prin folosirea unor termeni care
denumesc ceramica grecească, de genul vas de tip lekithos, krater,
kantharos, amforă, etc. Acest sistem nu poate fi consecvent aplicat din
mai multe motive: exista de multe ori vase care nu-şi găsesc
corespondent de formă în ceramica grecească sau asemănarea de formă a
unor vase cu forme ceramice greceşti este uneori foarte aproximativă şi
forţată' fapt ce creează cititorului imagini false. Descrierea este impresivă
şi subiectivă, avantajul ar fi doar acela că descrierea este expeditivă.
2. Folosirea în descriere a unui limbaj geometric: vas semisferic, sferic,
tronconic, bitronconic, cilindric, ovaidal, conic, etc. Acest mod de
descriere prezintă marele avantaj că este uşor de vizualizat şi este mult
mai obiectiv. În plus, face posibilă descrierea tuturor părţilor componente
ale vasului: fund, trunchi, gât, torţi. Inconvenientul este acela ca
descrierea nu este foarte rapida si poate deveni plictisitoare pentru cititor.
3. Descrierea prin asocierea unei forme ceramice cu obiecte
contemporane. Este cea mai expeditivă, dar şi cea mai
defectuoasă metodă pentru că este total subiectivă şi greu de înţeles. Se
folosesc termeni ca vas în formă de pepene, în formă de borcan, în formă
de sticlă, în formă de sac, etc. Termenii au ambiguitate: ce fel de
pepene ? (sferic sau ca o minge de rugbi?), ce fel de borcan sau de
sticlă?, etc.
O descriere corectă trebuie să aibă în vedere toate părţile componente ale
vasului: fund, partea inferioară a corpului, partea superioară a corpului,
umărul, gâtul, buza, torţile, apucătoarele sau proeminenţele.
Cele mai frecvente vase în neolitic sunt vasele mari de provizii, bolul,
cupa cu picior, diferite tipuri de pahare, castroanele semisferice sau
bitronconice (unele suspendate pe suporturi cilindrice), mai rar amforele.
Ca forme mai deosebite pot fi amintite vasele duble, de tip binoclu, tipice
culturii Cucuteni, vasele zoomorfe, frecvente în aria culturii Gumelniţa,
vasele antropomorfe sau cu capac antropomorf din aria culturilor Vinca si
Gumelnita.

TEHNICI DE ORNAMENTARE A CERAMICII IN NEOLITIC

Sunt atestate la nivelul neoliticului destul de multe tehnici de decorare a

ceramicii, unele general valabile pentru toate ariile culturale, altele tipice
doar unora dintre ele.

1. incizarea- constă în zgârierea peretelui crud al vasului cu ajutorul

unui obiect ascuţit din os, lemn, sau metal. Este o tehnică comună
tuturor culturilor neolitice, motiv pentru care exemplificarile sunt
inutile.
2. excizarea- este o tehnică tipică mai ales neoliticului dezvoltat, in
special culturilor Vădastra şi Boian. Consta în sculptarea în peretele
crud al vasului cu ajutorul unei ustensile de forma unei spatule. Drept
urmare apar ornamente adâncite, care, ulterior, se umplu cu o
substanţă, de obicei albă, mai rar roşie, care contrastează cu fondul
vasului, scotand in evidenta motivul ornamental.
3. Incrustarea cu materii colorate- este tehnica mai sus amintită,
aproape întotdeauna asociată cu excizia, deci tipică în primul rând
culturilor Vădastra şi Boian, dar şi culturii Hamangia.
4. Barbotinarea este o tehnică foarte răspândită în neolitic. Constă în
formarea unei băi din amestec de lut cu apă, de consistenţa unei
smântâni, în care apoi se scufundă vasele modelate şi zvântate. În
urma acestei operaţiuni, pe pereţii vasului se depune un strat subţire de
lut, care se numeşte angobă sau slip. Tehnica este folosită pentru a
acoperi porii vaselor şi pentru a uniformiza suprafaţa vasului, mai ales
dacă degresantul a fost pleava, în vederea decorării. Uneori, amestecul
de lut cu apă este mai dens, cu mult lut, de consistenţa noroiului. În
acest caz, vasul nu se mai cufundă, ci este stropit cu acest amestec,
după care, cu degetele, se uniformizează suprafaţa vasului. De obicei
sunt tratate în această manieră vasele de gătit, stratul gros de lut având
proprietăţi termorezistente. Totodată, vasele tratate în acest fel, fiind
mai zgrunturoase, sunt si mai puţin alunecoase si mai usor de
manipulat in bucatarie.

5. Impresiunea sau imprimarea constă în apăsarea peretului crud al

vasului cu diferite obiecte care-şi lasă amprenta pe perete si se
constituie in element de decor. Operatiunea se poate face cu
pieptenele, cu măturica, cu şnurul, cu scoica (tipic pentru Hamangia,
folosindu-se scoica cardium), cu rogojini sau ţesături (cultura Tisa), cu
unghia (Starčevo-Criş, Gumelniţa), cu degetul.

6. Lustruirea- tehnică care are ca scop acoperirea porilor vasului şi

înobilarea suprafeţei vasului care, prin lustruire, capătă un luciu
metalic. Se face cu pietre sau cu lustruitoare din lut, de forma unei
ştampile.
 7. Canelarea este tot un fel de lustruire, dublata de presare. În urma
acestei opeaţiuni iau naştere pe pereţii vasului un fel de pliuri adâncite.
Tehnica s-a folosit mai ales în ariile culturilor Dudeşti, Vinča-Turdaş,
Cucuteni.

8. Pictarea s-a utilizat mult în neolitic, dar mai ales in eneolitic. Ea

poate fi realizată înainte sau după ardere. Cea realizată după ardere se
numeşte pictură crudă. De obicei pictarea se realiza înainte de ardere
pentru simplul fapt că, prin ardere, era mai rezistentă. Pictura
monocromă este frecventă pe ceramica culturilor Cârcea-Gura
Baciului, Ciumeşti, Starčevo-Criş, deci la inceputul neoliticului.
Pictura policromă, cu alb, roşu şi ciocolatiu este tipică culturilor
Ariuşd, Precucuteni şi Cucuteni. În aria culturilor Gumelniţa şi
Sălcuţa s-a practicat pictura cu grafit.

9. Stampilarea se realizează cu ajutorul unei stampile din lut cu care

se apasă pe peretele crud al vasului. Tehnica este utilizată pentru
motive decorative mai complicate, care trebuiesc repetate în câmpul
vasului de mai multe ori, în chip identic.

10. Decorul plastic constă în adăugarea de pastă suplimentara pe

peretele vasului, după modelare. Cel mai adesea se adaugă brâuri în
relief, proeminenţe sau butoni.

Uneltele folosite pentru decor sunt scoica, pieptenele, măturica, vârfuri

ascuţite din os, rotiţa, pintaderele.

MOTIVE DECORATIVE PE CERAMICA NEOLITICA

Cele mai frecvente motive utilizate pe ceramica neolitică sunt:

1. Liniile unghiulare (Starčevo-Criş)
2. Meandrul (Vădastra)
3. Romburile concentrice (Vinca)
4. Dinţii de lup (Vădastra)
5. Triunghiurile haşurate
6. Tabla de sah (Boian)
7. Spirala dinamică (Cucuteni)
8. Motivele în căpriori
9. Spicul de grâu (Starcevo-Cris)
10. Parantezele (Gumelniţa)
11. Portativul muzical (cultura cu ceramică liniară)
12. Bulinele (Cârcea-Gura Baciului)
13. S-urile îmbucate
14. Reţelele de linii
15. Motivul ochiului (Cucuteni)
16. Triskelion-ul (Cucuteni)

Tipic neoliticului este decorul strict geometric. Lipsesc motivele

vegetale, iar cele antropomorfe sau zoomorfe sunt foarte rare şi tot de
esenţă geometrică, aparand doar pe ceramica cucuteniana.

REGULILE DE DISPUNERE A DECORULUI

Se constată unele stereotipii de poziţionare a decorului, variabile de la o

arie culturală la alta sau în funcţie de mărimea şi funcţionalitatea vasului:
1.pe întreg corpul vasului (oroarea de vid)- in arie Cucuteni;
2. în părţile mai expuse privirii, adica in partea superioară a vasului sau
pe diametrul maxim, decorul fiind organizat în benzi, frize sau celule
ornamentale
3. in arie Cucuteni, se constata adeseori prezenta decorului chiar si in
interiorul vasului, atunci cand el are gura larga.
Principii de dispunere a decorului:
1. simetria- repetarea aceluiaşi motiv de mai multe ori- caracterizeză
toate culturile neolitice
2. asimetria- este destul de rară, fiind tipică doar culturilor Precucuteni,
Ariuşd şi Cucuteni

ARDEREA CERAMICII IN NEOLITIC

La nivelul neoliticului s-au practicat diferite tipuri de ardere şi s-au

folosit instalaţii mai mult sau mai puţin complicate. Se cunosc şi vase
care au fost doar expuse la soare, dar ele sunt foarte puţine tocmai
datorita faptului ca nu au rezistenţă, se fărâmă.
1. Cele mai simple instalaţii de ardere au fost vetrele casnice deschise.
Sunt tipice mai ales neoliticului timpuriu, dar continuă să fie folosite pe
tot parcursul neoliticului, mai ales pentru ceramica nepretenţioasă: vase
de provizii sau de gătit. Temperatura de ardere pe vatra este scăzută, ca
atare ceramica este de proastă calitate, arderea este inegală, ca urmare
vasele sunt pătate, unele părţi ale vasului sunt arse incomplet sau chiar
crude, alte sunt supraarse.
2. Cuptoarele simple, cu o singură cameră, sunt instalatiile cele mai
răspăndite. Ele sunt puţin adâncite în sol, au formă tronconică sau
calotiformă şi prezintă o uşa de acces. Partea aflată deasupra nivelului de
călcare are pereţi din lut. Cuptoruleste prevăzut cu două deschizături: una
laterală, jos (de acces), pe unde se introduc lemnele şi alta în partea
superioară, care asigura circulatia aerului in cuptor. Aceste orificii pot fi
astupate. Cuptoarele au diametrul de aproximativ 2 m şi înălţimi care
sunt sub 1 m. Astfel de cuptoare se cunoasc de la Cârcea, Tărtăria si
Ariuşd, din faza Cucuteni A. Temperaturile obţinute în aceste cuptoare nu
depăşesc 500 de grade.
3. Cuptoarele cu doua camere sunt rare şi nu se cunosc decât din aria
culturii Cucuteni. Apariţia lor este o dovadă sigură că olăritul este deja un
meşteşug calificat. Un astfel de cuptor se cunoaşte de la Glăvăneştii
Vechi- din faza Cucuteni B. De obicei, cuptoarele sunt plasate la periferia
aşezărilor sau înafara lor, aproape de o sursă de apă. Cuptoarele de acest
tip au o groapă de acces (numita groapa olarului). Camera inferioară se
numeşte focărie. Aici se introduce combustibilul. În camera superioară se
ard vasele. Cele două camere sunt despărţite de un grătar perforat care
permite circulaţia aerului. Focăria are o gaură de alimentare, iar camera
superioară un orificiu care poate fi acoperit.Grătarul se sprijină fie pe un
picior cilindric, fie pe un perete median perforat. Cuptorul este rotund în
plan şi tronconic în secţiune, cu pereţii uşor boltiţi. Acest cuptor prezintă
multiple avantaje. De exemplu, se pot obţine temperaturi cuprinse între
500-1000 grade. Mai mult de atat nici nu este nevoie pentru că la 1175 de
grade lutul se vitrifiază. Doar pentru arderea vaselor pictate cu grafit sunt
necesare temperaturi foarte înalte, de circa 1050 grade. Arderea poate fi
reducătoare sau oxidantă, după cum orificiile sunt astupate sau deschise,
deci se poate regla arderea. Grătarul elimină contactul direct dintre vase
şi combustibil, ca atare arderea este egală, completă, vasele nu mai
prezintă pete. Înainte de folosire, cuptorul era foarte bine încins,
operatiune care putea dura o zi intreaga.
Culoarea vaselor depinde în primul rînd de tipul de ardere: arderea
reducătoare, fără oxigen, dă o ceramică de culoare cenuşie până la negru,
iar cea oxidantă nuanţe roşu. Există şi alţi factori care pot influenţa
nuanţa: tipul de argilă, apa şi oxizii pe care aceasta îi conţine,
temperatura de ardere sau timpul de ardere.
\
PRELUCRAREA METALELOR IN NEOLITIC

La nivelul neoliticului este confirmată de descoperirile arheologice

folosirea sau chiar prelucrarea unor metale, mai ales a aurului şi cuprului.
Se cunoaşte chiar şi o piesă de plumb la Sălcuţa, dar acesta este un metal
folosit doar accidental.

PRELUCRAREA AURULUI

Cea mai veche piesă din aur, o banală sârmă, datează din eneoliticul
timpuriu şi a fost descoperită la Boian. Cele mai multe piese de aur se
datează în eneoliticul final şi aparţin culturilor Bodrogkeresztúr,
Gumelniţa şi Cucuteni. Este vorba de circa 130 de piese, dintre care
peste 100 aparţin tezaurului de la Moigrad, din aria culturii
Bodrogkeresztúr. Tezaurul a fost descoperit în împrejurări necunoscute şi
a fost achiziţionat de Muzeul din Cluj în 1912 de la un negustor. El este
eterogen, cuprinzând piese din mai multe epoci. Au fost atribuite
cuprinzând piese din mai multe epoci. Au fost atribuite neoliticului 105
mărgele care au formă bitonconică sau de butoiaş, doi idoli en violonşi 4
idoli antropomorfi, cu braţele în cruce. Unul dintre cei 4 idoli este de
mari dimensiuni şi cântăreşte 750 g. Piesele din aur sunt, în marea lor
majoritate, cum era şi de aşteptat, podoabe: ace, pandantive de tip
saltaleoni sau alte tipuri care reprezintă foarte schematic silueta umană.
Majoritatea pieselor gumelniţene sunt pandantive en violon, care
seamănă până la identitate cu piesle din aceeaşi arie culturală din
Bulgaria (acolo numita Karanovo VI), spre exemplu cu cele de
la Hotnica. Analiza metalografică a pieselor gumelnitene din România
dovedeşte că la confecţionarea pieselor s-a folosit aur nativ, cules din
albiile râurilor, cu un procent scăzut de argint. Având în vedere că aurul
din Apuseni are un conţinut ridicat de argint (25 %), fapt care-i conferă o
culoare albă, este foarte probabil ca aurul să provină din Tracia sau
Macedonia. Identitatea de formă cu piesele din Bulgaria ar încuraja chiar
ideea că sunt piese provenite din ateliere sudice, deci importate. Trebuie
remarcată marea cantitate de piese de aur din două necropole din
Bulgaria, prima de la Durankulak, a doua de la Varna. Necropola de la
Varna aparţine culturii Karanovo VI, pandantul culturii Gumelniţa de la
sud de Dunăre. În necropolă au fost descoperite în jur de 3000 de obiecte
din aur, care cântăresc aproximativ 6 kg. Pe lângă pandantive, se
remarcă foarte multe aplici pentru îmbrăcăminte ca şi foiţele de aur
folosite pentru acoperirea unor părţi ale trupului:ochii, faţa sau mâinile.
Pentru piesele de la Moigrad nu există o analiză metalografică, dar,
judecand dupa culoarea aurului, nu este exclus ca ele să provină din
ateliere locale şi să fie realizate din aur transilvănean. În ceea ce priveşte
tehnicile de prelucrare, trebuie remarcat că aurul este prelucrat la rece,
prin ciocănire, în urma căreia se obţine o foiţă subţire, care este decupată
în forma dorită. Urmează o lustruire a piesei. Cele mai multe piese sunt
nedecorate, există, însă, şi piese decorate cu puncte sau cerculeţe în
relief, realizate cu ajutorul unui poinson, tehnică numită au repoussé.

METALURGIA ARAMEI IN NEOLITIC

Datele pe care le avem cu privire la prelucrarea aramei arată că acest

metal a fost folosit pentru prima dată în mileniul al 7-lea la Ali Kosh ,
Catal Hüyük si Ergani (Anatolia). Este vorba de aramă nativă, care a fost
prelucrată prin ciocănire. Probabil că în aceeaşi tehnică au fost prelucrate
şi piesele timpurii de la noi. Ulterior s-a ajuns la reducerea aramei din
minereuri complexe de cupru, prin procese nu foarte complicate, căci
reducerea presupunea temperaturi destul de scăzute de circa 700-800 de
grade. Primele tipare apar în Orient în mil. al 6-lea. Arama este atestată
pentru prima dată în spaţiul nostru în neoliticul timpuriu, în aria culturii
Starcevo-Criş prin descoperirea unei sule la Balomir, jud. Hunedoara.
Iniţial minereurile de cupru erau colecţionate pentru culoarea şi luciul lor
şi folosite pentru confecţionarea mărgelelor. Nu este exclus ca
minereurile frumos colorate să fi fost colecţionate şi pentru tatuaje sau în
scopuri cosmetice. Este cazul malachitului sau azuritului. Până în
eneolitic, piesele din cupru sunt foarte puţine şi, de obicei, de mici
dimensiuni, majoritatea piese de podoabă: ace cu dublă volută, inele de
buclă, mărgele, mai rar străpungătoare sau cârlige de undiţă. Este clar
deci faptul că raritatea acestui metal îl face să aibă in neolitic mai
degrabă regimul unui metal preţios şi exclusiv un rol ornamental. În
mileniul al 5-lea, în eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalurgiei
cuprului în spaţiul sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr
destul de mare de piese masive din cupru în ariile culturilor Cucuteni,
Sălcuţa, Gumelniţa, Bodrogkeresztúr-Gorneşti şi Tiszapolgár-Româneşti.
Un fenomen asemănător se constată şi în nordul Bulgariei, în timp ce în
staţiuni neolitice celebre din Grecia, precum Dikili Tash, Dimini sau
Sesklo, piesele masive din cupru sunt o raritate. Sunt mai frecvente patru
categorii de piese: toparele plate (pană sau ic), doua tipuri de topoare cu
gaură transversală ( respectiv topoarele-ciocan şi topoarele cu braţe în
cruce) şi târnăcoapele. Cu privire la funcţionalitatea acestor piese au
existat mai multe supoziţii. G. Childe credea că târnăcoapele şi topoarele
au fost utilizate la exploatările de minereu şi de sare, Marton Roska
credea că au fost folosite la tăierea şi prelucrarea lemnului, iar Ion Nestor
a emis ipoteza că topoarele cu braţe în cruce au fost, mai
degrabă, topoare de luptă, iar restul pieselor, având în vedere că arama
este foarte moale, ar fi putut fi, mult mai probabil, însemne de
demnitate, de putere, apanaje ale unor persoane cu un statut social înalt.
Nu este exclus nici chiar ca ele să fi fost lingouri folosite în schimburile
dintre comunităţi. O cercetătoare din Bulgaria, Henrieta Todorova, a
analizat 200 de piese masive din cupru din aceasta perioada şi a constatat
că 90 % dintre ele sunt noi, nu au nici o urmă de întrebuinţare, doar 10%
avănd vagi urme că ar fi fost utilizate. Supoziţia că piesele masive din
cupru nu ar fi unelte se bazează şi pe faptul că majoritatea pieselor provin
din morminte, mai ales de bărbaţi, doar foarte puţine au fost descoperite
în aşezări. Cel mai adesea, piesele de arama descoperite în aşezări sunt
banale străpungătoare. Pe lângă aceste patru categorii de piese, mai apar,
dar destul de rar, pumnale sau străpungătoare. Topoarele şi târnăcoapele
din arama descoperite pe teritoriul României au făcut obiectul unui studiu
complex, fiind adunate şi încadrate tipologic, cele cunoscute până în
1974, în volumul Äxte und Beile aus Rumänien (Topoare si securi din
Romania) II, din seria PBF, nr. IX/5, publicat de Alexandru Vulpe. Se
cunosc peste 300 de piese, cele mai multe provenite din Transilvania,
Crişana şi Banat. Foarte multe sunt descoperiri izolate (peste 200 de
piese), urmează piesele descoperite în depozite, aşezări şi morminte. O
descoperire de excepţie a fost făcută pe teritoriul Rep. Moldova, în aria
culturii Precucuteni, faza III. Este vorba de depozitul de topoare de la
Cărbuna care continea 343 de piese. Analiza metalografică a unor piese
din Oltenia şi Muntenia, din ariile culturilor Sălcuţa şi Gumelniţa, a dus
la concluzia că aceste piese sunt făcute din cupru provenit din Tracia,
poate chiar piesele finite provin din ateliere sudice. Deocamdată este
dovedită producerea locală doar a topoarelor de tip pană prin
descoperirea a două valve de turnare (tipare) în aşezarea de la
Căscioarele. Indicii pentru o producţie locală ar mai fi si pentru toparele
cu braţe în cruce de tip Târgu Ocna, care reprezintă o variantă tipologică
originală, atestată doar în spaţiul Transilvaniei şi Moldovei, semn ca
originea lor trebuie cautata aici. Ar mai fi şi alte indicii care duc spre
supoziţia că ar fi existat ateliere în spaţiul nostru, ca de exemplu o
descoperire din nivelul Sălcuţa de la Ostrovu Corbului, unde au fost
descoperite vase arse secundar care aveau în interior urme de zgură de
cupru. Foarte probail erau creuzete folosite la turnarea metalului. În plus,
teritoriul României este şi foarte bogat în zăcăminte de cupru, precum
cele din sudul Banatului, Oltenia (Baia de Aramă), Maramureş, Nordul
Dobrogei, SE Transilvaniei (Bălan). Este posibil ca atelierele de
prelucrare a aramei, date fiind posibilităţile de transportare a minereului
foarte rudimentare, sa se fi aflat în imediata vecinătate a locurilor de
extracţie, de obicei locuri cu relief înalt, motiv pentru care ele sunt mai
greu de depistat de cercetarile arheologice moderne. Deocamdata nu
avem dovezi de exploatare a resurselor interne de minereu de cupru, in
ciuda faptului ca resurse exista. Este posibil ca multe din piesele finite să
provină din ateliere sudice. La vremea aceasta există dovezi de
exploatare a minereurilor de cupru doar la Rudna Glava, în Serbia şi la
Aibunar, în Bulgaria. Exploatarile de la Aibunar, aflate într-o zonă de
dealuri cu altitudini de 300-400 m, imbraca forma unor şanţuri. În aceste
şanţuri a fost descoperită ceramică neolitică care sugerează că ele
funcţionează deja pe la 5100/5000 i.e.n. Pentru exploatarea minereurilor
s-au utilizat topoare masive din piatră, mai puţin târnăcoapele din cupru.
Nu au fost descoperite locurile de reducere, ceea ce este sigur insa este ca
reducerea nu s-a realizat în aşezările din apropiere. În jurul minelor de la
Aibunar au fost cercetate 7 aşezări neolitice, in toate au fost descoperite
piese din cupru, dar în niciuna nu s-au aflat instalaţii de reducere a
minereului, fapt care întăreşte ipoteza că reducerea se făcea foarte
aproape de locul de extracţie. Este sigur că în Bulgaria au existat şi alte
locuri de extracţie, căci analizele metalografice au dovedit că arama
provine din cel puţin patru locuri de extracţie diferite. Arama prezintă
avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje: se reduce uşor, se prelucrează
uşor, se topeşte la 1085 de grade, este maleabilă. Dezavantajele majore
sunt că este foarte vâscoasă în stare incandescentă, drept pentru care se
toarnă destul de greu în tipare şi există riscul să se formeze bule de aer în
interiorul pieselor.Totodată, arama este foarte moale şi se deformează
uşor. Pentru obţinerea pieselor din aramă au fost folosite două proceede
de turnare: metoda cerii pierdute, care prezenta dezavantajul că modelul
de ceară putea fi utilizat o singură dată şi turnarea în tipare monovalve
sau bivalve din piatră sau din lut. Metoda cerii pierdute presupune
realizarea obiectului dorit din ceara. Acesta era apoi imbracat intr-o
pelicula de lut, pastrandu-se un orificiu. Prin acesta din urma se turna
metalul incandescent care topea ceara si apoi ii lua locul. Dupa racire, se
spargea carcasa de lut. După turnarea şi răcirea pieslor se mai făceau
eventuale operaţiuni de retuşare. Este neîndoielnic că prelucrarea aramei
la nivelul eneoliticului s-a făcut de către meşteri specializaţi, procesul
tehnologic fiind destul de complicat. Este destul de probabil că ritualuri
magice însoţeau acest proces.

HABITAT SI NECROPOLA IN NEOLITIC

HABITATUL

Economia de tip productiv a determinat o mai mare stabilitate în spaţiu a

comunităţilor umane, ajungandu-se la sedentarizare totala spre sfarsitul
epocii . Sunt abandonate definitiv aşezările în peşteri si se generalizează
aşezările în aer liber. Regula de bază, care funcţionează în poziţionarea
unei aşezări, regulă valabilă nu numai în neolitic, ci pe tot parcursul
preistoriei, este amplasarea asezarilor in vecinătatea unei surse de apă
potabilă: apă curgătoare sau izvor. În rest, nu se pot face afirmaţii care să
fie valabile pentru toate culturile, toate zonele de relief sau pentru întreg
intervalul cronologic.
Poziţionarea aşezărilor este variabilă. Printre locurile preferate se
numără terasele joase sau înalte ale raurilor, lunca Dunării, ostroavele. În
unele arii culturale, Starcevo-Criş din Moldova, Precucuteni, Cucuteni,
există şi aşezări de înălţime, situate pe boturi de deal.

TIPURI DE ASEZARI

În neoliticul timpuriu aşezările nu sunt fortificate. Au doar şanţuri

împrejmuitoare care asigură securitatea animalelor domestice în faţa
atacului animalelor sălbatice sau sunt facute pentru a ingradi deplasarea
animalelor domestice in afara arealului locuit. În eneoliticul timpuriu, o
data cu culturile Boian şi Stoicani-Aldeni, apar tot mai multe aşezări
fortificate artificial sau natural, iar fenomenul capătă intensitate mai ales
în eneoliticul final, în arie Cucuteni. Cele fortificate natural sunt
amplasate pe boturi de deal care asigură supravegherea zonei limitrofe,
dar şi securitatea, fiind înconjurate de râpe. Alte aşezări au sisteme
artificiale de apărare: şanţuri adânci, valuri de pământ,
palisade. Elementele de fortificatie au o dispunere circulară sau sunt
amplasate doar în zonele mai expuse unor atacuri. Printre aşezările
fortificate pot fi amintite:
1.Târpeşti- cultura Precucuteni;
2. Traian- Dealul Viei- cultura Cucuteni-asezare fortificata cu un şanţ
adânc de 2 m şi lat de 4-5 m.
3. Ghindăreşti - cultura Gumelniţa- cu un sistem de apărare mai rar,
sofisticat şi solid, format dintr-o palisadă constituită din pietre acoperite
cu lut; Un tip de aşezare specific mai ales eneoliticului, care este
caracteristic zonelor de câmpie, este aşezarea de tip tell, obisnuita in
aria culturilor Hamangia, Gumelniţa, Sălcuţa, Stoicani-Aldeni. De regulă,
aceste aşezări se prezintă sub forma unor movile artificiale, aparute ca
urmare a unei locuiri de lungă durată. Deci ele sunt urmarea
sedentarizării totale. Au, drept urmare, mai multe straturi şi depuneri
groase de 4- 5m. Cel mai mare tell cunoscut din România este cel de la
Hârşova, care are o depunere de 12 m. Suprafaţa aşezărilor este
variabilă, mai ales în timp. Caracteristice neoliticului timpuriu sunt
aşezările de mici dimensiuni, cu 5-6 locuinţe. În eneolitic, mai ales în
arie Cucuteni-Tripolie, apar aşezări de dimensiuni mari, precum aşezarea
din faza A 2 de la Truşeşti, care numără 93 de locuinţe şi care este
aşezarea cea mai mare cunoscută până în prezent în spaţiul nostru. Din
aria aceleaşi culturi, dar din Ucraina (Kolomišcina), se cunosc şi aşezări
care au sute de locuinţe, asezari care pot fi considerate a fi deja proto-
urbane. Aşezările de dimensiuni mari sunt suspectate a fi fost eventuale
centre tribale sau centre de cult, deci cu functionalitati suplimentare.
Structura internă a aşezărilor este destul de puţin cunoscută datorită
faptului că există foarte puţine aşezări care au fost cercetate integral.
Unele au o dispunere a caselor în cerc, cu o piaţă centrală (Târpeşti),
altele au casele aliniate in şiruri, dupa cum exista si aşezări în care nu a
fost remarcată o ordine oarecare de amplasare a locuinţelor. Unele sate au
locuinţele rarefiate în spaţiu, altele, cele de tip tell, care nu oferă o
suprafaţă de locuit prea mare, au locuinţele foarte dense. Din arie
Cucuteni, dar din Ucraina, se cunosc sate cu case dispuse in mai multe
cercuri concentrice şi o retea radiala de ulite.

TIPURI DE LOCUINTE

Ca urmare a procesului de sedentarizare, colibele şi adăposturile din

peşteri sunt înlocuite cu locuinţe elaborate, mai durabile, mai spaţioase,
prevăzute cu anexe care vin să asigure confortul si necesitatile cotidiene.
Tipurile de locuinţe ne sunt cunoscute ca urmare a cercetarii unor resturi
de locuinţe, dar şi datorită descoperirii unor modele miniaturale din lut de
locuinţe în ariile culturilor Gumelniţa, Stoicani-Aldeni sau Sălcuţa.
Sunt uilizate atât locuinţele de tip bordei, cât şi locuintele de suprafaţă,
ultimele fiind mai frecvente în a doua parte a epocii. Bordeiele sunt
îngropate aproximativ 1 m în sol, au formă rotundă, cu diametre de 3-6
m si au o o groapă cu treapte de acces, acoperiş de formă conică,
sustinut de un stâlp central. În interior sunt prevăzute cu o vatră, mai rar
cu un cuptor. Sunt atestate şi laviţe din pământ cruţat Locuinţele de
suprafaţă sunt rectangulare, cel mai adesea cu o singură încăpere. În
ariile culturilor eneolitice- Gumelniţa, Petreşti, Cucuteni- sunt frexcvente
, totusi, si locuinţele cu două încăperi. Există şi locuinţe prevăzute
cu pridvor la intrare. Acoperişul este în doua sau patru ape, facut din
paie, trestie sau papură. Casele au înălţimi de aproximativ 2 m şi
sunt dotate cu ferestre rotunde sau ovale care, probabil, erau acoperite cu
băşici de porc. Pereţii sunt construiţi din pari, uniţi prin împletituri de
nuiele sau trestie şi acoperiţi cu lut amestecat cu pleavă. Podeaua este din
lut sau pământ bătătorit. Există şi locuinţe care au pereţii pictaţi în aria
culturii Gumelniţa, la Căsciorele, Radovanu si Petru Rareş. Ca anexe, în
centrul locuinţei se află o vatră pe pat de pietre sau de cioburi, uneori
prevăzută cu gardină. Unele locuinţe au şi cuptor. Un alt tip de locuinţă,
tot de suprafaţă, este prevăzut cu o podea-platformă, constituită din
trunchiuri despicate de copaci, acoperite cu lut. Tipul este cunoscut din
ariile culturilor Boian, Vădastra, Cucuteni si Petreşti. Gh. Lazarovici
crede că, în aşezarea neolitică de la Parţa, aparţinând culturii Vinca, au
existat chiar şi locuinţe cu etaj. Este greu de crezut pentru că tehnic erau
dificil de realizat, apoi ele ar fi presupus o densitate mare de locuire într-
un spaţiu limitat. Daca aşezarea ar fi fost de tip tell poate ar fi fost mai
credibilă această ipoteză.

PRACTICI FUNERARE

Obiceiurile de înmormântare sunt inegal cunoscute, de la o cultură la

alta. De regulă, se practică inhumaţia, existând doar o singură excepţie:
necropola de la Suplacu de Barcău (jud. Bihor), necropolă care aparţine
culturii Herpály, tipică Ungariei, care este atestată doar sporadic in
spatial nostru, în Crişana. Mormintele se constituie din gropi simple, de
formă ovală sau rectangulară. Poziţiile de depunere a defunctului
sunt: intinsă pe spate (tipică culturii Hamangia şi fazei timpurii Boian)
sau chircită (spre exemplu în arie Gumelniţa sau în fazele II şi III ale
culturii Boian). În ultimul caz, cand chircirea este pronunţata, se
presupune că s-a recurs şi la legarea defuncţilor. Poziţia chircită se crede
că ar sugera fie poziţia foetus-ului în uter, fie poziţia cea mai comună de
somn, ceea ce ar duce la o interpretare a morţii ca un somn prelungit.
Chircirea poate fi pe dreapta sau pe stânga. În aria culturii
Bodrogkeresztúr funcţionează chiar o regulă foarte strictă, dictată de
sexul defunctului: femeile sunt depuse pe stânga, iar bărbaţii pe dreapta.
Sunt destul de frecvente inmormântările de cranii sub podeaua
locuinţelor (Căscioarele, Gumelniţa sau în arie Cucuteni) sau depunerea
de schelete dezarticulate (arie Cucuteni, de obicei decapitate). S-ar putea
ca, în aceste cazuri, să fie vorba de sacrificii aduse zeilor. Lângă cadavre
se depun uneori si ofrande. Pentru neoliticul timpuriu nu se cunosc
necropole. In aceasta etapa, mormintele se află în interiorul aşezărilor,
între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua caselor, în zona
vetrei. De multe ori, schelete sau părţi de schelete au fost descoperite în
gropi menajere sau în şanţul de protecţie al aşezării. Există şi situaţii în
care morţilor le este destinată o parte a aşezării neutilizată sau o parte
dezafectată (necropola neolitică de la Gomolava (Serbia) sau Andolina)
Pentru neoliticul timpuriu şi o mare parte a celui dezvoltat se constată că
nu există reguli stricte de înmormâtare. Inventarele funerare sunt
deocamdată sărace. Cea mai timpurie necropolă este cea de la Cernica,
din faza Bolintineanu a culturii Boian, deci din eneoliticul timpuriu. Ea
numără în jur de 500 de morminte, fiind şi cea mai mare necropolă
neolitică din România. Alte necropole se cunosc de la Cernavodă (circa
400 morminte) şi Durankulak (800 de morminte, dintre care 276
apartin culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI- Gumelniţa), la
Vărăşti (126 morminte) şi Varna (281 morminte) ale culturii
Gumelniţa, doua necropole la Iclod (ale grupului Iclod). Inventarele
funerare sunt, la nivelul neoliticului, inexistente sau foarte sărace: un vas,
lame de silex, topoare de piatră, mărgele sau pandantive, brăţări din
Spondylus, ofrande de carne, ocru depus pe cadavru sau sub cadavru, sub
formă de pulbere sau de bulgări. În arie Starcevo-Criş este frecventă
acoperirea craniului sau a părţii superioare a corpului cu un fragment
ceramic de mari dimensiuni. Cu un inventar mai bogat sunt mormintele
din necropolele de la Iclod, care au 1 până la 12 vase. Tot aici este
frecventă depunerea ocrului pe schelete sau în vase. Trebuie remarcat
faptul că apariţia necropolelor extramuros este un fenomen izolat în
Peninsula Balcanică, care caracterizează mai ales zona Dunării Inferioare
şi Bulgaria de est. Numărul mic al mormintelor datate în neolitic vine în
dezacord cu estimările demografice, fapt ce i-a făcut pe unii cercetători
să emită ipoteza că doar o parte din populaţie era selectată pentru
înmormântare. Printre necropolele de excepţie trebuiesc amintite cele de
la Cernavoda, Sultana, Durankulak şi Varna. Nu numai că în toate acestea
au fost descoperite piese de aur, dar în unele dintre morminte inventarul
funerar era foarte bogat. La Cernavoda sunt frecvente podoabele din
melc Spondylus, de obicei brăţări, sau din scoică Dentalium. Adesea apar
topoare de piatră dispuse în poziţie funcţională, lângă mâna dreaptă sau
lângă cap. Frecvent au fost descoperite în morminte statuete
antropomorfe sau capete de animale domestice. Necropola de la
Durankulak numără în jur de 800 de morminte dintre care 276 aparţin
culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI (numele bulgar al culturii
Gumelniţa din România). Si în această necropolă au fost descoperite
statuete antropomorfe, uneori câte 4 într-un mormânt, cel mai adesea
depuse sub capul sau pe pieptul defunctului. Ele apar atât în morminte de
bărbaţi, cât şi în morminte de femei. Necropola de la Varna este un caz
special. Ea a fost descoperită în 1972 şi a fost cercetată în anii '70 şi '80.
Cimitirul are o suprafată de 1200x 600 m. Din cele 281 de morminte,
70 erau avariate, iar 211 bine conservate. Dintre acestea din urmă, 23 nu
aveau inventar, 170 aveau între 1-10 obiecte de inventar, iar 18 erau
foarte bogate (8,5 %). Cifrele ar putea fi expresia unei structuri sociale.
Unele morminte nu au schelete, sunt cenotafuri, adica nmorminte
simbolice. Apariţia cenotafului indică obligativitatea înmormâtării chiar
şi pentru defuncţii ale căror cadavre nu s-au găsit. Interesant este că toate
cenotafurile sunt bogate sau chiar foarte bogate. Au fost constatate aici
deosebiri de tratament între adulţi şi copii şi între femei şi bărbaţi. Astfel,
majoritatea pieselor din cupru sau aur provin din morminte de bărbaţi.
Cele mai sărace inventare s-au găsit in mormintele de copii, deci
inmormântarea pare a fi un prilej de exprimare a diferenţelor de statut
social din cadrul comunităţii. Dintre morminte se remarcă M 43, al unui
bărbat de 40-50 de ani. Acesta avea în inventar peste 1000 de piese.
Dintre acestea amintim 890 mărgele de aur, 52 de aplici de aur pentru
îmbrăcăminte, 16 inele de aur, 11 cercei sau belciuge, accesorii din aur
pentru arc şi topor, două discuri de aur, aşezate pe picioarele mortului.
Aurul din mormant cantărea in jur de 1,5 kg.

RELIGIA NEOLITICA
Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios
coerent, mult mai complicat decât ni-l imaginăm noi astăzi, intim legat
de activităţile economice principale. Se crede că, în comparaţie cu
paleoliticul, s-au schimbat radical trăirile religioase, datorită faptului că
destinul uman nu mai este legat de vânătoare ci, de acum încolo, de
cultivarea plantelor, drept urmare vegetaţia devine un obiect de
solidaritate mistică. De pe la 7000 i.e.n. apar în Orient, la Hacilar
(Anatolia), Catal Hüyük (Anatolia), Jerichon (Jordania), reprezentări
plastice feminine, fenomen cu care ne vom întalni şi în spaţiul balcanic.
Reconstituirea religiei neolitice se bazează, în esenţă, pe studiul plasticii
antropomorfe şi zoomorfe, al altor obiecte folosite în ritualuri religioase,
al sanctuarelor şi al complexelor de cult. Reconstituirea bazată doar pe
izvoare arheologice este dificilă şi incompletă. Izvoare scrise nu există,
drept urmare cercetrea se loveste de piedici insurmontabile, care fac
imposibilă reconstituirea integrală a religiei neolitice. Ne referim la
faptul că aceasta, adeseori, se exprimă prin gesturi sacre, dans, cântec,
pantomimă, tatuaj sau costum sacru care nu pot fi suprinse pe cale
arheologică. In consecinta, omul neolitic riscă să rămână neînţeles. Sunt
evidente unele tendinţe de simplificare, prezente adesea în literatură, care
vorbesc despre un unic cult, cel al Marii Zeiţe. Pentru a înţelege mai bine
gândirea religioasă a oamenilor neolitici se apelează frecvent la
populaţiile retardate economic, care trăiesc în condiţii analoage şi care au
fost studiate etnografic. Mai există şi un alt demers, care pleacă de la
religia unor popoare antice despre care există izvoare scrise, pornindu-se
de la ideea că religiile antice conservă vechi credinţe, au rădacini comune
mai vechi. Acest demers pentru reconstituirea religiilor neolitice este
destul de riscant şi intră în contradicţie cu afirmaţiile care pun în evidenţă
o discontinuite care ar fi avut loc în Europa, cândva la sfârşitul
eneoliticului, datorită unui fenomen amplu de migraţie, în urma căruia ar
fi pătruns în acest spaţiu populaţiile indoeuropene, populatii care trebuie
ca au avut propriile lor credinte religioase care puteau sa le inlocuiasca,
sa le estompeze sau sa se suprapuna peste cele vechi, deci sa le
contamineze. În concluzie, in ciuda eforturilor depuse, reconstituirea
fenomenului religios este riscantă, supusă greşelii, incompletă şi in mare
parte ipotetică.

PLASTICA ANTROPOMORFA

Toate culturile neolitice, începând cu prima, au reprezentări

antropomorfe. Se cunosc statuete antropomorfe încă din cel mai vechi
nivel de la Cârcea. Predomină net, la nivelul neoliticului, reprezentările
de femei, dar există şi reprezentări de bărbaţi ( circa 5%) sau reprezentări
de androgini (rar, în aria Cucuteni, mai mult banuite decat dovedite). Se
cunosc şi exemplare de statuete duble: de sex diferit (celebrii
"Indrăgostiţi" din arie Gumelniţa), mamă cu sugar în braţe (Rast- cultura
Vinca- sau in arie Cucuteni), mamă cu fiică (Rast, macheta de sanctuar
de la Truşeşti). Fără îndoială că reprezentările plastice diferă de la o
cultură la alta. Neoliticul timpuriu se caracterizează mai ales prin
schematismul modelarii. La acest nivel nu prea există modelări standard.
Începând cu cultura Starcevo-Criş, modelarea este mai riguroasă, mai
realistă, fiind redate cu destul de mare precizie detaliile anatomice.
Din neoliticul dezvoltat şi eneoliticul tipuriu, mai ales în culturile
Hamangia, Vădastra, Boian, Precucuteni, se observă apariţia unor
canoane de modelare care sunt strict respectate. Statuetele sunt redate cu
precadere în două poziţii: în picioare sau în poziţie şezândă, cu picioarele
sub şezut. Se acordă o mare importanţă detaliilor anatomice sexuale:
sâni, fese, triunghi sexual, şolduri. De multe ori statuetele feminine
prezintă steatopigie (modelarea accetuată a şoldurilor), un bun exemplu
in acest sens fiind cele din aria culturilor Boian, Vădastra si Hamangia.
Capul şi detaliile feţei nu par a fi importante. Adesea capul lipseşte (aria
culturii Hamangia) sau detaliile feţei sunt foarte vagi şi total inexpresive.
Statuetele multor culturi au braţele retezate pe lângă umeri , avand forma
unor cioturi, adesea perforate, semn că piesele puteau fi fixate pe un
suport. Există şi câteva piese în poziţii de odihnă, meditative, aşa zişii
"Gânditori" de la Târpeşti sau de la Cernavodă, piese care care sunt mai
expresive şi din punct de vedere al gesturilor.Tot în neoliticul dezvoltat
încep să apară reprezentările masculine, dar ele rămân rare.
Cultura Vinca are reprezentări plastice mai speciale. Este de remarcat
schematismul în modelare, fiind două tipuri de statuete mai frecvente:
cele prismatice şi cele în formă de coloană. Detaliile anatomice, cu
excepţia triunghiului sexual, par a fi destul de neimportante. Se pune un
mare accent pe faţă. Foarte multe statuete au o mască triunghiulară sau
pentagonală pe faţă, mai rar în mână (Liubcova). În eneoliticul târziu,
cultura cu cea mai bogată plastică este Cucuteni, care se caracterizează
prin foarte multe modelări standard. Canonul diferă de la o etapă la alta.
Iniţial este preluat modelul precucutenian, cu solduri dezvoltate, ulterior
apar reprezentările foarte schematice de tip en violon sau statuetele foarte
zvelte, cu capul perforat. Sunt foarte bine reprezentate numeric în faza A
statuetele în poziţe şezândă, adeseori asociate cu scaune sau
tronuri miniaturale din lut. Există şi destul de multe reprezentări
masculine, caracterizate prin portul unei centuri sub talie şi a unei
diagonale pe piept, sau reprezentări considerate a fi androgine. Cultura
Gumelniţa surpriunde pentru că nu are modelări standard în lut, piesele
având caracter de unicitate. Doar reprezentările antropomorfe din os, cu
funţionalitate de pandantive, sunt standardizate. La nivelul neoliticului
există şi statuete feminine de excepţie. Am aminti motivul zeiţei gravide-
prezent la Pazardjik- in arealul culturii Karanovo VI sau aşa zisa "zeiţă-
broască", probabil în poziţie de naştere. Majoritatea pieselor sunt de mici
dimensiuni, modelate din pasta fina. Pentru piesele culturii Cucuteni s-a
făcut afirmaţia că ar avea în pastă cariopse de cereale. Rămâne de văzut
dacă seminţele apar accidental sau intenţionat. Există şi statui sau busturi
de statui de mari dimensiuni, montate pe socluri, care fac parte din
ansambluri arhitectonice de cult. Se cunosc mai ales din ariile culturilor
Vinca (sanctuarul de la Parţa) şi Cucuteni. Contextele în care au fost
descoperite statuetele antropomorfe sunt foarte importante, ele putând
aduce precizări cu privire la funcţionalitatea pieselor. Foarte multe piese
nu au, din păcate, contexte precizate. Numeroase exemplare provin din
stratul de cultură al unor aşezări sau din gropi. Pentru arie Cucuteni s-a
făcut observaţia că acestea din urmă (cele din gropi) sunt întotdeauna
piese fragmentare, drept pentru care se crede că erau desacralizate.
Spargerea putea fi accidentală, dar şi intenţionată, având loc după
terminarea unei ceremonii în care statuetele au fost folosite în chip de
recuzită. Alte statuete provin din contexte profane, mai ales din locuinţe,
de obicei din zona vetrei, a cuptorului sau a altarelor cruciforme din aria
Cucuteni. De asemenea, contextul poate fi unul sacru. Din arie Cucuteni
se cunosc multe statuete care au fost descoperite în sanctuare, dispuse pe
laviţe sau podiumuri din pământ cruţat, lângă râşniţe sau vetre. În fine,
trebuie amintit si că unele statuete provin din contexte funerare. Doar în
două arii culturale ne întâlnim cu practica depunerii de statuete în
morminte: cultura Hamangia (necropola de la Cernavodă şi Durankulak)
şi ultima subfază a culturii Cucuteni (faza B3- in necropola de la
Vâhvatinţi)

INTERPREAREA STATETELOR ANTROPOMORFE

Interpretarea statuetelor rămâne, de cele mai multe ori, ipotetică, fără

prea mari şanse de confirmare, piesele fiind considerate adesea a avea un
cod pierdut. Există tot felul de atitudini în literatura arhologică faţă de
plastica antropomorfă. Spre exemplu, in perioada stalinista şi chiar post-
stalinista, cercetătorii ruşi considerau figurinele antropomorfe
drept jucării pentru copii. Religia, exlusă din comportamentul omului
contemporan şi considerată un opiu pentru popor, era exclusă sau îi era
diminuat rolul şi atunci cand era vorba de comportamentul omului
preistoric. De foarte multe ori, tot ceea ce este plastică antropomorfă
feminină, fără deosebire de context, este interpretat mecanic ca fiind
expresia unui cult al fertilităţii şi fecundităţii, care trebuie să fi avut un
rol proeminent în neolitic, o dată cu apariţia cultivării plantelor şi a
domesticirii animalelor. Din literatura romănească, la Eugen Comşa este
evidentă această atitudine, el considerand că plastica antropomorfă
feminină are drept obiect de reprezentare Marea Zeiţa Mamă. Există însă
şi atitudini mai curajoase şi nuaţate, desigur foarte expuse unor critici
sceptice. In general, s-a încercat reconstituirea gândirii religioase şi a
panteonului neolitic din două direcţii opuse, cronologic vorbind. Pierre
Lévêque, spre exemplu, crede că mitologia grecească poate fi cheia
descifrării religiei neolitice, pentru că rădăcinile ei trebuie să coboare
mult în timp, pana in perioada preistorica. Ca atare, spune el, sansa
noastra de a cunoste religia neolitica porneste de la cunoasterea si
intelegerea religiei grecesti. Marija Gimbutas dimpotrivă, crede că a
existat o continuitate între religia şi simbolurile religioase paleolitice şi
cele neolitice, în ciuda faptului că tipul de economie este fundamental
altul. Autoarea ignoră faptul că cele dintâi reprezentări plastice apar
în Orient, unde nu există antecedente din paleolitic, iar în Europa
Centrală, unde există reprezentări antropomorfe în paleolitic, nu există o
plastică neolitică antropomorfă timpurie, iar pictura rupestră tipică
paleoliticului dispare fără urmă. Ca atare nu prea exista elemente de
continuitate intre cele doua epoci nici in Orient, nici in Europa. Ea
reconstituie chiar un panteon neolitic reprezentat prin destul de multe
zeităţi, de obicei de sex feminin, cum ar fi: Zeiţa-pasăre- un hibrid cu cap
de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa naşterii şi a vieţii, Zeiţa
gravidă, Zeiţa regenerării şi transformării. Sunt total neclare atributele şi
atribuţiile acestor zeiţe care, de multe ori, par sa se suprapuna. După
aceeaşi autoare, zeii masculini sunt puţini. De obicei principiul masculin
este reprezentat de un animal sălbatic (taurul sau bucraniul sau numai
cornul, de exemplu) sau de reprezentările de phalusuri. În general,
discursul autoarei este destul de slab argumentat şi a dat naştere unor
interpretări forţate, surse de inspiraţie pentru tot felul de diletanţi. O altă
atitudine este cea a lui Vladimir Dumitrescu care este foarte rezervat şi
care, de fapt, ocoleşte definirea religiei neolitice. V. Dumitrescu se
refugiază în studiul dintr-o perspectivă artistică a plasticii antropomorfe
şi zoomorfe, drept urmare publică mai multe cărţi pe această temă: Arta
preistorică în România, Arta neolitică în România, Arta culturii
Cucuteni. Autorul abuzează prin descrieri nesfârşite, urmate de prea
puţine concluzii despre credinţele religioase. Greşeala lui Vladimir
Dumitrescu este aceea că integrează în ceea ce se numeşte artă piese
antropomorfe cu modelare canonică, care sunt clar răspunsuri la o
comandă religioasă şi care limitează cvasi- total libertatea de creaţie a
artistului, piesele devenind de fapt nişte produse meşteşugăreşti,
artizanale care nu au nimic comun cu obiectul de artă, care, prin definiţie,
presupune unicitatea. În general, autorul este adept al teoriei ex oriente
lux, deci consideră că neoliticul european este tributar Orientului, care
are, din toate punctele de vedere, un avans cronologic de doua milenii.
Potrivit lui, spaţiul balcanic este indisolubil legat de Asia Mică şi Orient
în general. Drept urmare, religia neolitica din Romania are, dupa
Vladimir Dumitrescu, similitudini cu cea din Orientul Apropiat.

O atitudine interesantă şi nuanţată faţă de plastica antropomorfă neolitică

o are, în literatura romănească mai nouă, Dan Monah. El face
un meritoriu efort de înţelegere a religiei neolitice, pornind de la
artefactele arheologice şi contextul lor de descoperire. Are o atitudine
creatoare, dar care uneori rămâne vizibil dependentă de interpretările
Mariei Gimbutas, ale lui Melaart sau ale lui Mircea Eliade, ultimul
cercetător al religiilor dintr-o perspectivă etnoculturală, care a studiat
foarte puţin artefactele arheologice. Totuşi, are o gândire pozitivă şi mai
prolifică în planul ideilor, care îndeamnă la descifrarea plasticii
antropomorfe în funcţie de contextul arheologic, în funcţie de sexul,
dimensiunea, detaliile anatomice sau gestica statuetelor. Există bănuiala
că unele statuete nu-i reprezintă neapărat pe zei, ci poate pe muritori în
poziţie de adoraţie. În această categorie ar intra mai ales statuetele cu
braţe îndoite din cot şi ridicate în sus. Vadimir Dumitrescu excludea
posibilitatea să fie vorba de adoratori pentru că, spunea el, toate
statuetele sunt feminine, fapt ce ar duce inevitabil la concluzia că bărbaţii
sunt lipsiţi de fervoare religioasă. Statuetele androgine au fost
considerate de Dan Monah ca reprezentând o divinitate primordială care
avea capacitatea de autoreproducere. Piesele de mici dimensiuni, din os
sau din aur, au avut în mod clar funcţionalitate de pandantive şi se
bănuieşte că au fost folosite pentru caracterul lor magic, pentru calităţile
lor apotropaice. Piesele perforate sugerează că ele erau fixate pe
suporturi sau pereţi. Piesele din morminte ar putea fi puse în legătură cu
o divinitate protectoare a morţlor. Decorul unor statuete cucuteniene a
fost interpretat de Gh. Buţureanu ca indiciu de tatuaje, de alţii ca aducând
aminte de feşele în care erau înfăşurate mumiile egiptene sau ca
indicând muşchii, detaliile anatomice si piesele de vestimentaţie. Iată,
deci, că interpretările sunt foarte deosebite si atunci cand este vorba de
decorul statuetelor. Se crede ca sistemul religios neolitic era unul dual,
bazat pe două principii contrare şi complementare: cel masculin şi cel
feminin. Principiul masculin este mai puţin pregnant si adesea se ascunde
sub reprezentări de tauri, coarne, phalusuri. Dualismul ar fi dovedit de
reprezentările androgine si de scenele de hierogamie (frecvnte în arie
Cucuteni, la Truşeşti spre exemplu). Potrivit lui Mircea Eliade,
androginia ar exprima totalitatea şi coincidenţa contrariilor. Principiul
feminin este redat mai explicit prin statuete antropomorfe feminine, dar
şi prin simboluri: rombul, spre exemplu. Legătura reprezentărilor
feminine cu fertilitatea ar fi sugerata prin reprezentări de femei gravide,
în poziţie de naştere sau cu o ramură pe pântec (arie Cucuteni), dovadă că
pantecul este asimilat cu glia fertilă. O altă ipostază ar fi aceea de femeie
strămoaşă. Este vorba de reprezentările de femei bătrâne, cu sânii căzuţi.
Se spune adesea că principiul masculin ar fi secundar deoarece,
procentual, reprezentările masculine sunt puţine şi par a avea o poziţie
subordonată. Principiul masculin este redat pars pro toto, prin convenţie.
Adică sub formă de coarne, phalusuri, bucranii. Este greu de crezut că
principiul masculin ar fi fost socotit secundar. În fond, biologic vorbind,
principiul masculin este mai prolific decât cel feminin, continuitatea
speciei bazându-se pe existenţa a cât mai multor femei. Fără îndoiala că
religia s-a împletit cu magia. Printre ritualurile magice de la nivelul
neoliticului se număra depunerile de bucranii în gropi, în ariile Boian şi
Precucuteni. Reprezentările de animale sunt legate şi ele de practici
magice pentru succes la vănătoare sau pentru sporirea turmelor.

ALTE PIESE DIN RECUZITA DE CULT (PARAPHERNALIA)

Au fost identificate o serie de pise care au fost utilizate ca recuzită în

ceremonii religioase:
1. Piese de mobilier miniaturale din lut. Cele mai frecvente sunt măsuţele
cu patru picioare sau scaunele şi tronurile, tipice, mai ales, pentru
culturile Starcevo-Criş şi Precucuteni. Adesea scaunele Precucuteni au
spătare modelate în formă de coarne, posibil o întruchipare a simbolului
masculin.
2. Altare miniaturale- arată exact ca măsusuţele, dar au o cupă fixata în
centru.
3. Zuruitori din lut, modelate adesea în formă de păsări, cu pietricele în
interior. Sunt destinate unor ceremoni însoţite de muzică. Se cunosc mai
multe piese din aria culturii Gumelniţa.
4. Phalusuri din lut. Se cunosc din arie Cucuteni. Se crede că erau
folosite în cursul unor orgii sacre, în oficierea unor ritualuri pentru
fertilitate.

5. Machete de construcţii (de case sau sanctuare sau hambare). Se

întâlnesc în ariile culturilor Vinca (8 buc. la Turdaş), Cucuteni
(Kolomišcina, Popudnia, Šuškova), Gumelniţa, Stoicani Aldeni. S-a
crezut că sunt machete de case, cu caracter profan sau căsuţe ale
spiritelor protectoare sau ale strămoşilor. Nicolae Vlassa a lansat ipoteza
că sunt recipiente pentru păstrarea unor rezerve intangibile de cereale,
deci un fel de hambare simbolice, în care se păstrau seminţele în ideea de
a fi sacralizate în cadrul unor ceremonii religioase care aveau ca scop
asigurarea fertilităţii solului. Ideea i-a fost sugerată de unele ritualuri
cunoscute din Grecia clasică. Asfel, se ştie că exista o sărbătoare
patronată de zeiţa Athena în care erau arse cereale pe vatră. Cenuşa
rezultată era apoi amestecată cu seminţele destinate însămânţării. Tot din
Grecia se cunoaşte o sărbătoare numită Kalligenia, în cinstea Demetrei,
ocazie cu care se proceda într-un mod similar . În aria culturii Cucuteni
se cunosc nişte reprezentări de sanctuare deschise, fără acoperiş, la
Ghelăieşti şi Podei-Tg. Ocna. Sunt circulare , iar în interiorul lor au fost
descoperite statuete, tronuri, jertfelnice si râşniţe. Sunt considerate a
reprezenta casa ideală, locuinţa familiei celeste.
6. Vase pentru libaţii. Aceste vase sunt prevăzute cu un cioc sau o ţeavă.

7. Vase antropomorfe care fie că sunt modelate în forma trupului uman,

fie au figurate pe gât detalii anatomice ale feţei umane. Cele mai
spectaculoase vase antropomorfe se cunosc din aria culturii Gumelniţa
(Zeiţa de la Vidra, vasul de la Sultana). Din aceeaşi arie se cunosc multe
vase care sunt susţinute de reprezentări antropomorfe. Din aria culturii
Cucuteni provin suporturi de vas de tip horă: Frumuşica, Ipoteşi, Larga
Jijia, Traian.

Sunt de obicei 6 siluete feminine, foarte stilizate, înlănţuite într-un dans

ritual . O altă serie de vase sunt vase comune care au însă pe ele
reprezentări în relief de siluete umane, redate foarte schematic. Le-am
aminti în chip special pe cele din aria culturii Cucuteni care reprezintă
scene de acuplare (celebrul vas de la Brânzeni).

CLADIRI DE CULT

Cel mai vechi sanctuar a fost descoperit de Gh. Lazarovici în aria

culturii Vinca, la Parţa (jud. Timiş). De fapt este vorba de două sanctuare
suprapuse, unul de 12,5x 7 m, altul de 11x 6, 6 m. Cel de-al doilea ar fi
avut doua incaperi: asa zisa camera a altarului si o camera destinata
ofrandelor. In camera altarului se aflau doua statui lipite, una feminina si
alta masculina, cu cap de taur, deci un cuplu pus in legatura cu
fertilitatea. În interiorul sactuarului au mai fost descoperite vetre
portative, tăvi pentru ofrande, vase de cult antropomorfe şi
zoomorfe. Unul dintre peretii sanctuarului avea un orificiu prin care se
face afirmatia ca ar fi patruns soarele in ziua solstitiului de primavara si
de toamna si ar fi luminat perfect altarul, motiv pentru care sanctuarul ar
fi fost si un fel de calendar solar, indirect agrar. De la Căscioarele se
cunosc alte două sanctuare. Primul, cel mai vechi, aparţine fazei Spanţov
a culturii Boian. Este o clădire cu doua încăperi, de 16 x 10 m, cu pereţii
pictaţi. În interiorul clădirii au fost descoperite două coloane tronconice
din lut, de aproximativ 2 m înălţime, pictate, care au fost refăcute în 3
rânduri. Despre coloane se crede că nu au avut funţionalitate
arhitectonică, Vl. Dumitrescu întemeindu-şi pe ele ipoteza existenţei unui
cult al coloanei, privită ca axă a lumii, ca mijloc de legătură între
pământeni şi divinitate. Pe acelaşi loc, probabil devenit deja sacru, a
existat şi un sanctuar mai tărziu, care a aparţinut culturii Gumelniţa.
Aşadar şi la Parţa şi la Căscioarele locul destinat sanctuarului este
folosit o lungă perioada de timp, o dată folosit în acest scop el devine
sacru. Alte sanctuare se cunosc din ariile culturilor Precucuteni, Petreşti
şi Cucuteni. Din arie Precucuteni este de amintit sanctuarul de la
Sabatinovka, de formă rectangulară, prevăzut cu un cuptor, lângă care au
fost descoperite 5 râşniţe şi 5 statuete feminine antropomorfe. Pe o latură
a sanctuarului se afla o laviţă din pământ cruţat pe care au fost găsite 16
statuete feminine, tronuri miniaturale din lut şi vase. O altă piesă
interesantă, aflată în interiorul sanctuarului, este un tron din lut în
mărime naturală. Din arie Petreşti se cunosc sanctuare la Ghirbom şi
Pianul de Jos. In arealul culturii Cucuteni s-au descoperit mai multe
clădiri sau complexe de cult. La Mărgineni a fost dezvelită o clădire care
avea în interior un cuptor terminat în partea superioară cu un suport ce
purta un cap antropomorf din lut. La Truşeşti-Tuguieta, din 93 de
constructii se crede că 6 au fost clădiri de cult pentru că în inventarul lor
au fost descoperite statui monumentale din lut. O altă serie de descoperiri
au fost interpretate ca fiind machete ale unor construcţii de cult. Ele se
cunosc din aria culturii Gumelniţa- la Căscioarele-, dar mai ales din arie
Cucuteni-Tripolie. În această din urma arie culturală există atât modele
de sanctuare acoperite, ca de exemplu cel de la Kolomişcina, cât şi
deschise, fără acoperiş, ca cele de la Popudnia, Šuškova şi Ghelăieşti. Ele
au în interior statuete antropomorfe, râşniţe, vetre cruciforme
(jertfelnice), cuptoare. Piesele au fost interpretate atât ca locuinţe profane
(Vl. Dumitrescu), cât şi ca locuinţe ideale ale familiei celeste (Marija
Gimbutas, Dan Monah). Alte descoperiri din arie Cucuteni au fost
interpretate ca fiind complexe de cult. La Ghelăieşti, spre exemplu, au
fost descoperite într-o clădire 6 vase dispuse în cerc, având în centru
un vas aşezat cu fundul în sus, sub care se aflau 4 statuete antropomorfe.
4 statuete acoperite cu un vas, asociate cu un vas de libaţii, sunt
cunoscute de la Buznea, iar la Văleni au fost descoperite pe podeaua unei
locuinţe 5 phalusuri din lut. Toate acestea au fost considerate a fi
complexe de cult.Există şi amenajări destinate cultului în cadrul unor
locuinţe. Spre exemplu, la Poduri (cultura Precucuteni) a fost identificat
un vas depozit, care conţinea 13 tronuri miniaturale din lut şi 21 de
statuete antropomorfe, care erau acoperite cu paie. Se crede că este vorba
de piese de cult care erau depozite în intervalul dintre două ceremonii
religioase. Apariţia sanctuarelor este un semn că gândirea religioasă se
constituie într-un sistem coerent, este un indiciu al apariţiei zeilor
comunitari sau tribali. Nu este desigur exclus ca, în continuare, să existe
si zei casnici, protectori ai casei sau familiei.

MANIFESTARI CU CARACTER RELIGIOS

Este clar că o serie de gesturi religioase nu au lăsat urme identificabile

arheologic, fapt pentru care ele ne rămân necunoscute. Printre formele de
manifestare religioasă au fost, totuşi, identificate unele, precum ofrandele
de întemeiere a unor construcţii. Ele sunt dovedite de descoperirea unor
depozite de vase depuse în gropi, peste care au fost ridicate mai apoi
clădirile. Există chiar unele situaţii, în arie Cucuteni, care au fost
interpretate a fi sacrificii umane pentru întemeierea unor clădiri. Sub o
locuinţă de la Glina, din aria culturii Boian, a fost descoperit un schelet
de copil care e considerat tot o ofrandă de întemeiere.Tot printre
manifestările rituale trebuiesc amintite dansurile. Practicarea lor este
sugerată de figurine antropomorfe suprinse în paşi de dans-la Ipoteşti
( cultura Cucuteni-figurină masculină) sau de vasele de tip horă. Este
apoi bănuită desfăşurarea unor ceremonii în care muritorii purtau măşti
prin care se identificau cu zeii în cadrul unor spectacole dramatice care
reactualizează timpul primordial sau care interpretează mituri
cosmogonice. Practica este bănuită mai ales pentru arealul culturii Vinca,
în aria căreia au fost descoperite foarte multe statuete care poartă o mască
pe faţă. Ritualurile orgiastice pentru fertilitate şi fecunditate sunt
sugerate de descoperirea, mai ales in aria culturii Cucuteni, unor
phalusuri din lut sau de redarea pe unele vase a unor scene de acuplare.
METALURGIA BRONZULUI ÎN EPOCA BRONZULUI SI A
FIERULUI

Practicarea metalurgiei bronzului de catre o populatie presupune:

1. Existenta minereurilor de cupru si a altor minereuri care contin cositor
sau un înlocuitor al acestuia (arsen, antimoniu);
2. Posibilitatea de a depista aceste minereuri;
3. Cunoasterea tehnologiilor de exploatare a minereurilor;
4. Executarea unor operatii preliminare reducerii;
5. Cunoasterea procedeelor de reducere a minereurilor pentru obtinerea
cuprului;
6. Alierea, înnobilarea cuprului cu alte metale (cositor=staniu, antimoniu,
arsen, plumb);
7. Turnarea aliajului în tipare pentru obtinerea pieselor
Acestea ar fi conditiile si operatiile care trebuiesc cunoscute. Totusi
exista zone care nu detin minereuri, nu le exploateaza, nu le reduc si,
totusi, ele au creat piese originale din bronz, apelând la importul de
materii prime. Centrele de inventie a metalurgiei sunt Anatolia, Iranul,
China, Tailanda si America. Initial s-a practicat, începând din mil. 7,
prelucrarea la rece a cuprului nativ prin ciocanire, iar din mil. 5 în
Anatolia (la Can Hasan) începe a se prelucra arama la cald, prin turnarea
în tipare. Primele bronzuri sunt de fapt pseudo- bronzuri pentru ca sunt
aliaje care contin, în loc de staniu, arsen. Ele apar pentru prima data
în zona caucaziana si în Anatolia. Se crede ca primele bronzuri sunt
aliaje întâmplatoare, deoarece în natura se gasesc minereuri care contin si
cupru si arsen. Aceste minereuri puteau fi lesne depistate
deoarece arsenul emana un miros tipic, asemanator celui de usturoi. Este
posibil ca un centru independent de inventie a metalurgiei bronzului sa fi
existat si în Franta unde se cunosc pseudo-bronzuri timpurii, care sunt
aliaje ale cuprului cu antimoniul, în zona Frantei fiind
frecvente asocierile naturale în minereuri a cuprului cu antimoniul. Pe
teritoriul României, primele bronzuri arsenizate apar în epoca de tranzitie
de la neolitic la epoca bronzului, deci post 3800 a. Chr. , fiind piese de
import din zona caucaziana, aduse în spatiul nostru de populatiile
nomade, estice.

MINEREURILE

Cuprul se gaseste în stare nativa sau sub forma unor minereuri, în

combinatie cu alte elemente chimice, sub forma de oxizi, sulfuri, etc. Pot
fi enumerate :
1. Cupritul= oxid de cupru- Cu2O
2. Calcozina= sulfura de cupru- Cu2S
3.Calcopiritul= sulfura de cupru si fier-Cu FeS2
4.Malachitul=carbonat bazic de cupru - Cu2(OH)2CO3
5.Azuritul, bornitul, brochantitul, covelina, cubanitul, tenoritul,
tetraedritul.

Minereurile de cupru exista în multe zone din Europa, dar, din pacate,
chiar daca ele au fost exploatate în preistorie, azi nu mai exista dovezile
ca ele au fost extrase deoarece exploatarile ulterioare, adica din epoca
romana, medievală sau modernă, au distrus, de obicei, urmele de
extractie preistorice. În România exista minereuri de cupru în Banat, în
Muntii Banatului (Moldova Noua, Ciclova Româna) si Poiana Rusca
(Ruschita), în Oltenia ( la Baia de Arama), în Moldova (la Fundu
Moldovei), în Apuseni, în Dobrogea ( la Altîn Tepe - malachit), în SE
Transilvaniei, in zona Ciuc-Harghita (Balan), în Maramures. La sud de
Dunar,e în Muntii Miroc si Stara Planina sunt atestate rezerve bogate de
minereuri de cupru. Este important de precizat ca exista si cupru nativ în
Banat, la Dognecea, Moldova Noua, Oravita, Sasca Montana, dar si la
sud de Dunare la Majdanpeck, Reskovica, Rudna Glava, care puteau fi
folosite în conditiile în care unele populatii nu detineau o tehnologie
avansata, care sa le permita reducerea minereurilor complexe. Din
păcate, cele mai multe minereuri se găsesc în filoane cu adâncime mare.
Mai lesne de exploatat trebuie să fi fost minereurile din Banat (Moldova
Noua, Sasca Montana, Ciclova, Dognecea) care se găsesc şi în filoane de
suprafaţă.

Staniul sau cositorul se gaseste în natura sub forma de casiterit, un oxid

al staniului, dar este o materie prima deficitara în intreaga Europa. Este
probabil motivul pentru care s-au folosit pentru înnobilarea cuprului alte
metale. Rezerve de casiterit sunt atestate în Franta (Bretagne), Anglia de
SV, Saxonia si Boemia. La noi nu exista acest minereu decât sub forma
unor vagi urme în Munţii Apuseni.

Arsenul (nr. atomic 33) se gaseste în stare nativa sau în combinatii cu

sulful, cum ar fi realgarul (minereu de culoare portocalie), arsenopiritul
sau auripigmentul (sulfura de arsen, de culoare aurie). Arsenul nativ este
atestat la Oravita si Ciclova Româna, în Banat, iar sub forma de compusi
exista tot în Banat, dar si în NE Serbiei (Rudna Glava).

Antimoniul sau stibiul se gaseste în natura sub forma unor compusi, cel
mai important fiind stibina, o sulfura de antimoniu. Cele mai importante
resurse din Romania sunt cele din Maramures.

Plumbul se gaseste sub forma de sulfuri, cea mai importanta fiind galena
( PbS).

Este clar ca, teritoriul actual al Romaniei si zonele limitrofe Romaniei,

sub aspectul materiilor prime, ofereau populatiilor traitoare in acest
spatiu sansa practicarii metalurgiei, sinugura problema fiind aceea a
procurarii prin schimb a cositorului.
IDENTIFICAREA MINEREURILOR

Pentru a putea fi exploatate, minereurile trebuiau mai întâi a fi depistate.

Este foarte probabil că erau căutate filoanele de suprafaţă, care apoi erau
deosebite şi alese în funcţie de culoare, fiecare având una specifică:
malachitul-verde, azuritul- albastru, calcopirita- aurie, cupritul- roşie.
Minereurile cu conţinut de arsen ar fi putut fi relativ usor identificate
datorită mirosului lor pregnant de usturoi.

EXTRACTIA MINEREURILOR

Tehnicile de exploatare a minereurilor sunt relative greu de reconstituit

pe cale arheologica. Pentru România nu există nici o dovadă directă de
exploatare preistorică. Un eventual indiciu indirect ar putea fi doar un
ciocan preistoric din piatră descoperit într-o mină auriferă de la Căraci.
Exista putine exceptii pentru Europa, din Tirolul austriac, la Mitterberg,
unde este dovedita o exploatare preistorica sau din Serbia (la Rudna
Glava) si Bulgaria (la Aibunar), ultimele doua din neolitic. Pornind de la
constatările de aici, dar şi de la unele surse scrise din antichitate (Caesar,
spre exemplu, care a consemnat modul cum se exploatau minereurile în
Galia) procedeele de exploatare pot fi, totuşi, bănuite. Cu siguranţă,
oamenii şi-au valorificat experienţa dobândită la extragerea silexului.
Problema era că majoritatea filoanelor de minereu de cupru se aflau la
adâncime. Mai usor de exploatat par a fi fost filoanele de la Moldova
Nouă, Ciclova, Sasca şi Dognecea, care prezentau avantajul că, uneori,
erau la mică adâncime. Extractia minereurilor se banuieste a se fi facut
prin incendierea zacamântului si stropirea lui cu apa sau cu un acid
(acidul acetic= vin). Un indiciu în acest sens ar fi marturiile lui Caesar
pentru exploatarile din perioada preromana din Galia. Ca atare, puteau fi
exploatate doar zacamintele de suprafata sau de mica adancime. Dupa
incendiere si stropire, datorită şocului termic, apareau fisuri în roca si se
puteau face cu mai multa usurinta puturi verticale pentru extractie,
eventual santuri (pseudo-galerii) cu adâncimi ce puteau ajunge la 20 m
sau chiar 40-42 m, cum s-a constatat la Kargaly, în zona Uralilor. Puturile
verticale sunt atestate în NE Serbiei, la Rudna Glava, unde se exploata
înca din chalcolitic malachitul, care avea în componenta arsen. Alte
exploatari miniere se cunosc la Aibunar, lânga Stara Zagora, în Bulgaria,
unde s-a exploatat azuritul si malachitul la nivel de Karanovo VI
(Gumelnita). La Mitterberg sunt cunoscute puturi si santuri prevazute cu
sisteme de ventilatie, santuri care au fost consolidate cu scânduri din
lemn, iar dupa exploatare au fost umplute cu muschi si lut spre a
impiedica prabusirea peretilor. Iluminarea se facea cu ajutorul tortelor,
coborârea era asigurata de scari din lemn, iar scoaterea la suprafata a
minereului se facea cu ajutorul unor saci, chiar si acestia conservati.
Calculele au relevat ca se foloseau 40 de mineri, asistati de 30 de
muncitori care asigurau transportul spre locul de reducere, aflat destul de
aproape. Pentru exploatare se foloseau picuri din corn. Santurile sunt
atestate în zona asiatica, în mai multe situri din Tadjikistan si, cum am
precizat deja, la Kargaly. Tot din Tadjikistan se cunosc topoare de
minerit neslefuite, din piatra dura. Pâna în epoca romana nu sunt atestate
galeriile subterane.

OPERATII PRELIMINARE REDUCERII

Înainte de reducere, minereurile extrase treceau pin mai multe operatiuni:

spalarea, pentru eliminarea componentilor pamântosi, maruntirea,
măcinarea si prajirea, pentru deshidratare si eliminarea componentilor
pamântosi care mai ramâneau dupa spalare. Prajirea se realiza pe vetre
deschise. Astfel de vetre sunt atestate pe Cetatea nr. 1 de la Năeni, jud.
Buzău, in arealul culturii Monteoru. Măcinarea se făcea cu ajutorul unor
zdrobitoare şi râşniţe din piatră

REDUCEREA

Procedeele concrete de reducere pot fi cu greu deduse deoarece nu s-au

pastrat cuptoare pentru reducerea minereului de cupru, fapt explicabil
pentru ca cuptoarele de reducere erau utilizate o singura data, dupa care
erau distruse pentru a putea fi recuperat metalul. Nici macar cuptoare
distruse nu se cunosc, datorita faptului ca ele erau cu siguranta amplasate
departe de asezari, în apropierea locurilor de extractie, de cele mai multe
ori zone cu relief înalt, ca atare greu de identificat prin cercetari
arheologice de suprafata. Amplasarea în apropierea locurilor de extractie
era justificata caci randamentul la reducere era destul de scazut si
trebuiau foloste cantitati foarte mari de minereu pentru obtinerea unor
cantitati mici de cupru. Mijloacele de transport, carele, nu puteau face
fata cantitatilor foarte mari de minereu. În plus, era nevoie si de cantitati
mari de combustibil care întretinea arderea, mult mai lesne de procurat în
locurile de extractie, caracterizate, de obicei, prin relief înalt, cu peisaj
silvestru. Se cunosc cuptoare de redus minereul doar accidental de la
Agados în Niger, databile în jur de 2000, de la Abu Matar, lângă
Beersheba, în Israel, de la Vučedol, din Serbia, de la Mitterberg, Ramsau
şi Mühlbach din Austria, de la Bedollo, in Italia şi de la Aegina Kolonna.
Procesul de reducere poate fi reconstituit prin analogie cu reducerea
minereului de fier, practicata mai târziu si de pe urma careia s-au pastrat
mai multe cuptoare de redus caci, în timp, fusesera aduse noi
perfectionari, care permiteau recuperarea lupei de fier, fara a mai fi
necesara distrugerea cuptorului. Cuptoarele (furnalele) trebuie ca aveau
peretii grosi, din piatră şi lut si erau, mai mult sau mai putin, adâncite în
sol. Erau de forma cilindrica sau tronconica si erau prevazute cu o gură
de alimentare în partea superioară şi o perforatie în partea inferioara, prin
care se introduceau foalele pentru activarea arderii cu oxigen. Foalele se
compuneau din burdufuri de piele, terminate cu o teava din lut, care era
întrodusa în orificiul cuptorului. Cuptorul era umplut cu straturi
succesive de minereu si combustibil (carbune de lemn, numit mangal).
Avea loc o ardere oxidantă care era întreţinută iniţial de cărbune, apoi de
sulful conţinut în minereu. Această primă ardere avea ca scop eliminarea
sulfului. Se obţinea un produs metalurgic intermediar între minereu şi
produs finit, numit mată, care conţinea sulfuri. Primii care se topeau si se
zgurificau erau componentii pamântosi care se scurgeau si se depuneau la
baza cuptorului. În partea superioară se forma o turtă de cupru, care,
după răcire, era recuperată prin spargerea cuptorului.Temperatura de
reducere se ridica la 600-900 de grade. Dupa reducere, cuprul era turnat
în tipare de lingouri, piese semibrute care se îndreptau se atelierele de
turnare a pieselor finite sau puteau fi destinate schimbului la mari
distante. Astfel de lingouri se cunosc sub forma de piele de vitel în lumea
egeeana, de topoare bipene sau de torquesuri în Europa Centrala, de bare
în Germania. În Franta au circulat lingouri de plumb sub forma de
topoare. De multe ori, în spatiul nostru, materia prima a circulat sub
forma de turte din bronz plan-convexe. Se cunosc, de asemenea, bare de
costior. Nu este exclusa nici posibilitatea ca secerile sa fi fost tot un fel
de lingouri. La aceasta supozitie s-a ajuns datorita faptului ca cele mai
multe seceri din depozitele de bronzuri nu au urme de folosire, iar
numarul pieselor descoperite în asezari este extrem de redus, deci este
indoielnica folosirea lor in agricultura. Sub forma de lingouri a circulat
atât bronzul, cât si metalele nealiate: cuprul, plumbul, cositorul.

ALIEREA- ANALIZE METALOGRAFICE

Din păcate, prea puţine piese descoperite în spaţiul actual al României au

fost supuse unor analize metalografice care să le pună în evidenţă
compoziţia. Analizele chimice si spectrale ale pieselor din bronz sunt
extrem de importante, pentru ca, pe baza lor, pot fi denisate zonele de
extractie sau atelierele producatoare. Primele analize chimice in Europa
s-au facut la sf. sec. al XIX-lea. La noi sunt destul de putine analize pe
piese din bronz, facute, în anii '30 ai sec. al XX- lea, de Constantin
Niculescu-Otin si, mai recent, de Eugen Stoicovici. In ultimii ani s-a
creat un laborator pentru analize matalografice si la Muz. National de
Istorie din Bucuresti. Analizele realizate, desi putine, au dus, totuşi, la
câteva concluzii interesante:
1.La foarte multe piese, mai ales la cele timpurii, nu au putut fi observate
stereotipii în ceea ce priveşte procentul de cositor. Se pare că, o lungă
perioadă de timp, meşterii locali s-au aflat într-o fază experimentală, de
căutare a reţetei ideale.
2. Niculescu-Otin a facut primul observatia ca piesele de provenienta
transilvaneana pot fi deosebite de cele extracarpatice prin prezenta,
respectiv absenta, argintului din aliaj.
3. Eugen Stoicovici a observat ca piesele din Transilvania au un procent
mai ridicat de cositor decât cele din Moldova.
4. Procentul de cositor, iniţial foarte mic, devine mai mare în bronzul
mijlociu, semn că s-au găsit mijloace de a se ajunge la resursele de
cositor. Se ştie că casiteritul, minereu care conţine cositor, este o materie
primă deficitară în multe zone din Europa. Cea mai apropiată sursă de
România ar fi Boemia (Slovacia). La noi se găsesc doar vagi urme de
acest minereu, la fel în Serbia, unde a fost pus în evidenţă doar la
Strumica. Grecia miceniană s-a crezut multă vreme că s-ar fi
aprovizionat cu cositor pe cale maritimă, din SV Angliei. Azi este foarte
credibilă ipoteza că s-ar fi apelat la zăcămintele din Afganistan sau Asia
Centrală.
5. Din putinele analize reise ca erau bine cunoscute de catre metalurgisti
proprietatile cositorului, care nu depaseste in aliaj niciodata procentul de
25 %. În general, un bronz de buna calitate are între 5-18 % cositor. Spre
deosebire de alte spaţii, la noi nu a putut fi observată o reţetă strictă a
bronzului. Reteta miceniana presupunea 9 parti de cupru si o parte de
cositor, iar cea egipteana 13 % cositor, restul cupru. Procentul de cositor
influenteaza culoarea si calitatile bronzului. Procentul mic de cositor da
bronzuri de culoare rosiatica. Pe masura ce creste procentul de cositor,
bronzul este mai galben, putând deveni cenusiu când procentul este
foarte mare. Cuprul se topeste la 1085 grade, iar cositorul la 283 grade.
Deci cantitatea mai mare de cositor din aliaj face ca punctul de topire al
aliajului sa fie mai sc|zut. Cositorul influenteaza mult duritatea si
rezistenta bronzului.
6. Procentul de cositor variază în funcţie de categoria funcţională a
pieselor. Pentru podoabe se constată un procent mai mic de cositor, în
timp ce la arme, care trebuiau să fie mai dure, se foloseşte mai mult
cositor.
7. Bronzurile cu antimoniu folosesc ca materie prima stibina din
Maramures. În general la aceste bronzuri, procentul de antimoniu se
situeaza între 6-10 %.

OBTINEREA PIESELOR FINITE

Atelierele de producţie a pieselor finite se aflau, cel mai adesea, în

aşezări. Prezenţa lor este dovedită de descoperirea unor tipare, creuzete,
linguri de turnare, eventual a unor piese semifinite sau neretuşate. Piesele
finite se obtineau fie prin metoda cerii pierdute, fie prin turnarea în tipare
din lut sau piatra. Tiparele din piatră erau mai greu de realizat, dar erau
mai rezistente, putând fi utilizate pentru turnarea mai multor piese. De
multe ori, tiparele descoperite aveau negative de piese diferite şi pe avers
şi pe revers. Ele dovedesc ca nu se poate vorbi de o specializare a
atelierelor pe anumite produse din metal. Metoda cerii pierdute consta în
modelarea piesei dorite din ceara si îmbracarea ei într-o pojghita de lut,
pastrându-se un mic orificiu prin care se turna bronzul incandescent.
Acesta din urma topea ceara si îi lua locul. Dupa racire, era sparta
carcasa din lut si se recupera piesa din bronz. Piesele simple
(strapungatoare, dalti, topoare de tip pana) se turnau în tipare
monovalve, cele mai complicate în tipare bivalve, iar cele de dimensiuni
mari necesitau mai multe tipare (spadele de exemplu) . Pentru turnarea
topoarelor cu disc se foloseau tipare compuse.

RETUŞAREA ŞI DECORAREA

După turnarea pieselor, urma retuşarea. De obicei, cele două valve

folosite la turnare nu erau perfect fixate şi etanşeizate, motiv pentru care,
la îmbinarea celor două valve, pe piesa din bronz rămânea bronz
excedentar sub forma unei excrescenţe, numită bavură. Aceasta se
înlătura cu ajutorul unei dălţi sau prin frecarea cu o gresie. Decorarea se
realiza cu ajutorul unui dorn.

ISTORICUL CERCETÃRII PIESELOR DE BRONZ

Piesele de bronz din România s-au bucurat de mult interes din partea
cercetarii arheologice. Pe plan european apare o colecţie numita
Prähistorische Bronzefunde (PBF), care si-a propus publicarea
exhaustiva a tuturor categoriilor de piese din bronz, pe tari. Din România
au fost publicate, pâna în prezent, secerile (publicate de Mircea
Petrescu-Dâmbovita), bratarile (M. Petrescu Dâmbovita), topoarele
(in doua volume, de catre Alexandru Vulpe), spadele (Tiberiu Bader) şi
fibulele (Tiberiu Bader). Este în lucru volumul consacrat recipientelor
din bronz, ce urmează a fi publicate de Tudor Soroceanu.

DEZVOLTAREA IN TIMP A METALURGIEI

În Grecia, metalurgiştii sunt atestaţi de tăbliţele linearului B. Este

pomenită o categorie de meşteri numiţi ka-ke-u, care sunt specializaţi în
confecţionarea vaselor de bronz. În spaţiul micenian exista un monopol
al materiilor prime care era deţinut de wanax. El distribuia materia primă
meşteşugarlor care erau dependenţi de palat. Tăbliţele pomenesc şi
termenul de ke-ru-sia, care era, probabil, o asociaţie profesionala a
meşteşugarilor. Sunt singurele informatii scrise pe care le avem pentru
acesti specialisti ai bronzului pentru intreaga Europa. Fara indoiala ca
mealurgistii aveau un statut aparte in sanul comunitatilor preistorice. Nu
este exclus ca operatiunile de reducere sa fi fost dublate de ritualuri
magice.

Piesele din epoca bronzului le continua tipologic pe cele din epoca de

tranzitie, deci, din punct de vedere al metalurgiei, nu exista o
discontinuitate între cele doua epoci. Cele mai vechi tipare pentru turnat
au fost descoperite la Leliceni, în aria grupului Jigodin. Este vorba de
valve pentru turnarea unor topoare cu gaură de înmănuşare transversală.
Ateliere timpurii de prelucrare sunt atestate şi în aşezarea de la Pecica, în
nivelurile XII-XIV, în aria culturii Periam-Pecica. Bronzul timpuriu se
caracterizaza prin utilizarea pseudo-bronzurilor, adica a aliajelor care, în
lipsă de cositor, folosesc pentru alierea cuprului: arsen, zinc, plumb.
Tipice bronzului timpuriu sunt, mai ales, piesele de mici dimensiuni,
cel mai adesea podoabe: saltaleoni, pandantive de tip lunula, pandantive-
pieptene, pandantive în forma de coada de rândunica sau pandantive
cordiforme, placute cu capete rulate, aplici in formă de orgă, butoni
calotiformi, diferite tipuri de ace (acul cu cap în forma de pastaie, acul cu
cap biconic, ace cipriote, ace cu cap rulat (Rollennadel)), bratari simple
sau multispiralice, torquesuri. Printre piesele masive se numara unele
arme: pumnalul cu placa de înmanusare sau cu limba la mâner, securile
plate, toporul plat cu marginile ridicate (Randleistenbeil), topoarele cu
prag (Absatzbeil), unele tipuri de topoare cu gaura de înmanusare
transversala (Kozarac, Baniabic), vârfurle de lance. Dintre unelte, mai
frecvente sunt dalţile şi străpungătoarele. Printre culturile cu mai multe
piese de bronz se numara Periam-Pecica. Se cunosc şi câteva depozite de
bronzuri, printre care se numără cel descoperit la Ostrovu Corbului, care
a fost atribuit culturii Glina. Din bronzul mijlociu apar ateliere de turnare
a pieselor de bronz chiar si în arii culturale care nu beneficiaza de resurse
de minereu de cupru, de pilda în aria culturii Tei, la Cernica, semn ca
materiile prime circulau si ajungeau si la populatiile dezavantajate aflate
departe de resursele naturale. În aceasta etapa se diversifica mult
tipologia pieselor din bronz. Apar primele tipuri de spade: Boiu si Apa. O
spada de tip Apa a fost descoperita la Pella, în Macedonia, semn ca acest
tip de piesa avea cautare şi făcea obiectul schimbului la mare distanţă.
Devin mai frecvente vârfurile de lance, care apar accidental înca din
bronzul timpuriu. Cele mai spectaculoase piese sunt, însa, topoarele cu
disc, topoare de lupta, care au fost create undeva în zona Tisei
Superioare. Piesele timpurii se caracterizeaza prin decoruri spiralice
foarte elaborate. Piese provenite din bazinul Tisei au ajuns, pe calea
schimburilor, pâna în zona Mării Baltice. Dintre podoabe se remarca
bratarile masive cu capete desfacute, uneori terminate cu capete în forma
de pecete, bratarile cu capete spiralice, aparatoarele de brat, continuînd sa
existe si pandantivele cordiforme. Se diversifica foarte mult tipurile de
ace: ace cu cap biconic cu gât perforat, ace cu cap discoidal, ace cu cap
în forma de ciuperca. În paralel cu dezvoltarea metalurgiei, creste
considerabil numarul de depozite. Bronzul târziu se caracterizeaza prin
doua tipuri noi de piese: topoarele cu gaura de înmanusare longitudinala
de tip celt si secerile cu buton, cu limba la mâner, cu ciot de turnare sau
cu spin. Dintre ustensile sunt de amintit pensetele si bricele ca elemente
de noutate. Continua dezvoltarea tipologica a acelor. Apar acele cu
nodozitati. Se cunosc foarte multe depozite, este vorba de depozitele de
tip Uriu-Domanesti (in Transilvania), Rîsesti-Baleni (în Moldova) si
Drajna de Jos- Oinac (in Muntenia). Depozitele din seria Uriu
-Domanesti din Transilvania, care probabil apartin culturilor Otomani,
Suciu de Sus si Cruceni-Belegiš, se caracterizeaza, mai ales, prin arme,
cele din seria Risesti-Baleni (cultura Noua) si Drajna-Oinac au în
componenta lor mai ales seceri, eventual şi celturi. Cele mai multe piese
din bronz provin din Transilvania, din ariile culturilor Otomani,
Wiettenberg si Suciu de Sus, unde resursele de materii prime erau mai
mari. Se constata schimbul destul de intens de piese finite: astfel celturi
de tip transilvanean circula si în teritoriul extracarpatic, mai ales în
Oltenia si Muntenia, cu predilectie în zona subcarpatica. Din Dobrogea
lipsesc piesele transilvanene, dar apar adesea piese sudice, venite din
Bulgaria. În Moldova apar frecvent celturile de tip estic (cu doua torti),
venite de peste Prut sau din Ucraina. În Muntenia si Oltenia au fost
descoperite des piese de origine sudica, din Bulgaria, mai ales în zona de
câmpie. Maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului are loc în Ha
timpuriu (Ha A), undeva în intervalul 1200-1100. Caracteristice acestei
etape sunt depozitele din seria Cincu-Suseni, care pot fi atrbuite
grupurilor Bobda-Susani si Gava-Lapus. Unele depozite din aceasta
perioada au în componenta lor mii de piese si cântaresc câteva tone. Este
cazul depozitelor asa-numite de turnatorie de la Uioara, Guterita,
Spalnaca, Aiud. In aceasta etapa se diversifica tripologic celturile. Dintre
podoabe cea mai importanta piesa noua este fibula, aparuta în Ha A. Cel
mai vechi tip este fibula în forma de arcuş de vioara, foarte asemanatoare
unui ac de siguranta si ca forma si ca întrebuintare. Ulterior se vor
dezvolta noi tipuri de fibule, punându-se un accent mai mare pe latura lor
ornamentala, ele având în continuare si un rol utilitar. Printre tipurile
spectaculoase ar fi de amintit fibula pasmenterie, iar mai frecventa este
fibula în forma de ochelari, tipica pentru Ha B. Tot ca elemente de
noutate trebuiesc amintite din Ha A centurile din bronz, cu un
spectaculos decor geometric. Ca piese noi din bronz, în Ha B, sunt de
amintit spadele cu cupa la mâner si spadele cu antene. Tot în Ha B apar
primele arme defensive: coifurile (precum cel de la Piscolt) si scuturile
din piele, cu umbo din bronz. Apar în Ha A, dar mai ales în Ha B si
primele recipiente din bronz, căldarile cu atase cruciforme, cestile si
situlele din bronz. Din Hallstattul mijlociu, Ha C, în depozite încep sa
apara piese din fier, mai ales piese de harnasament (psalii si zabale).
Majoritatea armelor, uneltelor si ustensilelor din bronz sunt înlocuite
treptat cu piese similare din fier. În Ha C, aproape în exclusivitate, în
depozite sunt doar podoabe de bronz. Scade numarul de depozite
începând din Ha mijlociu, iar din Ha D este cunoscut un singur depozit
de bronzuri, cel de la Drencova.

DEPOZITELE DE BRONZURI

Definiţia depozitului

Prin depozit se întelege o depunere intentionata în pamânt, eventual apa,

mlastina sau într-o prapastie, a cel putin doua piese din bronz.
Geisslinger, în definiţia dată depozitelor în 1967, excludea din rândul
depozitelor piesele descoperite în aşezări sau morminte. Alexandru Vulpe
consideră că se poate admite că şi piesele singulare sunt depozite,
deoarece este greu de admis ca ele sunt piese pierdute, ci, cel mai
probabil, sunt depuse tot intenţionat. Practica acestor depuneri a aparut în
eneolitic (depozite de piese de cupru), a continuat in bronzul timpuriu
(depozitul de la Ostrovu Corbului), a devenit frecventa în bronzul final
si a atins apogeul în Ha A. Se cunosc în spatiul nostru peste 500 de
depozite. Practica depunerii de piese din bronz este în regres începând cu
Hallstattul mijlociu si dispare în Ha târziu, ultimul depozit datând din Ha
D (depozitul de la Drencova).

Clasificarea depozitelor
Depozitele pot fi clasificate în functie de mai multe criterii. După mediul
în care a avut loc depunerea pot fi deosebite depozitele uscate (cele
descoperite in pământ, pe înălţimi sau in peşteri) sau umede (descoperite
în mlastini, lacuri sau ape curgatoare). Un alt criteriu de clasificare ar fi
continutul de piese functionale, putând fi deosebite: depozite de arme, de
poadoabe, de unelte, de vase si depozite mixte, care combina doua, trei
sau chiar mai multe categorii functionale. Dupa starea de conservare a
pieselor, pot fi deosebite depozite formate din piese întregi, noi, depozite
din piese întregi, dar cu urme de folosire şi depozite cu piese
fragmentare, scoase din uz. Un alt criteriu ar putea fi modul de dispunere:
direct în groapă, direct în apă sau în vase de lut sau metal. Numarul
pieselor componente si greutatea lor ar putea duce la clasificarea
depozitelor în mici, mijlocii şi mari. Franke Stein, încercând o clasificare
a depozitelor din sudul Germaniei, in 1977, a deosebit trei categorii de
depozite: de materie primă (care conţin turte de bronz, lingouri, coliere
cu valoare de lingou), de piese finite (utilizabile), si de piese fragmentare.
Swed Hansen împarte depozitele în două mari categorii: depozite pure,
care conţin o singură categorie funcţională (respectiv fie numai arme, fie
numai unelte, fie numai piese de port, etc) şi depozite mixte. Dupa tipul
de asocieri pot fi deosebite depozitele simple (cu o singura categorie
functionala), depozite cu asocieri simple (alcatuite din doua categori
funcţionale), depozite cu asocieri complexe (care contin 3 sau 4 categorii
functionale) si depozite eterogene (care asociaza peste 4 categorii
funcţionale).

Pentru zona noastră se poate constata, per ansamblu, că cele mai multe
depozite sunt cele formate din arme, urmate de depozitele de piese de
port şi mai apoi de cele de unelte. Depozitele care conţin piese de
harnaşament, piese din componenţa carului sau depozitele de vase de
bronz sunt destul de slab reprezentate procentual. Depozite simple de
arme există în epoca bronzului şi în Hallstatt, dar ating apogeul
procentual în Hallstatt B1-B2. Interesant este faptul că se pot observa
diferente regionale. Dacă în Transilvania şi Banat, în Bronz D, exista tot
felul de arme în depozite, în Sudul României (Oltenia, Muntenia si
Dobrogea) exista aproape exclusiv topoare de luptă de tip celt, situaţia
fiind foarte asemănătoare cu cea din Bulgaria. În Slovacia, spre
exemplu, predomină spadele. Foarte multe spade au fost descoperite si in
asa zisele depozite umede din Bronz D, descoperite în Transdanubia
(Ungaria, zona de la Est de Dunăre) şi în râul Sava. Varfurile de lance
sunt foarte rare in depozitele de epoca bronzului, numărul lor creşte, însă,
începând cu Hallstatt A. Din aceste exemple reiese cu claritate că există
stereotipii regionale de depunere care este destul de probabil să aibă
legatură cu tehnicile de luptă diferite de la o zonă la alta, tehnici care,
desigur, se schimbă în timp. Pe de altă parte, par a se contura grupuri de
populaţii mai paşnice şi mai războinice. Un lucru extrem de interesant
este acela că o serie de topoare cu disc descoperite în Transilvania, care
teoretic ar trebui să fie considerate arme, nu sunt finisate sau au lama
goală în interior fapt ce le face nefuncţionale, deci ele, in aceste cazuri,
nu trebuie interpretate ca arme ci, mai degrabă, ca piese de prestigiu
(care fac economie de materie primă).

Piesele de port prezente în depozite au legatură cu modele vestimentare.

Se pot constata şi în cazul lor unele diferenţe zonale. În Bronz D, spre
exemplu, în Slovacia predomină acele de podoabă, la Est de Tisa
brăţările, iar la Vest de Tisa apărătoarele de braţ.

Depunerile de seceri în Bronz D sunt tipice pentru SE Transilvaniei şi

pentru Moldova, deci arealului ocupat de cultura Noua, cultura care,
foarte interesant, pare a fi a unor populatii crescatoare de animale, care
practica in mica masura cultivarea plantelor. În Ha A, ele dispar din
Moldova, dar apar, fără a fi prea multe, în Ungaria.

Semnificaţia depozitelor

Întrebarea obsesiva cu privire la aceste depozite a fost care este motivatia

acestor depuneri. Din pacate, este greu de dat un raspuns definitiv, valabil
pentru toate depozitele pentru că 70 % din depozite au fost descoperite în
condiţii rămase neprecizate şi doar 15% provin din săpături arheologice.
Au existat mai multe explicatii. Un celebru cercetator german, Paul
Reinecke, a emis ipoteza ca depozitele au fost îngropate în pamânt în
perioade foarte agitate, de nesiguranta, de conflicte intertribale si
razboaie. Proprietarul îngropa piesele din bronz pentru a le pune la
adapost si în ideea de a le recupera, dupa trecerea pericolului. Un alt
cercetător german, Holste, credea că cele care au provocat masiva
îngropare a depozitelor ar fi fost populaţiile Hügelgräber (populaţiile cu
morminte tumulare) care, aflate in migraţie dinspre centrul spre E şi SE
Europei, ar fi invadat o serie de teritorii, provocând o panică generală.
Ipoteza lui Reinecke a fost îmbratisata de majoritatea cercetatorilor din
România, începând cu Vasile Pârvan. Printre cei care s-au ocupat de
bronzurile din România l-am aminti în chip special pe Mircea Petrescu
Dimbovita, autor al unei carti numită Depozitele de bronzuri din
România, el fiind acela care a definit seriile cronologice de depozite din
România. Desi initial credea ca depozitele au fost ascunse de frica
invadatorilor, mai nou M. Petrescu Dîmbovita are o atitudine mai
nuantata cu privire la motivele care au dus la îngroparea depozitelor, in
sensul ca admite ca ar putea fi votive depozitele de pe inaltimi sau cele
din albiile râurilor. Un alt cercetător român care s-a ocupat de studiul
depozitelor de bronzuri, Mircea Russu, împartea depozitele din Romania
în trei categorii: depozite de turnătorie, formate din piese scoase din uz,
care au aparţinut fie unor comunităţi, fie unor meşteri metalurgişti,
depozite formate din piese noi, nefolosite (atribuibile unor negustori) şi
depozite cu piese întregi, aflate în uz. El consideră ca toate, indiferent de
categorie, au fost ascunse din cauza unor conflicte sau pătrunderi de
populaţii intrusive. O alta cercetatoare celebra, Amalia Mozsolics, din
Ungaria, care a studiat bronzurile din Ungaria şi Transilvania, considera
ca cele mai multe depozite au fost ascunse de teama invaziilor, dar
admite ca unele ar fi fost depozite de turnatorie si altele depozite votive.
În prezent, exista obiectii serioase vis-a vis de ipoteza ascunderii de frică,
deoarece unele depozite au fost descoperite în locuri de unde nu puteau fi
recuperate: albiile raurilor, prapastii, mlastini, lacuri. Apoi au fost
definite serii sucesive de depozite. Daca îngroparea ar fi fost dictata de
conflicte, am putea trage concluzia ca epoca bronzului si Hallstatt-ul sunt
caracterizate de conflicte permanente. Totodata, multe depozite, mai ales
cele din Transilvania, contin arme, ori este ilogic ca o populatie sa
raspunda unui atac îngropâdu-si armele. În nordul Europei, unde
predomină depozitele umede, s-a admis încă din sec. al XIX-lea că
depunerile de bronzuri ar fi depuneri cu caracter sacru. Încet si-a facut
loc ipoteza ca şi depozitele uscate ar putea fi ofrande aduse unor
divinitati. Ideea a venit pornindu-se de la Iliada unde sunt amintiti
razboinici care, pentru succes în lupta, promiteau divinitatilor protectoare
diverse daruri, printre ele si piese de metal de valoare sau cu valoare
simbolica. De asemenea, adesea în Grecia, în apropierea templelor au
fost descoperite adevarate depozite de metale, bothroi sau chalkoteka,
constând din piese de metal depuse ca ofrande. Depozitele de mari
dimensiuni din România au fost interpretate ca fiind depozite de temple,
dar si ca depozite de turnatorie care au apartinut unor mesteri sau unor
comuniati, piesele fiind depozitate (tezaurizate) în ideea de a fi retopite.
Un argument pentru cea de-a doua supozitie ar fi acela ca, uneori, aceste
depozite contin si materie prima neprelucrata, cum ar fi turtele de bronz.
Ca ar fi asa ar fi sugerat si de faptul ca piesele sunt fragmentare, uzate ,
de nefolosit. Totusi, poate functiona si un alt rationament logic: piesele
erau intentionat distruse, pentru a nu fi furate divinitatii dupa depunere.
Depozitele care contin piese nou-noute, fara urme de utilizare, au fost
atribuite de unii cercetători unor negustori itineranti care si-ar fi pus la
adapost marfa în împrejurari critice. Aceasta ipoteza este greu de sustinut
în acele cazuri în care, la Drajna de Jos spre exemplu, s-a constatat o
depunere a pieselor într-o ordine foarte stricta La Drajna secerile din
depozit au fost depuse cu mare minutiozitate, ele descriind un disc solar
cu raze. Este desigur greu de imaginat ca un negustor care era amenintat
a-si pierde avutul, ar fi recurs la un aranjament studiat al pieselor. Un
cunoscut cercetator german, von Brunn, discutând în 1980 despre
semnificaţia depozitelor, afirma că depunerea lor este finalul unei
ceremonii religioase chiar şi atunci când piesele sunt fragmentare cand,
spune el, funcţionează în fapt principiul"pars pro toto".