Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Filosofie

FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ

ONTOLOGIA SACRULUI LA
MIRCEA ELIADE

Titular Curs : Conf. univ. dr. Viorel Cernica

Vrabie Ştefania Doina

GR. 305, AN III,

Studii Europene

Bucureşti
 2011

MIRCEA ELIADE – ONTOLOGIA SACRULUI

CUPRINS

INTRODUCERE ÎN ONTOLOGIA SACRULUI........................................................ 3

CAPITOLUL I.............................................................................................................. 4

Concepţia lui Rudolf Otto

CAPITOLUL II............................................................................................................. 5

Concepţia lui Roger Caillois.

CAPITOLUL III............................................................................................................ 6

Mircea Eliade în opera Sacrul şi Profanul.

CONCLUZII................................................................................................................. 9

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................11

2
 INTRODUCERE ÎN ONTOLOGIA SACRULUI

Universul omului sacru reprezintă un subiect controversat atât pentru un istoric al

religiilor, un etnolog sau un sociolog, cât şi pentru un istoric, un psiholog sau un filosof.
Acest univers, odată cercetat deschide poata spre cunoaşterea omului.
Sacrul este, pentru unii cercetători, nucleul oricărei religii, in̂ timp ce desacralizarea
lumii, ai cărei martori suntem, constituie fenomenul central al modernității ca “ieșire din
religie” (Marcel Gauchet)1.
Poziţia pe care o propune Mircea Eliade în paginile lucrării sale „Sacrul şi Profanul”
este una total opusă fluxului vremii, adică ideii existenţialiste conform căreia omul se face pe
sine, şi se face pe sine prin desacralizarea sa şi a lumii înconjurătoare 2. Însă există
certitudinea că acest om areligios ce într-o stare pură este imposibil să fie gasit, desacralizat şi
aflat într-o continuă desacralizare a lumii sale, păstrează încă anumite trăsături ale lui homo
religiosus „curăţate însă de semnificaţiile religioase”3.
Religia face parte încă din cele mai vechi timpuri din cadrul existenţei umane, ea
reprezentând nevoia de auto-depăşire a fiinţei umane. O ieşire din sine prin intermediul
proiectării unei sentiment de încredere sau iubire asupra unei fiinţe superioare ce prin statutul
său generează un cutremur interior, sacru4.
Dar întreaga discuţie privitoare la ontologia sacrului a pornit de la cartea lui Rudolf
Otto, „Das Heiliege”, aparută in 1917. Odata cu această lucrare sacrul încetează să mai
reprezinte doar o componentă a experienţei religioase ci se proiectează şi ca ştiinţă, fiind
analizat împreună cu caracteristicile şi componentele sale. Sacrul, de o altă realitate decât cea
naturală, creat de om, însă fiindu-i superior, devine un subiect complex şi îndelung discutat.
În lucrarea de faţă voi încerca să prezint viziunea filosofică asupra acestui subiect,
centrând atenţia atat asupra istoricul religiilor, Rudolf Otto, cât şi asupra filosoful şi scriitorul
român, Mircea Eliade, acesta din urmă conturând o readucere a omului modern la sacru,
esenţa însăşi a conştiinţei sale5.

1
http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2010/sacrul-s%CC%A6i-modernitatea/
2
ELIADE, M. – Sacrul şi Profanul, trad. Rodica Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 189
3
Ibid. 2, p. 190
4
BLAGA, L. – Religie şi Spirit, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1942, Cap. Sacrul, p. 195.

3
 CAPITOLUL I

Concepţia lui Rudolf Otto în ceea ce priveşte sacrul, publicată în 1917, este formulată
în jurul distincţiei dintre raţional şi non-raţional. Poziţia lui Otto în ceea ce priveşte sacrul
este criticată de Lucian Blaga în paginile operei sale „Religie şi spirit”. Potrivit lui Blaga,
argumentaţia lui Otto conform căreia sacrul ar devenii esenţa religiei prin simplul fapt că este
un element constant al acesteia, este irelevantă. Dacă am fi obligaţi să apreciem religia
exclusiv din perspectiva sacrului atunci numeroase mari religii ar suferii o profundă
depreciere6. Pentru Blaga, sacrul „îşi face loc în orice religie numai ca element de subordine,
integrat unui stil, unei viziuni, îndurând prin aceasta importante modificări de semnificaţie.”7
Sacrul, sau numinosul cum îl denumeşte Otto, înfioară omul, îl face să se simtă redus,
diminuat, aproape desfiinţat însă si ars, devorat de o iubire infinit superioară sau mirat. Prin
urmare, daca sacrul generează sentimente precum teroarea sau spaima8, pasiunea sau
covârşirea şi mirarea sau sfiala, se demonstrează caracterul iraţional al acestuia. Aceasta este
o perspectivă fenomenologică originală asupra diferitelor forme de experienţă religioasă.
Iraţionalul lui Otto este înlocuit la Blaga cu magicul / misterul. Pentru acesta omul
prezintă un apetit pentru mister şi o aderenţă la acesta, deoarece este unul dintre modurile
cele mai înrădăcinate ale spiritului uman9. Acest iraţional de care vorbeşte filosoful german,
este mai bine zis un sentiment, o stare sau o energie ca şi erosul, aceasta dominând subiectul
uman. „Printr-o ipoteză îndrăzneaţă s-ar putea admite de exemplu că sentimentul sacrului are
pentru existenţa fiinţei umane în orizontul misterului şi în vederea revelării, acelaşi rol, pe
care erosul îl are pentru existenţa omului în lumea concretă şi în vederea conservării fiinţei
umane.” 10
Viaţa spirituală a omului cere să fie alimentată de energii diferite, motiv pentru care
sacrul, în rolul său de categorie a religiozităţii, tinde să satisfacă această nevoie prin iraţional.
Odata ce este combinat cu elemente raţionale sau etice, esenţa religiei este alterată, însă, în
acelaşi timp şi în ciuda sentimentelor pe care le generează existenţa sa în viata umana, Otto îl
consideră o categorie apriori11 şi obiectivă a sufletului uman.
CAPITOLUL II
5
MARINO, A. – Hermeneutica lui Mircea Eliade, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980,
Cap. Sacru – profan, p. 155
6
Ibid. 4, p. 198
7
Ibid. 4, p. 201
8
Tremendum – înfiorător, ănfricoşător, extraordinar, straniu. „Teroarea sacră
este resimţită mai ales în formele demonice ale religiei...” Id. 4.
9
Ibid. 4, p. 199
10
Ibid. 4, p. 200

4
 Mai târziu apare viziunea lui Roger Caillois. Acesta evidenţiază opoziţia dintre lumea
profană a treburilor zilnice, independentă de mântuire, supusă temerilor şi speranţei, şi cea
sacră a binecuvântării. Religia este cea care înglobează opoziţia dintre sacru şi profan, cu
toate că nu coincide cu ea.
Cel doua lumi, cea sacră şi cea profană nu pot fi intelese decat una prin intermediul
celeilalte. Caillois citează din H. Hubert, care declară sacrul ca fiind „ideea-mamă a
religiei”12.
Caracteristicile sacrului:
• Sacrul este direct legat de obiecte, fiinţe, spaţii sau perioade în timp.
• Este o însuşire însuflată, nu aparţine obiectului, motiv pentru care se poate
pierde sau transmite.
• Sacrul pe care îl exprima obiectul generează un sentiment de spaimă şi
venereţie.
• Profanul are însuşirea de a stirbi caracterul sacru al obiectului venerat pe care îl atinge. Astfel
el, ca un neant activ13, înjoseşte, degradează, ruinează plenitudinea în relţie cu care se
defineşte.
• Este izvorul de reînnoire al vieţii, in timp ce profanul este mediul de desfăşurare al acesteia.
• Sacrul generează o luptă internă între sentimentele de fascinaţie, pasiune, veneraţie pe care le
generează, şi spaima/temerea care îl împinge pe om spre prudenţă.
• Dacă sacrul impune respect şi teamă în faţa unor forţe infinit superioare, atunci profanul este
lumea gesturilor fară precauţii. Divinul conferă noroc şi putere, însă fiind o forţă imposibil de
gestionat de către forţele umane, ea implică şi un risc.
Dacă în creştinism profanul este considerat ispita omului, pentru filosofii religiei
sacrul are aceasta funcţie. El, prin sentimentele contradictorii pe care le generează îl atrag pe
om facându-l sclavul şi victima lor. Omul atribuie sacrul pentru a se putea teme, dar şi pentru
a putea cere îndurare forţei care în subjuga cerându-i întreaga pasiune.

CAPITOLUL III

11
OTTO, R. - Sacrul : Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre
relaţia lui cu raţionalul, trad. Ioan Milea, Ed. Dacia, 1992, p. 141.
12
CAILLOIS, R. – Omul şi sacrul, trad. Dan Petrescu, Ed. Nemira, 1997, p. 20.
13
R. Hertz, în CAILLOIS, R. – Omul şi sacrul, trad. Dan Petrescu, Ed. Nemira, 1997,
p. 22

5
 În final este publicată opera Sacrul si Profanul, scrisă în 1965 de către Mircea Eliade.
El observă existenţa sacrului în lume şi în viaţa umană atât în timp cât şi în spaţiu, generând o
ieşire din efemer pentru acesta.
Înzestrat cu vaste cunoştinţe şi o experienţă metodologică proprie, Eliade a abordat
toate sistemele religioase ale lumii din perspectiva lor istorică şi mitologică. Eliade a devenit
un cercetător al religiilor, prin urmare, opera sa adună ca un conglomerat mărturii
impresionante, din cele mai diverse aspecte de cultură religioasă.
El aduce pentru documentare mereu mărturii din istoria culturilor primitive, din
etnografia popoarelor lumii, din mitologia, folclorul şi credinţele populare. Din acest punct de
vedere, se poate spune că Eliade este întemeietorul unei discipline noi - Etnoreligia, pe care o
ilustrează atât în spaţiul românesc, cât mai ales în cel universal, cu date multiple şi variate.
„Obiectivul central al hermeneuticii lui Mircea Eliade este morfologia, tipologia si
fenomenologia sacrului, a cărui interpretare presupune disocierea fundamentala
sacru/profan14.
De remarcat că Eliade discută, în general, dialectica sacrului, structura şi morfologia
acestuia, nu face doar o prezentare hermeneutică, la nivel conceptual, pur teoretic. El se
referă la modul de prezenţă a sacrului în universal, vorbind de categoriile spaţiului sacru,
timpului sacru, despre fenomenele sacre ale vieţii sau susceptibile de a fi consacrate.
De asemenea, Eliade are meritul de a fi subliniat rolul hierofaniilor în studierea
sacrului si misterul acestora, ele fiind cele ce permit omului accesul la sacru, care altfel ar fi o
realitate inaccesibilă. Hierofania poate să reprezinte o manifestare spontană a sacrului în
profan, ceea ce am putea numi „o revelaţie” sau hierofania poate fi invocată/ provocată de
către omul religios, prin citirea miturilor, ritualuri, repetarea gesturilor exemplare ale
divinităţii sau eroilor civilizatori, respectiv prin simboluri, cu scopul de a intra în legatură cu
sacrul. Acesta nu poate fi cunoscut niciodata direct, ci doar prin intermediul hierofaniei.
Potrivit teoriei lui Eliade, aşa cum observa şi Julien Ries15, orice hierofanie are trei
elemente: obiectul natural care continuă să se situeze în contextul său normal; realitatea
invizibilă sau acel “cu totul altceva” care formează conţinutul revelat; mediatorul care este
obiectul consacrat printr-o dimensiune nouă, sacralitatea.
Eliade propune dialectica sacru-profan, prezentă în hierofanii asfel:
“1) sacrul este calitativ diferit de profan, totuşi el poate să se manifeste oricum şi
oriunde în lumea profană, având puterea de a transforma orice obiect cosmic în paradox, prin
14
Ibid. 5, p. 150
15
RIES, Julien - Histoire de religions, phénoménologie et herméneutique în Les Cahiers de
l’Herne - Mircea Eliade, Editions de l’Herne, Paris, 1978

6
intermediul hierofaniei (în sensul că obiectul încetează a fi el însuşi, ca obiect cosmic,
rămânând totuşi în aparenţă neschimbat);
2) această dialectică a sacrului este valabilă pentru toate religiile nu doar pentru
pretinsele «forme primitive». Această dialectică se verifică atât în «cultul» pietrelor şi
arborilor, cât şi în concepţia savantă a metamorfozelor indiene sau în misterul suprem al
întrupării;
3) nicăieri nu se întâlnesc doar hierofanii elementare (kratofaniile insolitului,
extraordinarului, noului: mana etc.), ci şi urme de forme religioase considerate, în perspectiva
concepţiilor evoluţioniste, superioare (Fiinţe supreme, legi morale, mitologii etc.);
4) se întâlneşte peste tot, chiar în afara acestor urme de forme religioase superioare,
un sistem în care vin să se ordoneze hierofaniile elementare. «Sistemul» nu este epuizat de
acestea din urmă; el e constituit din toate experienţele religioase ale tribului (mana,
kratofaniile insolitului etc., totemismul, cultul strămoşilor etc.), dar cuprinde şi un corpus de
tradiţii teoretice care nu se lasă reduse la hierofaniile elementare: de pildă miturile privitoare
la originea lumii şi a speciei umane, justificarea mitică a condiţiei umane actuale, valorizarea
teoretică a riturilor, concepţiilor morale etc” 16

De această dată nu ne referim la sacru ca la un sentiment iraţional ci ca la Cosmos în

întregimea sa, căci orice poate devenii o hierofanie, adică o manifestare/apariţie a sacrului
sau îşi poate pierde acest statut prin transfer. Sacrul si profanul, se regăsesc într-o continuă
schimbare, activitate, reversibile, întrepătrundu-se în mod continuu.
Sacrul este acel ceva real, peren şi eficace din tot ceea ce există. Omul prin
intermediul contactului cu sacrul are parte de realitate. Sacrul este saturat de fiinţa, iar fiinţa,
omul adică, se încarcă cu puterea pe care realul o oferă17.
Lumea profana, cea prezentă, este nestructurată, falsă, ireală, perisabilă,
nesemnifiucativă şi ininteligibilă în comparaţie cu sacrul, acesta nefiind un flux haotic al
lucrurilor ci conştiinţa realului şi a semnificativului din viaţa umană. Pentru Eliade sacrul este
singurul cu sens, însă acesta poate fi înţeles doar în realitatea sacră18.
Sacrul este trecutul, el dă un model exempler de comportament19. Prezenţa sacrului la
nivel uman este, după Eliade, un dat de conştiinţă. Iată ce spune scriitorul în "La nostalgie des
origines", 1969, p. 7: "Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de
16
ELIADE, M - Tratat de istorie a religiilor, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1999, p.38-39
17
RESCHIKA, R. – Introducere în opera lui Mircea Eliade, trad. Viorica Nişcov, Ed. Saeculum I. O.,
Bucureşti, 2000, p. 45.
18
Ibid. 5, p. 156
19
Ibid. 5, p. 163

7
descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce
se relevă ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi,
adică curgerea haotică şi periculoasă a lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de
sens." Deci, "sacrul este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei
conştiinţe."
Miturile şi ritualurile în situază periodic pe omul religios la egalitate cu zeii, în
măsura în care Timpul primordial este reactualizat. Această reîntoarcere seamănă cu o
evadare în ireal, în vis, o reîncărcare cu putere prin intermediul divinului.

CONCLUZII

Chiar dacă ne referim la sacru ca la un izvor de teamă, puritate, putere sau real, el
ramâne poarta noastră spre evadarea din viaţa cotidiană.
Eliade porneşte de la R. Otto în cercetarea sa, se inspiră din opera lui R. Caillois, însă
rămâne unic în abordare. Primul descopera caracterul iraţional al sacrului, acele sentimente
puternice care, odata insuflate omului, acesta îsi pierde luciditatea, tinzând să creadă şi sa se
supună. Cel de-al doilea filosof face pentru prima dată distincţia sacru-profan, prezentandu-le
în antiteză, sacrul infinit superior, păstrand însă caracterul dual.
Eliade continua firul început de cei doi, însă aduce exemple prin care observam
legatura dintre sacru şi conştiinţa umană şi în ciuda prezentării statutului superior al sacrului,
el atrage atenţia asupra nevoii de reîntoarcere la acesta. Omul modern, desacralizând se
pierde pe sine, motiv pentru care o ieşire din timpul prezent spre trecut, spre timpul etern al
zeilor, este ceea ce el necesită.
În concluzie, Mircea Eliade, prin cercetarea întreprinsă în problema sacrului, doreşte
să mai deschidă o poartă spre cunoaşterea omului. Omul este creatorul sacrului care îi conferă
putere. Prin urmare omul este cel care îşi insufla sieşi norocul şi succesul. Însă nu caracterul
anti-existenţialist al operei conteză, ci chiar dorinţa lui Eliade de a-l face pe om să privească
spre sine pentru a afla adevaratul generator de sacru şi profan.

BIBLIOGRAFIE

BLAGA, L. – Religie şi Spirit, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1942

8
 CAILLOIS, R. – Omul şi sacrul, trad. Dan Petrescu, Ed. Nemira, 1997

ELIADE, M. – Sacrul şi Profanul, trad. Rodica Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

ELIADE, M – Tratat de istorie a religiilor, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1999

MARINO, A. – Hermeneutica lui Mircea Eliade, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980

OTTO, R. - Sacrul : Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui

cu raţionalul, trad. Ioan Milea, Ed. Dacia, 1992

RESCHIKA, R. – Introducere în opera lui Mircea Eliade, trad. Viorica Nişcov, Ed.

Saeculum I. O., Bucureşti, 2000

http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2010/sacrul-s%CC%A6i-modernitatea/