Capitolul 2 33

2
METODE DE RECONDIŢIONARE

Din analiza proceselor de repaţie, indiferent de modul în care sunt

organizate acestea, rezultă că pentru repararea unui subansamblu sau a unui utilaj
se vor utiliza următoarele categorii de piese:
- piese vechi provenite din subansamblul defect care nu au fost uzate sau a
căror uzură este foarte mică, piese care se află şi se vor afla, cel puţin până la
următoarea reparaţie, în parametrii proiectaţi;
- piese vechi provenite din subansamblul defect care sunt uzate şi care se
recondiţionează pentru a reveni în parametri de funcţionare;
- piese proiectate şi confecţionate din nou spre a forma ajustaje cu piesele
recondiţionate la alte dimensiuni decât cele iniţiale;
- piese noi interschimbabile;
- organe de maşini standardizate noi.
Din cele de mai sus se poate observa că recondiţionarea pieselor se poate
efectua:
- la dimensiunea nominală – cu scopul de se asigura ajustajele
corespunzătoare cu piesele conjugate care pot fi cele vechi neuzate sau uzate
foarte puţin, piese noi interschimbabile sau organe de maşini standardizate noi;
- la o altă dimensiune, diferită de cea nominală – cu scopul de se asigura
ajustajele corespunzătoare cu alte piese conjugate recondiţionate sau cu piese
proiectate şi confecţionate din nou;
- la trepte de reparaţie, noua dimensiune fiind diferită de cea nominală –
în acest caz se utilizează piese noi, proiectate încă din faza de proiectare a
produsului de către proiectantul de produs, care sunt fabricate de către însăşi
producătorul produsului sau de către unităţi specializate, în cooperare; acest
sistem se aplică în producţia de serie mare şi masă, unde există o foarte bine pusă
la punct activitate de service pentru subansamblurile şi piesele a căror uzură este
mare şi cu evoluţie în timp foarte bine cunoscută (ex.: recondiţionarea arborilor
cotiţi de la motoarele de autovehicule pentru care sunt prevăzute încă din faza de
proiectare a vehiculului treptele I, II şi chiar III de reparaţie şi pentru care se
produc cuzineţi la aceste cote de reparaţie);
34 Metode de recondiţionare

- prin înlocuirea întregii părţi uzate a piesei – cu scopul de a înlocui

partea din piesă ce nu s-ar mai putea recondiţiona printr-una dintre metodele
precedente din cauza depăşirii limitei de uzură; de regulă recondiţionarea prin
înlocuirea unei întregi părţi din piesă se realizează la dimensiuni nominale;
- cu ajutorul compensatoarelor de uzare care pot fi introduse încă din faza
de proiectare şi realizare a produsului nou sau pot fi introduse prin reproiectare la
prima reparaţie;

2.1. Recondiţionarea pieselor la dimensiunea nominală

Această metodă constă în îndepărtarea zonei uzate, încărcarea cu material

a piesei în zona uzată la o dimensiune mai mare decât dimensiunea nominală şi
prelucrarea piesei la dimensiunea nominală.
Metoda se poate aplica la o gamă foarte largă de piese din diferite
materiale: oţeluri, fonte, metale şi aliaje neferoase.
Procedeele care se pot utiliza pentru depunerea materialului de adaos sunt:
metalizare chimică şi electrochimică, metalizare prin pulverizare, încărcare prin
sudare, lipire cu aliaje de lipit, lipire cu adezivi etc.
Metoda de recondiţionare a piesei la dimensiunea nominală se stabileşte în
funcţie de mărimea uzurii, de forma şi dimensiunile piesei, de condiţiile de
funcţionare.
În figura 2.1 sunt prezentate domeniile de aplicabilitate ale diferitelor
procedee de depunere/modificare de material în funcţie de grosimea stratului
depus.
Trebuie precizat că nu toate procedeele prezentate în figură se utilizează în
mod curent pentru recondiţionarea unor piese, chiar şi de mare importanţă sau
delicateţe, iar unele dintre ele probabil că se utilizează numai în cazuri cu totul şi
cu totul excepţionale.
Etapele procesului de recondiţionare la dimensiunea nominală sunt
prezentate în figura 2.2. În prima etapă, diagnoza, se măsoară uzura maximă, se
stabileşte distribuţia acesteia pe suprafaţa piesei uzate şi se stabileşte procedeul de
depunere a materialului de adaos. În etapa a II-a, pregătirea suprafeţei de încărcat,
se îndepărtează stratul de material uzat prin prelucrări prin aşchiere.
Operaţiile de pregătire a suprafeţei în vederea încărcării cu material de
adaos, parametrii regimurilor de lucru se determină în funcţie de configuraţia
piesei şi de procedeul de încărcare cu material de adaos ales anterior.
Dimensiunile stratului de material îndepărtat se stabilesc în funcţie de
mărimea uzurii şi de procedeul de încărcare ales. In etapa a III-a se realizează
încărcarea propriu-zisă până la o dimensiune suficient de mare încât să includă şi
adaosul de prelucrare prin aşchiere, A, al stratului depus (fig. 2.3).
Capitolul 2 35

PVD

CVD

Acoperiri chimice

Acoperiri prin pulverizare

Incarcare prin sudare

Implantare ionica

Borurare

Nitrurare

Carbonitrurare

Carburare

Nitrocarburare

Aliere superficiala

-1 2 3 4
10 1 10 10 10 10 [m]
Grosimea stratului depus/modificat

Fig. 2.1. Domenii de aplicabilitate ale diferitelor procedee de depunere/modificare de material.

În cazul recondiţionării arborilor, diametrul de încărcare, dî, va fi dat de

relaţia:
d î  d  2 A  d  2  g sau  2  g sma (2.1)
în care: d este diametrul nominal al arborelui; A - adaosul de prelucrare prin
aşchiere în vederea prelucrării stratului din material de adaos pentru obţinerea
dimensiunii nominale; gsau - grosimea stratului alterat de uzare; gsma - grosimea
stratului din material de adaos.
Trebuie menţionat că grosimea stratului alterat de uzare este mai mare
decât uzura maximă, deoarece în afară de uzura propriu-zisă există şi un strat de
material tasat şi/sau contaminat în timpul funcţionării/uzării. Chiar dacă este
foarte mic (de ordinul sutimilor şi zecimilor de mm) şi acest strat alterat trebuie
eliminat prin aşchiere în vederea recondiţionării.
36 Metode de recondiţionare

Piese uzate

Diagnoza, alegerea produsului

de încărcare

Pregătirea suprafeţei

Încărcarea

Prelucrări finale

Piesa recondiţionată

Fig. 2.2. Etapele procesului de recondiţionare la dimensiunea nominală.

gsma
x
ax

ma
Um

gsau
A

dn
dp
i
d
Umin

g sau
in

d
Um

di A
g sma
a b
Fig. 2.3. Schema de calcul a diametrelor de recondiţionare la dimensiunea nominală:
a – piese de tip arbore; b – piese de tip alezaj.
Capitolul 2 37

În cazul recondiţionării alezajelor, relaţia 2.1 devine:

Dî  D  2 A  D  2  g sau  2  g sma (2.2)

Din relaţiile 2.1 şi 2.2 rezultă grosimea stratului de material de adaos atât
pentru arbori cât şi pentru alezaje:
g sma  g sau  A (2.3)

Pentru piese cu suprafeţe plane (fig. 2.4) relaţia 2.1 devine:

hî  h  A  h  g sau  g sma (2.4)

în care hî şi h sunt dimensiunile de încărcare şi respectiv nominală ale piesei

plane.
Conform schemei de calcul din figura 2.4 grosimea stratului de încărcare
necesar pentru piese plane va fi dată de relaţia (2.3).
sma
g

A
hi

g sau

Fig. 2.4. Schema de calcul a grosimii stratului de încărcare pentru piese plane.

Prin această metodă se recondiţionează peste 46 % dintre piesele uzate,

pentru că prezintă avantajul că aceeaşi piesă poate fi recondiţionată de mai multe
ori; numărul maxim de recondiţionări este limitat de scăderea rezistenţei la
oboseală şi de îmbătrânirea materialului.

2.2. Recondiţionarea pieselor la dimensiuni de reparaţie

Recondiţionarea pieselor la dimensiuni de reparaţie constă în prelucrarea

părţilor uzate ale piesei până la o nouă dimensiune, la care uzura a fost complet
îndepărtată. Această dimensiune se numeşte treaptă de reparaţie. În practica
industrială, recondiţionarea la trepte de reparaţie se aplică atunci când piesa
conjugată s-a uzat peste limita de recondiţionare sau când este nerentabil să
recondiţionăm piesa conjugată. În aceste cazuri piesa conjugată se înlocuieşte cu
una nouă, având dimensiunile treptei de reparaţie.
38 Metode de recondiţionare

De regulă, treptele de reparaţie se stabilesc încă din faza de proiectare a

produsului, sunt impuse prin normative, iar piesele de schimb la treptele de
reparaţie sunt fabricate tot de către producătorul produsului sau în cooperare.
Recondiţionarea la trepte de reparaţie a unor piese cu suprafeţe plane (sau
sau necilindrice) se realizează astfel:
- se prelucrează piesa uzată până se îndepărtează orice urmă de uzură de pe
suprafaţa piesei şi se restabileşte geometria proiectată a suprafeţei;
- piesa conjugată nouă, care se prezintă doar în fază de semifabricat (sau
cel puţin cu suprafaţa în cauză neprelucrată, se prelucrează până la dimensiunea
de reparaţie.
Recondiţionarea la trepte de reparaţie a pieselor cilindrice (sau de rotaţie)
se poate efectua fără schimbarea axei de rotaţie sau cu schimbarea axei de rotaţie.
În caul în care piesa se recondiţionează în raport cu axa de rotaţie iniţială,
schema de calcul este prezentată în figura 2.5 şi dimensiunea de reparaţie este:
d r  d  2u max  A (2.5)

şi
Dr  D  2u max  A (2.6)

în care: umax este uzura maximă.

U
mi
n

Umax Umax

d D Dr
dr
A
A
min
U

a b

Fig. 2.5. Schema de calcul a diametrelor de recondiţionare la trepte de reparaţii fără schimbarea
axei de rotaţie:
a – piese de tip arbore; b – piese de tip alezaj.
Capitolul 2 39

În cazul unor piese de rotaţie, cînd axa iniţială poate fi modificată, este
recomandabil să se facă recondiţionare pe o nouă axă de rotaţie a cărei poziţie este
impusă de valorile uzurilor maximă şi minimă. Excentricitatea noii axe de rotaţie
faţă de axa veche este dată de relaţia (fig. 2.6):

e
1
u max  u min  (2.7)
2
U
U min
mi
n

d
D Dr
dr
Or
O U A O Or
ma
A x
e
e

Umax

a
b
Fig. 2.6. Schemele de calcul ale diametrelor de recondiţionare la trepte de reparaţii cu schimbarea
axei de rotaţie:
a – piese de tip arbore; b – piese de tip alezaj.

Diametrele (treptele) de reparaţie pentru piesele de tip arbore vor fi:

d r  d  u max  u min  A (2.8)

Pentru pieselor de tip alezaj diametrele (treptele) de reparaţie vor fi:

Dr  D  u max  u mia  A (2.9)

Recondiţionarea la trepte de reparaţie cu schimbarea axei de rotaţie are

următoarele avantaje faţă de recondiţionarea la trepte de reparaţie fără scimbarea
axei de rotaţie:
- treptele de reparaţie sunt mai apropriate ca valoare de dimensiunea
nominală, ceea ce înseamnă o judicioasă utilizare a materialului piesei ce se
recondiţionează; din analiza relaţiilor (2.5) cu (2.8) şi (2.6) cu (2.9) reiese evident
ca diametrele de reparaţie la recondiţionarea cu schimbarea axei de rotaţie sunt
mai mari decât diametrele de recondiţionare fără schimbarea axei de rotaţie;
40 Metode de recondiţionare

- cvasiuniformitatea adaosului de prelucrare la aşchiere conduce la

obţinerea unor suprafeţe cu formă geometrică mai corectă;
- piesele pot fi centrate mai uşor în raport cu suprafaţa uzată (nu este cazul
şi al celor prevăzute cu găuri de centrare).
Diametrul minim/maxim de recondiţionare la trepte de reparaţie se
stabileşte în funcţie de următoarele condiţii:
- limita de rezistenţă admisibilă;
- epuizarea stratului supreficial având proprietăţi deosebite (de obicei,
duritate mare) şi imposibilitatea refacerii lui;
- creşterea presiunii specifice peste limita admisă pentru strivirea peliculei
de lubrifiant, ca urmare a reducerii dimensiunilor suprafeţelor aflate în contact;
- imposibilitatea asigurării cu piese conjugate corespunzătoare;
- ineficienţa economică.
Diferenţa dimensională dintre dimensiunea nominală şi prima treaptă de
reparaţie sau între două trepte de reparaţie se numeşte interval de reparaţie şi este:
i  2u max  A (2.10)

pentru cazul recondiţionării la aceeaşi axă de reparaţie sau

i  u max  u min  A (2.11)

pentru cazul recondiţionării cu schimbarea axei de reparaţie.

Luând în considaraţie relaţiile (2.5), (2.6), (2.8), (2.9), (2.10) şi (2.11)
rezultă că numărul maxim al treptelor de reparaţie, ntr, pentru piesele de tip arbore
va fi:
d  d r min
ntr  (2.12)
i
iar pentru piesele de tip alezaj va fi:
Dr max  D
ntr  (2.13)
i
Evident că se consideră doar partea întreagă a lui ntr.
Metoda se aplică în producţia de serie mare şi masă, în special în producţia
de motoare şi în domeniile în care este bine pusă la punct o activitate de service.
Are avantajele majore că volumul de muncă este foarte mic, el constând în
îndepărtarea stratului de uzură şi prelucrarea suprafeţei la noua dimensiune pe de
o parte, iar pe de altă parte că nivelul calitativ al reparaţiei este identic cu nivelul
calitativ al produsului nou.
Capitolul 2 41

2.3. Recondiţionarea pieselor prin înlocuirea părţilor uzate

Metoda constă în îndepărtarea unei întregi părţi din piesă, care s-a uzat
disproporţionat faţă de restul piesei şi înlocuirea cu o parte nouă sau recuperată de
la o piesă identică neuzată. Îmbinarea părţii noi pe piesa veche se poate realiza
prin presare, sudare sau nituire.
Metoda se poate aplica numai în cazul pieselor mari, complicate şi scumpe
unde prezintă avantajul unei mari economii de material, energie şi muncă.
În figura 2.7 sunt prezentate exemple de piese care au fost recondiţionate
prin înlocuirea unei părţi uzate. Capătul axului din figura 2.7, a a fost fixat prin
înşurubare şi sudare, iar coroana dinţată din figura 2.7, b poate fi fixată pe blocul
balador combinat prin presare şi sudare sau presare şi fixare cu ştifturi filetate.

b
Fig. 2.7. Recondiţionarea pieselor prin înlocuirea părţilor sudate:
a – înlocuirea unui capăt de arbore; b – înlocuirea unei coroane dinţate la un bloc balador;

O serie de piese simetrice pot prezenta datorită unei funcţionări specifice

zone de uzură dispuse simetric. În aceste cazuri piesa va fi montată antisimetric
după reparaţia întregului utilaj şi în acest mod i se poate dubla durata de viaţă.
Este vorba de roţi dinţate care lucrează unisens, prezoane, bolţuri, coroane de
volanţi etc. În figura 2.8 sunt prezentate câteva exemple de piese uzate într-o
42 Metode de recondiţionare

singură sau în două zone simetrice şi care se pretează la montaj antisimetric fără o
altă recondiţionare. Trebuie menţionat că după al doilea ciclu de lucru aceste piese
trebuie recondiţionate sau înlocuite.

uzura uzura uzura

a b c
Fig. 2.8. Exemple de piese simetrice, uzate într-o parte, a căror perioadă de viaţă poate fi
prelungită prin montare antisimetrică:
a – roată dinţată; b – bolţ; c – coroană dinţată.

2.4. Recondiţionarea pieselor cu ajutorul compensatoarelor de uzare

Metoda constă în montarea pe suprafeţele pieselor puternic solicitate la

uzare a unor piese noi care preiau uzura pronunţată din zona respectivă. Aceste
piese se numesc compensatoare de uzare şi se utilizează în cazul pieselor mari,
complexe, scumpe, ce nu pot fi înlocuite sau recondiţionate uşor.
Compensatoarele de uzare pot fi mobile (şaibe, rondele, distanţiere, pastile
etc.) sau fixe( bucşe, manşoane, inele, plăci etc.).
Compensatoarele de uzare mobile se introduc între piesele uzate pentru
restabilirea jocurilor iniţale din ajustaje. Dimensiunile lor se pot stabili în două
moduri:
- încă din faza de proiectare a produsului, pentru suprafeţele despre care
se ştie că se vor uza pronunţat; se confecţionează din materiale cu proprietăţi
antifricţiune bune şi sunt alese de aşa manieră în raport cu materialul pieselor de
bază încât compensatoarele să fie acelea care se uzează şi nu piesa;
- la momentul primei reparaţii se stabileşte oportunitatea amplasării lor şi
se proiectează forma şi dimensiunile; dimensiunile lor pot fi de ordinul
Capitolul 2 43

dimensiunilor uzurii şi au menirea de a restabili jocul necesar sau se proiectează

adevărate piese intermediare, distanţiere, amplasate cu scopul de a prelua uzura
(fig. 2.9).

Fig. 2.9. Compensator de uzare introdus la prima reparaţie:

1 – pivot; 2 – compensator; 3 – reazem.

Compensatoarele de uzare fixe se pot fixa pe piesa de bază prin frecare,

prin sudare, prin lipire, cu filet, cu ştifturi filetate. În figura 2.10 sunt prezentate
câteva exemple de conpensatoare de uzare fixe.

b
Fig. 2.10. Compensatoare de uzare fixe:
a – compensator fixat prin sudură (poate fi şi prin lipire); b – compensator fixat prin filet;
c – compensator fixat prin ştifturi filetate.
44 Metode de recondiţionare

Compensatoarele de uzare fixate prin frecare nu trebuie să se deplaseze în

raport cu piesa de bază în timpul funcţionării. În consecinţă, este necesar ca
strângerea să fie astfel proiectată încât să creeze o forţă de frecare mai mare decât
solicitarea din timpul funcţionării. Presupunând schema de calcul prezentată în
figura 2.11, condiţia de proiectare este ca momentul de frecare pe suprafaţa de
contact, Mf, realizat de strângere, să fie mai mare decât momentul de solicitare în
funcţionare, Mt:
M f  Mt (2.14)
d2

Mt

Mf
Mf
d1

Fig. 2.11. Schema de calcul pentru fixarea compensatoarelor de uzare prin frecare.
Pentru a se obţine un moment de frecare corespunzător este necesar să se
realizeze o presiune specifică, p, pe suprafaţa de contact dintre piesa de bază şi
compensatorul de uzare, dată de relaţia:
Mf
p (2.15)
fdl
în care: f este coeficientul de frecare dintre cele două piese; d - diametrul
suprafeţei de contact dintre cele două piese; l - lungimea de contact dintre cele
două piese.
Pentru a se obţine presiunea de contact necesară trebuie ca între cele două
piese să fie un ajustaj cu strângere a cărui strângere minimă, smin, este dată de
relaţia:
Capitolul 2 45

p 1  1  k12  1  1  k 22 
s min       
1     2  (2.16)
 1  k1  E2  1  k 2
2 2
d  E1 
în care: E1 este modulul de elasticitate al materialului din care este confecţionată
piesa din interior; k1 - raportul dintre diametrul interior al piesei din interior şi
diametrul suprafeţei de contact cu piesa din exterior:
d1
k1  (2.17)
d
- µ1 este coeficientul lui Poisson pentru materialul piesei din interior,
- E2, k2, µ2,sunt mărimile corespunzătoare piesei din exterior.
Algoritmul de calcul este acelaşi şi în cazul în care compensatorul este
plasat la interior şi în cazul în care este plasat la exterior, dar trebuie să se atribuie
corect coeficienţii mărimilor care intervin în relaţie.
Montarea compensatoarelor de uzare se face în funcţie de mărimea
strâgerii necesare:
- pentru strângeri mici (ajustaje H/p, H/r, H/s sau P/h, R/h S/h), montarea
se poate efectua prin presare la rece;
- pentru strângeri mai mari, montajul se face încălzind piesa cuprinzătoare
până la dilatarea corespunzătoare, montarea prin alunecare şi răcirea la
temperatura ambiantă.