Evoluţia economică a României după

Marea Unire din 1918

Autor Carolina Novac 13296 vizualizări





Realizarea Marii Uniri din 1918 s-a constituit ca rezultat al luptei acerbe şi
îndelungate a poporului român de pretutindeni. A fost un ideal realizat prin lupte,
pierderea de vieți omenești, dar susținut de dorinţa puternică a formării unui tot
întreg. Toate acestea au inaugurat o nouă epocă care, deşi era în sfârşit „împlinită”
datorită Unirii mirifice, trebuia să restabilească un nou curs politicii şi economiei. O
dezvoltare de sine stătătoare a economiei naţionale avea să dea curs şi celorlalte
domenii în consolidarea şi afirmarea acestora. În perioada imediat următoare
Unirii,   economia românească se confrunta cu două probleme esenţiale:toate
ramurile economiei erau afectate de Marele Război care a nimicit un milion de
români, erau absolut necesare refacerea şi restabilirea sectorului economic,
vindecarea rănilor provocate de conflagraţie şi de ocupaţia străină. A doua mare
fisură este integrarea la scară naţională a tuturor teritoriilor incluse şi valorificarea
noului cadru politico-administrativ realizat în 1918.

Modelul economic occidental

Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau dezorganizate, agricultura se

afla într-o stare deplorabilă dat fiind faptul că întreaga producție de cereale a fost
secătuită, iar populaţiei îi lipsea sursa principală de hrană, în industrie nu mai funcţionau
decât un sfert din totalul de întreprinderi, nemaivorbind de pierderile materiale
recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace. Propunerea unui plan economic post-
unire care urmarea proiecția economiilor occidentale este prezentat de A. Corteanu, în
articolul „Problema industrială”, ziarul Curentul Nou, 3 februarie 1920. După cum
menționează Corteanu:„Nevoia de viaţă împinge fără îndoială toate statele către
americanizare, către sistemul industriilor agrare şi industriale, cu o producţiune intensă,
bazată pe organizaţiune şi cu o supraproducțiune crescândă, calculată nu pe războiul
industrial, pe victoria în concurenţă pe piețile străine, ci pe creşterea necontenită a puterii
de consumaţiune a maselor”. Prin aceasta, autorul sugerează că ridicarea nivelului
[1]

consumului ar conduce la sporirea producției, care, la rândul său, ar oferi mai multe
locuri de muncă, contribuind la stabilitatea socială.

Integrarea provinciilor românești într-o structură economică unică

Noile probleme au slăbit mult economia ţării, trebuiau realizate reforme cât mai urgent,
iar în mod contrar, statul se supunea eroziunii interioare. Teritoriul României a căpătat
alte contururi, fiind mult mai vast-295.049 km2, apărând necesitatea unui control mult mai
mare şi asimilarea tuturor structurilor economice într-un sistem ecomic unitar. Astfel,
procesul refacerii economiei a fost frânat de problemele regionale, fiind nevoie ca
structurile statului să fie integrate corect pentru armonizarea economică. Economia a
reuşit să fie restabilită la nivel național abia în 1923, în baza exportării unor produse
specifice ale economiei naţionale. Refacerea economică se datorează activităţii
neîntrerupte în domeniul industrial bancar, prin sporirea numărului societăţilor anonime
şi a capitalurilor investite. Procesul a fost însoţit de o oarecare consolidare a poziţiilor
industriale şi financiare ale burgheziei române, în special a burgheziei din cadrul PNL,
care va încerca şi va reuşi să limiteze aria de dominaţie a capitalurilor străine în economia
naţională. Progresul rapid al economiei nu a beneficiat de o perioadă lungă de dezvoltare
și prosperitate,   echilibrul economic va fi zdruncinat de marea criză din 1929 care va
încetini vizibil tendinţele de dezvoltare ale acesteia.   

Dificultatile întâmpinate au fost depășite, fapt vizibil odată cu încadrarea organică în

economia naţională a provinciilor româneşti. Puternica lor dezvoltare ulterioară este
confirmată de Transilvania care își recăpăta, astfel, rolul ei istoric în cuprinsul neamului
românesc.

Reforma agrară
O reformă care a fost aşteptată îndelung de către țărănime este reforma agrară din 1921.
Aceasta a presupus exproprierea cu 66% a terenurilor care aparţineau moşierilor şi
împroprietărirea a circa 1, 4 milioane de ţărani, beneficiind mai întâi:mobilizaţii,
văduvele de război, ţăranii cu o suprafaţă mai mică de 5 ha şi cei lipsiţi de pământuri.
[2]
Reforma agrară din 1921 a constituit, cu toate lipsurile ei, un însemnat pas progresiv în
procesul de dezvoltare a statului. Aceasta a dat impuls dezvoltării relaţiilor de producţie
capitalistă în agricultură. Proprietatea moşierească s-a micşorat considerabil, a slăbit
puterea economică a moşierimii şi a redus rolul jucat de această clasă în viaţa politică şi
socială a României. Sumele primite drept răscumpărare au permis moşierilor să-şi achite
datoriile, să angajeze mai multă muncă salariată.

Alte reforme

Cu toate acestea, liberalii care se aflau la guvernare, au adoptat cele patru legi economice
organice de exploatare a bunurilor statului şi a bogăţiilor naturale. Una a avut un efect
important în dezvoltarea ulterioară a economiei, ce a presupus dispoziții speciale prin
favorizarea evidentă a unor factori precum:munca, iniţiativa, capitalu, însă, se stabileau
restricţii pentru activitatea capitalurilor străine. În privinţa acestei chestiuni, Gr. L.
Trancu nota:„actualele imposite trebuesc sporite şi aşezate mai bine, pentru a fi un izvor
de mari venituri. Cât priveşte patentele:vin la noi negustori străini, fac afaceri de sute de
milioane, se îmbogăţesc în vreme foarte scurtă şi pleacă din ţară cu averi fantastice.
Aceştia plătesc statului 200 lei patenta fixă plus o mică sumă proporţională la chirie.
Apoi taxele pe succesiuni, câştigurile de război, taxele vamale ș.a. – toate revizuite,
sporite şi aşezate pe baze echitabile ar da statului venituri cu cari să acopere enormele
cheltuieli de azi. Un beneficiu enorm ar fi impositul asupra câştigurilor de
război.” Fragment din ziarul „Curentul Nou”, 3 februarie 1920. [3]

Evoluţia economică a României este o etapă caracterizată prin creşterea mai rapidă a
forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale
şi sporirea puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării,
a creat condiţiile necesare fructificării la scara naţională a bogăţiilor solului şi subsolului,
a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescând mai
mult decât dublu. A. Corteanu consideră, în ceea ce priveşte sistemul industriilor
naţionale:„Mijloacele de producţiune nu trebuiesc nici distruse nici limitate, ca sistemul
bolșevist, nici înmulţite fără regulă ca în sistemul industriilor naţionale, ci organizate pe o
producţiune cât mai viguroasă, în vederea unei lumi din ce în ce mai doritoare de confort
şi de trai mai bun”.Astfel, se doreşte un echilibru al industriei ţării, se refuza concentrarea
întregii economii în domeniul industrial, dar se precizează că produția acestora ar
impulsiona economia ţării.

Industria țării și nivelul său de dezvoltare

În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale nedezvoltate în

trecut sau inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor preţioase etc.). Pe
ansamblul industriei, forţa motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese
înregistrându-se în industria electrică (429, 4%), chimică (320, 9%) şi alimentară (204%).
Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km. [4]

O consecinţă majoră a îmbogăţirii structurii industriale prin unificarea statală şi prin

dezvoltarea ulterioară a fost aceea că o parte din producţia destinată înainte exportului
asigura acum consumul productiv şi individual intern;se sporea astfel gradul de
autonomie al producţiei naţionale în unele domenii şi de independenţă a unor ramuri
consumatoare. Contribuţia cea mai însemnată a noilor provincii a fost în industria
metalurgică, industria lemnului, industria chimică, industria materialelor de construcţii
etc.

Integrarea în patrimoniul economic naţional al resurselor materiale şi umane, a

capacităţilor tehnice productive ale teritoriilor româneşti, foste teritorii sub stăpânire
străină, a mărit şi diversificat potenţialul de producţie al noii Romanii, a asigurat în multe
domenii de activitate economică posibilităţi sporite de satisfacere a producţiei cu resurse
energetice şi de materii prime autohtone, precum şi o piaţă naţională mai largă vânzării
produselor.

În intervalul 1923-1938, industria românească se dezvoltă cu o rată de 5, 4 % pe an, una

dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul
loc în Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie
fiind de 8, 7 milioane tone în 1936);tot România era pe locul al doilea în Europa la
extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia;acelaşi loc. după Uniunea Sovietică, la
extracţia de gaze (256 491 042 m3În 1937). [5]

Economia de tip agrară sau industrializată?

În această perioadă se realizează că statele agrare sunt şi astăzi state condamnate la

sărăcie şi la crize interne. Astfel, aportul industriei era pronunţat şi avea puterea să mişte
o economie obosită şi răvăşită, îi conferea dinamismul necesar pentru o dezvoltare
înfloritoare. A. Corteanu susţine că „politica bazată pe agricultură ca principala bogăţie a
statelor, este astăzi o politică învechită, agricultura însăşi merge spre industrializare cu
ajutorul chimiei şi a motoarelor, ea adoptă forme industriale, ea numai serveşte pentru
îndestularea unui popor cu hotarele lui teritoriale, cu tradiţiile lui, ci întocmai ca şi
industria, ea produce pentru schimb internaţional şi produce bine şi mult învingând
concurența, poporul cel mai bine înarmat ca utilaj şi ca pregătire tehnică.” A fost sesizat
faptul că România nu mai poate continua doar în baza agriculturii, de aceea are nevoie şi
de celelalte ramuri care să o ajute să atingă un ritm înalt de dezvoltare.  Şi acest lucru a
fost realizat, într-un final, în 1938, când pentru prima dată în istoria României, ponderea
sectorului industrie-transporturi-construcții a depăşit pe cea a sectorului agricultură-
silvicultură atât în creşterea produsului social, cât şi a venitului naţional.

Este de remarcat această trecere a României de la stadiul de ţară eminamente agrară la cel
de ţară agrar-industrială. Raportându-se la economia României de după Primul Război
Mondial, se poate constata că saltul a fost uriaș, demn de apreciere. Mobilizarea rapidă în
sprijinul dezvoltării și continuării progresului după Unire a fost remarcabilă. Guvernarea
de atunci a preceput necesitatea unui implicării directe și cât mai urgente în reformarea
statului.

Referințe:

Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Romanilor în secolul XX, Editura Tipo Moldova, Iași,
2010.

Ziarul Curentul Nou(3 febr. 1920).

Madgearu Virgil, Evoluţia economiei româneşti după război, Bucureşti, 1940.

[1]
Ziarul Curentul Nou,  3 februrarie 1920, Nr. 15, pag. 8
[2]
SCURTU Ioan, BUZATU Gheorhe, Istoria Romanilor in secolul XX, Editura Paideia,
Bucuresti, 1999, pag. 24-28
[3]
Ibidem, pag.10
[4]
Ibidem,  pag.29
[5]
Madgearu Virgil, Evolutia economiei romanesti dupa razboi, Bucuresti, 1940, pag. 50

Economia României în perioada celui de-al doilea Razboi

Mondial
FEBRUARY 9, 2012 BY ȘTIRI ECONOMICE IN SPECIAL

0
Acest articol este al treilea articol din seria ‘Economia României din anul 1900 pana in prezent’. Perioada
prezentată în acest articol este, părerea mea, cea mai grea perioadă prin care a trecut poporul român de
la 1900 până în prezent.

Cum în articolul precedent am vorbit despre România în perioada interbelică, acum o să încep cu anul
1939, 1 septembrie, data la care Germania a invadat Polonia și astfel s-a declanșat al Doilea Război
Mondial.

Până la această dată economia României a cunoscut o creștere considerabilă fiind, în perioada interbelic,
una din țările cu cea mai mare creștere economică din lume.

Începutul războiului a schimbat însă  acest lucru și primul efect pe care războiul l-a avut asupra
economiei românești a fost scăderea exporturilor și imposibilitatea firmelor românești de a se aproviziona
cu materii prime și echipamente din import, astfel multe firme după ce au terminat stocurile de materii
prime au încetat producția.

Investițiile în economia României au început să scadă din cauza nesiguranței generate de război și efortul
economic s-a îndreptat spre asigurarea necesarului de armament pentru protejarea granițelor și asupra
producției de alimente pentru a asigura necesarul intern.

Agricultura a continuat să fie cea mai importantă ramură a economiei, dar din cauza recrutărilor
agricultura ducea lipsă de forță de muncă și astfel agricultura a început să scaă încă din 1939.

Începerea războiului a facut ca produse românești ca petrolul și cerealele să fie foarte căutate de statele
beligerante, ceea ce a dus la multe conflicte, România fiind printre cele mai mari țări producătoare de
cereale și de petrol la nivel mondial.

La data de 23 martie 1939 a fost semnat un tratat economic între partea română și cea germană, tratat
prin care Germania avea o serie de avantaje economice.

Până în 1940 Germania a preluat controlul mai multor întreprinderi din România prin cumpărarea de
acțiuni sau prin înțelegeri între marile trusturi internaționale.

La data de 27 mai 1940 a fost semnat un tratat prin care Germania avea întâietate la exporturile
românești de petrol și produse petroliere.

În urma acestui tratat ‘avantajos’ România primea în schimbul petrolului tehnică militară și petrolul era
cumpărat la prețurile de la începutul razboiului, prețuri ce nu mai erau de mult timp valabile, prețul
petrolului urcând vertiginos din cauza cererii mari și a scăderii productiei din cauza bombardamentelor
asupra rafinăriilor din întreaga Europă.

În anul 1939 s-au facut simțite simptomele inflației, care a crescut destul de mult în anii urmatori ajungând
în mai 1940 la peste 50% (comparativ cu nivelul din 1929) ca urmare a reevaluarii stocului de aur de
către BNR.

Cursul leu – dolar era influențat de evoluția războiului pe frontul de est, astfel că dacă în timpul victoriilor
armatelor germane în Est cursul monedei americane era foarte scazut (1 USD = 56,9 lei în iunie 1942,
comparativ cu 102 lei în iunie 1941), în iunie 1944 raportul era de 1USD= 169,9 lei).
Trei tratate care au dus la destrămarea României Mari
1. Tratatul  Ribbentrop-Molotov – în noaptea de 27/28 iunie 1940 armata rusă intră pe teritoriul
României și ocupă Basarabia și nordul Bucovinei.

Astfel, statul român a pierdut o suprafață de aproximativ 50.000 km²  și o populație de circa 3.7 milioane 
locuitori.

2. Dictatul de la Viena – la  data de 30 august  1940 România  pierdea în favoarea Ungariei o parte din
Transilvania de 43.500 km², cu  o populație de  circa 2.6 milioane de locuitori.

3. Tratatul de la Craiova – la data de 7 septembrie 1940 România pierdea în favoarea Bulgariei sudul
Dobrogei (Cadrilaterul, cu judetele Durostor și Caliacra), cu o suprafață de circa 7000 km² și cu o
populație de aproximativ 425.000 locuitori.

Pierderile teritoriale ale României în 1940

Sursa foto: istoria.md

Declinul economic al României după destrămarea României Mari

După aceste pierderi teritoriale România a aderat, în data de 23 noiembrie 1940, la Pactul Tripartit,
intrând astfel în alianță cu țările Axei.

La 22 iunie 1941, România intră în război, împotriva URSS, împreună cu Germania și aliații săi cu scopul
de a recupera teritoriile pierdute.

Economia a suferit pierderi importante în urma cedărilor teritoriale și din cauza tratatelor făcute cu partea
germană care era singura care câștiga de pe urma acestora.
În luna decembrie a anului 1940 România a mai semnat un tratat economic cu Germania pe o perioada
de 10 ani care prevedea o accelerare a exporturilor românesti de petrol, cereale și lemn către Germania.

Până în anul 1941 firmele germane detineau 50% din producția de petrol a României, România devenind
o țară importanta în efortul de razboi al Germaniei.

Astfel, până în anul 1943 peste 60% din export și 85% din import era deținut de firmele germane al căror
număr ajunsese la aproximativ 300.

Din schimburile comerciale dezavantajoase dintre România și Germania, prima a avut de pierdut circa
500 milioane de dolari la cursul din anul 1938.

Pe perioada alianței cu țările Axei, Germania a luat din România mai mult de 10 milioane tone de petrol
pe care le platea la prețurile din 1938, Germania acceptând plata în aur la un preț unic doar în  anul 1943.

Pierderi economice importante au fost cauzate și de bombardamentele anglo-americane asupra

instalațiilor petroliere de pe Valea Prahovei, producția de petrol  scăzând în anul 1944 la 3.5 milioane de
tone, cu peste 50% mai puțin decât înainte de razboi.
 Multe întreprinderi au fost oprite
din cauza lipsei petrolului care era trimis pe front.

Din cauza distrugerii a 10% din din căile ferate și nesiguranței produse de raidurile aeriene anglo-
americane, a scăzut producția de cărbune și transportul feroviar și maritim de mărfuri.

Agricultura a fost și ea afectată de lipsa forței de muncă și de distrugerea depozitelor de cereale în timpul
acțiunilor militare.

Indicele costului vieții în România, care în 1933 era considerat a fi 100, a ajuns în  perioada iulie-august
1944 la 1400.

Pe data de 23 august 1944 armata română a părăsit alianța cu Germania și a trecut de partea U.R.S.S. și
a aliaților săi.

În perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945 România a contribuit la efortul de război al aliaților cu cantități
importante de petrol, armament și alimente. Armata română a avut o contribuție importantă în războiul
dus împotriva Germaniei.

După terminarea războiului, România distrusă d.p.d.v. economic trebuia să suporte și cheltuielile de
razboi cu care a fost de acord la semnarea armistițiului cu U.R.S.S. și aliații săi.

Cheltuielile de război ce urmau a fi achitate însumau aproximativ 1.5 miliarde de dolari și mărfurile
românești prin care se achita această datorie erau evaluate la preturile din 1938 deși acestea crescuseră
cu peste 30%.

După război România a intrat în sfera de influența a U.R.S.S., dar despre acest lucru și despre economia
României după al Doilea Război Mondial puteți citi în articolele următoare.
Evolutia economiei romanesti in perioada interbelica

Evolutia economiei romanesti in perioada interbelica

 Costurile umane ale primei conflagratii mondiale au fost imense:

14.000.000 soldati morti si disparuti, 14.000.000 civili decedati si peste
20.000.000 raniti. Cheltuielile militare directe ale beligerantilor au
reprezentat 331,6 miliarde dolari, pagubele provocate de razboi au fost
estimate la 36,9 miliarde dolari, iar datoria de razboi a beligerantilor s-a
ridicat la 225 miliarde de dolari. Pierderile economice s-au ridicat la
aprox. 331,6 mld. dolari, din care 200 mld fiind partea Aliatilor. De
asemenea, productia industriala a Europei a scazut la 40 %, cea agricola la
30 %, iar inflatia a ,,explodat” de peste 10-15 ori (ne gasim in situatia
de hiperinflatie).

Pentru tara noastra, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a creat

posibilitati reale pentru folosirea unui potential economic divers rezultat
prin reunirea tuturor bogatiilor in trupul armonios al tarii. Romania,
intregita in hotarele sale firesti, avea o suprafata de 295.049 km 2  fata de
137.000 km2 inainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de aprox.
8.000.000 locuitori inainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa
numarul populatiei. Romania devenea un stat national unitar, intrucat
majoritatea covarsitoare a locuitorilor erau romani, alaturi de care traiau si
alte nationalitati  conlocuitoare.
Constituirea statului national unitar roman a marcat inceputul
unei noi etape in evolutia economica a Romaniei, etapa caracterizata prin
cresterea mai rapida a fortelor productive, indeosebi a celor din industrie,
prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie.
Unirea a dus la intarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile
necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a
accentuat rolul industriei in ansamblul economiei, potentialul industrial
crescand mai mult decit dublu. In ansamblul industrial al tarii au aparut
ramuri si subramuri industriale nedezvoltate inainte sau inexistente
(industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul
industriei, forta acesteia a crescut cu 235%, cele mai importante progrese
inregistrindu-se in industria energiei electrice (429,4%), chimica (320,9%)
si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la
circa 11.000 km, lungime existenta si in perioada construirii societatii
socialiste.
In patrimoniul agricol, a crescut considerabil suprafata arabila a
Romaniei, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul
silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la
7,3 milioane ha.
Provinciile romanesti reunite s-au incadrat organic in economia
nationala, intarindu-se piata romaneasca unica si independenta,  fapt
confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara. Astfel, Transilvania isi
recapata locul si rolul  ei istoric in cuprinsul neamului romanesc.

Masurile de redresare a economiei romanesti (decembrie 1918

pana in 1923)
Razboiul si ocupatia germana au provocat Romaniei imense pagube
umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni cazuti in
cadrul actiunilor militare, dar si datorita bolilor si suferintelor indurate,
aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a
tarii.
Agricultura se afla intr-o situatie deosebit de grea, deoarece  la
finele  razboiului era epuizat intregul stoc de cereale, astfel incat nu se mai
putea asigura nici saminta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca
urmare, in tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a
fost in 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte
produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta
sa ramana deosebit de grava, deoarece in 1919 peste 26% din suprafata
cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata si in conditiile in care septelul
abia atingea 50% din nivelul antebelic.
          In ceea ce privea industria, la inceputul anului 1919 nu mai
functionau decit circa un sfert din intreprinderi incurajate de stat, iar
productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul
antebelic. Industria extractiva a petrolului isi redusese productia cu
aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.
Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rindul
lor, dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile, iar puterea
contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si de urmarile
acestuia. Circulatia monetara era dominata de hiperinflatie,  determinata
de neacoperirea reala a monedei, de reducerea insemnata a productiei si a
fondului comercial de marfuri.
Pierderile materiale, recunoscute in mod oficial prin tratatele de pace,
au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Toate aceste  insemnate
pierderi si distrugeri materiale, ca sa nu mai amintim de cele umane, au
facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se
prelungeasca pana in 1923.
In perioada analizata in acest subcapitol, Romania nu beneficia de
industrii purtatoare ale progresului tehnic, fiind lipsita, de exemplu, de o
industrie constructoare de masini. De aceea, in anii imediat urmatori
razboiului, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc in mod
inegal, in functie de actiunea unor factori generali, cat si a unor factori
speciali. Astfel, industria metalurgica se va dezvolta relativ slab. Ponderea
cea mai mare revenea grupurilor de la Resita si Hunedoara, care detineau
peste 70% din forta productiva  intrebuintata in aceasta ramura. In
ansamblu, productia intregii industrii metalurgice se redusese la circa ¼
fata de nivelul antebelic.
Insemnata bogatie forestiera a Romaniei a atras in perioada
postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea padurilor si prelucrarea
primara a lemnului. Nivelul productiei in industria lemnului a fost in anii
postbelici sub cel dinainte de razboi. Dupa 1920 va creste foarte mult
productia de cherestea, mobilul acestei dezvoltari constituindu-l in
principal, cererea la export a lemnului de constructii, a cherestelei de brad
si de stejar.
Se constata ca in majoritatea ramurilor industriei prelucratoare a avut
loc, intr-o masura insemnata o scadere a productiei in comparatie cu
nivelul de dinainte de razboi, urmata de un proces de redresare lent si
prelungit. La Congresul din 1921 al Asociatiei generale a inginerilor din
Romania se arata ca productia industriala a tarii era in toate ramurile cu
mult sub normal, in cele mai multe ramuri productia se situa intre 30% si
50% din cea dinainte de razboi si numai in cateva ramuri peste 50%.
In ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua aspecte
caracteristice: pe de o parte, o productie mult mai scazuta fata de nivelul
antebelic, iar pe de alta parte, incepand cu anul 1920, o crestere lenta de
la an la an. Astfel, productia petroliera, fata de anul 1914 cand se ridica la
1810 mii tone, scade foarte mult reprezentand in 1919 numai 855 mii tone,
pentru a se redresa lent, ajungand in 1924 la 1850 mii tone, depasind
nivelul antebelic. In industria petroliera se ciocneau insa interesele
capitalului strain, dominant in aceasta ramura, cu cele ale capitalului
autohton particular, care lupta sa-si mareasca participatiile, precum   si ale
statului roman, care urmarea sa-si echilibreze, prin export balanta
comerciala deficitara.
Procesul refacerii, care intampina serioase dificultati, se va incheia in
linii mari in anul 1924, cind s-a reusit atingerea nivelului antebelic in
principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a industriei a
avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine
precizata in politica de industrializare capitalista. Cercurile conducatoare ale
burgheziei au creat un regim legal care sa favorizeze dezvoltarea industriei
(legea protectionismului vamal din 1921, extinderea legii de incurajare a
industriei din 1912 pe intregul cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor in
care ele insele aveau investit capital, cum erau industria usoara si cea
extractiva.
Marea industrie prelucratoare a Romaniei continua sa fie
reprezentata, in principal de industria alimentara, a lemnului si hartiei,
materialelor de constructii, textile, incaltamintei si pielariei. Aceste ramuri
detineau ponderea cea mai insemnata – intre 64% si 79% din numarul
total al intreprinderilor existente, al personalului ocupat si al valorii
productiei. Dar daca privim cu atentie aceste ramuri in structura lor, starea
de inapoiere industriala iese si mai pregnant in evidenta.
In industria metalurgica, intreprinderile siderurgice cuprindeau 2%
din numarul intreprinderilor si circa 13% din personal. Alaturi de acestea
figurau insa o multime de ateliere mecanice de reparatii, adica  51,1% din
totalul intreprinderilor metalurgice. De altfel, in intreaga industrie a tarii
continua sa ocupe ponderi insemnate industria mica si productia
mestesugareasca.

 Reforma agrara din 1921

Agricultura Romaniei postbelice purta din plin amprenta marilor

dificultati lasate mostenire de razboi si de ocupatia straina. Aceste
dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care agricultura
tarii  le mostenise din perioada anterioara razboiului.
Privita global, pana in 1922, agricultura tarii noastre n-a reusit sa
atinga nivelul de dinainte de razboi, desi eforturile de redresare n-au lipsit.
Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina (paragina) si
dezorganizare. Productia de cereale a Romaniei era inca scazuta datorita si
randamentului redus la hectar. Pierderile de lucratori si de inventar agricol
din timpul razboiului isi spuneau aici din plin cuvantul. In afara de acestea
insa, agricultura noastra continua sa aiba – ca si inainte de razboi – un
pronuntat caracter extensiv.
Mari pierderi a provocat razboiul si septelului tarii. Fata de nivelul
antebelic, in anul 1919 septelul reprezenta abia 59%. Restul de 41% s-a
pierdut in timpul si din cauza razboiului. Desi pina la inceputul anului 1922
el va creste pina la 80,2%, lipsa vitelor in general, a celor de munca in
special, se facea insa simtita, fapt care frana, la randul sau, procesul de
redresare a agriculturii romanesti.
In conditiile descrise mai sus, gospodariile taranesti simteau nevoia
de credit in vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai mari decat
inainte de razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru trebuinte urgente,
taranii mai erau inca nevoiti sa apeleze la camatari. Dar chiar si bancile
particulare ce operau in mediul rural percepeau dobanzi ce se ridicau pina
la 25%. Asa incat situatia economica a gospodariilor taranesti era la fel
grea si se impunea a se face ceva in directia ameliorarii acestei stari de
lucru pentru principala categorie sociala a tarii.

Hotararea de a se efectua o reforma agrara a fost luata inca din iulie

1917, cand Parlamentul de la Iasi a inscris in Constitutie principiul
exproprierii “pentru o cauza de utilitate nationala” si a decis exproprierea in
acest scop a 2.000.000 ha in Vechiul Regat. In urmatorii 3-4 ani s-au adus
apoi diverse decrete in aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa in
jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia in vara anului
1921 sa fie adoptate “legile definitive” de reforma agrara pentru Vechiul
Regat, Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Desi cuprindeau unele
deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au incheiat aceste legi au
fost in esenta aceleasi.
Prin legea  reformei agrare, adoptata in vara anului 1921, se stabilea
ca din fiecare proprietate urma sa ramana respectivul proprietar cu o cota
neexpropriabila de 100 ha in regiunile de munte si de deal si de 150 ha in
cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea
investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul
avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramina.
Ca urmare a tergiversarii in aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru
mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte
reformei.
Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cat
reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha inainte de reforma, au fost
expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar insemnat de tarani au
primit pamant dar, in acelasi timp marea proprietate mosiereasca – desi
simtitor diminuata – s-a mentinut in continuare.
Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile, terenurile
irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. In ceea ce priveste
padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici proportii) numai
in Transilvania.
Dreptul de improprietarire, conform legii de reforma agrara il aveau
in primul rind mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu
pamint mai putin de 5 ha si taranii fara pamint. Loturile ce se atribuia
taranilor erau de doua categorii: loturi de improprietarire – stabilite in
principiu la 5 ha – si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau
pamint. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta
tehnica necesara.
Foarte important de retinut este faptul ca improprietarirea s-a
facut prin rascumpararea pamantului mosieresc. Taxa de
rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la
valoarea anuala a arendei inmultita cu 20, sau in unele regiuni chiar cu 40.
In general vorbind, reforma agrara din 1921 a constituit, cu toate
lipsurile si minusurile ei, un insemnat pas inainte in procesul de dezvoltare
a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului in agricultura.
Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea
economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa in viata
politica si sociala a Romaniei interbelice. Sumele primite drept
rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, dar sa si angajeze
mai multa munca salariata.
 Cresterea inflationista, determinata de sporirea masei monetare in
circulatie,  a fost insotita, in mod normal, de cresterea preturilor si
deprecierea crescanda a leului in interiorul tarii, precum si de scaderea
cursului sau de schimb extern.
Astfel, in raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vest-europeana
cea mai putin afectata de deprecierea postbelica), 100 de lei romanesti
erau egali in 1919 cu 11,05 franci, iar in 1922 cu numai 2,30 franci. Acest
fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de stat contractate in
strainatate, creind greutati suplimentare operei de refacere economica.
O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la
accentuarea inflatiei a fost aceea ca, in primii doi ani de dupa razboi, in
tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si
anume: leul emis in perioada ocupatiei de “Banca generala”, coroanele
austro-ungare si rublele, fiecare avand un curs diferit. Se impunea deci
necesitatea unei unificari monetare.
La un moment dat insa, acest haos monetar ameninta insasi
interesele burgheziei, impiedicand desfasurarea procesului reproductiei
capitaliste. De aceea, in cele din urma, a fost efectuata unificarea
monetara. Ea a fost dictata de  unificarea pietei nationale si de cerintele
refacerii economice, dar a constituit in acelasi timp si un prilej pentru
afaceri (speculatii) de mari proportii.
Dupa evaluarile economistilor vremii, paguba adusa economiei
nationale prin intarzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea
s-a efectuat – curs superior celui de pe piata – s-a cifrat la 3,5 miliarde lei.
Statul a facut astfel – “o pomana de stat en gros” in folosul marilor
detinatori de coroane, ruble si lei a “Bancii generale”.
Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la
sporirea volumului de lei aflat in circulatie. Problema diminuarii  inflatiei va
fi solutionata abia in perioada urmatoare.

Economia Romaniei intre anii 1924-1929

Dupa anul 1923,  in economia tarii asistam la o serie de progrese

semnificative. Va spori numarul intreprinderilor industriale si al
muncitorilor, va creste capitalul investit, se va imbunatati inzestrarea
tehnica a intreprinderilor, iar productia va spori insemnat, comparativ cu
perioada anterioara, iar productia vegetala si animala se va ameliora
simtitor. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei pe
care o analizam, avantul domeniului industrial si va influenta pozitiv
dezvoltarea intregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale cu
exteriorul ale tarii. Avantul economic, de dupa 1924, a fost influentat si de
conditiile economice externe favorabile. Intre acestea mentionam indeosebi
cererea mereu in crestere de pe piata mondiala pentru produse romanesti
foarte cautate ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la
materii prime si combustibil pina in 1929, la un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai insemnata a economiei si indeosebi a industriei a
fost insotita de intarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone,
fapt  ce a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain, prin
implementarea cunoscutei  politici economice a PNL, ,,prin noi insine”.
Guvernele din acesti ani conduse de liberali, cu exceptia sfirsitului anului
1926 si primei parti a anului 1927, cand guvernul a fost condus de
generalul Averescu,  au elaborat o legislatie economica a carei
fundamentare juridica se gasea in Constitutia din anul 1923, prima
Constitutie cu adevarat moderna si europeana  a Romaniei. Constitutia
prevedea, printre altele,  ca ,,zacamintele miniere precum si bogatiile de
orice natura ale subsolului sunt proprietatea statului  (subl. ns.)”, dar  si
ca ,,la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile castigate”.
Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le
apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora agentilor
economici particulari, adica marii burghezii industriale. In acelasi timp,
burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii in lucrari de
exploatare si amelioratiuni ale subsolului, beneficiau, in virtutea pozitiilor
castigate, de bogatiile subsolului, creindu-si o pozitie economica mai solida
pentru a se opune tentativelor de patrundere a capitalului strain.
          Masurile de politica economica, elaborate si implementate si care au
contribuit la inregistrarea avantului economic de dupa 1924, pot fi grupate,
in general, in trei mari categorii:
1. legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;
2. aplicarea de tarife vamale comerciale protectioniste ;
3. politici de finantare si creditare pentru  economia nationala.
 
1. Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea mai multor
legi, dintre care cea mai importanta a fost  legea minelor din iulie 1924 .  In
baza ei,  statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor
miniere ale subsolului, asa dupa um am mai afirmat. Valorificarea acestor
bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se
prevedea  acordarea dreptului de exploatare a zacamintelor subsolului, in
primul rand societatilor anonime miniere romane, adica acelora in care cel
putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi
din membrii consiliului de administratie, ai comitetului de cenzori, precum
si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni romani. In afara
acestor societati, legea mai stabilea ca puteau beneficia de dreptul de
concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca in timp de 10 ani
sa indeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de
societati. Legea minelor provocat vii reactii din partea cercurilor financiare
straine care aveau insemnate capitaluri investite in industria extractiva a
Romaniei, cautand sa determine statul roman sa nu infaptuiasca
nationalizarea valorificarii bogatiilor  subsolului si a intreprinderilor miniere
(in anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de
cetateni romani, la 50,1%).
Prin legea energiei, tot din 1924, alt exemplu legislativ, se creau
avantaje multiple acelora care isi investeau capitalurile  pentru producerea
energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa
rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea
pentru regimul apelor (din 1924) se cerea intreprinderilor ca majoritatea
capitalului utilizat sa fie autohton, precum si presedintele, iar  2/3 din
numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romani.

Prin  aceste legi enuntate, dar si a altora,  se evidentiau preocupari

mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii,
dar in mod deosebit intarirea marii burghezii autohtone si obligarea
capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara indoiala, insa,
ca burghezia autohtona isi apara interesele de grup si nicidecum ale
statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata
la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta
a acesteia.
2. Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit
un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna,
indeosebi industriala, de concurenta straina, contribuind in felul acesta la
sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere
tot mai mult statului sa intervina in economie si pe calea tarifelor vamale,
asa cum de altfel procedau si alte tari cu care Romania intretinea relatii
comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele
deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin  Tariful vamal din
1924  se prevedea ca taxele se percepeau in lei-aur, iar incasarea lor se
facea in lei-hartie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hartie, la
fiecare 3 luni raportul  schimbandu-se in functie de fluctuatia monetara.
Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la
randul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate . Pentru alte
tari, insa,  tariful era de trei ori mai mare decit cel minimal. Aceasta
reglementare a influentat nivelul importului, asigurand protectia articolelor
textile, de tabacarie, hartie etc.,  egala cu 15-20% din valoare, iar pentru
majoritatea produselor importate, o taxa de 5-10%. Protectia era insa
insuficienta pentru industrie si aceasta cu atat mai mult cu cat s-a aplicat
intr-o perioada de puternic proces inflationist. De aceea, in anul 1926
tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile
metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate
fata de perioada anterioara. S-au adaugat  alte articole supuse taxelor
vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice, taxele vamale erau
majorate cu 50% pina la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a
taxelor vamale in aur de la 30, cat a fost stabilit in 1924, la 40. In anul
1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui,
economistul si profesorul roman de recunoastere internationala Mihail
Manoilescu,  ,,tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru tarile care
aplicau acelasi tratament Romaniei si general – taxe vamale superioare cu
50% fata de cel minimal – pentru tarile care nu acordau clauza natiunii
celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si in cazul tarifului din 1924, s-au
prevazut taxe in aur, care pentru transformarea in lei-hartie urmau sa fie
inmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu
40 pentru celelalte marfuri importate.
 Totusi gradul de protectie al industriei romanesti era insuficient,
taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia,
Ungaria si alte tari cu care Romania avea relatii comerciale. Cu toate
acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare stoparea
patrunderii aproape nestingherite pana atunci a marfurilor straine, creind
avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.
3.  In conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a
intervenit direct pentru sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea
diferitelor politici utilizate, in special pe calea  finantarii, ca si a acordarii de
credite in volum mult mai mare decit in anii anteriori. In acest sens, in anul
1923 a fost infiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei
capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era incurajarea
industriei mari prin acordarea de credite si inlesnirea mobilizarii creantelor
industriale prin rescontarea la Banca Nationala . Activitatea acestei noi
banci a avut o importanta deosebita in impulsionarea dezvoltarii industriei
autohtone. Rolul ei in creditarea industriei a crescut destul de repede, de la
finantarea a numai 5% din totalul intreprinderilor marii industrii
prelucratoare in anul 1924 la 12% in anul 1928, intreprinderi a caror
productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol
de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie
direct, fie prin intermediul Societatii nationale de credit industrial. In 1928,
spre exemplu,  volumul creditelor acordate industriei de catre Banca
Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.
Trecand la analiza punctuala a principalelor ramuri ale economiei
romanesti in perioada supusa atentiei, sa precizam ca dezvoltarea mai
accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii de ramura
mostenita din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe
ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari in productia industriala a
tarii (circa 80%), concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De
asemenea, desi productia industriei extractive a inregistrat un spor mai
mare decit cea a industriei prelucratoare, in anul 1928 constatam ca
intaietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei
extractive fiind de 5 ori mai mica. In cadrul industriei extractive, primul loc
il ocupa industria petrolului, care singura detinea 2/3 din intreaga ramura
miniera a tarii. Schimbari semnificative apar in industria prelucratoare, in
sensul cresterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% in productia
totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a progresat cel
mai mult a fost industria metalurgica. Au fost infiintate noi intreprinderi
mari, cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele ,,Malaxa” din
Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. de la Brasov.
Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de cererile mari de produse
metalurgice ale economiei. Cu toata aceasta crestere, metalurgia continua
sa ocupe un loc de mai mica importanta, cu mult in urma altor ramuri
industriale. In 1928, ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai
mica decit industria alimentara.
Ramurile industriei usoare, de asemenea esentiala pentru economia
Romaniei, in primul rand industria alimentara, textila si a pielariei, detineau
impreuna ponderea cea mai mare in valoarea productiei industriale
prelucratoare. In cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o ocupa in
continuare, industria alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a
ponderii ei. Cat priveste industria textila, aceasta si-a sporit an de an
participarea la productia industriala a tarii. Pina in 1925 industria lemnului
a fost in plina ascensiune, dupa care curba participarii ei la productia totala
incepe sa scada, nemairevenindu-si in toata perioada interbelica. Isi
mentine o pondere relativ mare, in ansamblul productiei, industria chimica,
datorita faptului ca o insemnata parte a productiei ei era data de rafinariile
de petrol.
In unitatile industriei metalurgice incepe sa se produca material
rulant in beneficiul cailor ferate, intre care locomotive, vagoane de calatori
si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Slaba reprezentare
a ramurii constructoare de masini reiese din faptul ca aceasta intrebuinta
doar 1,6% din intreaga cantitate capacitate a industriei metalurgice, ceea
ce demonstreaza ca Romania continua sa ramana o tara dependenta de
tehnica adusa din tarile dezvoltate din punct de vedere industrial. Intre
diferitele ramuri industriale existau inegalitati in dotarea cu echipament, in
aprovizionarea si asigurarea cu forta de munca calificata. Alaturi de
anumite intreprinderi caracterizate printr-un grad inalt de concentrare a
productiei, functionau un numar foarte nare de intreprinderi ramase cu
totul in urma sub raport tehnic si tehnologic.
Slaba dezvoltare a industriei, ca si posibilitatile de import reduse,
faceau ca in tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut
situandu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai inapoiate din Europa.
Calculat la preturile anului 1928, in marci germane, consumul pe locuitor in
Romania era de 79, in timp ce in Elvetia era de 622, in Anglia de 609, in
Germania de 550, in Franta de 547, in Ungaria de 192, in Iugoslavia de
141. In anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era in tara noastra de 5
kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg
produse laminate, 5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc. Edificator
pentru nivelul de dezvoltare atins de tara noastra in deceniul trei al
secolului trecut.
Romania, cu toata dezvoltarea industriei, continua si in aceasta
perioada sa ramana o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din
populatia activa, in industrie era angajata in anul 1929 doar 10%, in timp
ce in agricultura lucra 78%, deci mai bine de trei sferturi din aceasta
populatie activa. Aceeasi concluzie se impune daca avem in vedere ca
industria contribuia, in acelasi an, la venitul national cu numai 39 miliarde
lei, iar agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la
produsul social in proportie de 34,6% si cu o pondere de 22% in venitul
national, ceea ce confirma aprecierea de tara eminamente  agrara.
Ca argument in acest sens, agricultura se caracteriza prin dezvoltarea
mai sustinuta a sistemului economic al capitalismului, proces impulsionat
de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost
declarata infaptuita abia in anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai
detinea inca 19,5% din intreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica
remanenta relatiilor  semifeudale. In acelasi timp, analiza structurii
proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat
continuu. Patura instarita a acesteia detinea, in 1927, circa 16%, in timp
ce  numarul gospodariilor taranesti fara pamant se ridica la aproape
700.000.
Daca in ceea ce privea suprafetele insamantate, acestea au cunoscut
cresteri constante, productia nu a inregistrat aceeasi evolutie,
inregistrandu-se variatii mari de la un an la altul (in crestere pina in 1926,
apoi in scadere si din nou in crestere din 1929, deci sub forma unei
sinusoide). Datorita slabei inzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a
metodelor folosite in aceasta ramura aeconomiei nationale : tehnica
avansata si dotare corespunzatoare, agricultura se regasea intr-o
accentuata dependenta fata de factorii naturali.
Caracterul inapoiat al agriculturii reiese mai clar in evidenta daca
comparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati
comparabile (deci utilizarea cu succes a metodei comparatiei). In timp ce
Romania obtinea in 1925 circa 860 kg griu la ha, in Iugoslavia si Ungaria s-
au obtinut cite 1.260 kg, iar in Bulgaria 1.320 kg.
La sfirsitul perioadei analizate, agricultura Romaniei, ca si a altor tari,
a fost cuprinsa de o criza de supraproductie – manifestata prin scaderea
preturilor la produsele agricole – criza care se va prelungi pana in preajma
celui de-al doilea razboi mondial.

Economia Romaniei dupa Marea Recesiune din anii  1929-1933

Romania, parte componenta a sistemului  mondial  capitalist, a fost si

ea lovita de criza economica dintre anii 1929-1933. Ca si in celelalte tari
capitaliste, si in Romania criza a cuprins toate ramurile de activitate:
industria, agricultura, comertul, finantele, circulatia monetara, sistemul
bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la
mijlocul anului 1929 in industrie, criza a fost agravata de o serie de factori
interni si externi.
In randul factorilor interni care au dus la agravarea crizei, mentionam
in primul rand, predominarea in economia Romaniei a unei agriculturi
ramase in urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si in care se
mentineau inca ramasite feudale. Sigur, acest lucru era de natura sa
agraveze criza, in conditiile decalajului dintre preturile produselor
industriale si cele agrare in favoarea primelor.
Impletirea  crizei industriale cu cea agrara, care a inceput inca din
1928, a contribuit si mai mult la agravarea crizei generale. Puternica
scadere a preturilor produselor agricole a avut consecinte deosebit de
grave pentru economia nationala.
Existenta unui volum mare de imprumuturi facute de taranime la
banci si camatari inainte de declansarea crizei si care trebuiau platite in
conditiile preturilor scazute in care taranii isi valorificau produsele, a
constituit un alt factor de agravare al crizei.
Un al treilea important factor intern care si-a adus contributia la
agravarea crizei economice in Romania, l-a constituit nivelul scazut de trai
al populatiei, nivelul coborat al salariilor muncitorilor si al castigurilor
taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat in reducerea considerabila a
puterii de cumparare pe piata interna in perioada crizei.
Intre factorii externi  care au agravat criza din Romania a fost si
scaderea catastrofala a preturilor produselor romanesti ce se exportau, in
timp ce preturile produselor importate de tara noastra s-au mentinut la un
nivel relativ ridicat. Inrautatirea termenilor de schimb in cadrul  comertului
exterior al Romaniei s-a resimtit ca urmare a structurii sale si in care
predominau  la export cerealele si petrolul, iar la import  produsele
fabricate  (manufacturate) industrial.
Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain
in economia tarii, indeosebi in industria extractiva, volumul mare al datoriei
publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat, sporite
ca urmare a imprumutului de stabilizare din 1929, ca si a imprumuturilor
externe din primii doi ani ai crizei, a constituit unul dintre factorii externi de
agravare a crizei in tara noastra. Starea de dependenta economica si
politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adancit.
In domeniul industrial, inca de la inceputul anului 1929 in unele
ramuri ale industriei tarii au aparut procese caracteristice crizelor de
supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc.
au marcat importante scaderi, iar indicii preturilor fontei, cuprului,
petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborat, in timp ce in depozite
cresteau stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata.
 Examinarea dinamicii productiei industriale scoate in relief o
insemnata scadere a productiei pe ansamblul industriei in anul 1932 fata
de anul 1929. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la
industria prelucratoare – cuprinzind majoritatea ramurilor marii industrii din
Romania – ca si la industria in care se manifesta monopolul de stat (sare,
tutun, chibrituri, explozivi etc.).
Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de
importanta, cu mult mai mare decat reducerea cantitativa, ca rezultat al
scaderii insemnate a nivelului preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea
productiei a scazut in aceeasi perioada cu 42,2%.
Odata cu izbucnirea crizei din industrie in 1929, criza agrara s-a
adancit in proportii nemaiintalnite. Criza agrara a cuprins toate ramurile
agriculturii : productia cerealiera si de plante tehnice, pomicultura,
viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii Romaniei, predominant
cerealiera, a agravat consecintele crizei agrare, mai puternice in aceasta
ramura.
Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a determinat o
scadere semnificativa a pretului pamantului si a arenzilor, dar aceasta
scadere a fost mai mica decit cea inregistrata in nivelul  preturilor
marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale
taranimii. Mentinerea unui nivel relativ ridicat in raport cu cel al produselor
agricole ( al preturilor pamintului si al arenzilor ) arata tendinta mosierimii
de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile intampinate datorita
declansarii crizei agrare.
Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a
agriculturii romanesti. Astfel, printre alte consecinte, o buna parte din
inventarul de unelte agricole folosite in gospodariile taranesti era de
calitate inferioara si rau intretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace
pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care
erau de mult scoase din uz.
In conditiile crizei agrare, oferta de mana de lucru in agricultura a
crescut, salariile muncitorilor scazand in mod firesc, mosierii si chiaburii
gasind mai convenabila folosirea muncii manuale decat utilizarea masinilor
agricole. Consumul de unelte si masini agricole (import si productie
interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini
agricole in 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole in
1933.
Regrese insemnate au inregistrat in anii crizei agrare si metodele
folosite in cultivarea pamantului. Nu se mai practicau dezmirisitul indata
dupa secerat, lasindu-se miristile pentru pasunat pana toamna tarziu,
aspect deosebit de daunator culturilor agricole. De asemenea, se practica o
singura aratura, in loc de doua, aratura este superficiala, iar semanatul se
practica  prin imprastiere si nu cu semanatoarea etc.
Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii
Romaniei in anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele
culturi a fost scazuta. Astfel, in ceea ce priveste productia medie anuala de
grau in anii 1925-1929, Romania se afla inaintea Spaniei, Greciei,
Portugaliei, pentru ca in anii 1930-1934 sa fie in urma Spaniei
si  Portugaliei. Daca in anii 1925-1929 Romania ocupa locul al XI-lea in
cadrul tarilor europene in ceea ce priveste productia medie de porumb la
ha, in perioada 1930-1934, ea a ajuns pe locul al XIII-lea, depasind numai
Grecia, Polonia si Portugalia.
Concomitent, datorita insolvabilitatii multor debitori ai bancilor,
acestea au trecut la masuri extreme de restrangere a creditului,
inaugurand o politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic
credit acordat.
Cu deosebire in acest sector iese in evidenta politica dusa de banci,
atat a celor  cu capital strain, cat si cele cu capital romanesc, de a arunca
pe spatele celor ce lucrau greutatile provocate de criza, nu numai direct,
prin nerestituirea datoriilor, cat si indirect, prin trecerea mariilor datorii  pe
seama bugetului statului.
Un exemplu graitor in acest sens este cel al cunoscutei banci din
perioada interbelica  ,,Marmorosch Blank”. Aceasta banca cu capital strain,
aflata de fapt in stare de faliment inca din anul 1930, a primit din partea
Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de rescontare pentru creante in
cea mai mare parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). La
randul sau,  BNR a transmis acest portofoliu al datoriilor statului roman
(practica perpetuata si reluata peste decenii).
Acesta este doar un exemplu elocvent pentru asa-
numitele ,,portofolii putrede” si care constau in datorii ce au fost preluate
in suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi trecute statului si de
la alte banci, precum : ,,Banca Franco-Romana”, ,,Banca sindicatelor
agricole Ialomita”, ,,Banca de scont din Bucuresti”, ,,Banca generala a Tarii
Romanesti”, ,,Banca Agricola”, ,,Banca Victoria” din Arad etc.
Impactul negativ al capitalului strain din sistemul bancar in perioada
crizei este scoasa in relief si de retragerea masiva, repatrierea, fuga din
tara a unor insemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor. Astfel,
circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravand situatia
balantei de plati a Romaniei. In acelasi timp, capitalul strain a profitat de
conjunctura creata de criza pentru a realiza noi asocieri in domeniul bancar
: astfel, capitalul german (prin ,,Dresdner Bank”) a infiintat in octombrie
1929 ,,Societatea Bancara Romana” cu sediul la Bucuresti si cu filiale la
Arad, Deva, Timisoara si Brasov.
Concentrarea si centralizarea capitalului in banci  au facut progrese
insemnate in anii crizei economice din 1929-1933. In timp ce numarul
bancilor de tipul  societatilor  anonime a scazut cu 20% in 1933 fata de
1928, capitalul a ramas acelasi. In schimb, BNR a capatat un rol tot mai
important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata in strainatate
si al controlului devizelor.