1.

ELEMENTE INTRODUCTIVE

1.1. TEHNOLOGII DE PRELUCRARE PRIN AŞCHIERE.

Tehnologiile de prelucrare prin aşchiere, ca orice tehnologie [.],aparţin de

ştiinţă şi înginerie. Ele dezvoltă cunoaştere si acţiune sistematică în dezvoltarea
tehnologiilor de prelucrare prin aşchiere, având ca obiectiv realizării piesei prin
transformarea dintr-un semifabricat în cadrul unui sistem tehnologic de prelucrare prin
aşchiere.
Specialiştii anglo-saxoni în tehnologii de prelucrare prin aşchiere a metalelor
folosesc foarte des termenul de „aşchierea metalelor” pentru „tehnologii de prelucrare
prin aşchiere”. Având în vedere predilecţia specialiştilor români pentru utilizarea
metalului în componenţa echipamentelor şi maşinilor, alte materiale fiind momentan
excepţii, poate că ar trebui ca şi în literatura de specialitate din ţară să folosim acest
concept, deloc pretenţios, de „aşchiere a metalelor” în locul sintagmei „tehnologii de
prelucrare prin aşchiere”.
În multe situaţii este utilizat conceptul de „proces de aşchiere”, ceea ce
limitează studiul şi analiza doar la ceea ce se petrece la contactul sculă-piesă, în
corelare cu parametrii procesului de aşchiere.
Pe de altă parte, utilizarea sintagmei „tehnologii de prelucrare prin aşchiere”
impune acceptarea tehnologii ca fiind structurată din ştiinţă şi inginerie, conform
aspectelor definitorii acceptate pe mapamond. Tehnologia de prelucrare prin aşchiere,
prin care se transformă semifabricatul în piesă, ar trebui abordată „in integrum”:
proces de aşchiere, sistemic, ştiinţific, tehnic, organizatoric, economic, sustenabil,
materiale auxiliare (lichide ade aşchiere, uleiuri, etc.), energetic etc., într-o abordare
multicriterială.
Aşchierea metalelor este un subiect la fel de vechi ca şi Revoluţia Industrială, dar
unul care a evoluat continuu pe măsură ce tehnologia a avansat. Prima maşină unealtă
pentru prelucrarea metalelor, construită în urmă cu 450 de ani era antrenată de puterea
apei şi a utilizat scule din fier şi oţel. Între timp s-a deschis drumul maşinilor cu abur şi al
antrenării prin transmisii cu curele de piele, maşinile unelte pentru prelucrarea metalelor
au început să folosească scule din oţel rapid. S-a ajuns la acţionările electrice ale maşinilor
unelte care utilizau scule din carburi sinterizate, iar mai recent maşinile unelte cu comandă
numerică utilizează scule ceramice sau de diamant. Se pare că a crescut viteza schimbării
pe parcursul ultimilor douăzeci de ani, cu un avans progresiv în domeniul ştiinţei
materialelor şi a tehnologiei calculatoarelor. De exemplu, de la începutul propriei noastre
cariere, productivitatea s-a dublat la numeroase tipuri de operaţii şi au fost introduse în
circuitul tehnologic numeroase materiale noi pentru scule, materiale noi de prelucrat şi
arhitecturi noi de maşini unelte.
Adevărul este că manuale care sunt de referinţă în domeniul tehnologiilor de
prelucrare prin aşchiere au fost scrise în anii 1970- 1985, unele dintre ele au fost reeditate
cu mici adaptări relativ reduse.
Prelucrarea prin aşchiere a metalelor se realizează prin procese industriale în
care piesele sunt conturate prin îndepărtarea materialului suplimentar. În prezenta
lucrare intenţionăm abordarea tehnologiei de prelucrare prin aşchiere, cu o sferă de
cuprindere multiplă în care se integrează ceea ce nominalizăm ca „proces de aşchiere”.
În cadrul tehnologiilor de prelucrare prin aşchiere, aşchia la dimensiuni apreciabile
este studiată prin modelele de formare ortogonală şi aşchiere oblică, luate în comun la
analiza fizică.
Tehnologiile de îndepărtare a materialului cu prind şi tehnologiile bazate pe
procesele abrazive, cum ar fi rectificarea şi honuirea, precum şi procesele de prelucrare
neconvenţionale cum ar fi electroeroziunea, prelucrarea cu ultrasunete, prelucrarea
chimică şi electrochimică, prelucrările cu laser şi plasmă. În procesele abrazive,
metalul este îndepărtat sub forma unor aşchii mici produse printr-o combinaţie a
mecanismelor de aşchiere, brăzdare şi frecare. În procesele neconvenţionale, metalul
este îndepărtat la o scară foarte mică prin mijloacele mecanice, termice, electrice sau
chimice. În toate cazurile, mecanismele fizice de îndepărtare a metalului diferă
considerabil faţă de cel de formare a aşchiei, care cere o analiză fizică diferită. Şi
informaţiile de bază privind tehnologiile de prelucrare prin procese abrazive, sculele şi
capacităţile de finisare sunt cuprinse înaceastă lucrare. Tehnologiile de prelucrare prin
procedee neconvenţionale de prelucrare nu fac obiectul acestei lucrări.
 Procesele de aşchiere specifice metalelor pot fi, de asemenea, aplicate şi
adaptate materialelor nemetalice cum ar fi polimerii, lemnul, ceramica, rocile etc. În
această situaţie abordarea ar apărea cu referinţă la mai multe materiale şi poartă
numele de prelucrare. Aşa că ceea ce promovăm în România sub denumirea de
tehnologia prelucrării prin aşchiere, cu toate că toate modelele de abordare şi
conţinutul fundamental este cu referinţă la metale, ar trebui să includă implicit şi
aşchierea altor materiale la nivelul de acurateţe ştiinţifică şi practică similar metalelor.
Poate că a apărut un moment de răspântie al dezvoltării domeniuluicare ar impune
specificarea clară a proceselor de aşchiere/tehnologiilor de prelucrare prin aşchiere
specifice metalelor faţă de procesele de aşchiere/tehnologiile de prelucrare prin
aşchiere specifice nemetalelor este momentul specificării clare a proceselor de aşchiere
a metalelor faţă de procesele de aşchiere ale nemetalelor. În comunităţile inginereşti
internaţionale anglo-saxone referinţa specifică este „aşchierea metalelor” (metal
cutting) pe motivul tratării consistente a proceselor specifice aşchierii metalelor. De
obicei, există literatură consacrată problemelor de prelucrare prin aşchiere a
materialelor nemetalice.
Obiectivul fundamental al acestei lucrări este acela de a aborda sistemic
tehnologiile de prelucrare prin aşchiere a metalelor , cu orientare spre aşchierea
performantă, precum şi soluţiile tehnologice de aplicare în sistemele de producţie
industrială. Sunt luate în considerare şi accentuate mecanismul formării aşchiei,
temperatura generată în procesul de aşchiere, tribologia procesului de aşchiere,
dinamica procesului şi interacţiunea materialelor sculei şi piesei într-un context de
aplicare într-un sistem de producţie. Sunt abordate informaţii descriptive privind
prelucrările moderne, utilizarea şi recomandarea sculelor pentru procesele de aşchiere
şi a accesoriilor şi sistemelor de fixare. Se au în vedere elementele de dependenţă a
calităţii suprafeţelor, a preciziei dimensionale, de valoarea parametrilor de proces şi
influenţa acestora asupra unor categorii de erori. Pornind de la lucrări de referinţă în
domeniu, de la lucrări ştiinţifice şi experienţe de fabricaţie, întreaga abordare a
tehnologiei de prelucrare prin aşchiere va fi cu referinţă la proiectarea tehnologiilor de
aşchiere, la punerea lor în practică, problematica sistemului maşină unealtă-sculă-
dispozitiv-piesă, asigurarea preciziei şi a calităţii suprafeţelor, precum şi costurile
efective ale operaţiilor de aşchiere.
Înainte de prezentarea problematicilor fundamentale privind tehnologiile de
prelucrare prin aşchiere vor fi abordate câteva aspecte legate de istoricul prelucrărilor
prin aşchiere, urmând a se prezenta câteva elemente legate de conceptul de tehnologie
şi procesul de producţie.

1.2. ISTORICUL PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE

Aşchierea metalelor este un
subiect care în practica industrială a
fost condusă de teorie fundamentată
ştiinţific. Noţiunea de aşchiere
provine de la aşchie, aceasta fiind
forma de prezentare a a surplusului
de material îndepărtat. Studiul
proceselor de aşchiere şi implicit
evoluţia tehnologiilor de prelucrare
prin aşchiere s-a petrecut ulterior
dezvoltării maşinilor unelte.
Dezvoltarea în acest domeniu a fost
determinată de schimbările produse în
practica tehnologică, dar mai ales prin
introducerea unor materiale noi pentru
scule. Mulţi autori au studiat
Fig. 1.1 Aşchierea
dezvoltarea maşinilor unelte din
perioadele timpurii ale manufacturării. Sculele de prelucrare a lemnului cu mişcarea
cinematică asemănătoare multor maşini moderne cum a fost strungul cu corzi, ca cel din
figura 1.2. Mai mult, în unele zone ale lumii, manufacturarea anumitor piese de lemn se
realizează cu asemenea sisteme tehnologice. O sa puteţi viziona o asemenea soluţie
utilizată pe străzile comerciale din Marakesh (Maroc) la adresa
http://www.youtube.com/watch?v=wnv0DAR_gWA,.
 Fig. 1.2 Strunjire în Egiptul antic

Fig. 1.3 Strunjire în China antică

Fig. 1.4.Strunjire în Evul mediu (1).

Fig. 1.5 Strunjire în Evul mediu (2).

Fig. 1.6 Strunjire în Evul mediu (3).
Soluţii şimilare au fost utilizate în China antică (gravura din figura 1.3), iar în evul
mediu, în câteva imagini sunt prezentate scene specifice activităţilor de prelucrare a
lemnului pe strung (figurile 1.4., 1.5. şi 1.6.).
Leonardo da Vinci a schiţat multe maşini unelte ca strunguri, maşini de tăiat
şuruburi, sisteme de găurit butuci de lemn (figura 1.7).

Fig. 1.7 Sistem de alezare

În epoca medievală, manufacturierii aveau cunoştinţe de bază necesare

construirii maşinilor unelte dar fără stimulente economice de a le face. Unele dintre
acestea necesitau investiţii foarte mari şi surse concentrate de energie, de putere. Sursa
principală de putere era cea a apei şi a animalelor, în special a cailor.
Prima maşină unealtă pentru aşchiere de mare putere a avut ca destinaţie
producţia de armament. Ea era acţionată de puterea apei şi era destinată alezării ţevilor
de tun în Italia la începutul anilor 1500. Proiectul a fost copiat şi îmbunătăţit, în special
de manufacturierii elveţieni şi olandezi. În jurul anilor 1750 putea fi găsit în multe
fabrici de armament din Europa (Figura 1.8).

Fig. 1.8 Prelucrarea ţevilor de tun

Primul studiu ştiinţific care a

implicat aşchierea metalelor în
rezultatele fabricaţiei de tunuri, a fost
realizat de Contele Rumford, care a
prezentat experienţa sa în alezarea
ţevilor de tun în Bavaria, într-o lucrare
prezentată în anul 1798 la Royal
Society din Londra. Acesta îşi
dezvoltă cercetările şi aplică răcirea
cu apă în procesul de aşchiere (figura
1.9).
Fig. 1.9 Prelucrarea ţevilor de tun
 John Wilkinson a inventat în 1776 o maşină de alezat orizontală care avea
precizia necesară pentru fabricarea cilindrilor de la maşinile cu abur (figura 1.10).

Fig. 1.10 Prelucrarea cilindrilor

Henry Maudslay a dezvoltat strungul pentru tăierea filetelor, strung care a

apărut pe piaţă în 1794 (figura 1.11).

Fig. 1.11 Strungul pentru tăiat filete

Din acest moment începe dezvoltarea rapidă a maşinilor unelte în Anglia.

Prin anii 1850 constructorii englezi de maşini unelte şi-au perfecţionat proiectele
de maşini unelte cu care reuşeau să fabrice motoarele cu abur pentru vapoare şi
locomotive, maşini textile, utilaje pentru construcţii şi maşini unelte pentru vânzare în
Europa. Maşinile unelte nu au fost exportate şi în America, aceast lucru fiind interzis de
guvernul englez. Aceasta a determinat dezvoltarea maşinilor unelte proprii în America,
care trebuia să îşi construiască propriile sisteme tehnologice de prelucrare a bumbacului.
 Fig. 1.12 Secţia de prelucrare prin aşchiere de la Ford (2 ianuarie 1915).

Manufacturierii americani au fost preocupaţi de dezvoltarea fabricaţiei utilizând

metoda interschimbabilităţii pieselor, metodă utilizată şi recomandată de fabricanţii de
arme francezi, prin anul 1780 şi a fost pus la punct de fabricanţii de arme mici fabricate la
începuturile anilor 1800. Acest sistem a devenit cunoscut ca „Sistemul American”.
Au apărut o serie de mici companii, care au devenit de renume în timp, în Noua
Anglie, după anul 1855. Nume celebre: Amos Whitney, Francis Pratt, Elisha Root,
Joseph Brown, Lucian Sharpe, Frederick Hope şi alţii.

Fig. 1.13 Maşina universală de frezat Brown &Sharp

 Fig. 1.14 Linia de transfer blocuri de motor de Cadillac, centru de
fabricaţie motoare de la Livonia, 1981

Fig. 1.15 Staţie de prelucrare multiax a blocurilor motoare / 1920 fabrica

de maşini Chalmers.
 Evoluţia tehnologiei de prelucrare prin aşchiere, cu întreaga problematică de
precizie, durata de viaţă a sculei, calitatea suprafeţelor, productivitate, costuri etc., este
legată şi de evoluţia sculelor aşchietoare. Putem afirma că s-a manifestat şi se
manifestă o influenţare reciprocă care a dus la progres în toate cele trei domenii,
dezvoltarea unui domeniu conducând la progres în celelalte două. Dacă discutăm
despre aşchiere trebuie să avem indiscutabil un orizont gerneral asupra întregului
format din maşina unealtă, scula, dispozitivul, piesa accesoriile şi materialele auxiliare.
Pe de altă parte tehnologiile de prelucrare prin aşchiere s-au impus datorită
necesităţilor de ordin practic cum ar fi: confecţionarea uneltelor de lucru, a armelor de
vânătoare şi de luptă, obiectele de uz casnic, ornamentele etc.. Dacă abordăm
problema prelucrării metalului, putem vorbi despre secolul XI când s-a pus la punct
obţinerea metalului în cantităţi mai marişi pentru a fi folosit pentru arme şi armuri.
O realizare importantă în domeniul materialelor pentru scule a fost realizarea
oţelului de scule (Mushet steel după numele realizatorului Robert Forester Mushet) în
1868 (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/398875/Robert-Forester-Mushet).
Ulterior, Frederick Winslow Taylor şi asistentul său Maunsel White la Bethlehem
Steel Company at Bethlehem, Pennsylvania, SUA, au efectuat cercetări caracterizate
de empiricism ştiinţific, utilizând diferite oţeluri de scule cu diverse performanţe.
(Kanigel si Misa). Aceste cercetări au condus la soluţii de creşterea performanţelor în
aşchiere. Rezultatele acestora au condus la o revoluţie în industria construcţiilor de
maşini. Totuşi, primul otel rapid standardizat conform ANSI cu simbolul T1, a fost
introdus pe piaţă în 1910 şi a fost patentat de Crucible Steel Co. (Roberts, G. Et all,
1998). Ceea ce se executa cu o sculă din oţel de scule în 100 de minute se executa în
26 de minute cu o sculă din oţel rapid.
În anii 1930 sculele din carburi metalice au devenit consacrate pentru sculele de
aşchiere în mai multe ţări.. Ceea ce se executa cu o sculă din oţel rapid în 26 de minute
cu o sculă din carburi metalice se executa în 6 minute.Au apărut în prima etapă sculele
brazate cu plăcuţe din carburi metalice (1940-1950), ulterior au apărut sculele cu
sisteme de fixare mecanică a plăcuţelor. Între timp paleta de pluţe schimbabile din
carburi metalice s-a diversificat foarte mult pentru diferite tipuri de materiale şi aliaje
fier-carbon. La finele anilor 1960 au fost lansate plăcuţele cu strat protector care
 Fig. 1.16 Una din primele maşini unelte cu comandă numerică / MIT, 1952
pentru Air Force of USA
permiteau regimuri de aşchiere mult mai mari. Acestea s-au dezvoltat pe diverse
soluţii de acoperire în straturi subţiri cu materiale diferite: titan, aluminiu, bor etc.
Aceasta a avut efecte remarcabile: viteze de aşchiere mai mari, uzuri mai reduse,
durata de aşchiere mai mare şi în final costuri de aşchiere mai mici.
Între timp au fost introduse pe piaşă maşinile unelte cu comandă numerică cu
calculatorul şi centrele de prelucrare.
Dezvoltarea de ansamblu a sculelor, a maşinilor unelte, a dispozitivelor şi a
sistemelor de semifabricare a pieselor a condus la reducerea de 100 de ori a duratei
operaţiilor de strunjire şi a creşterii producţivităţii de peste 25 de ori. (vezi figura!! Şi
figura!!!) (se preiau din Coromant – practical Handbook!!! Pag 42.

1.3. ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND TEHNOLOGIA

Trebuie să recunoaştem că în toate domeniile vieţii, în societatea contemporană,
tehnologia lasă „urme”, influenţează, modifică. Termenul „tehnologie” a devenit foarte
des utilizat în publicaţii, în comunicări oficiale şi neoficiale, în conversaţii curente. Mai
mult, există organizaţii care şi-au inclus în denumire sau în logo termenul tehnologie.
 Există percepţii diferite asupra conceptului „tehnologie”. Definiţiile curente au în
general un mare grad de dependenţă faţă de domeniul abordat sau chiar faţă de disciplina
abordată. Diferenţele în definiţii produc sau/şi pot produce confuzii. Chiar şi diversele
profesiuni au viziuni diferite asupra conceptului „tehnologie” (Pelc, 2004).
Economiştii abordează tehnologia şi o percep în contextul productivităţii şi
utilităţii. Abordarea economică a tehnologiei conduce la impactul acesteia asupra
ieşirilor dintr-un sistem economic.
Sociologii abordează tehnologia ca un fenomen care determină relaţii printre
oameni, bunăstare, creează oportunităţi, aşteptări şi ameninţări la adresa societăţii.
Inginerii şi experţii în sistemele de proiectare asociază tehnologia cu dibăcia,
facilităţi, metode şi unelte, care permit transformarea ideilor în produse funcţionale şi
utile, procese şi sisteme.
În multe situaţii, oameni de afaceri şi scriitori în domeniul afacerilor, confundă
în mod frecvent „tehnologia” cu „tehnologia informaţiei”. Foarte multe publicaţii
utilizează termenul ca fiind sinonim cu tehnologia informaţiei. Acest aspect se
regăseşte şi în România, în mediile care promovează tehnologia informaţiilor sau
logistica necesară acestor sisteme.
Nu se poate afirma că s-a ajuns în prezent la un rezultat care să constituie un
model conceptual al „tehnologiei” care să fie coerent şi unanim acceptat. Eforturile au
un caracter interdisciplinar. Aceasta este lăudabil. Se caută un model care să fie
teoretic bine fundamentat şi care să fie practic acceptat.
Pentru a încerca definirea termenului de tehnologie am recurs la diverse surse
enciclopedice şi ştiinţifice.
„The American Heritage Dictionary” (1992): “Tehnologia [Gk. Techne,
abilitate + logică], 1.a. Aplicaţii ale ştiinţei, în special în domeniul industrial si
comercial. b. Întregul sistem de metode si materiale folosite pentru atingerea
obiectivelor. 2. (Antropologie) Sistemul de cunoştinţe disponibil pentru o civilizaţie,
care se foloseşte în implementări ale modei, practicarea artei manuale şi meşteşugului
şi extragerea sau colectarea de materiale.” [Pelc, 2004]
„The Oxford English Dictionary”. The Compact Edition (1971): “Tehnologia,
Greacă, tehnologia, tratament sistematic, de la techne, artă, meşteşug. 1.a.) Un discurs
sau un tratat despre artă sau arte; studiul ştiinţific al artelor practice sau industriale.
1b.) Artele practice colective. 2. Terminologia unei arte particulare sau a unui subiect;
nomenclatură tehnică”. [Pelc, 2004]
Micul Dicţionar Enciclopedic [M.D.Encicl., 1972] defineşte tehnologia “s.f.- 1.
ştiinţă a procedeelor şi mijloacelor de prelucrare a materialelor. 2. Ansamblul
proceselor, metodelor, procedeelor, operaţiilor etc., utilizate în scopul obţinerii unui
anumit produs.”
Webster’s 1913 Dictionary (Webster 1913) defineşte tehnologia ca “(substantiv) –
ştiinţă industrială; ştiinţa cunoştinţelor sistematice ale artei industriale, în special a celor
mai importante fabricaţii ca filatura, ţesătoria, metalurgia etc.” WordNet Dictionary
(Webster 1913) consideră tehnologia: “(substantiv) – 1. aplicaţie practică a ştiinţei în
comerţ şi industrie. Sinonime: inginerie (engineering); 2. Disciplină care se ocupă cu arta
sau ştiinţa aplicării cunoştinţelor ştiinţifice la problemele practice. Aceeaşi sursă dezvăluie
că în domeniul tehnicii de calcul termenul “tehnologie” este un jargon utilizat pe piaţă
pentru “software”, “hardware”, “protocol” sau orice altceva prea „tehnic pentru a putea fi
definit”. Deci şi un mic semnal în a fi atenţi cu utilizarea termenilor; sau poate în mod
explicit şi conştient îl admitem.
Mc Graw –Hill Eciclopedia of Science&Technology [McGraw-Hill, 1992]
detaliază tehnologia astfel: “Cunoaştere şi acţiune sistematică, uzuală proceselor
industriale, dar aplicabilă la orice activitate recurentă. Tehnologia este strâns legată de
ştiinţă şi inginerie. Ştiinţa se ocupă cu înţelegerea de către oameni a lumii reale din
jurul lor, proprietăţile inerente ale spaţiului, materiei, energiei şi interacţiunea lor.
Ingineria este aplicaţia cunoaşterii obiective la crearea planurilor, desenelor şi
mijloacele necesare atingerii obiectivelor vizate. Tehnologia se ocupă cu instrumentele
şi tehnicile necesare pentru a îndeplini planurile”.
International Technology Education Association (ITEA) [5] Tehnologia este “1.
Inovaţie umană în acţiune care implică generarea de cunoaştere şi de procese de
dezvoltare a sistemelor care rezolvă probleme şi extind competenţele umane. 2.
Inovarea, schimbarea sau modificarea mediului natural pentru a satisface nevoile şi
dorinţele umane percepute.”
 Nu am evitat “Wikipedia, the free encyclopedia”, care dezvoltă în detaliu
termenul tehnologie şi o serie de concepte legate de teoria tehnologiei. După această
sursă [Wikipedia]: “Tehnologia este mai mult decât o definiţie. O dată este dezvoltare
şi aplicaţie a uneltelor, maşinilor, materialelor şi proceselor ca ajutor la rezolvarea
problemelor umane. Ca şi activitate umană, tehnologia acaparează ştiinţa şi ingineria
luate împreună”. Termenul tehnologie adesea caracterizează invenţii şi dispozitive ce
utilizează principii şi procese recent descoperite. Cu toate acestea, chiar şi invenţiile
vechi cum ar fi roata exemplifică termenul tehnologie. [Wikipedia].
După Dănăiaţă (Dănăiaţă, 1998), cel mai frecvent mod de abordare a problemei
este cel bazat pe delimitarea noţiunii în raport cu definirea tehnologiei ca domeniu
ştiinţific de cercetare - sau definirea acesteia ca procedeu, metodă sau proces:
„Ştiinţa care studiază elaborarea şi determinarea proceselor, metodelor şi
procedeelor de prelucrare a materialelor”.
„Ansamblul de procese, metode şi procedee ştiinţifice, pe baza cărora au loc
extracţia, prelucrarea materiei prime şi materialelor, fabricaţia produselor industriale,
obţinerea bunurilor agricole vegetale şi animale”.
Delimitarea de mai înainte poate fi considerată doar parţială, deoarece, chiar
când noţiunea de tehnologie este atribuită proceselor sau procedeelor, acestora li se
alătură şi cunoştinţele referitoare la ele.
Comisia economică O.N.U. pentru Europa: tehnologia constă în „aplicarea
concretă a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în concepţia, în dezvoltarea şi în
fabricarea unui produs”, precum şi din altele pe care nu le prezentăm.
Gorokhov [Gorokhov, 1998] consideră că principalele trei înţelesuri atribuite
termenului „tehnologie”ar fi:
a.) Tehnologia (ca şi tehnica) este constituită din totalitatea artefactelor umane
utilizate vreodată, de la uneltele primitive la cele mai complexe sisteme
tehnologice utilizate pe scară largă.
b.) Tehnologia este constituită din totalitatea activităţilor tehnice: invenţii şi
descoperiri; cercetări şi dezvoltări, incluzând proiectul de bază (de iniţiere);
proiectul final şi implementarea reală, incluzând organizarea şi fabricarea
 facilităţilor şi paşii de parcurs pentru succesul invenţiei tehnologice; proiectul sau
planul visat; transformarea în modele şi implementarea curentă; precum şi
marketingul asupra întregii societăţi.
c.) Tehnologia este constituită din totalitatea cunoştinţelor tehnice, de la cele mai
specializate tehnici şi practici la sistemele teoretico-ştiinţifico-tehnologice
cuprinzând cunoaşterea inginerească şi know-how-ul.
Mulţi autori au propus definiţii în contextul specific disciplinelor pe care le
reprezintă. În consecinţă, declaraţiile acestora nu sunt nici sinonime, nici convergente.
Câteva exemple de diferenţe care au fost analizate sunt prezentate mai jos de Pelc
[Pelc, 2004], care invocă predecesori de-ai lui în domeniu:
A. Contextul economic şi ingineresc. Dosi (1982) defineşte tehnologia ca şi
“un set de piese de cunoaştere, direct practice (referitoare la probleme concrete) şi
totodată teoretice (dar practic aplicabile deşi nu neapărat şi aplicate), know-how,
metode, proceduri, experienţe de succes şi eşecuri precum şi procedee şi echipamente
fizice.” Această definiţie extinsă încă mai poate fi considerată ca şi incompletă,
deoarece nu reflectă proprietăţile şi impacturile sociale şi economice. Girifalco (1991)
exprimă o perspectivă întinsă asupra tehnologiei printr-o afirmaţie scurtă: “Tehnologia
este culegerea de cunoştinţe şi setul de tehnici prin care noi manipulăm şi controlăm
lumea fizică pentru a satisface cerinţele umane.”
B. Context social. DeGregori (1985) priveşte tehnologia ca un fenomen
complex în procesul de dezvoltare umană. Complexitatea este reflectată în 30 de
atribuţii ale tehnologiei pe care autorul le identifică şi le prezintă în această carte. Lista
începe cu afirmaţia că “tehnologia este un proces primar şi conceptual; folosirea
ideilor pentru a transforma materialul şi non-materialul lumii.” În abordare pot fi
deosebite două seturi de atribuţii: (1) Caracteristici ale tehnologiei care descriu
proprietăţile şi structurile sale “interne”, (2) Caracteristici ale tehnologiei care descriu
legăturile şi impacturile sale “externe” în alte domenii.
C. Context filosofic. Ferre (1988) aplică cuvântul “tehnologie” ca un termen
general pentru “tehnologii”. Ultimul fiind definit ca “implementări practice ale
inteligenţei”. Această convenţie este explicată mai departe prin explicarea a ceea ce
înseamnă “implementări practice” şi ce rol joacă inteligenţa.
Nu am avut intenţia de a lansa o definiţie proprie. Am încercat doar să prezint
câteva abordări, pentru deschiderea acestei probleme. Este o sarcină grea această
încercare de a defini global conceptul de tehnologie şi consider că problema ar trebui
abordată gradual de către cei care vor trata „teoria tehnologiei”, deoarece graniţele
încă nu îi sunt delimitate, taxonomia proprie este doar o încercare, influenţele
tehnologiei au un spectru imens de larg, de la cel mai umil individ la sisteme sociale şi
politice cu influenţe strategice globale.

1.4. PROCESE DE PRODUCŢIE. PROCESE TEHNOLOGICE

Procesul de producţie este o activitate complexă, care, analizată în diferite puncte

de vedere, prezintă aspecte foarte diverse: ştiinţifice, tehnologice, organizatorice,
economico-financiare, comerciale etc. Procesul de producţie reprezintă totalitatea
activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă, precum şi toate procesele
naturale care au loc în legătură cu transformarea organizată, condusă şi realizată de
oameni a obiectivelor muncii [Lobonţiu, 1995].
Din punct de vedere tehnic, principala componentă a unui proces de producţie este
procesul tehnologic, ce poate fi definit ca parte din procesul de producţie în cadrul căruia
au loc transformări ale semifabricatelor în produs finit. Acest proces se poate referi fie la
fabricarea unor piese, organe de maşini, la asamblarea lor în subansamble, maşini sau
utilaje, fie la repararea acestora.
În cadrul procesului tehnologic se disting procese de bază, auxiliare şi de
deservire.
Procesele tehnologice de bază în construcţia de maşini realizează transformări
asupra semifabricatelor prin modificări ale formei, dimensiunilor, proprietăţilor, poziţiei
relative a suprafeţelor şi calităţii lor până la obţinerea produsului finit sau în cadrul căruia
are loc asamblarea efectivă ori repararea unui echipament. Într-o organizaţie industrială
constructoare de maşini şi echipamente procesele tehnologice de bază cuprind procesele
de turnare, forjare, presare, sudare, prelucrare prin aşchiere, ajustare, asamblare,
încercare, reparare etc.
Procesele tehnologice auxiliare şi de deservire asigură realizarea proceselor
tehnologice de bază. Aceste procese cuprind procesele de producere a energiei electrice,
aburului, aerului comprimat, întreţinerea maşinilor unelte şi a echipamentelor, fabricaţia
şi întreţinerea SDV-urilor, precum şi transportul intern tehnologic şi netehnologic. Ele
trebuie să se desfăşoare în concordanţă cu procesele de bază, pentru asigurarea acestora
în bune condiţii.
Procesele de producţie se desfăşoară în cadrul secţiilor sau atelierelor din structura
firmei. După modul cum concură în realizarea procesului de producţie, secţiile pot fi: de
bază, de pregătire a semifabricatelor, auxiliare, de deservire etc.
În cadrul secţiilor de bază se realizează procesul de producţie propriu-zis şi
cuprind atelierele de prelucrări mecanice şi de asamblare. În multe cazuri, în cadrul
secţiilor de bază sunt cuprinse şi sectoarele de pregătire a semifabricatelor, ca de exemplu
atelierul de debitare. În alte situaţii pregătirea semifabricatelor se poate realiza în
exteriorul firmei. Sunt cazuri în care se fabrică subansamble sau componente în alte
firme (outsoursing).
Secţiile auxiliare concură la realizarea programului secţiilor de bază, fără a
participa direct în procesul de producţie. Ele furnizează energia necesară sub diferite
forme, asigură întreţinerea utilajelor şi a maşinilor, construcţia şi întreţinerea SDV-urilor,
realizează transportul intern.
Secţiile de deservire au menirea să asigure aprovizionarea cu materiale, desfacerea
produselor finite, transporturile uzinale etc.

1.5. PROCESE DE FABRICAŢIE. PROCESE TEHNOLOGICE ŞI

ELEMENTELE LOR COMPONENTE

Procesul de producţie al unei organizaţii industriale constructoare de maşini

cuprinde: obţinerea sau pregătirea semifabricatelor, toate formele de prelucrare a lor,
controlul tehnic, transportul intern, asamblarea, vopsirea, împachetarea şi expedierea
produselor.
Cele două componente ale procesului de producţie sunt:
a.) Procesul tehnologic de prelucrare, care este acea parte a procesului de
producţie care este legată nemijlocit de schimbarea formei geometrice, a dimensiunilor şi
a calităţilor fizico-mecanice, a calităţii suprafeţei, până la obţinerea piesei finite.
b.) Procesul tehnologic de asamblare, care cuprinde asamblarea pieselor în grupe,
subansambluri şi ansambluri, obţinând apoi produsul finit respectiv.
Elementele componente principale ale acestor procese tehnologice sunt: operaţia,
faza, mânuirea şi mişcarea [Lobonţiu, 1995]. În concepţia tehnologilor din domeniul
fabricaţiei de maşini şi chipamente, aceste elemente se definesc astfel:
 Operaţia: este constituită din totalitatea prelucrărilor sau a lucrărilor de asamblare
ce se execută la un loc de muncă, cu un anumit utilaj, de regulă cu acelaşi dispozitiv şi
din aceeaşi reglare a utilajului. Această ultimă precizare divizează sau concentrează
diferitele părţi componente ale procesului tehnologic, în funcţie de posibilităţile de
realizare din aceaşi stare de reglare. Operaţia se poate executa dintr-o aşezare sau din
mai multe aşezări ale semifabricatului ce se prelucrează, aşezarea constând în orientarea
şi fixarea semifabricatului în raport cu scula, dispozitivul sau maşina unealtă folosită.
Faza: este partea operaţiei în cadrul căreia se realizează prelucrarea unei suprafeţe
sau a unui complet de suprafeţe cu o sculă sau un complet de scule, cu un anumit regim
de aşchiere.
Trecerea: este acea parte a fazei în cadrul căreia se îndepărtează un singur strat de
material.
Întrucât la prelucrările de maşini unelte automate sau cu comandă numerică
fiecare trecere se constituie ca un subprogram, ele se programează ca o fază.
Mişcarea maşinii: este deplasarea organului de lucru sau a celui auxiliar într-un
anumit sens, cu o anumită viteză de deplasare, cu o anumită mărime, timp în care
arborele principal se află în aceaşi stare de mişcare. Mişcarea constituie elementul de
bază al programului, fiind denumită secvenţă.
Mânuirea: reprezintă totalitatea mişcărilor pe care le efectuează operatorul pentru
executarea sau pregătirea unei faze. Mânuirile sunt acţiuni auxiliare şi privesc aşezarea şi
fixarea piesei în dispozitivul de lucru, apropierea sculei de piesă, pornirea motorului,
fixarea turaţiei piesei sau a sculei şi a avansului de lucru, precum şi acţiunile inverse după
prelucrarea piesei.
În figura 1.13, în cazul în care piesa se execută la acelaşi loc de muncă,
prelucrarea ambelor capete ale piesei reprezintă defalcarea operaţiei în două faze, pentru
că prelucrarea se execută din două aşezări. În figura 1.14 se prezintă situaţia de prelucrare
dintr-o singură operaţie, din două faze, cu toate că aşezarea s-a făcut o singură dată.
 Fig. 1. 17. Strunjirea frontală a capetelor opuse ale unui arbore

Faptul că prima fază (strunjirea de degroşare) se execută cu un alt regim de aşchiere în

comparaţie cu strunjirea de finisare impune separarea pe faze în modul prezentat.

Fig. 1. 18. Strunjirea exterioară din două faze: a.) fază de degroşare; b.) fază de finisare.

Fig. 1. 19. Strunjirea exterioară a treptelor unui arbore: a.) cu o singură

sculă; b.) cu două scule.
 Mişcarea operatorului:
este partea cea mai mică
posibil a fi măsurată în
timp şi reprezintă orice
deplasare şi luare de
contact efectuată de
muncitor în timpul
lucrului.

Fig. 1.20. Strunjirea unei suprafeţe cilindrice exterioare

din două treceri.

1.6 TIPURILE PRINCIPALE DE PRODUCŢIE ÎN CONSTRUCŢIA DE

MAŞINI

În construcţia de maşini există trei tipuri de producţie:

- producţia de masă;
- producţia de serie;
- producţie individuală sau de unicate.
În producţia de masă produsele se execută în mod continuu, în cantităţi relativ
mari şi pe o perioadă relativ lungă de timp (1-3 ani). O caracteristică principală a
producţiei de masă o constituie nu cantitatea produselor livrate, ci efectuarea la
majoritatea locurilor de muncă a aceloraşi operaţii, cu repetare continuă. Producţia
fabricaţiei de masă constă din produse de aceeaşi natură (unele standardizate), tipuri
stabilizate de largă utilizare. Asemenea producţii sunt: producţia de rulmenţi, şuruburi,
bujii, armături, autoturisme etc.
În producţia de serie se execută serii mici de produse şi loturi de piese care se
repetă cu regularitate, după anumite perioade de timp stabilite.
Producţia de serie este o producţie cu nomenclatură multiplă. O caracteristică
principală a producţiei de serie o constituie repetarea periodică a aceloraşi operaţii la
majoritatea locurilor de muncă. Produsele acestui tip de producţie sunt utilaje de tipuri
stabilizate, fabricate în cantităţi mai mari sau mai mici, ca de exemplu maşini-unelte,
motoare staţionare cu ardere internă, pompe, compresoare, utilaje pentru industria
alimentară etc.
În cazul producţiei individuale sau de unicate se execută produse într-o
nomenclatură foarte variată, în cantităţi mici, în majoritatea cazurilor unicate. Datorită
acestui fapt la producţia individuală tehnologiile de fabricaţie trebuie fie cu grad ridicat
de universalitate şi sistemul de fabricaţie să posede un grad ridicat de flexibilitate, pentru
a putea executa o gamă largă şi variată de produse.
Produsele executate în cadrul acestui tip de producţie fie că nu se mai repetă, fie
că se repetă după intervale de timp neprevăzute.
Caracteristica principală a producţiei individuale o constituie executarea la
locurile de muncă a unei foarte variate game de operaţii, fără o repetare periodică a lor.
Produsele acestui tip de producţie sunt maşini care nu au o utilizare largă şi sunt
executate pe bază de comenzi speciale. Producţia individuală este proprie industriei
constructoare de maşini speciale, maşini grele, utilaje metalurgice, echipamente de
proces în general. Divizarea organizaţiilor constructoare de maşini după tipurile de
producţie este determinată de natura produselor şi a planului de producţie.
Astfel, se poate numi producţie de masă producţia acelei întreprinderi în care, la
majoritatea locurilor de muncă, se execută în mod constant şi succesiv aceeaşi operaţie,
iar locurile de muncă sunt dispuse în ordinea succesiunii desfăşurării procesului
tehnologic. La acest tip de producţie utilajele sunt specializate (agregate, linii automate),
SDV-urile sunt şi ele specializate, complexe şi cu multe mecanisme automate. Mâna de
lucru este de calificare redusă, însă este necesar un număr ridicat de operatori care
efectuează reglajele. Se lucrează după metoda interschimbabilităţii totale, parţiale sau a
selectării, fiind exclusă, în mare parte, ajustarea la montaj. Procesul tehnologic este
elaborat detaliat, pe plane de operaţii şi calcule amănunţite privind regimurile de
aşchiere, adaosurile de prelucrare şi ale preciziei de prelucrare. Normarea activităţii în
cadrul procesului de producţie este analitică şi foarte detaliată.
Dacă la majoritatea locurilor de muncă se execută câteva operaţii, care se repetă
periodic, atunci producţia acelei întreprinderi este o producţie de serie. Atunci când
seriile sunt mari, se apropie de producţia de masă şi este denumită producţie de serie
mare, iar când sunt mici, apropiindu-se de producţia de unicate, este denumită producţie
de serie mică. Utilajele uzinelor cu specific de producţie în serie sunt formate din maşini-
unelte cu caracter universal şi, în parte, speciale. În unele cazuri, pe lângă metoda
interschimbabilităţii totale, se foloseşte şi metoda ajustării la montaj. Maşinile-unelte sunt
dispuse în ordinea fluxului tehnologic, dar nu a pieselor în parte, ci a grupelor de piese.
Documentaţia tehnologică este destul de detaliată, cu plane de operaţii însoţite de schiţe.
Normarea este combinată: analitic cu cronometrare.
În producţia de unicate nu se prevede anticipat repetarea fabricării produsului.
Încărcarea maşinilor-unelte este fără nici un fel de regularitate. Maşinile sunt universale,
mâna de lucru este de înaltă calificare, iar SDV-urile utilizate sunt şi ele universale, cu
grad de precizie determinat de caracteristicile produsului de realizat. Maşinile-unelte sunt
aranjate după tipuri şi dimensiuni, documentaţia tehnologică este redusă, de obicei fiind
alcătuită numai din fişe tehnologice, schiţe, întocmindu-se numai pentru prelucrările
speciale. Normarea muncii depuse se face, de regulă, pe baze statistice, prin similitudine.