Capitolul 6 – Probleme şi aplicaţii

6.1 Aspecte generale

Utilizarea tehnicilor de management are în vedere explicarea
într-o manieră logică şi sistematică a modului în care cu ajutorul
diverselor strategii matematice se pot analiza şi propune soluţii în
planul managerial.
Managementul ştiinţific care stă la baza aplicării tehnicilor de
management are în vedere aplicarea unor metode ştiinţifice la
analizarea şi rezolvarea problemelor de decizie managerială.
Principalele avantaje ale utilizării tehnicilor de management:
1. Tehnica de management reprezintă o cale simplă şi logică de
luare a unor decizii în plan managerial;
2. Ajută comunicarea în interiorul organizaţiei datorită
consultării diferiţilor experţi şi care sunt pozitionaţi în diverse
compartimente;
3. Are în vedere analiza mai multor situaţii sau alternative
posibile;
4. Permit analiza şi evoluţia situaţiilor incerte;
5. Permit identificarea rapidă a celei mai bune soluţii posibile;
6. Permite experimentarea pe modele de tip economic,
eliminând astfel costul erorilor din timpul experimentelor reale.
Tehnicile de management oferă în acelaşi timp câteva
dezavantaje care nu pot fi neglijate ulterior:
1. operează cu o imagine simplificată a realităţii;
2. construirea unor modele foarte complexe este greoaie şi
costisitoare.
Problemele de ordin managerial se pot încadra, de cele mai
multe ori, în anumite standarde. Se vor enumera câteva probleme
tipice întâlnite în practica managerială.
Probleme de alocare apar atunci când mai multe activităţi pot
fi realizate prin mai multe metode, iar resursele disponibile sunt
limitate. În aceste condiţii este necesar să se determine modul
optim de îndeplinire a activităţilor şi de alocare a resurselor astfel
încât profitul să fie maxim.
Probleme de distribuţie care intervin când anumite resurse
trebuie distribuite din mai multe puncte către centrele de
distribuţie, costurile transportului fiind în mod necesar minime.
 Firele de aşteptare apar atunci când mai multe persoane sau
obiecte aşteaptă să fie servite de o facilitate. Întrebarea este cât se
aşteaptă în şir sau cât timp rămâne neutilizat serverul.
Reţelele descriu modul de desfăşurare a unor activităţi,
informaţii sau resurse între diverse locaţii.
Situaţii competitive în care deciziile depind de acţiunea
simultană a mai multor competitori şi de aceea pot fi privite ca
jocuri între aceştia.
Pentru soluţionarea acestor tipuri de probleme dar şi a altora
au fost dezvoltate diverse modele, mai mult sau mai puţin
specifice, între care amintim:
• tabelele şi arborii de decizie utilizaţi pentru
fundamentarea deciziilor în diverse condiţii;
• programarea matematică folosită pentru probleme de
alocare, transport şi optimizare;
• grafuri pentru planificarea şi controlul proiectelor
complexe;
• teoria jocurilor care modelează situaţiile conflictuale;
• teoria firelor de aşteptare utilizată pentru rezolvarea
problemelor de aşteptare;
• simularea folosită pentru analiza sistemelor complexe,
acolo unde alte modele nu fac faţă.
Tabelul 6.1. Corelaţia între problemele manageriale şi diversele tipuri de
modele utilizate

Teoria firelor de aşteptare

Programare matematică

Tehnici
Tabele de decizie

Teoria Stocurilor
Arbori de decize

Teoria jocurilor

Lanţuri Markov
PERT/CPM
Prevedere

Transport

Probleme

Alocare x x x

Distribuţie x x

Grafuri x

Luarea deciziilor în
x
mediu competitiv

Stocuri x x

Fire de aşteptare x

Prevederea
x x x x x
comportării sistemelor
 O problemă poate fi analizată şi rezolvată urmărind în studiul
acesteia următoarele etape:
- definirea problemei şi a condiţiilor în care aceasta este
observată;
- observarea obiectului în condiţii diverse;
- pe baza observaţiilor se emit ipoteze care să descrie
comportamentul obiectului de studiu;
- se alege ipoteza care descrie cel mai bine problema şi se
concepe pe baza sa un experiment prin care aceasta poate fi pusă în
practică;
- se realizează experimentul şi se măsoară rezultatele;
- pe baza rezultatelor experimentului se decide asupra
valabilităţii ipotezei propuse.

6.2 Rentabilitatea, pragul de rentabilitate şi alte

noţiuni care măsoară eficienţa unei întreprinderi
6.2.1 Noţiuni de bază

1. Volumul producţiei – [N] – reprezintă cantitatea de unităţi

produse într-o perioadă de timp T;
2. Capacitatea de producţie - [ CP ] - reprezintă volumul maxim de
producţie ce se poate realiza în perioada T;
3. Factorul de utilizare al capacităţii de producţie - [ku] - are în
vedere procentul din capacitatea de producţie care a fost utilizat
în perioada considerată T;
4. Preţul de vânzare – [PV] - reprezintă preţul unităţii de produs în
ideea că acesta rămâne constant pe întreaga perioada analizată;
5. Venituri brute – [VB] - totalitatea încasărilor brute realizate prin
vânzarea producţiei ce a fost obţinută în perioada T.
R = PV *N (6.1)
6. Cheltuieli fixe – [CF] – acele cheltuieli de producţie care nu
depind de volumul producţiei. Exemple: cheltuieli cu salarizarea
personalului de conducere, cheltuieli de regie la nivel de sector,
secţie, întreprindere.
7. Cheltuieli variabile – [CV] – cheltuieli de producţie care sunt
dependente de volumul producţiei. Exemple: cheltuielile cu
salarizarea personalului muncitor (salarii directe), cheltuielile cu
achiziţionarea materiilor prime.
8. Cheltuieli variabile pe unitatea de produs – [Cv]– reprezintă
acele cheltuieli variabile care sunt necesare pentru a realiza o
unitate de produs din productia din perioada T.
 CV
=
Cv (6.2)
N
9. Cheltuieli totale – [CT]– totalitatea cheltuielilor fixe şi variabile
care au contribuit la realizarea producţiei din perioada T.
CT = CF + CV = CF +Cv * N (6.3)
10. Profitul brut – [P] – reprezintă diferenţa absolută care există
între totalitatea încasărilor brute şi totalitatea cheltuielilor cu
producţia din perioada T.
P = R – CT = PV*N –CF –Cv * N = ( PV – Cv )*N – CF (6.4)
11. Prag de rentabilitate – [PR] – reprezintă nivelul minim al
producţiei pentru care totalitatea cheltuielilor implicate cu
producţia din perioada T este egalată de totalitatea încasărilor
brute cu producţia realizată.
R = CT P = 0 Pv * N = CF + Cv * N (6.5)
( Pv – Cv )* N – CF = 0 – ecuaţia pragului de rentabilitate(6.6)

CF
=
PR (6.7)
Pv – Cv
12. Diagrama pragului de rentabilitate
CF,CV, CT, R, P
P> 0 R = Pv * N
R1

CT1
CT
P< 0 - pierderi
RPR

CF1

PR N1 N
6.2.2 Exemplu
O societate comercială a obţinut o cifră de afaceri anuală de 5
miliarde lei pe an. Cheltuielile fixe s-au cifrat la 1.5 miliarde lei în
 acel an, iar cele variabile 2.5 miliarde lei .Să se determine grafic
valoarea venitului pentru care s-a atins pragul de rentabilitate.

5 x 109lei A

R A'
C CT
? = RPR
B’
1,5x 109 D’
O’
O D PR B N

Se ţine seama de triunghiuri asemenea:

∆ O’A’B’~ ∆ OCD’ ∆ OAB ~ ∆ OCD

A’B’ CD’ AB CD

O’B O’D’ OB OD
AB OB

CD OD 5 * 109 2,5 * 109

A’B’ O’B’ =>
x x – 1,5 * 109
C’D’ O’D’
2,5 * 109*x= (5 * 109) (x – 1,5 * 109)=
AB A’B’

CD CD’ = 3 x 109lei

în care x se constituie ca totalitatea veniturilor pentru care se

atinge pragul de rentabilitate (RPR).

6.3 Alocarea resurselor folosind programarea liniară

6.3.1 Forma generală a unei probleme de programare
generală
Din punct de vedere matematic scopul programării liniare este
rezolvarea problemelor în care se caută extremul, adică maximul
sau minimul, unei funcţii liniare de n variabile de forma f = c1 * x1
+ c2 * x2 + ……..+ cn * xn cu condiţia ca cele n variabile să
satisfacă un sistem de m ecuaţii sau inecuaţii de forma:
 a11 *x1 + a12 *x2 + ……….+ a1n * xn ≤ b1
a21 * x1 + a22 * x2 + ……….+ a2n * xn ≤ b2

ai1 * x1 + ai2 * x2 + ……….+ ain * xn ≤ bi

am1 * x1 + am2 * x2 + ……….+ amn * xn ≤ bm

Simbolul matematic în sistemul de restricţii poate fi şi “>”,

funcţiile de condiţiile concrete ale problemei şi/sau cerinţelor
acesteia.
Faţă de funcţia obiectiv şi sistemul de restricţii trebuie făcute
următoarele precizări:
1. Funcţia f se numeşte scop sau funcţia de eficienţă. Astfel dacă
ea măsoară profitul sau veniturile atunci este necesar a stabili
valoarea maximă a funcţiei, iar dacă ea exprimă cheltuieli sau
norme de timp atunci trebuie a stabili valoarea minimă a sa.
2. Mărimile de tip a11, a12, a1n, a21….amn, b1, b2…bi,....bn ca şi
c1,c2,.....cn reprezintă mărimi constante date sau mărimi care
sunt determinate de condiţiile specifice procesului care se
studiază.
3. Datorită faptului că mărimile de tip x, care sunt necunoscutele
problemei, reprezintă de cele mai multe ori cantităţi, volume,
flux monetar, valori de productivitate, atunci la sistemul iniţial
de restricţii vor fi ataşate în mod suplimentar şi următoarele
condiţii:
x1 ≥ 0; x2 ≥ 0 ; x3 ≥ 0……….xn ≥ 0

6.3.2 Aplicaţie
Pentru realizarea a două produse P1 şi P2 se găsesc 4 tipuri de
materie primă M1, M2, M3, M4 în cantităţile următoare:12 unităţi de
cantitate pentru M1, 8 unităţi de cantitate pentru M2, 20 unităţi de
cantitate pentru M3, 12 unităţi de cantitate pentru M4. O unitate din
P1 consumă din M1 2 unităţi de cantitate, din M2 1 unitate de
cantitate şi din M3 4 unităţi de cantitate, aducând un profit de 2
milioane lei.
O unitate din P2 consumă 2 unităţi din M1, 2 unităţi din M2 şi
4 din M4 aducând un profit de de 3 milioane lei. Să se stabilească
numărul de unităţi ce trebuie realizate din cele două produse P1 şi
P2 astfel încât să se obţină un profit maxim. Datele problemei pot fi
sistematizate de o manieră ilustrativă astfel:
 Produse
Resurse
P1 P2
Materii disponibile
prime
M1 2 2 12
M2 1 2 8
M3 4 - 20
M4 - 4 12
Profit
2 x 106lei 3 x 106lei
unitar

Primul pas în rezolvarea problemei îl constituie identificarea

necunoscutelor.
Se notează cu x cantitatea sau numărul de unităţi ce urmează
să se producă din P1. Se notează cu y numărul de unităţi ce
urmează să se producă din P2. Funcţia obiectiv se referă la profit
astfel că:

fprofit = 2 * 106 * x+ 3 * 106 * y ⇒ fmax

Valorile pentru necunoscutele x şi y pot fi determinate în baza
sistemului de restricţii care are următoarea formă (se ţine seama de
cantităţile limitate din fiecare materie primă):

M1 2*x + 2*y ≤ 12
M2 x + 2*y ≤8
M3 4*x ≤ 20
M4 4*y ≤ 12
x, y ≥ 0

Din punct de vedere geometric orice inegalitate din sistemul

de restricţii înseamnă ecuaţia unui semiplan. Dacă se va rezolva
sistemul de restricţii, prin intersecţia semiplanelor ce descriu
inegalităţile respective rezultă o figură geometrică de tipul unui
poligon.
Cu alte cuvinte, mai întâi se va reprezenta într-un sistem de
axe în plan xOy fiecare dreaptă (D1,D2,D3 şi D4) ce exprimă
ecuaţiile din sistemul de mai sus şi mai apoi se va realiza o
intersecţie a domeniilor ce respectă acel sistem de condiţii:

2*x + 2*y ≤ 6 =>x + y ≤ 6 => pentru D1: x + y = 6 => x = 6; y = 6

pentru D2 x + 2*y =8 => x = 8; y = 4
pentru D3 x = 5
pentru D4 y = 3
 y
D1

x=5

E D
D4 y=3
C

O A x
D2
D3
Pentru a găsi soluţia optimă adică perechea de tip xy care să
conducă la valoarea maximă a funcţiei în mod normal trebuie ca şi
dreapta care semnifică funcţia scop să intersecteze fiecare punct
din interiorul, de pe laturile sau din vârful poligonului haşurat O A
B C D.
În ideea determinării valorii optime atât pentru x cât şi pentru
y este necesar a ţine seama de următoarea idee: o funcţie care poate
fi exprimată.cu ajutorul unei drepte ce intersectează un spaţiu
convex are valori extreme (de minim sau maxim) în punctele
situate pe laturile şi în vârfurile acelui spaţiu convex.
Pentru a simplifica calculul matematic se va analiza valoarea
funcţiei în punctele situate în vârfurile poligonului haşurat.

O (x = 0, y = 0) fO = 0
A (x = 5, y = 0) fA = 10 *106
B (x = 5, y = 1) fB = 13 * 106
C (x = 4, y = 2) fC = 14 * 106
D (x = 2, y = 3) fD = 13 * 106
E (x = 0, y = 3) fE = 9 * 106

Soluţia optimă se obţine în vârful C al poligonului haşurat

(valoarea funcţiei în acest punct este maximă 14 * 106).
 Din coordonatele ce exprimă punctul C se poate deduce care
este planul de producţie ce trebuie realizat pentru a obţine maximul
de profit:

x = 4 produse P1
y = 2 produse P2

Pentru o interpretatre corectă a rezultatului care va avea în

vedere o nouă decizie privind un nou plan de producţie, trebuie să
să se stabilească care este noul nivel al stocului de materie primă
după realizarea planului de producţie curent.

6.4 Utilizarea teoriei alocării de resurse în procesul

decizional

6.4.1 Aspecte teoretice

Definiţia problemelor de alocare – problemele de alocare

determină felul sau modul cum trebuie împărţite resursele
disponibile între activităţile care urmează a fi realizate.
Obiectivul problemelor de alocare - alocarea de tip material,
uman sau financiar astfel încât să se minimizeze cheltuielile totale
implicate prin acea alocare sau să se maximizeze profitul general
care rezultă pe baza acelei alocări.
Exprimarea problemelor de alocare - modul de exprimare
este divers însă în multe situaţii se utilizează o matrice care descrie
cu suficiente detalii problematica oricărei aplicaţii ce se referă la
alocarea de resurse.

Activităţi
(Aj) Cantitate
A1 A2 …… Aj …… An resurse
disponibilă
Resurse (Ri)
R1 c11 c12 …… c1j …… c1n b1
R2 c21 c22 …… c2j …… c2n b2
…… ……
Ri ci1 ci2 …… cij …… cin bi

Rm cm1 cm2 …… cmj …… cmn bm

Cantitatea de
a1 a2 aj an
resurse umane
în care:
Ri – cantitatea de resurse de tip i care este utilizată pentru a executa
cele n activităţi;
Aj – activitatea cu indicele j ce trebuie efectuată având la dispoziţie
cele m resurse;
cij – costuri sau profituri de tip unitar care rezultă din alocarea unei
unităţi din resursa Ri activităţii Aj;
aj – cantitatea de resurse necesară pentru Aj;
bi – cantitatea de resurse i necesare pentru a realiza cele n activităţi.

Precizări suplimentare
1. În conformitate cu obiectivul problemelor de alocare este
necesar să se stabilească cantitatea de resurse care se notează cu
xij, ce reprezintă cantităţile necunoscute ce trebuie alocate
pentru fiecare celulă ce compune matricea de bază.
2. Mărimile cij pot fi dependente sau independente de resursele
utilizate şi activităţile executate. De cele mai multe ori valorile
cij se aleg în mod independent una faţă de cealaltă astfel încât
rezultă o variaţie a cheltuielilor de alocare de tip liniar, adică de
tipul cij*xij.
3. Problemele de alocare se clasifică în 2 categorii:
a) Probleme de transport (de distribuţie);
b) Probleme de repartizare de resurse;
a) În cazul problemelor de transport acestea răspund la
întrebarea cât anume trebuie să se aloce dintr-o resursă
oarecare pentru a realiza o activitate oarecare;
b) În cazul problemelor de repartizare se răspunde la întrebarea
ce resursă este utilizată pentru a executa una din activităţile
existente.
4. În cazul problemelor de transport propunerile pentru rezolvarea
acestora vizează mai multe metode şi anume:
- metoda penalităţilor;
- metoda evaluării celulelor.
5.Alocarea de resurse în raport cu modul de împărţire al acestora
are în vedere şi discuţia asupra celor două sume de resurse:
n m
∑ aj = ∑ bi
j=1 i=1
În situaţia unei egalităţi între cele două sume se consideră că
problema de alocare este de tip echilibrat, iar rezolvarea este cu
mult simplificată în comparaţie cu cazul inegalităţii sumelor
cantităţilor de resurse.

6.4.2 Repartizarea resurselor

Problemele de repartizare au în vedere indicarea acelor resurse

ce trebuie alocate pentru a realiza sau executa un set de activităţi
stabilindu-se resursa care poate fi alocată doar unei singure
activităţi şi în mod echivalent, activitatea ce trebuie executată
folosind doar o singură resursă.
Dacă se doreşte a se exprima această idee din punct de vedere
matematic, atunci se poate concluziona că aj = 1, ∀j = 1.....n şi bi =
1, ∀i = 1.......m.
Problemele de repartizare tratează subiecte importante cum ar
fi:
a) repartizarea de resurse umane;
b) orare de trafic aerian;
c) mersul trenurilor.

Aplicaţie
Se consideră o situaţie în care 5 operatori sunt disponibili
pentru a realiza 5 activităţi diferite. Se cunosc timpii necesari
fiecărui operator pentru realizarea fiecărei activităţi.
Se cere să se realizeze o repartizare optimă a resurselor umane
disponibile astfel încât, pe ansamblu, timpul total de execuţie a
celor 5 activităţi să fie minim.

Activităţi Cantitatea de
1 2 3 4 5 resurse
Operatori disponibile
1 2 9 2 7 1 1
2 6 8 7 6 1 1
3 4 6 5 3 1 1
4 4 2 7 3 1 1
5 5 3 9 5 1 1
Cantităţi de 1 5
1 1 1 1
resurse necesare 5

În această situaţie trebuie să se determine cantităţile şi modul

de împărţire a resurselor umane în ideea atingerii obiectivelor
propuse.
 Necunoscutele de tip x pot avea doar două valori:
0, dacă nu este alocată nici o resursă umană în acea
locaţie
x
1, dacă este alocată acea resursă umană într-o locaţie
din matrice

Legat de modul de alocare a resurselor umane în interiorul

matricei analizate se poate afirma că repartizarea acestor resurse
trebuie să răspundă la cerinţa câte un 1 pe orizontală, respectiv pe
verticală .
Ţinând seama de legea variaţiei costurilor de alocare de tip
liniar de tipul cij * xij se poate construi expresia funcţiei obiectiv.
Pornind de la expresia generală:
f cheltuieli
f = f obiectiv n
f profit = c1 * x1 + c2 * x2 +……+ cn * xn = ∑ ci*xi
i=1
m n
f = f obiectiv = ∑ ∑ cij *xij = f minim
i=1 j=1

Pentru a respecta structura unui program liniar este necesar a

identifica principalele restricţii ce corespund unei astfel de
aplicaţii. Din acest punct de vedere aceste restricţii se referă la 2
categorii de aspecte:
1. resursele disponibile/ oferta de resurse;
2. resursele necesare/cererea de resurse .
5
∑ xij = 1 ; i = 1,5 0
j=1
xij =
5 1
∑ xij = 1 ; j = 1,5
i=1

Pentru a rezolva o astfel de aplicaţie, în mod iniţial se poate

apela la 2 metode din matematică:
1. soluţia optimă pentru o aplicaţie oarecare nu se modifică
dacă se adună sau se scade aceeaşi valoare constantă din
toate elementele unei linii, respectiv unei coloane din
matricea aplicaţiei.
2. dacă toţi coeficienţii de tip cij sunt nenegativi (mai mari sau
cel puţin egali cu 0) şi există o soluţie pentru care xij = Xij
pentru care suma dublă de ∑ ∑ cij * Xij = 0, atunci Xij
i j
reprezintă soluţia optimă.
 Pentru a pune în valoare cea de-a două teoremă trebuie căutate
acele combinaţii ale mărimilor cij care să aibă valoarea 0.
Primul pas în rezolvarea aplicaţiei constă în a scădea pe linie,
cea mai mică valoare întâlnită în fiecare caz.
Se scade de pe fiecare linie cea mai mică valoare întâlnită
astfel că 1 este valoarea ce va fi scăzută, rezultând următoarea
matrice:

1 8 1 6 0
5 7 6 5 0
3 5 4 2 0
3 1 6 2 0
4 2 8 4 0

Se scade 1 1 1 2 0
Al doilea pas este de a găsi pe fiecare coloană cel mai mic
element şi scăderea lui din fiecare celulă ce corespunde acelei
coloane.
0 7 0 4 0
4 6 5 3 0
2 4 3 0 0
2 0 5 0 0
3 1 7 2 0

Întrucât dacă se încearcă o alocare care să utilizeze numai

acele celule cu valoarea 0, nu se poate ajunge la o soluţie optimă
întrucât nu se respectă teorema 2 (trebuie găsite cel puţin câte o
valoare de 0 ce poate fi utilizată în procesul de alocare).
Pentru a găsi soluţia optimă într-o astfel de situaţie se va
apela la un algoritm iterativ de lucru care cuprinde 4 paşi:
a) se determină numărul minim de linii şi coloane care
acoperă toate valorile de 0 cel puţin o dată;
b) se stabileşte cea mai mică valoare dintre celulele
neacoperite de nici o linie;
c) se scade valoarea determinată la etapa anterioară din
valoarea celulelor netăiate şi se adună aceeaşi valoare de la etapa a
II-a la valoarea celulelor tăiate de două linii în cruce (câmpurile
tăiate de o linie vor fi copiate);
d) se încearcă identificarea a cel puţin unei valori de 0 care
să poată fi utilizată în procesul de repartizare. Dacă acest lucru nu
este posibil atunci se reia algoritmul cu primul pas.
 6.4.3 Distribuţia resurselor
Problemele de transport au în vedere găsirea unor locaţii în
care să se aloce cantitatea corespunzătoare de resurse pentru a
minimiza cheltuielile totale de transport sau pentru a maximiza
profitul general rezultat din activitatea de transport analizată.
Pentru a rezolva o astfel de aplicaţie se poate aplica una din
următoarele metode:
a) metoda penalităţilor;
b) metoda evaluării celulelor (metoda ciclurilor).
În cele ce urmează se vor explica cele două metode utilizând
două aplicaţii concrete.
a) Metoda penalităţilor
Problema vizează minimizarea cheltuielilor de transport ale unei
societăţi naţionale de căi ferate prin asigurarea cu ajutorul a 3
garnituri de trenuri a necesarului de vagoane către 3 destinaţii din
care urmează să se formeze alte garnituri de deplasare. În plus se
cunoaşte faptul că fiecare cost unitar / pe vagon de transport ţine
seama de durata de staţionare a unui vagon într-o staţie CFR.
Matricea care corespunde situaţiei prezentate este descrisă sub
următoarea formă:
costuri unitare de transport

Destinat. Disponibil de
1 2 3
Garnituri vagoane
1 16 19 12 14
2 22 13 19 16
3 14 28 8 12
Necesar de 42
10 15 17
vagoane 42

m linii
Nr. de celule ocupate = m + n – 1 = 3 + 3 – 1 = 5
n coloane
Numărul de celule ocupate (care fac parte din soluţie) în cazul
oricărei probleme de transport se stabileşte în baza unei relaţii care
ţine seama de numărul de linii ale matricei problemei şi respectiv
numărul de coloane ce corespunde acesteia (m+n –1).
Primul pas în a găsi o soluţie oarecare în cazul unei astfel de
probleme este apelarea la metoda colţului de N-V care presupune
orientarea alocărilor în matrice pe direcţia N-V→S-E, adică a
diagonalei principale a matricei.
 1 2 3 Disponibil
1 10 4 • 14
2 • 11 5 16
3 • • 12 12
Necesar 10 15 17 42

Costul total al alocărilor realizate este:

CT = ∑ ∑ cij*xij = 10 x 16 + 4 x 19 + 11 x 13 + 5 x 19 + 12 x 8 =
= 570 u.m
Pentru a realiza o primă alocare folosind metoda penalităţilor,
este necesar a calcula aşa-numitele penalităţi pe fiecare linie şi
coloană a matricei analizate. Penalitatea se defineşte ca fiind acea
diferenţă luată în modul, dintre cel mai mic cost din linia sau din
coloana respectivă şi următorul cost, în ordine strict crescătoare a
mărimii.
Observaţie: Alocarea se realizează pe linia sau coloană de
penalitate maximă şi în celula de cost minim. În situaţia în care
există mai multe linii şi coloane care au aceeaşi valoare maximă a
penalităţilor, alocarea se va efectua în celula cu costul unitar cel
mai mic aflat pe liniile şi coloanele respective.
Rezultă:

Destinat. Disponibil de Penalităţi

1 2 3
Garnituri vagoane
1 16 19 12 14 4
2 22 13 19 16 6
3 14 28 8 12 6
Necesar de 42
10 15 17
vagoane 42
Penalităţi 2 6 4

Cantităţile alocate vor fi calculate în ideea satisfacerii

disponibilului şi necesarului de resurse şi în funcţie de alocările
anterioare.
Numărul de alocări care trebuie făcut pentru orice matrice va
respecta condiţia matematică descrisă.
De aceea, prima alocare se va face în celula cu costul unitar 8:
c33 = cmin = 8 => x33 = 12
A doua alocare se poate realiza după reducerea matricei iniţiale
şi care se realizează prin eliminarea acelei linii (coloane) pe care
s-a făcut alocarea respectivă.
 Destinat. Disponibil de Penalităţi
1 2 3
Garnituri vagoane
1 16 19 12 14 4
2 22 13 19 16 6
3 14 28 8 12 6
Necesar de 42
10 15 17
vagoane 42
Penalităţi 2 6 4

Prin eliminarea liniei trei se obţine prima matrice redusă ş.am.d.

Prima matrice redusă A II-a matrice redusă
1 2 3 Penalităţi 1 2 Penalităţi
1 16 19 12 4 1 16 19 3
2 22 13 19 6 → 2 22 13 9
3 Penalităţi 6 6
Penalităţi 6 6 7

Folosind acelaşi principiu de alocare se realizează următoarea

distribuţie în matrice:
II Penalizarea maximă: 7 pe coloana C3
c13 = cmin = 12 => x13 = 5
În continuare se elimină coloana respectivă rezultând o nouă
matrice redusă (a doua matrice redusă).
III Penalizarea maximă: 9 pe linia L2
c22 = cmin = 13 => x22 = 15
O nouă reducere ar conduce la obţinerea unui vector sau a
unei matrice linii, lucru care nu ajută procesul de alocare. Noile
alocări se vor face pe această ultimă matrice redusă.
IV c21 = cmin = 22 => x21 = 1
V c11 = cmin = 12 => x11 = 9
Totalul cheltuielilor de transport care rezultă din soluţia de
distribuţie propusă prin această metodă este:
CT = ∑ ∑ cij*xij = 9 x 16 + 5 x 12 + 1 x 22 + 15 x 13 + 12 x 8 =
= 517 u.m
b) Metoda evaluării celulelor (metoda ciclurilor)
În cazul acestei metode specific este calcularea unui număr de
ponderi pe baza cărora să se evalueze ulterior acele celule care nu
fac parte din soluţie. Pentru a calcula aceste ponderi este necesar a
utiliza o soluţie oarecare pentru problema stabilită cu una dintre
metodele cunoscute.
Aplicaţia are în vedere problema anterioară. Dacă se utilizează
criteriul alocării de resurse în acele celule cu costurile unitare cele
mai mici atunci soluţia este:
 1 2 3 Disponibil
1 9 ● 5 14
2 1 15 ● 16
3 ● ● 12 12
17 42
Necesar 10 15
42
Pornind de la această soluţie se vor stabili aşa numitele
ponderi notate cu u şi v care se calculează în raport cu numărul de
linii si coloane al matricei:
ui pentru 1 ≤ i ≤ m (număr de linii);
vj pentru 1 ≤ j ≤ n (număr de coloane).
Aceste valori vor fi stabilite în raport cu următoarele 2 situaţii:
1. Dacă xij>0 (valabil pentru acele celule care fac parte din soluţie)
atunci există relaţia:
cij-ui-vj=0
în care:
cij – valorile costurilor unitare ce corespund celulelor din
matricea iniţială
2. Dacă xij =0 (este vorba de acele celule care nu fac parte din
soluţie) atunci se poate determina care este valoarea celulelor
care nu fac parte din soluţie pe baza relaţiei:
dij= cij -ui-vj
Matematic, mai întâi este necesar a stabili valorile care
corespund ponderilor u şi v şi mai apoi se vor determina evaluările
dij în cazul celulelor care nu fac parte din soluţie.
m linii
număr de celule ocupate = m+n–1
n coloane
Pentru determinarea ponderilor u şi v se fac următoarele
precizări:
- numărul ponderilor (numărul de necunoscute ce trebuie
determinate) este
m ponderi u întrucât 1 ≤ i ≤ m total m+n ponderi
n ponderi v întrucât 1 ≤ j ≤ n
- pe o astfel de structură cu m linii şi n coloane, numărul de
ecuaţii care poate fi scris este m+n–1, întrucât numărul de celule
ocupate este m+n–1.
- deoarece numărul de necunoscute este mai mare decât
numărul de ecuaţii ce poate fi scris, este necesar a apela la un
artificiu de calcul, prin care uneia dintre necunoscute să i se acorde
o valoare arbitrară (de exemplu u1=0).
Pentru exemplul prezentat, aplicarea elementelor descrise
conduc la obţinerea următoarelor valori pentru ponderi:
 c11 – u1 – v1 =0 => v1 = 16
c13 – u1 – v3 =0 => v3 = 12
c21 – u2 – v1 =0 => u2 = 6
c22 – u2 – v2 =0 => v2 = 7
c33 – u3 – v3 =0 => v3 = –4

Cu ponderile calculate se vor evalua doar acele celule care nu

fac parte din soluţie:
d12= c12 – u1 – v2 = 19–0–7 = 12
d23= c23 – u2 – v3 = 19–6–12 = 1
d31= c31 – u3 – v1 = 14+4–16 = 2
d32= c32 – u3 – v2 = 28+4–7 = 25

Dacă toate evaluările sunt mai mari sau egale cu „0” atunci
soluţia de la care s-a plecat este soluţia optimă. Dacă una sau mai
multe din evaluările efectuate sunt negative, se caută să se aloce în
acele celule cantităţi corespunzătoare prin salturi de la alte celule.
Această operaţie se efectuează până când toate evaluările de tip dij
sunt nenegative.
Întrucât toate evaluările sunt nenegative, aceasta înseamnă că
soluţia de la care s-a pornit iniţial reprezintă soluţia optimă. De
aceea, totalul cheltuielilor de transport ce rezultă sunt:
CT = ∑ ∑ cij*xij = 9 x 16 + 5 x 12 + 1 x 22 + 15 x 13 + 12 x 8 =
=517 u.m

6.5 Probleme de coordonare, rezolvate cu ajutorul

metodelor din teoria grafurilor

6.5.1 Aspecte teoretice

Metodele din cadrul teoriei grafurilor care discută şi rezolvă

un proiect ce trebuie realizat într-un anumit timp, având la
dispoziţie anumite resurse materiale, financiare şi umane se împart
în două categorii:
1. Metoda PERT (Project Evaluation and Review Technique);
2. Metoda CPM (Critical Path Method).
Cele 2 metode constau în descompunerea unui proiect în
activităţi cât mai simple în vederea programării şi urmăririi pas cu
pas, etapă cu etapă a proiectului analizat.
Metoda PERT are 2 subvariante:
- PERT-Timp – operează cu variabila timp;
 - PERT- Cost – operează cu variabilele timp şi cost.
Cele 2 metode au în vedere analiza unor proiecte diverse din
domenii diferite, proiecte care sunt descrise cu ajutorul activităţilor
care le compun. Pentru a putea realiza programarea şi urmărirea
finalizării proiectului, proiectul va fi descris cu ajutorul unei reţele
sau graf care conţine acele activităţi ce compun proiectul cât şi
legătura sau dependenţa acestora. De aceea, este necesar a cunoaşte
care sunt modalităţile de reprezentare a unor astfel de reţele. În
acest sens literatura de specialitate recomandă 2 reprezentări:
a) reţea cu săgeţi orientate;
b) reţea cu noduri orientate.
a) Săgeţile din acel graf reprezintă activităţile proiectului analizat
în timp ce nodurile acestuia semnifică evenimentele majore ce
caracterizează diversele activităţi din proiect (de exemplu
începutul sau sfârşitul unei activităţii a proiectului).
Simbolic, o reţea cu săgeţi orientate este compusă din
elemente cum sunt:

A
i j
tij
în care:
i, j – evenimente corespunzătoare activităţii A;
A – reprezintă activitatea descrisă în proiect şi este codificată
cu ajutorul majusculelor;
tij – durata de desfăşurare a activităţii A.
În general aceste evenimente sunt notate cu cifre arabe într-o
ordine crescătoare.
Exemplu
2

1 A C 4 5
E
B D
3

b) Reţeaua cu noduri orientate cuprinde acele noduri care

semnifică activităţi, în timp ce săgeţile implică tipurile de
legături ce există între activităţi.
În cele ce urmează se va analiza cazul reţelei cu săgeţi orientate.
Durata (t) de realizare a unei anumite etape din proiect poate fi
stabilită prin diverse metode. Astfel în cazul Metodei Drumului
Critic (CPM) această valoare este estimată cu anumită precizie. În
cazul metodei PERT există un algoritm de calcul care determină o
aşa numită durată medie de realizare a unei anumite activităţi.
În cazul CPM se parcurg un număr de 5 etape obligatorii:
1. descompunerea proiectului în activităţi cât mai simple;
2. stabilirea relaţiilor de ordine între activităţi, situaţie în care
se specifică care activitate trebuie finalizată pentru a începe o
alta, care dintre activităţi se execută independent etc.;
3. întocmirea reţelei de activităţi;
4. evaluarea duratelor activităţilor. Durata unei activităţi poate
fi apreciată, calculată sau impusă de anumite norme şi
normative;
5. calculul propriu-zis privind determinarea mărimilor standard
şi elaborarea unei concluzii.

6.5.2 Aplicaţie

Se consideră un proiect care vizează construirea unei hale

industriale ce va conţine o nouă linie de fabricaţie. Printr-o
descompunere sumară, se obţin un număr de 8 activităţi principale:
A- întocmirea documentaţiei tehnice;
B- lansarea comenzilor privind materialele de construcţie;
C- lansarea comenzilor privind utilajul tehnologic,
echipamentele şi maşinile, uneltele;
D- lucrări preliminare de organizare a şantierului;
E- aprovizionarea cu materiale de construcţie;
F- construcţia propriu-zisă;
G- aprovizionarea cu utilajul tehnologic, echipamente şi maşini
unelte;
H-montajul propriu-zis al maşinilor şi echipamentelor şi
testarea lor.
Etapa II din algoritmul CPM în acest caz poate fi cuplată cu
etapa IV:
Activitatea Activitatea direct Durata activităţii
precedentă (săptămâni)
A - 6
B A 1
C A 1
D A 2
E B 3
 F E,D 8
G C 5
H F,G 3

Etapa III constă în construirea reţelei de activtăţi ce compune

acel proiect. În această etapă se ţine seama de faptul că toate
activităţile ce compun proiectul nu trebuie intersectate sub nici o
formă între ele.

B 3
E
A D F H
1 2 4 6 7
C G
5

Ultima etapă CPM are ca obiectiv final identificarea aşa

numitului Drum Critic. Acesta poate fi determinat cu ajutorul a 2
metode:
1. stabilirea itinerariului de lungimea cea mai mare în timp, dintre
toate traseele ce pot fi obţinute parcurgând graful de la nodul
iniţial la cel final;
2. calculul mărimilor standard TE – cel mai devreme moment de
început al unei activităţi oarecare; TL – cel mai târziu moment
de început al aceleiaşi activităţi; R – rezerva sau relaxarea de
timp ce caracterizează o activitate a proiectului.
Itinerariile din graf se obţin prin unirea diferită a nodurilor
din graf în ideea parcurgerii de fiecare dată a fiecărui nod într-o
manieră normală, începând cu nodul iniţial şi terminând cu nodul
final.
Trasee:
I. 1–2–4–6–7 Durata1 = 6 + 2 + 8 + 3 = 19 săptămâni
II. 1 – 2 – 3 – 4 – 6 – 7 Durata2 = 6 + 1 + 3 + 8 + 3 = 21 săptămâni
III. 1–2–5–6–7 Durata3 = 6 + 1 + 5 + 3 = 15 săptămâni
Drumul critic, utilizând această metodă este drumul cu durata
maximă posibilă: traseul II. În cazul metodei 2 mărimile standard
se calculează utilizând câteva ipoteze, relaţii proprii de calcul şi un
număr de indicii care descriu poziţionarea în timp la momentul
calculului în raport cu mărimea calculată şi cu parcurgerea grafului
construit.
 Rezumatul capitolului
În acest capitol au fost abordate situaţii decizionale diverse.
Au fost identificate cazuri concrete în care metodologiile
caracteristice tehnicilor de management trebuie folosite în
rezolvarea problemelor.Trebuie remarcat că au fost menţionate
doar o parte din metodele ce pot fi folosite în soluţionarea
aplicaţiilor. Numărul acestor metode este suficient de mare, însă
pentru acest nivel de cunoştinţe exemplele prezentate sunt
considerate ilustrative.

Aplicaţii propuse spre rezolvare

1. O întreprindere industrială realizează două tipuri de
produse: P1 la un cost unitar de fabricaţie de 20 u.m şi un preţ de
vânzare de 30 u.m şi produsul P2 la un cost unitar de 25 de u.m şi
preţ de vânzare de 40 de u.m. Cele 2 produse sunt fabricate
săptămânal pe 2 linii de fabricaţie:
- linia 1 poate produce maxim 100 de produse P1 sau maxim
200 de produse P2 sau o combinaţie liniară de produse P1 şi P2;
- linia 2 poate produce maxim 80 de produse P1 sau maxim de
produse P2 sau o combinaţie liniară de produse P1 şi P2.
Pentru realizarea celor 2 produse întreprinderea are la
dispoziţie săptămânal un capital de fabricaţie de 3000 u.m.
Care trebuie să fie combinaţia optimă de fabricaţie a celor 2
produse pentru a se asigura un profit maxim săptămânal?
2. O companie produce robinete. Există două alternative de
producţie a acestor produse deoarece compania dispune de două
linii tehnologice. Compania a primit o cerere de producere a 1000
de bucăţi. Linia 1 de fabricaţie poate produce robinete la un nivel
de 1 reper la 15 minute. Capacitatea de producţie a liniei 2 este de
5 repere pe oră. Linia 1 este disponibilă pentru această comandă,
pentru nu mai mult de 200 de ore la un cost de 80.000 de u.m. pe
oră. Linia 2 este disponibilă, pentru aceeaşi comandă, dar nu mai
mult de 170 de ore la un cost de 50.000 de u.m pe oră. Se cere să se
găsească cel mai bun plan de producţie. Suplimentar se cere să se
găsească soluţia optimă privind cea mai bună alocare de resurse.
3. O companie a primit o comandă pentru 3000 de produse P
care pot fi realizate pe două echipamente industriale E1 şi E2.
Echipamentul E1 poate realiza 5 unităţi din produsul P pe oră, în
timp ce fabricarea unei singure bucăţi din produsul P pe
echipamentul E2 durează 4 minute. Costul de întreţinere pentru E1
este de 2000 de u.m pe oră, el fiind disponibil pentru realizarea de
produse P doar 400 de ore, în timp de echipamentul E2 este
disponibil numai 150 de ore iar întreţinerea sa costă 9300 u.m pe
oră.
Ştiind că preţul de vânzare al produsului P este de 1000 u.m,
să se determine câte produse trebuie realizate pe fiecare tip de
maşină pentru ca firma să-şi asigure un profit maxim?
4.O firmă industrială produce două tipuri de motociclete, M1şi
M2, folosind două linii de fabricaţie. Modelul M1 se fabrică pe
prima linie, unde capacitatea maximă este de 1000 de bucăţi pe
lună, în timp ce modelul M2 se realizează pe a doua linie de
fabricaţie, având capacitatea maximă de 850 de motociclete pe
lună. Firma are o rezervă de componente suficientă pentru a fabrica
1175 de motociclete M1 sau pentru a fabrica 1880 motociclete M2.
Capacitatea de lucru este suficientă pentru a produce fie 1800
motociclete M1, fie 1080 motociclete M2. Un model M1 aduce un
profit de 200 de u.m, iar un model M2 un profit de 250 de u.m.
Determinaţi soluţia optimă prin construirea modelului
matematic pentru determinarea planului de producţie care
maximizează profitul total.
5. O firmă produce maşini şi camioane. Fiecare vehicul
trebuie să treacă prin două departamente: cel de producţie, unde se
asamblează, şi cel de vopsire. Dacă în departamentul de vopsire se
vopsesc numai camioane, atunci se pot vopsi numai 20 de
camioane, iar dacă s-ar vopsi numai maşini, doar 30. Dacă în
departamentul de producţie s-ar asambla numai camioane, atunci
s-ar putea asambla numai 24 de camioane, iar dacă se asamblează
numai maşini, tot numai 24. Fiecare camion aduce un profit brut de
150 de u.m, iar fiecare maşină, 100 de u.m.
Determinaţi planul de producţie care aduce companiei
profitul brut maxim în următoarele situaţii:
a) în condiţiile date;
b) se pot asambla mai mult de 24 de vehicule;
c) compania are deja un contract pentru 17 camioane şi 7
maşini, iar departamentul de asamblare are capacitatea
necesară;
6.Patru echipamente industriale pot executa patru piese.
Fiecare maşină trebuie să execute o singură piesă, deşi orice
maşină poate executa oricare dintre piese, însă cu durate diferite,
prezentate în tabelul de mai jos:
 P1 P2 P3 P4
M1 9 5 10 11
M2 16 10 7 9
M3 4 8 6 12
M4 4 12 14 10
Care este soluţia optimă a repartiţiei maşinilor, astfel încât
timpul total de execuţie să fie minim?
7. Costurile expedierii unei unităţi de la fiecare sursă la fiecare
destinaţie şi restricţiile de resurse sunt prezentate în tabelul de mai
jos. Se cere să se găsească soluţia optimă.

Cost per unitate de resurse (unităţi)

Resurse
Sursa A B C
disponibile
1 4 7 3 250
2 5 6 2 150
3 3 7 5 250
4 6 1 4 200
Resurse necesare 350 300 200
(în unităţi)

8. Rezolvaţi următoarea problemă de repartizare:

A1 A2 A3 A4 A5
R1 8 4 2 6 1
R2 0 9 5 5 4
R3 3 8 9 2 6
R4 4 3 1 0 3
R5 9 5 8 9 5
Identificaţi perechile resursă-activitate ştiind că valorile din
matrice exprimă timpi unitari de realizare ai activităţilor.
9.Se consideră un proiect având următoarea structură:
Activitate Durată Activitate
(săptămâni) precedentă
a 3 -
b 2 a
c 4 a
d 4 a
e 6 b
f 6 c
g 3 d,f
h 3 d
i 3 e,g,h

Să se determine termenul cel mai devreme de realizare al

proiectului şi să se evidenţieze care este drumul critic.