Capitolul 5

B sugera c â poziţia
ic.c.pţia ei oficială
m noi din biologie,
fapt, să subliniez
rfţta adoptată d e
chivoc, avortului,
e corect şi poate Egoismul psihologic
ale tradiţiei care
lucru este foarte
coarece credinţa
caz, ca în multe Dar epoca spiritului cavaleresc a trecut. A venit vremea sofiştilor, a
luse din religia economiştilor, a oamenilor calculat,!.

la o concluzie
Cdmund Burke,
e definiţi prin Re flec ti o ns on the Revolulion in France ( I 7 9 0 )
chestiune d e
in o r i c e caz,
i problemele
, moralitatea
5.1. Este posibil altruismul?
, faptul câ Ia
a veridicităţii
Morala şi psihologia merg mânâ-n mână. Morala ne spune ce trebuie
nu presupun
să facem; dar acest lucru n-ar avea nici un sens dacă noi nu am fi
ils; e l e arată
efectiv capabili să facem ce trebuie. Se poate spune câ trebuie să ne
moralitatea
iubim duşmanii; dar acestea sunt vorbe g o a l e dacă noi nu suntem
efectiv capabili s ă i iubim. O morală solidă trebuie sâ aibă la bază o
concepţie realistă cu privire la ceea ce le stă în putinţă fiinţelor umane.
A p r o a p e toate sistemele d e morală recomandă comportamentul
altruist. Se spune că, atunci când decidem c e trebuie sâ facem, trebuie
sâ luăm în calcul interesele altor o a m e n i : nu trebuie sâ le facem râu
altora; d e fapt, trebuie sâ încercăm sâ le fim de ajutor oricând este
posibil - chiar dacă acest lucru înseamnă renunţarea la anumite
avantaje pentru noi înşine.
Dar suntem noi capabili sâ fim altruişti? Există o teorie despre
natura umana, susţinută o d a t ă în m a r e măsură printre filosofi,
psihologi şi economişti şi încâ atractiva pentru mulţi oameni obişnuiţi,
care spune câ noi nu suntem capabili d e altruism. Potrivit acestei
teorii, cunoscuta sub numele d e egoism psihologic, fiecare persoană
este construită in aşa fel încât nu-şi poate urmări decât propriile
interese. Ca atare, este iraţional sâ aştepţi ca oamenii sâ se poarte
„altruist". Matura umană fiind aşa cum este, oamenii vor răspunde la
nevoile celorlalţi numai atunci când vor avea ceva d e câştigat din
asta. Altruismul pur este un mit - pur şi simplu nu există.
 Dacă această concepţie este corectă, atunci oamenii sunt foarte
diferit! d e c e e a c e presupunem noi, în m o d obişnuit, că ar fi. Bineînţeles
câ nimeni nu s e îndoieşte d e faptul c â fiecăruia îi pasă foarte mult d e
propria bunăstare. Dar consideram, d e asemenea, câ ne pasă şi d e
alţii, cel puţin într-o oarecare măsură. Dacă egoismul psihologic este
corect, atunci acest lucru e s t e o iluzie - la o analiză hotărâtoare,
descoperim câ nu ne pasă d e l o c d e ceilalţi. Aceasta e s t e o doctrină
şocantă, d e o a r e c e ea contrazice concepţia noastră obişnuită despre
noi înşine. D e c e au considerat-o adevărată atât d e mulţi oameni?
5.2. Strategia reinterpretării motivaţiilor
Egoismul psihologic pare să s f i d e z e faptele. Este tentant sâ-i
răspunzi în felul următor: „Bineînţeles câ oamenii acţionează uneori
altruist. Jones a renunţat sâ meargă la cinematograf, deşi i-ar fi plăcut
foarte mult sâ facă acest lucru, pentru a putea contribui cu bani la
eradicarea f o a m e t e i . Brown îşi p e t r e c e timpul liber m u n c i n d c a
voluntar într-un spital. Smith a intrat într-o casă în flăcări pentru a
salva un copil. Toate acestea sunt cazuri clare d e comportament altruist
şi, dacă adeptul egoismului psihologic c r e d e câ astfel d e cazuri nu
apar, el pur şi simplu s e înşa|â".
Astfel d e e x e m p l e sunt foarte clare şi gânditorii adepţi ai egoismului
psihologic sunt, evident, conştienţi d e e l e . Cu toate acestea, ei au
continuat sâ apere aceasta concepţie. D e c e ? în parte, pentru câ ei au
bănuit câ explicaţiile „altruiste" a l e c o m p o r t a m e n t u l u i sunt prea
superficiale - pare că oamenii sunt altruişti, dar o analiza mai profundă
a motivaţiilor lor poate da la iveală altceva. Poate câ Jones contribuie
cu bani la eradicarea foametei d e o a r e c e religia lui îi spune câ va fi
recompensat pentru asta în rai. Cel care lucrează ca voluntar în spital
poate câ face asta dintr-o n e v o i e interioară d e a-şi ispăşi vreo faptă rea
din trecut, sau poate pur şi simplu îi place această muncă, aşa c u m
altora le place sâ j o a c e şah. în privinţa femeii care-şi riscă viaţa pentru
a salva copilul, ştim cu toţii foarte bine câ astfel d e o a m e n i sunt
consideraţi eroi, şi poate câ e a este motivată d e dorinţa d e apreciere
publică. Aceasta tehnica d e reinterpretare a motivaţiilor este universal
aplicabilă şi p o a t e fi repetata oricând. Pentru orice acţiune aparent
altruistă s e poate găsi un m o d d e a elimina altruismul şi d e a înainta,
ca explicaţie, o motivaţie mai egoistă.
Thomas H o b b e s (1588-1679) credea c â egoismul psihologic este,
probabil, adevărat, dar nu era mulţumit cu o astfel d e a b o r d a r e
fragmentară. Din punct d e v e d e r e teoretic, nu este elegant sâ te ocupi
d e fiecare acţiune separai, „ad-hoc". Dacă egoismul psihologic este
adevărat, ar trebui sâ putem oferi o descriere mult mai generală a
motivaţiilor umane, descriere care sâ stabilească teoria odată pentru
totdeauna. H o b b e s încearcă să facă acest lucru. Metoda lui a fost aceea
d e a inventaria motivaţiile posibile ale oamenilor, concentrându-se în
special asupra celor „altruiste", şi d e a arăta cum fiecare dintre acestea
poate fi înţeleasă în termeni egoişti. De îndată c e ar fi îndeplinii acest
proiect, ar fi eliminat altruismul, în m o d sistematic, din înţelegerea
noastră asupra naturii umane, lată două exemplificări ale modului in
care a lucrat Hobbes:
1. Caritate. Aceasta e s t e c e a mai generală motivaţie p e care o
atribuim oamenilor atunci atunci când considerăm câ ei acţionează
din grijă pentru ceilalţi. The Oxford English Dictionary dedică aproape
patru c o l o a n e cuvântului charity (caritate). Este definit în m o d diferit,
ca „dragoste creştină pentru s e m e n i " şi „bunătate faţă d e aproapele
nostru". Dar pentru adeptul egoismului psihologic o astfel d e dragoste
pentru aproapele nostru nu există şi, astfel, caritatea trebuie înţeleasa
intr-un m o d radical diferit. în lucrarea sa „ D e s p r e natura umană",
H o b b e s descrie caritatea astfel:
„în ochii unui om, nu poate exista un argument mai bun pentru propria
sa putere decât acela că el este capabil să-şi realizeze nu numai propriile
dorinţe, ci să-i ajute şi pe alţii sa şi le realizeze pe ale lor: şi in aceasta
constă conceptul de caritate."
Astfel, caritatea e s t e o plăcere p e c a r e o încearcă cineva
demonstrându-şi puterile. Omul caritabil îşi d e m o n s t r e a z ă sieşi şi
lumii c ă e l e s t e mai capabil d e c â t alţii. El p o a t e sâ aibă grijă nu
numai d e el însuşi, ci îi mai rămâne suficienta forţă şi pentru alţii,
c a r e nu sunt atât d e puternici ca e l . D e fapt, el d o a r f a c e paradă d e
propria sa superioritate.
Bineînţeles, H o b b e s era conştient d e faptul câ omul caritabil poate
sâ nu considere că asta face el. Dar noi nu suntem cei mai buni judecători
ai propriilor noastre motivaţii. Căci este natural sâ ne interpretăm
acţiunile într-o manieră care ne flatează (exact la acest lucru s e aşteaptă
adeptul egoismului psihologic) şi ne flatează sâ considerăm câ suntem
„altruişti". Scopul descrierii lui Hobbes este acela d e a oferi explicaţia
reală a modului în c a r e acţionăm, şi nu descrierea superficiala şi
măgulitoare a c e e a c e dorim în m o d obişnuit sâ c r e d e m .
' 2 . M/â, C e înseamnă sâ-ţi fie milă d e altă persoană? A m putea
c r e d e câ înseamnă sâ ai compasiune faţă d e ea, sâ fii nefericit din
cauza necazurilor ei. Şi, acţionând din c o m p a s i u n e , putem încerca
sâ o ajutăm. H o b b e s consideră câ până aici totul e s t e în regula, dar
 încă n-am mers suficient d e departe. Motivul pentru care ne tulbură
necazurile altora este acela câ ne amintim câ acelaşi lucru ni s-ar
putea întâmpla şi nouă! „Mila", s p u n e el, „ e s t e imaginarea sau
închipuirea unei nenorociri viitoare c e ni s-ar putea întâmpla nouă,
pornind d e la înţelegerea nenorocirii altora."
Din punct d e vedere teoretic, această descriere a milei se dovedeşte
a fi mai puternică decât pare la prima vedere. Ea poate explica foarte
elegant câteva chestiuni specifice în legătură cu acest fenomen. De
exemplu, poate explica d e ce, când o persoană buna suferă, simţim
mai multa milă decât atunci când suferă un o m rău. Mila, în descrierea
lui Hobbes, necesită o oarecare identificare cu persoana care suferă -
mi-e milă d e tine când mâ imaginez p e mine în locul tău. Dar, d e o a r e c e
fiecare dintre noi c r e d e câ e s t e un o m bun, nu n e identificăm
îndeaproape cu cei pe care îi consideram răi. Ca atare, nu ne este milă
de cei râi la fel ca d e cei buni - sentimentele noastre d e milă variază in
mod direct, în funcţie d e virtutea persoanei care suferă, d e o a r e c e ideea
noastră d e identificare variază în acest fel.
Strategia reinterpretării motivaţiilor este o m e t o d a persuasivă d e
raţionare; i-a făcut pe mulţi sâ considere câ egoismul psihologic ar
putea fi adevărat. Ea face, cu precădere, apel la un anume cinism din
noi, la o bănuială c u m câ oamenii nu sunt nici p e departe atât d e
nobili p e cât par. însă aceasta nu este o metodă hotărâtoare, d e o a r e c e
nu poate d o v e d i câ egoismul psihologic e s t e corect. Problema este
câ e a nu arată decât câ este posibil sâ interpretezi motivaţiile într-o
manieră egoista; nu face nimic pentru a arăta câ motivaţiile egoiste
sunt mai profunde şi mai adevărate decât explicaţiile altruiste pe care
aceste motivaţii trebuie sâ le înlocuiască. Cel mult, această strategie
arată câ egoismul psihologic e s t e posibil. Dar mai este n e v o i e încă
d e alte argumente pentru a arăta câ este adevărat.
5.3. Două argumente în favoarea egoismului psihologic
Au fost a d u s e a d e s e a d o u ă a r g u m e n t e g e n e r a l e în favoarea
e g o i s m u l u i p s i h o l o g i c . Ele sunt „ g e n e r a l e " în sensul câ f i e c a r e
încearcă să stabilească în m o d hotărâtor câ toate acţiunile, nu doar o
clasă restrânsă, sunt motivate d e interesul personal. După cum s e va
vedea, nici unul dintre argumente nu rezistă prea bine unei examinări
minuţioase.
1. lată primul argument. Dacă a m caracteriza acţiunea unei
persoane ca fiind egoistă şi a alteia ca altruistă, presupunând câ
acţiunea este făcută în mod voluntar, trecem cu vederea, în a m b e l e
cazuri, un fapt foarte important, şi anume câ persoana face numai
c e e a c e doreşte cel mai mult sâ facă. Daca J o n e s îşi d o n e a z ă banii
pentru eradicarea f o a m e t e i mai degrabă d e c â t sâ-i cheltuiască la
cinema, acest lucru arată doar câ el a vrut sâ contribuie la eradicarea
foametei mai mult decât a vrut sâ meargâ la cinema - şi d e ce ar fi el
lăudat pentru „altruismul" său d e v r e m e c e el f a c e doar c e e a c e vrea
cel mai mult? Acţiunea lui este dictată d e propriile lui dorinţe, d e
propria lui idee cu privire la c e vrea el cel mai mult. Astfel, nu s e
p o a t e s p u n e că el acţionează altruist. Şi, cum despre orice act aşa-zis
altruist s e p o a t e s p u n e e x a c t acelaşi lucru, p u t e m c o n c h i d e câ
egoismul psihologic trebuie sâ fie adevărat.
Acest argument are d o u ă carenţe principale. în primul rând, se
bazează pe premisa câ oamenii nu fac niciodată în m o d voluntar
decât c e e a c e vor să facă. Dar acest lucru este, evident, fals; există cel
puţin doua tipuri d e acţiuni c e sunt excepţii d e la această generalizare.
Un tip îl constituie acţiunile p e care am putea sâ nu vrem sâ le facem,
dar totuşi le facem, pentru că e l e sunt mijloace pentru un s c o p pe
care dorim sâ-1 atingem - d e e x e m p l u , m e r g e m la dentist pentru a
opri durerea d e dinţi. Totuşi, astfel d e cazuri ar putea fi considerate
ca fiind consistente cu spiritul argumentului, d e o a r e c e dorim scopurile
în cauză (cum ar fi stoparea durerii d e dinţi).
însă exista şi acţiuni p e care le facem nu pentru câ am vrea, şi
nici măcar pentru câ sunt mijloace pentru un s c o p p e care vrem sâ-l
atingem, ci pentru câ simţim câ trebuie sâ le f a c e m . De exemplu, o
persoana poate face ceva pentru câ a promis câ va f a c e acel ceva şi,
astfel, s e simte obligată, chiar dacă nu vrea sâ facă acel lucru. Uneori,
s e sugerează câ în astfel d e cazuri, facem acţiunea, până la urmă,
pentru câ vrem sâ ne ţinem promisiunile; astfel, şi aici facem ceea ce
vrem. însâ ideea aceasta nu mai ţine. Dacă am promis sâ fac ceva şi
nu vreau sâ fac acel lucru, atunci este pur şi simplu fals sâ spun câ
vreau sâ-mi ţin promisiunea. în astfel d e cazuri, trâim un conflict
exact pentru câ nu vrem sâ facem ceea c e simţim câ trebuie sâ facem.
Daca dorinţele noastre şi simţul datoriei ar fi mereu în armonie, lumea
ar fi mult mai fericită. Din păcate, noi nu ne bucurăm d e o a s e m e n e a
situaţie fericită. Este foarte obişnuită experienţa d e a fi tras în direcţii
d i f e r i t e d e dorinţă şi d e o b l i g a ţ i e . Situaţia lui J o n e s p o a t e fi
următoarea: el vrea să meargâ la cinema, dar simte câ, mai degrabă,
el trebuie să d o n e z e aceşti bani pentru eradicarea foametei. Astfel,
dacă el a l e g e sâ-şi d o n e z e banii, pur şi simplu, el nu face ce vrea.
Daca ar face c e vrea, ar m e r g e la cinema.
Argumentul mai are o carenţă. Sâ presupunem câ am accepta,
d e dragul argumentului, că toate acţiunile voluntare sunt motivate
d e dorinţă, sau cel puţin câ J o n e s este astfel motivat. Chiar dacă s-ar
 James Rachels
admite acest lucru, n-ar rezulta d e aici câ J o n e s acţionează egoist sau
din interes propriu. Căci tocmai faptul c â J o n e s vrea să facă ceva
pentru a-i ajuta p e cei c e m o r d e f o a m e , chiar atunci când acest lucru
înseamnă renunţarea la propriile lui distracţii, îl face p e el neegoist.
C e altceva ar putea fi altruismul daca nu dorinţa d e a-i ajuta p e alţii,
chiar cu preţul unui o a r e c a r e sacrificiu pentru tine? Alt m o d d e a
pune aceasta idee în evidenţă e s t e acela d e a spune câ obiectul unei
dorinţe e s t e cel care determină caracterul altruist sau egoist. Simplul
fapt câ acţionez conform dorinţei m e l e nu înseamnă câ acţionez egoist;
acest fapt depinde d e c e anume vreau. Dacă nu vreau decât propriul
meu bine şi nu-mi pasa d e l o c d e ceilalţi, atunci sunt egoist; dar dacă
imi d o r e s c ca şi alţii sâ fie fericiţi şi acţionez conform acestei dorinţe,
atunci acţiunea m e a nu e s t e egoista.
Ca atare, acest argument g r e ş e ş t e în toate felurile în care p o a t e
să dea greş un argument: p r e m i s e l e nu sunt adevărate şi, chiar dacă
ar fi adevărate, concluzia nu ar rezulta din ele.
2. Al doilea argument general în favoarea egoismului psihologic
, face apel la faptul câ aşa-zisele acţiuni altruiste produc o senzaţie d e
satisfacţie proprie in persoana care le face. Când acţionează „altruist",
oamenii s e simt bine în legătură cu ei înşişi. Acest lucru a fost deseori
observat şi exprimat în diferite feluri: „Acest lucru îl face sâ s e simtă
cu conştiinţa împăcată" sau „Tiu ar mai fi avut s o m n noaptea daca ar
fi făcut altfel" sau „l-ar fi fost ruşine d e sine d a c ă n-ar fi făcut acel
lucru" sunt moduri familiare d e a evidenţia aceeaşi i d e e . Aceasta
senzaţie d e satisfacţie proprie e s t e o stare plăcută d e conştiinţa p e
care o dorim şi o căutăm. Deci acţiunile sunt „altruiste" numai la un
nivel superficial al analizei. Dacă s â p â m mai adânc, d e s c o p e r i m câ
ideea acţiunii „altruiste" e s t e , în realitate, o b ţ i n e r e a acestei stări
plăcute d e conştiinţă. J o n e s s e va simţi mult mai bine faţă d e el însuşi
daca d o n e a z ă banii pentru eradicarea foametei - dacă s-ar fi dus la
cinema, el s-ar fi simţit groaznic din cauza asta - , şi aceasta e s t e
adevărata i d e e a acţiunii.
Potrivit unei bine c u n o s c u t e povestiri, a c e s t argument a fost
î n a i n t a t o d a t ă d e A b r a h a m L i n c o l n . Un z i a r d i n s e c o l u l al
nouăsprezecelea relatează:
„Aflat pe drum într-o diligentă, domnul Lincoln a făcut remarca către un
tovarăş de, drum cum că toţi oamenii sunt mânaţi de egoism în acţiunile
lor bune. în vreme ce treceau un pod de bârne pe deasupra unei mlaştini,
tovarăşul lui de drum critica această poziţie, in timp ce treceau podul, ei
au zărit pe mal o scroafă bătrână, cocoşată, care făcea un zgomot teribil,
deoarece pirrceii ei intraseră in mlaştină şi erau in pericol de a se îneca. Pe
INTRODUCERE ÎN ETICA 69
când diligenta veche începea sâ urce dealul, domnul Lincoln a strigat:
«Vizitiu, poţi opri puţin?". Apoi, domnul Lincoln s-a dat jos din diligentă,
a fugit înapoi, a scos purceluşii din noroi şi apă şi i-a pus pe mal. Când s-a
întors, tovarăşul lui i-a spus: «Spune-mi, Abe, unde este egoismul în această
mică întâmplare?» "Cerule, Ed, aceasta este chiar esenţa egoismului. N-aş
fi avut pace toată ziua dacă aş li plecat mai departe lăsând-o pe acea
scroafă bătrână, care suferea fâcându-şi griji pentru purceluşi. rin înţelegi
că am făcut asta pentru pacea mea interioară?"".
Lincoln a fost un mai bun preşedinte decât filosof. Argumentul
sâu este vulnerabil în faţa aceloraşi tipuri d e obiecţii ca şi argumentul
anterior. De c e să c o n s i d e r ă m , d o a r pentru câ o persoană simte
satisfacţie când îi ajută pe alţii, câ asta o face egoistă? Mu este persoana
altruistă exact acea persoană care obţine satisfacţie din faptul câ îi
ajută pe alţii, în timp ce egoistul nu poate obţine aceeaşi satisfacţie?
Dacă Lincoln „şi-a găsit pacea" salvând purceluşii, arată acest lucru
câ el este egoist, sau, dimpotrivă, câ este milos şi câ are o inimă
bună? (Daca o persoana este cu adevărat egoistă, d e ce şi-ar mai
chinui conştiinţa cu faptul câ alţii suferă - cu atât mai mult în cazul
unor porci?) în m o d similar, nu este decât un sofism sâ afirmi câ,
dacă Jones se simte bine donând bani pentru eradicarea foametei, el
este egoist. Daca spunem acest lucru r e p e d e , în timp ce ne gândim la
altceva, poate suna în regula; dar daca vorbim fârâ grabă şi acordând
atenţie celor spuse, acest lucru sună complet prostesc.
Mai mult, sâ p r e s u p u n e m câ î n t r e b ă m de ce o b ţ i n e J o n e s
satisfacţie din contribuţia lui cu bani pentru eradicarea foametei.
Răspunsul este următorul: pentru câ Jones este genul d e o m căruia ii
pasă d e alţii: chiar dacă aceştia îi sunt necunoscuţi, el nu vrea ca ei
sâ sufere d e f o a m e şi este dispus să acţioneze pentru a-i ajuta. Daca
Jones nu ar fi acest gen d e persoana, el nu ar simţi nici o plăcere in
a-i ajuta; şi, după cum am vâzut deja, acesta este semnul altruismului,
nu al egoismului.
Lecţia generală c e trebuie învăţată d e aici s e referă la natura
dorinţei şi obiectele ei. Dacă avem o atitudine pozitivă faţă de atingerea
unui s c o p oarecare, atunci putem obţine satisfacţie prin atingerea
acelui s c o p . Dar obiectul atitudinii noastre e s t e atingerea acelui scop;
şi trebuie sâ vrem sâ atingem acel s c o p înainte de a putea gâsi vreo
satisfacţie în el. Moi nu dorim mai întâi un fel d e „stare conştienta
plăcută", iar apoi încercam sâ ne d â m s e a m a cum o putem atinge.
Mai degrabă dorim tot felul d e lucruri diferite - bani, o maşină nouă,
sâ fim nişte jucători d e şah mai buni, să obţinem o promovare în
munca pe care o facem ş.a.m.d. - şi, pentru câ dorim aceste lucruri,
 simţim satisfacţie atunci când Ie o b ţ i n e m . Aşa încât, dacă cineva
doreşte bunăstarea şi fericirea altora, el va obţine satisfacţie ajutându-i;
dar acest lucru nu î n s e a m n ă câ a c e l e sentimente bune reprezintă
obiectul dorinţei lui. Nu p e ele le are el în v e d e r e . Şi nici nu înseamnă
câ, daca are aceste sentimente, el e s t e în vreun fel egoist.
A c e s t e doua argumente sunt c e l e c e s e aduc, d e obicei, pentru
apărarea egoismului psihologic, raptul câ n-au apărut argumente mai
puternice e s t e un s e m n al slăbiciunii teoriei.
5.4. Clarificarea unor confuzii
Una din motivaţiile teoretice c e l e mai puternice este dorinţa d e
simplitate. Când v r e m sâ explicăm ceva, ne-ar plăcea sâ găsim cea
mai simplă explicaţie posibila. Acest lucru este categoric adevărat în
ştiinţe - cu cât o teorie ştiinţifică este mai simplă, cu atât este mai
mare atracţia p e care e a o exercită. Să luăm în considerare f e n o m e n e
foarte variate, precum mişcarea planetară, m a r e e l e şi felul în care
cad o b i e c t e l e p e suprafaţa pământului când li s e dâ drumul d e Ia
"înălţime, ba prima v e d e r e , acestea par foarte diferite; ar părea că
avem nevoie d e o multitudine d e principii diferite pentru a le explica
pe toate. Cine ar putea bănui câ toate pot fi explicate printr-un singur
principiu s i m p l u ? Şi t o t u ş i , t e o r i a gravităţii f a c e a c e s t lucru.
Capacitatea teoriei d e a a d u c e împreună f e n o m e n e diferite sub un
singur principiu e x p l i c a t i v e s t e una d i n t r e m a r i l e ei virtuţi. Ea
ordonează haosul.
în acelaşi fel, când ne gândim la conduita umană, ne-ar plăcea
sâ găsim un singur principiu cart; s-o e x p l i c e in întregime. Dorim o
singura f o r m u l ă s i m p l a , d a c ă p u t e m g ă s i una, c a r e sâ unifice
f e n o m e n e l e variate ale comportamentului uman în acelaşi fel în care
formule simple din fizica aduc împreuna f e n o m e n e aparent diferite.
Deoarece egoismul este un factor e x t r e m d e important în motivaţie,
este natural să ne punem întrebarea dacă nu cumva întreaga motivaţie
ar putea fi explicata în termenii acestui factor. Şi, astfel, s e naşte
ideea egoismului psihologic.
Dar astăzi majoritatea filosofilor şi psihologilor ar fi d e acord câ
această i d e e s-a născut moartă. Ideea d e bază din spatele egoismului
psihologic nici măcar nu poate fi exprimată fără să s e nască confuzii;
şi, o dată clarificate a c e s t e confuzii, teoria nici măcar plauzibilă nu
va mai părea.
Frima confuzie este aceea dintre egoism şi interes propriu. Când
ne gândim, ne dăm s e a m a câ cele două nu sunt unul şi acelaşi lucru.
Dacă mâ duc la medic pentru câ mâ simt râu, acţionez în interes propriu,
dar nimeni nu s-ar gândi sâ mâ numească „egoist" pentru acest lucru,
în m o d similar, spălatul p e dinţi, m u n c a s e r i o a s a la serviciu şi
respectarea legii sunt toate în interesul meu, dar nici una nu reprezintă
un e x e m p l u d e c o m p o r t a m e n t egoist. Aceasta, d e o a r e c e compor­
tamentul egoist este cel care ignoră interesele altora în circumstanţe în
care acestea nu ar trebui ignorate. Conceptul d e „egoism" are o anumita
nuanţa evaluativâ; sâ numeşti oamenii egoişti nu înseamnă doar sâ le
descrii acţiunile, ci sâ le şi critici. Astfel, nu ai fi numit egoist daca ai
mânca o masă normală în circumstanţe normale (deşi acest lucru ar li,
cu siguranţă, în interesul tău); dar ai fi numit egoist dacă ţi-ai face stocuri
d e hrana în vreme c e alţii ar muri d e foame.
A doua confuzie s e face între comportamentul în interes propriu
şi urmărirea fericirii. Tăcem multe lucruri din plăcere, dar asta nu
înseamnă câ acţionăm în interes propriu. Omul care continuă sâ
f u m e z e chiar după c e află d e legătura dintre cancer şi fumat, cu
siguranţă nu acţionează în interes propriu, şi nici măcar după propriile
standarde - interesul său i-ar porunci sâ s e lase imediat d e fumat - şi,
d e asemenea, nu acţionează nici altruist. Fârâ îndoială, el fumează
din plăcere, dar acest lucru arată câ o căutare nedisciplinatâ a plăcerii
şi o acţiune în interes propriu sunt foarte diferite. Aceasta l-a făcut pe
Joseph Butler, principalul critic din secolul al XVHI-lea al egoismului,
sâ remarce câ: „Lucrul d e plâns nu e s t e faptul câ oamenii ar fi deosebit
d e preocupaţi pentru propriul lor bine sau interes în lumea aceasta,
ci câ ei nu au suficientă grijă d e asta".
Luate împreună, ultimele două paragrafe arată câ: (a) e s t e fals câ
toate acţiunile sunt egoiste şi (b) este fals câ toate acţiunile sunt făcute
în interes propriu. Când ne spălăm p e dinţi, cel puţin în circumstanţe
normale, noi nu acţionăm egoist. Iar când fumăm, nu acţionam în
interes propriu. Este bine sâ menţionam că aceste două idei nu depind
d e e x e m p l e d e altruism; chiar dacă nu ar exista un astfel d e lucru
precum comportamentul altruist, egoismul psihologic, potrivit acestor
argumente, ar rămâne tot fals!
O a treia confuzie e s t e presupunerea obişnuita, dar falsă, că
preocuparea cuiva pentru bunăstarea proprie este incompatibilă cu
orice preocupare autentică pentru alţii. D e o a r e c e este evident câ oricine
(sau aproape oricine) îşi doreşte propriul bine, s-ar putea crede câ
nimeni nu poate fi, cu adevărat, preocupat d e binele altora. Dar, încă o
data, aceasta este, cu siguranţă, o dihotomie falsă. Mu există nici o
inconsistenţă în a dori ca toţi sâ fie fericiţi (atât eu, cât şi alţii). Uneori
s e poate întâmpla ca interesele noastre sâ intre în conflict cu ale altora,
în sensul câ nu pot fi satisfăcute şi unele, şi celelalte. în aceste cazuri,
suntem nevoiţi să facem alegeri dificile. Dar, chiar şi în astfel d e cazuri.
 uneori optăm pentru interesele altora, mai ales când alţii sunt prietenii
sau familia noastră. Dar încă şi mai important este faptul câ nu toate
cazurile sunt d e acest gen. Uneori putem sâ contribuim la bunăstarea
altora, fără ca propriile noastre interese sâ fie implicate in vreun fel. în
astfel d e circumstanţe, nici cel mai puternic sentiment d e egoism nu
ar trebui sâ ne împiedice sâ acţionam atent faţă d e alţii.
O dată clarificate aceste confuzii, nu prea mai există m o t i v e sâ
c o n s i d e r a m e g o i s m u l p s i h o l o g i c ca fiind o t e o r i e p l a u z i b i l a .
Dimpotrivă, ea p a r e c a t e g o r i c implauzibilâ. Daca pur şi simplu
cercetam fârâ prejudecăţi comportamentul oamenilor, v o m descoperi
câ el este motivat d e grija d e sine în bună măsură, dar câtuşi d e puţin
în totalitate. Poate că exista o singură formula, încâ nedescoperitâ,
c a r e sâ e x p l i c e î n t r e g c o m p o r t a m e n t u l u m a n - d a r e g o i s m u l
psihologic nu e s t e a c e e a .
5.5. Eroarea cea mai serioasă a egoismului psihologic
Discuţia precedentă p o a t e pârea e x c e s i v d e negativistă - într-atât
încât sâ d e a naştere chiar la obiecţii. „Dacă egoismul psihologic este
atât d e evident eronat - s-ar putea spune - şi dacă nu există argumente
plauzibile în favoarea lui, cum s e face câ atâţia o a m e n i inteligenţi au
fost atraşi d e acest curent?" Aceasta este o întrebare corectă. O parte
din răspuns o reprezintă, cred, imboldul irezistibil către simplitate
teoretică; o alta este atracţia a c e e a c e pare a fi o atitudine lucida,
realistă faţa d e pretenţiile omeneşti. Dar exista şi un motiv mai profund:
egoismul psihologic a fost acceptat d e mulţi gânditori pentru că el li
s e pârea acestora irefutabil. Şi, într-un anume sens, ei aveau dreptate.
Totuşi, în alt sens, imunitatea teoriei în faţa respingerii este punctul
ei cel mai slab.
Pentru a putea explica acest lucru, aş vrea, mai întâi, sâ vă spun
o p o v e s t e (adevărata), care ar putea sâ pară câ nu are legătură cu
subiectul nostru.
Acum câţiva ani, un grup d e cercetători conduşi d e dr. David
Rosenham, profesor d e psihologie şi drept la Universitatea Standford,
au căzut d e acord să devină pacienţi ai unor spitale d e boli nervoase.
Angajaţii spitalelor nu ştiau că ar fi ceva deosebit în legătură cu aceştia;
d e s p r e c e r c e t ă t o r i nu s e ş t i a d e c â t câ e r a u p a c i e n ţ i . S c o p u l
cercetătorilor era d e a v e d e a cum vor fi trataţi.
Cercetătorii erau perfect „sănătoşi", indiferent c e înseamnă acest
lucru, dar chiar prezenţa lor in spitale a dus la presupunerea câ sufereau
de tulburări mintale. Deşi s e comportau normal (nu făceau nimic pentm
a simula boala), ei au descoperit curând câ orice făceau era interpretat
ca semn al vreunui gen d e problemă mintală. Când unii dintre ei au
fost găsiţi notând câte ceva din experienţele lor, în fişele lor s-a înregistrat
c e v a d e genul „pacientul are ca o c u p a ţ i e scrisul". In timpul unei
întrevederi, un „pacient" a mărturisit câ, deşi a fost mai apropiat de
mamă când era mic, p e măsură c e a crescut a devenit mai ataşat de
tatăl său - o turnura a evenimentelor perfect normala. Dar acest lucru
a fost considerat o d o v a d a a „relaţiilor instabile din copilărie". Chiar şi
asigurările date d e ei cu privire la normalitatea lor li s-au întors împotrivă.
Unul dintre pacienţii reali i-a prevenit: „Sâ nu spui niciodată unui doctor
câ eşti sănătos. Nu te va crede. Va numi acest lucru «retragere in iluzia
sănătăţii». Spune-i câ eşti încâ bolnav, dar câ te simţi mult mai bine. El
va numi aceasta «capacitate d e înţelegere»".
Nici unul dintre angajaţii spitalului nu s-a prins d e păcăleală. Cu
toate astea, pacienţii reali şi-au dat seama. Unul dintre ei i-a spus
unui cercetător: „Tu nu eşti nebun. Ai venit aici doar ca sâ verifici
spitalul". Şi aşa era.
C e e a c e au învăţat cercetătorii a fost câ, o dată ce o ipoteză este
acceptată, orice poate fi interpretat astfel încât să fie in sprijinul ei.
Ipoteza era câ pseudopacienţii sufereau d e tulburări mintale; o data
c e e a a d e v e n i t ipoteza d e la care s e pornea, nu conta cum s e
comportau aceştia. Orice făceau era interpretat astfel încât să se
p o t r i v e a s c ă a c e s t e i i p o t e z e . Dar „ s u c c e s u l " a c e s t e i tehnici d e
interpretare nu demonstrează câ ipoteza este adevărată. Orice s-ar fi
întâmplat, era considerat un s e m n câ c e v a e s t e în neregula.
Ipoteza câ pseudopacienţii sufereau d e unele tulburări mintale
era greşita, d e o a r e c e , cel puţin pentru personalul spitalului, era
netestabilâ. Dacă o ipoteză pretinde câ spune c e v a despre lume, atunci
trebuie să existe nişte condiţii în care e a sâ s e adeverească, dar şi
u n e l e în c a r e sâ fie posibil, in principiu, ca e a sâ fie respinsă.
A l t m i n t e r i , e a e s t e fără s e n s . S â l u ă m următorul e x e m p l u : sâ
presupunem câ cineva spune „Kareem Abdul-Jabbar nu poate intra
în Volkswagen-ul m e u " . Noi ştim foarte bine c e înseamnă acest lucru,
d e o a r e c e ne putem imagina circumstanţele în care această afirmaţie
ar fi adevărată şi p e c e l e în care ea ar fi falsa: pentru a testa afirmaţia,
d u c e m maşina la Kareem, îl invităm sâ intre în ea şi v e d e m c e s e
întâmplă. Dacă se întâmplă c e v a anume, afirmaţia este adevărată,
dacă s e întâmplă altceva, afirmaţia e s t e falsa. Problema ipotezei
referitoare la sănătatea mintală a pseudopacienţilor, aşa cum a fost
ea aplicată în cadrul spitalului, era a c e e a câ nimic nu ar fi putut sâ o
respingă. Astfel d e i p o t e z e pot fi i m u n e in faţa respingerilor, dar
imunitatea lor e s t e achiziţionată la un preţ prea mare - ele nu mai
spun nimic semnificativ despre lume.
 James Rachels
Egoismul psihologic e s t e implicat în această eroare. întreaga
noastră experienţă n e s p u n e câ o a m e n i i acţionează dintr-o mare
varietate d e motivaţii: lăcomie, mânie, pasiune, dragoste şi ură, ca sâ
numim doar câteva. Uneori, o a m e n i i s e g â n d e s c doar la ei înşişi.
Alteori, nu s e g â n d e s c d e l o c la ei înşişi şi acţionează din grija pentru
alţii. Distincţia obişnuita între e g o i s m şi altruism îşi capătă sensul
din acest contrast. Dar, apoi, egoismul psihologic n e spune câ, d e
fapt, nu există decât o singura motivaţie, egoismul, şi aceasta pare o
nouă şi fascinanta revelaţie. Noi trebuie sâ ne fi înşelat înainte. Dar,
p e măsură c e teoria s e dezvoltă, s e d o v e d e ş t e câ nu ne-am înşelat
deloc. Adeptul egoismului psihologic nu neagă câ oamenii acţionează
în varietatea d e moduri în c a r e s-a părut mereu câ acţionează. în
sensul obişnuit al cuvântului, uneori oamenii sunt totuşi altruişti. Ca
atare, adeptul egoismului psihologic nu a făcut altceva decât sâ-şi
anunţe hotărârea d e a interpreta comportamentul oamenilor într-un
anume fel, indiferent de ce anume fac ei. Deci nimic din ceea ce ar
putea face cineva nu ar conta ca dovadă împotriva ipotezei. T e z a este
d e nerespins, pentru câ s e d o v e d e ş t e a nu avea conţinut factual. Nu
este d e l o c o nouă şi fascinantă revelaţie.
Nu afirm câ ipoteza bolii mintale a pseudopacienţilor sau cea a
egoismului psihologic sunt, în sine, fârâ sens. Problema nu e s t e atât
a ipotezelor, cât a o a m e n i l o r c a r e manipulează faptele pentru a fi în
concordanţă cu aceste i p o t e z e . Personalul spitalului d e boli nervoase,
dar şi respectabilul H o b b e s , ar fi putut permite unor fapte sâ poată
conta ca fapte care le falsifică presupunerile. Atunci ipotezele lor ar
fi avut sens, dar ar fi fost privite ca evident false. Acesta este un risc
p e care trebuie să n i l asumăm. în m o d paradoxal, dacă nu lăsam loc
posibilităţii d e a ne înşela în vreun fel, pierdem orice şansă d e a avea
vreodată dreptate.
Capitolul 6
Egoismul etic
O f e r e a propriei feric* este scopul «oral cel mai in.lt a, omului.
AynRand,
The Virtue of Selfislmess < 1961)
6.1. Există datoria de a contribui la eradicarea foametei?
în fiecare an, milioane d e o a m e n i m o r din cauza subnutriţiei şi
a p r o b l e m e l o r d e sănătate legate d e ea. Foarte frecventa la copiii
din ţările sărace e s t e m o a r t e a prin deshidratare cauzată d e diaree,
aceasta fiind la rândul ei cauzată d e subnutriţie. J a m e s Qrant, director
executiv al UNICEF, e s t i m e a z ă câ in j u r d e 15.000 d e copii mor
zilnic in acest fel. A c e a s t a înseamnă 5 . 4 7 5 . 0 0 0 d e copii anual. Chiar
dacă estimările sale sunt prea mari, totuşi numărul c e l o r care mor
e s t e uimitor.
Aceasta n e pune nouă, celor din ţările b o g a t e , o acută problemă
morala. Noi cheltuim bani nu doar pentru necesităţile stricte ale vieţii,
ci şi pentru nenumărate bunuri d e lux - automobile frumoase, haine
sofisticate, casetofoane, distracţii, filme ş.a.m.d. în ţara noastră, chiar
oamenii cu un venit m o d e s t s e bucura d e a c e s t e lucruri. Problema
este câ noi am putea renunţa la a c e s t e bunuri d e lux şi am putea
dona banii pentru eradicarea foametei. Faptul că nu o facem sugerează
câ noi considerăm bunurile noastre d e lux mai importante decât hrana
celor înfometaţi.
D e c e îngăduim ca oamenii sâ moară d e f o a m e în condiţiile in
care am putea sâ-i salvăm? Foarte puţini dintre noi chiar consideră
câ bunurile noastre d e lux sunt atât d e importante. Dacă ni s-ar pune
această întrebare direct, cei mai mulţi dintre noi ar fi puţin stânjeniţi
şi ar răspunde câ, probabil, ar trebui sâ f a c e m mai mult pentru
eradicarea foametei. Explicaţia faptului câ noi nu f a c e m acest lucru