OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU

TSUNAMI ÎN
ARHIPELAG

5
6
 OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU

TSUNAMI ÎN
ARHIPELAG
MOTTO :

"Nu izbutesc să -mi aflu odihnă.

Mi-e sete de nemărginire.
Sufletul meu năzuieşte spre
neştiutele depărtări.
O, tu, Marele Dincolo, o
sfâşietoare chemare
A flautului tău" !

Rabindranath Tagore

Editura PIM
Iaşi, 2020

7
 PREFAŢĂ
Îmi este clar acum că, prin călătoriile sale în eternitatea
sufletului Terrei, profesoara Oltea Răşcanu Gramaticu a căpătat
demult abilitatea de a ieşi din ea însăşi prin hălăduirea
sufletului său pe meleagurile transparenţei divine ce se
manifestă în deplinătatea unei fiinţe alese ! Voiajele ei
îndepărtate pe „Minunile Lumii”, încărcate de munţi şi văi de
amintiri ce-i pustiesc voluptos mintea, mustiind de plăcerile
cunoaşterii, i-au trezit călătoarei noastre curiozitatea şi spiritul
de hoinar. Toate aceste imagini i s-au amestecat acum nostalgic
în clepsidra nemiloasă a timpului, căci Aventurile de pe Terra
au fascinat-o cu a lor iubire recrudescentă de a fiinţa în alte
lumi. În nopţile cuvioase, dar străbătute de nelinişti, când
deodată dă buzna în ea dorul de oameni şi de locuri, autoarea
acestui al zecelea volum de călătorii îşi caută visele în pietrele
ce cântă poveştile trecutului şi păstrează tăria ideii de Nemurire
a Planetei Albastre. Aşa a găsit de cuviinţă să îngemăneze
aceste frumoase amintiri pe care le-a trăit în cele mai exotice şi
incitante locuri ale lumii, sub forma unui corolar al
peregrinărilor sale pe cele şase continente şi ca un permanent
imbold pentru semenii săi de a cunoaşte frumuseţile Lumii.
În acest larg context, se înscrie şi noul volum
„TSUNAMI ÎN ARHIPELAG” (Iaşi, Editura PIM, 2020) – o
carte care vine după ce autoarea şi-a trăit prima „experienţă
indiană”. De altfel, distinsa scriitoare Oltea Răşcanu
Gramaticu abia acum şi-a împlinit drumul devenirii prin acest
subcontinent, mai ales că şi această călătorie în India i-a asaltat
5
simţurile, a făcut-o să devină un adevărat pelerin prin mituri şi
legendă. Leagăn de cultură și civilizaţie, tărâm plăsmuitor de
viaţă şi eternitate, străvechea Indie nu avea cum să nu o
fascineze cu a sa istorie care şi-a croit destinul împlinit prin
marile civilizaţii Harappa şi Mohenjo-Daro, trecând după aceea
la Epoca Vedelor (a arienilor) şi la Epoca Gupta, rezistând apoi
invaziilor mongole, turceşti şi afgane care au impus Sultanatul
de la Delhi (1192-1526) şi Imperiul Mogulilor (Războinici).
Odată cu dominaţia britanică (1857-1947), India sosea în
Lumea Nouă, ca mai apoi ea să se modernizeze atât încât să-şi
câştige independenţa sub conducerea Partidului Congresului
Naţional şi să-şi ducă singură paşii în lumea contemporană sub
preşedinţia înţelepţilor politicieni Mahatma Gandhi, Jawaharlal
Nehru şi Indira Gandhi.
Titlul cărţii i-a fost sugerat de vuietul rătăcirii umane
iscat de sălbaticul seism de 9,1o pe scara Richter şi de
ucigătorul tsunami din 26 decembrie 2004 din zona de coastă a
Arhipelagului Indonezian. De aceea, cartea începe cu o
curiozitate visată a autoarei de a-şi imagina dramele celor care
au avut de înfruntat acele spaime şi tulburări ale vieţii lor, dar
sub forma unui tsunami spiritual şi închipuit. Poate acest lucru
a determinat-o să revadă acum zonele de coastă ale Oceanului
Indian. Noua aventură în Oceanul Indian i-a permis distinsei
naratoare să revadă sudul Indiei cu tărâmuri unde „dorm zeii”,
cu inegalabilele comori arhitecturale dravidiene şi cu
străvechile temple magnifice dedicate lui Buddha, Shiva sau
Vishnu. În acelaşi timp, călătoarea noastră a putut să plutească,
pe un „kettuvallom”, pe apele molcome ale Keralei, până la
Allepey, supranumită „Veneţia Estului”, dar şi să revadă
Bazilica Apostolului Toma din Madras-ul colonial (Chennai-ul
de astăzi), ca şi Bazilica din Old Goā (unde se află moaştele Sf.
Francisc Xavier).
După aceea, autoarea a poposit pe sofisticata coastă
„franceză”, la Pondicherry şi la Aurubindo Ashram (renumit

6
centru yoga înfiinţat de Sri Aurobindo, cunoscut scriitor filozof
şi yogin indian de limbă engleză). Interesant este modul cum
autoarea a rescris în acest volum povestea celebrelor palate şi
fortificaţii din Tanjore, Trichy, Madurai, Madras/Chennai sau
cum a interpretat tradiţia unor strălucitoare festivaluri populare
şi religioase, atingând cel mai sudic punct de atracţie al Indiei,
Kanayakumari (Cape Comorin), acolo unde se împreunează
Marea Arabiei cu Golful Bengal şi Oceanul Indian.
Stilistic vorbind, noua carte memorialistică a scriitoarei
Oltea Răşcanu Gramaticu este o naraţiune poetică şi
meditativă, „udată” liric sau reflexiv de blajinitatea şi
scânteierile sufletului ei. Farmecul descrierilor vine din
comuniunea specială cu spaţiul vizitat, din momentele de
dialog cu un ocean, o plajă, un port, un munte, un deşert, un
răsărit de soare sau de lună. Sunt, de fapt, clipele mult aşteptate
de împrietenire cu spiritul locului, cu necuprinsul, cu Natura,
cu Atotputernicul, cu sine. Astfel observăm cum documentarea
minuţioasă, aproape exhaustivă, dublată de observaţiile şi
impresiile luate de la faţa locului dau naştere unui memorial de
călătorie, certificat ştiinţific. Drumeaţa noastră profesoară
îmbină în carte documentarul cu emfaza reflexivă. În felul
acesta mirajul depărtării dispare, tărâmurile inaccesibile cândva
sunt date percepţiei noastre de către naratoare, iar mitul devine
realitate şi păstrează eternităţii ceva din sufletul generaţiilor
care au trecut pe acolo.
Ceea ce e surprinzător de fiecare dată la subcontinentul
indian este varietatea şi natura divină a formelor sale de relief,
bogăţia-i faunistică, dar şi imensitatea şi originalitatea spaţiilor
sale culturale, virulenţa vulcanismului său etnic aşezat pe caste
şi, mai ales, elevata şi fecunda sa spiritualitate.
La acestea, se adaugă admiraţia autoarei pentru
profunda sacralitate a munţilor, dată de tenacitatea pelerinilor
care-i străbat de-a lungul şi de-a latul, căutându-şi în zadar
nemurirea. Peste pustiuri, munţi şi văi, curg fermecătoarele ape

7
ale „sfintelor” fluvii Indul, Gangele, Brahmaputra, Godavari,
Kaveri şi Krishna, iar înălţimile cerului vor parcă să se cunune
cu tărâmul indian, căci până şi sufletele de cristal ale apelor s-
au înmuiat în faţa rugăminţilor de foc ale asceţilor ascunşi în
templele peşterilor.
Şi atunci, te întrebi – ca cititor – de ce mereu obsesia
autoarei pentru acest mirific univers oriental ? Pentru că
hoinarul Sagittarius din ea nu poate sta liniştit acasă, el trebuie
să retrăiască periplul fantastic pe însoritele ţinuturi orientale.
Oltea Răşcanu Gramaticu a fost curioasă să retrăiască nostalgia
aventurii indiene, să revadă Ţara minunilor, a diamantelor şi a
mirodeniilor, a masivelor pachiderme şi a inegalabililor tigri
bengalezi. India rămâne pentru ea un tărâm al miracolelor, cu
civilizaţii uluitoare, religii contrastante şi dominatoare, mozaic
uriaş de etnii, limbi, dialecte, tradiţii şi obiceiuri, cu regi
războinici şi necruţători, cu imperiali moguli în dubla lor
ipostază de cuceritori şi restauratori, dar şi cu perfizi şi rapaci
colonizatori europeni în continuă dispută pentru bogăţiile
fabuloase ale locului. Mai mult, aroma puternică a
mirodeniilor, varietatea şi frumuseţea peisajelor, diversitatea
etniilor şi a credinţelor religioase, spectaculosul salt
demografic din marile oraşe indiene, spiritualitatea
incandescentă, arhitectura splendidă a templelor şi palatelor
regale, unicitatea sculpturilor erotice, vestalele templelor
tantrice şi chiar virulenţa ideologiilor politice au atras-o ca un
magnet pe distinsa profesoară.
Tocmai de aceea, modul ei de a-şi exterioriza
voluptatea trăirii devine exemplu şi pentru noi, căci ea ne
învaţă să călătorim cu rost şi înţelepciune, să ştim să
adulmecăm farmecul vieţii, sentimentul armoniei cosmice şi
iubirea. În această revelaţie a bucuriei intelectuale de a
descoperi o lume mirifică a departelui, distinsa autoare a
înţeles că India e o zeiţă cosmopolită şi rafinată deopotrivă, cu
lumini şi umbre, dar mereu captivantă şi atractivă, plină de

8
parfumuri, mirodenii şi comori visate. Desigur, avântul ei
economic şi rafinamentul ei gastronomic au situat-o în lumea
culinară bună, făcând-o măiastra preferinţelor.
De la ispititoarele fecioare care dansau lasciv spre
sanctuarul marelui Shiva, ca în uimitoarele basoreliefuri de la
templele tantrice ale miracolului sculptural erotic din
Khajuraho, la bogăţiile zonei turistice moderne a Keralei şi la
hronicul durerii şi a speranţei Indiei şi până la templele,
catedralele, muzeele şi forturile de la culturalul Chennai şi,
apoi, coasta Malabar avem de-a face cu bogate tradiţii
multimilenare exotice şi ezoterice. Nu trebuie omise nici
templele de la centrul de pelerinaj şi cultură tamilă de la
Kanchipuram şi Templul de Aur, dar nici ritualul fascinant de
la Varanasi, spectacolele elitiste de dans şi muzică de tip
karnatak, precum şi thalis-ul vegetarian. Ele ne arată că
sufletul Indiei este o nemărginită melodie vedică pe care viaţa -
sub toate aspectele ei - a putut dansa în ritmuri şi cadenţe
integratoare, cu credinţe, practici şi percepţii filosofice diferite.
Serafica Doamnă a călătoriilor şi-a continuat periplul INDIA
REDIVIVA la templele din Mahabhalipuram, a făcut pelerinaj
la sculptura rupestră Arjuna’s Penance – unde a simţit mersul
sigur al liniştii universale, purtat cu calmul indescriptibil al
pasului elefantin, după care a gustat din veleităţile franţuzeşti
de la Pondicherry. Apoi, a trăit măreţia şi pitorescul la
templele din Kumbakonam şi la Tanjore, considerat „bolul de
orez al Indiei”, a participat la Festivalul Puram– unde a văzut o
procesiune de elefanţi şi artificii şi a văzut Templul Stâncii
(Rock Fort) de la Trichy. Miracolul de la Maduraii-a fost
completat de templele închinate lui Vishnu, Tirupparanaunam
şi Alagar Koyl Meenakshi Sundareshwar, dar şi de Memorialul
Gandhi, Teepam - Festivalul Plutitor şi Mattu Pongal. Pe ruta
Tirunelveli - Eruvadi- Kanyakumari, Oltea Răşcanu Gramaticu
a atins punctul cel mai sudic al Indiei, trecând prin templele

9
vechi şi satele de adivasi de la Orissa şi prin centrul de
pelerinaj închinat zeiţei Kumāri de la Kanniyakumari.
Însă, dincolo de temple, pelerinaje, monumente,
memoriale, autoarea s-a bucurat şi de spectacolul unic oferit de
răsăritul şi apusul soarelui de la Cape Comarin, de frumuseţile
inocente de prin Gaţii de Vest, din Parcul Naţional şi Lacul
Perivar sau de la Cochin (Kochi, denumit „Palmierul verde”
sau „Regina Mării Arabiei”) ori Bungalore, considerată
„Grădina Indiei”.
Toată această călătorie de vis surprinsă de Oltea
Răşcanu Gramaticu ar fi fost oarecum incompletă dacă
autoarea n-ar fi retrăit sacralitatea din Sri Lanka/Ceylon, unde
au fascinat-o vechile temple budiste (Templul Stâncii,
Dambulla, Templul Dintelui, Kandy) şi vechile cetăţi
(Sigiriya), intrate în Patriminiul Mondial UNESCO, efigiile
regale, parcurile şi rezervaţiile naturale, grădinile de mirodenii,
gastronomia variată, vizitele în instituţii culturale şi de
învăţământ, în centrele de cercetare inedite a elefanţilor
(Pinawella), dar şi savoarea tradiţiilor şi obiceiurilor bine
conservate. Şi peste tot şi toate, în Sri Lanka au fermecat-o
zâmbetul şi căldura din privirile oamenilor locului. În fine,
Maldive i-a oferit, la finalul periplului, o adevărată relaxare la
soare înMale, Maafushi şi în „Paradisul Zeilor”.
Deosebit de interesant a fost şi INTERMEZZO
ISLAMIC al Oltei Răşcanu Gramaticu, pe care l-a făcut
călătorind în Iordania, unde a vizitat capitala celor şapte
coline-Amman, s-a umplut de încărcătură biblică la Jerash şi
Ajloun, a văzut fanteziile în piatră ale fortăreţei Karak
(identificată cu biblicul Kir Heres) şi a admirat Madaba,
supranumită „Oraşul Mozaicurilor”.
O nouă aventură a trăit-o în fantastica Petra, fosta
capitală a regatului Nabateenilor, dar şi în Wadi Rum,
supranumită de localnici Valea Lunii şi cu un peisaj de-a
dreptul selenar, după care a poposit la Aqaba, cunoscută

10
staţiune aflată în însoritul golf al Mării Roşii. Exotismul și
durerea le-a putut simţi în anticul Ayla - port la Marea Roşie,
iar la Marea Moartă a vizitat locul sfânt unde a fost botezat
Iisus în apa Iordanului, sacralul El-Maghtas.
Oltea Răşcanu Gramaticu descrie în această carte de
călătorie şi periplul ei libanez, pe meleagurile Orientului
Apropiat, încărcate de o fascinantă istorie de peste trei milenii,
cu vechi civilizaţii peste care s-au suprapus dominaţii străine,
retrăind oarecum extazul şi agonia unor celebre cetăți de pe
malul mării (Byblos, Sidon, Tyr).Libanul e considerat Ţara
Cedrilor sau Elveţia Orientului, iar capitala Beirut e una
vibrantă, supranumită Parisul Estului, cu peisaje montane
magnifice, savuroase bucate şi vinuri de colecţie, dar, mai ales,
cu un popor prietenos și ospitalier. Frumuseţile naturale ale
Libanului au fost atât de fascinante pentru distinsa noastră
călătoare, încât au surprins-o misterele din Nahr el Kelb sau
altarul lui Ball din antica aşezare Baalbek, dar şi cele două
importante embleme ale acestor meleaguri: Drumul Vinului
(vinul fiind considerat „aroma zeilor”) şi Cedrii lui Dumnezeu
de pe masivul Djabel Makhmat. Interesante clipe de revelaţie
au fost trăite de autoare şi în oraşul Anjar sau în sfidătorul
Tripoli, dar strălucirea şi declinul unei străvechi civilizaţii le-a
resimţit la celebrul port Tyr şi la Sydon (Oraşul Grădinilor),
după care a avut întâlnirea cu strălucitoarea civilizație
feniciană, la Byblosul antic.
Aşadar, rememorând călătoriile sale sub forma unui
DECALOG, scriitoarea Oltea Răşcanu Gramaticu ne
reaminteşte că a trecut prin zone montane de referinţă şi
pustiuri emblematice, peste mări şi oceane, prin păduri
tropicale şi junglă, prin defileu şi văi aride. Ea a traversat fluvii
„sfinte”, a pus piciorul pe linia imaginară a Ecuatorului şi a
admirat uriaşele căderi de apă în celebre cascade. Desigur,
aminteşte şi de popasurile sale intelectuale în muzee, situri
arheologice, monumente megalitice, temple şi piramide, palate,

11
biblioteci, sedii culturale şi artistice, teatre, galerii de artă,
universităţi, parcuri şi rezervaţii naturale.
În fine, visul OLTEI RĂȘCANU GRAMATICU pare
a fi împlinit, căci setea de necunoscut şi-a potolit-o în timp,
încercând să descifreze mesajul unor civilizaţii străvechi, dar
mai ales apropierile care fac din Omenire cel mai interesant
experiment al Creaţiei ! Fericirea ei de a trăi năvalnic nu a
fost în zadar, căci aproape că l-a însoţit pe Dumnezeu în mai
toate colţurile lumii şi, astfel, şi-a câştigat de la El libertatea
şi iubirea, iar Universul ei s-a mărit, aşa încât simbolurile
acestor lumi venite de departe şi aduse către noi de
transpunerea imagistică a scrisului ei ne-au ajutat să
înţelegem mai bine misterele ciudatei umanităţi.

Dr. Laurenţiu CHIRIAC

12
 TSUNAMI SPIRITUAL
.
O dimineaţă însorită de gustar. Tolănită în fotoliul din
piele cărămizie, savuram somnolenţa catifelată, mângâietoare
ce-mi şerpuia trupul vlăguit de nebunele toride bulucite prin
fereastra larg deschisă a balconului. Deşi este puţin trecut de
ora zece, termometrul indică 34oC la umbră. Sucesc
nemulţumită nasul, precum seducătoarea vrăjitoare Samantha,
şi ridic braţele în falsă disperare feminină, suspinând : Of ! Of !
Ce e şi cu vara aceasta ! Cum nimeni nu este în jur să mă
consoleze, suspinele mele se sting în eter… Mirosul de cafea
aromată din ceaşca de porţelan chinezesc îmi gâdilă perfid
nările. Sorb tacticos licoarea şi, apoi, continui dulcea pisoceală
dublată, din când în când, de un căscat prelungit…
Într-un târziu, catadicsesc să mă ridic din fotoliu şi cu
paşi mărunţi mă îndrept spre biblioteca din încăperea alăturată
cu rafturi burduşite de cărţi, gata, în orice moment, să se
prăbuşească. Aşezată direct pe covor, cu picioarele încrucişate,
închid ochii şi-mi impun câteva momente de meditaţie yoga…
Dar în zadar ! Ruşinată de neputinţa mea de a lua legătura cu
Marele Spirit, renunţ.
Gânduri trăsnite îmi flutură mintea. Ce-ar fi o
hoinăreală veselă prin oraş, la shopping, cu prietenii ?!
Evrika ! Să dau un telefon ?! Mai bine, nu ! Ceva mă ţine în
loc ! În acel moment fast, descopăr într-un raft stingher o
antologie de poezie orientală. Întorc distrată primele foi, apoi

13
altele şi altele. Deodată, privirea mi se opri la o poezie semnată
de Rabindranath Tagore1, cel supranumit Sufletul Bengalului,
Profetul Indiei moderne.
Instinctiv, ridic privirea spre calendarul de pe birou: 7
august. Şi parcă străfulgerată de înţelepciunea lui Gautama
Siddhārtha, cel devenit Buddha "Iluminatul", mi-am amintit că
Rabindranath Tagore murise într-o zi, tot de 7 august, dar cu 77
de ani în urmă O pură întâmplare sau nu, premoniţie ?! Cine
ştie ?!
Personalitate multilaterală impresionantă (romancier,
dramaturg, eseist, plastician, compozitor2 ş.a.), Rabindranath
Tagore a fost primul scriitor asiatic căruia i s-a decernat
Premiul Nobel pentru Literatură (1913)3 şi a fost înnobilat cu
titlul de baronet (1915)4.
Intervievat de un ziarist român, cu ocazia unei scurte
vizite în Bucureşti, în data de 19 noiembrie 1926, Tagore şi-a

1
Personalitate complexă, Rabindranath Tagore a excelat, în special, în
literatură, publicând 50 de volume de versuri (Gitanjali/ Ofrandă lirică,
The Gardener/ Grădinarul, Fruit–Gathering/ Coşul cu fructe, The Fugitive/
Fugara), peste 30 de piese de teatru în versuri, comedii sociale în proză
(Chirakumar Sabha, Goray Galad), scurte piese romantice (Malini,
Chandalika Natir Puja), peste 100 de povestiri, mai multe romane
(Naukadubi, Chokher-Bali, Gora, Ghare Baire), volume de eseuri etc.
2
Marele poet, Rabindranath Tagore (6 mai 1861 - 7 august 1941), a excelat
şi în pictură şi muzică, compunând cântece cu tematică populară (peste
3000 de cântece pe versuri proprii). Imnurile naţionale ale Indiei şi
Bangladesh-ului sunt compuse pe versurile aceluiaşi poet. Tagore a expus
tablouri în mari oraşe ale lumii: New York, Paris, Berlin, Moscova etc.
3
Premiul Nobel a fost acordat poetului Rabindranath Tagore pentru
volumul Gitanjali (Ofrandă lirică) pe care l-a tradus în limba engleză.
Juriul a motivat astfel alegerea: „În temeiul versurilor sale profund
sensibile, proaspete şi frumoase, prin care, cu un meşteşug desăvârşit a
izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte
englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale”(vezi Krisha Kripalani,
Rabindranath Tagore: A’ Biography, Calcutta, Viska - Bharati, 1980).
4
În 1919 va renunţa la titlul de baronet, după masacrarea conaţionalilor săi
de către trupele britanice (ibidem).

14
exprimat gândurile de preţuire : “Tu m-ai făcut cunoscut multor
oameni necunoscuţi şi mi-ai dat protecţie în multe ţări străine.
Prietene ! Tu ai apropiat ţări îndepărtate, iar pe străini i-ai
făcut fraţi"5.
Poemele maestrului au fost traduse pentru prima dată în
limba română cu peste trei decenii6. "Sentimentul armoniei
cosmice şi iubirea, catalizator metafizic al acestei armonii,
alcătuiesc constantele principale ale poeziei lui Rabindranath
Tagore, continuatorul modern cel mai reprezentativ al Vedelor
sacre […]. Respiraţia cosmică a poeziei lui Tagore se vădeşte
mai ales în accentele prin care el celebrează elementele
fundamentale care urzesc arhitectura universului: lumina,
pământul, natura, mişcarea, fapta, forma, variaţia nesfârşită a
lucrurilor şi moartea"7.
Citind şi recitând în şoaptă versurile tagoriene, nici nu
ştiu cum a trecut timpul. De o plimbare în oraş nu mai putea fi
vorba !
Obosit, astrul solar îşi trimite învăpăiate raze
feciorelnice, înainte de retragerea în culcuşul nocturn.
Fascinată de mirajul celest, scot capul pe fereastră şi respir
adânc aerul răcorit al înserării. Ghemuită pe canapeaua din
sufragerie, acoperită cu o cergă roşie ardelenească, din lână
miţoasă, cu motive florale în alb şi negru, mă las purtată de
frumuseţea şi subtilitatea versului tagorean :

„Uit,uit mereu că nu am aripi să zbor,

Că sunt mereu legat de pământ.
În ceaţa însorită a orelor grele de dor,

5
Cf. Ion Dumitriu- Snagov, India. Meridianul Gandhi, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1979, p.21.
6
Poezia i-a fost muza preferată, după propria sa expresie “singurul adăpost
al celui mai profund adevăr al vieţii mele” (Rabindranath Tagore, Poeme,
Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 76-77).
7
George Popa, Sensul cosmic al poeziei lui Rabindranath Tagore, în
Rabindranath Tagore, op.cit., p. 8-9.

15
 Ce imensă viziune îmi apare despre tine pe
azurul cerului"8.

Serafica Doamnă şi-a început plimbarea în caleaşca

argintie, mânată de luceferi cavaleri, pe cerul împestriţat cu
făcliile graţioaselor steluţe, domnişoare. Este trecut, de mult, de
miezul nopţii când las din mână volumul de poeme care-mi
exaltase mintea şi puritatea sufletului. Razele diafane ale lunii
bat în geam şi-mi mângâie gingaş obrajii, îndemnându-mă la
odihnă şi visare. Noapte bună ! Treptat, treptat, zgomotele se
estompează şi liniştea binecuvântată se instalează uşor peste
întreaga fire. Noapte bună !
Obosită închid pleoapele dar somnul nu vine, nu vine...
Încet, încet mă cufund într-o stare de veghe, remodelând
nostalgia aventurii indiene trăită cu ani în urmă. Prin faţa
ochilor se perindă năluciri cu chipuri tinere, piele smeadă şi
plete rebele, priviri scânteietoare de cobră şi talii de viespe...
Ghirlande din flori de iasomie, trecute pe sub gâtul graţios de
lebădă, ascund sâni opulenţi ce svâcnesc provocator pe sub
sariul intens colorat şi bogat decorat cu danteluri, mărgele şi
paete. Verige de aur, meşteşugit realizate de mâinile unor
artizani iscusiţi, le împodobesc urechile, braţele şi chiar
gleznele subţiri de gazelă. Ispititoarele fecioare ale „voluptăţii”
înaintau cu paşi mărunţi într-un dans lasciv, unduindu-şi
şoldurile şi braţele sincron spre Sanctuarul marelui Shiva, ca în
uimitoarele basoreliefuri de la templele tantrice din
Khajuraho9, miracol sculptural, ameţitor prin frumuseţe şi

8
Ibidem, p. 88.
9
Filosofia tantrică cuprinde întregul uman, cu toate nivelele sale de
manifestare. Fuziunea amoroasă, considerată ca fiind în esenţă o unificare a
principiului cosmic masculin şi feminin, ocupă un loc deosebit de important
în tehnicile şi procedeele tantrice. Referindu-se la acest lucru, Benjamin
Rowland sublinia în Arta şi arhitectura din India : “Culme a geniului indo-
arian în arhitectură atrage atenţia extraordinarul grup al templelor erotice de

16
erotism, rezultat al generaţiilor de artişti patronaţi de regii
Chandella Rajput.
De undeva, din neant, îmi bat în urechi zgomotoase
tam-tamuri şi simt sub tălpile goale pietrele netede din
pardoseala rece a vechiului templu. Statui aurite de mari
dimensiuni, împodobite cu numeroase şi sofisticate pietre
preţioase şi bijuterii, brocaturi argintii, şiraguri de flori de
gălbenele şi iasomie, învăluite în norii de tămâie şi smirnă,
revărsaţi din vase speciale de aramă, purtate de impenetrabili
sacerdoţi. Ca nişte tigri bengalezi în mantiile lor portocalii şi
capul ras, îi văd balansându-şi paşii mărunţi spre sanctuar, în
murmure şi incantaţii aduse zeilor pentru bunăstare, belşug,
armonie etc.
Într-un alt registru imagistic apărea strada, cu lumea
pestriţă, inconfundabilă, om şi animale circulând în voie, fără
restricţii. Pe tarabe, improvizate pe lădiţe de lemn sau plastic,
înghesuite unele în altele, se aflau mărfuri indigene, de la
ţesături fine, asemenea pânzei de paianjen, până la bizare
statuete îmbârligate din ceramică, fildeş sau metal, cu mai
multe capete, braţe, ochi, sugerând imaginea unor zeităţi
adulate. Borcănele cu mirodenii stau ordonat înşiruite pe rafturi
ca într-o farmacie. Nu lipseau grămezile piramidale cu fructe
pârguite, buchetele parfumate de flori multicolore, sucurile
naturale la pahar cu cubuleţe de gheaţă, cafelele arabe la ibric,
carnea la grătar sau peştele prăjit în tingiri rotunde de aramă. Şi
peste tot trona ispita !!!
Printre stivele de gunoaie menajere, aruncate de-a
valma în canalele deschise la colţuri de strădă, simţeam
mirosuri pestilenţiale şi bâzâitul provocator de muşte. Câţiva
şobolani cenuşii traversau în fugă speriaţi strada mizeră în
căutarea unei posibile ascunzători. Doi câini vagabonzi
mârâiau gata să se încaiere pentru un os! Puţin mai încolo, o

la Khajuraho în India Centrală “( Khajuraho Temples § Orchha, New Delhi,

Mittal Publications, India, 2008, p.19).

17
vacă slăbănoagă, numai piele şi os, dar cu coarnele vopsite într-
un roşu-carmin, semn al sacralităţii milenare, trecea agale, şi
mulţimea îi făceau loc, privind-o cu veneraţie. Abia târându-şi
picioarele betege pe caldarâmul fierbinte, adulatul animal ar fi
dat orice pentru un maldăr de fân... Eh! Vise, vise, de dobitoc
bătrân !
Parcă aud o melodie tristă şi modulaţiile ei îmi trezesc
un sentiment straniu. O mână uriaşă a unei legi neştiute învârte
mânerul unui instrument muzical şi jalnicul glas ce se înalţă din
acea rotire se preface într-o melodie profundă şi patetică
apărută din străfundurile întregului univers.
Într-un târziu, epuizată de fantomele nopţii şi gândurile
fierbinţi care-mi încinsese fruntea, adorm... Somn scurt,
întrerupt de mrejele dimineţii... Cerul flutura uşor mantia
azurie cu privirea umedă şi fixă, anunţând o nouă zi din caerul
lui Chronos. Din aşternutul călduţ, deschid alene un ochi, apoi
pe-al doilea... Câteva raze de soare se zbenguie şăgalnic pe
pereţii camerei, creionând fantomatice arabescuri.
Ce voi face azi ?! Să merg într-o vizită la prieteni sau
rude, promisiune făcută cu mult timp în urmă ?! Nu, mai bine
prin magazine, ori într-un parc?! Nu, nu !!! Şi când nimic nu-
mi convine, iau hotărârea, neaşteptată pentru un hoinar
Sagittarius, de a rămâne acasă în compania lecturii despre
mirificul univers oriental. Îmi surâde ideea de a retrăi periplul
fantastic pe însoritele ţinuturi orientale, indiene şi nepaleze10.

10
Nepalul, cu o suprafaţă de 147.181 km2 şi o populaţie de 28.952.000
locuitori, se învecinează în partea nordică cu India. Una dintre cele mai
sărace economii din lume, dar care în acelaşi timp deţine două atuuri:
primul se referă la splendida moştenire religioasă şi artistică, al doilea îl
constituie traseul marilor alpinişti spre escaladarea Munţilor Himalaya şi a
vârfului Everest (8848 metri), cel mai râvnit trofeu din lume în materie
(Smithsonian, Terra, Enciclopedia completă a planetei noastre, Editura
RAO, Bucureşti, 2006, p. 277, în continuare Smithsonian, Terra;
Descoperiţi minunile lumii, p. 170-171; Oltea Răşcanu Gramaticu,
Nemurirea Mogulului, Editura PIM, Iaşi, 2009, p. 555-567).

18
 Îmi amintesc cu plăcere de aroma puternică a
mirodeniilor, de varietatea şi frumuseţea peisajelor de la Munţii
Himalaya până la însoritele coaste tropicale, de diversitatea
credinţelor religioase, a etiilor, de spiritualitatea incandescentă,
de arhitectura splendidă a templelor şi palatelor regale, de
unicitatea sculpturilor erotice cu devadasis, vestalele templelor
tantrice, de virulenţa ideologiilor politice oscilând între
percepte socialiste şi cele naţionaliste, dar şi de mizeria ei !!!
Câte ceva din tot acest amalgam am încercat să-l
transpun în Nemurirea Mogulului11, volum ce s-a bucurat de o
bună primire în rândul specialiştilor şi a publicului larg12.

11
Titlul volumului a vizat direct Taj Mahalul, punct suprem al artei
mogulilor, mausoleul dedicat de împăratul Shah Jahan soţiei sale, frumoasa
şi înţeleapta Mumtaz-Mahal (secolul al XVII-lea), şi, prin extenso, asupra
spiritualităţii artistice indiene, a cărui potenţial valoric se înscrie în
nemurirea patrimoniului cultural universal.
12
În studiul introductiv, intitulat O carte temeinică şi necesară – Nemurirea
Mogulului, cunoscutul istoric şi universitar Gheorghe Buzatu sublinia în
încheiere: „Netăgăduind, finalizând aceste rânduri introductive, se impune
să prezentăm felicitări doamnei profesor Oltea Răşcanu Gramaticu, nu
înainte de a constata că Domnia Sa, o dată în plus, că performanţele sale pe
plan pur-profesional coincid ori, mai bine zis, motivează talentul de
excelent povestitor al autoarei. În acelaşi timp, urându-i noi succese
deosebite autoarei, îl gratulăm sincer pe cititor, pentru alegerea fericită pe
care a făcut-o, stăruind asupra acestei CĂRŢI !”(Gheorghe Buzatu, O carte
temeinică şi necesară – Nemurirea Mogulului, în Oltea Răşcanu Gramaticu,
Nemurirea Mogulului, p. 5-14 ); „D-na Oltea este iremediabil stăpânită de
enciclopedism (mitic, religios, istoric, geografic, literar, social-politic), ca şi
cum ar vrea să refacă Istoria naturală a francezului Buffon. Totodată, lasă
frâu liber impresiilor afective, provocând prin imaginaţie inserţii artistice
savuroase... Această a patra carte a D-nei Oltea Răşcanu Gramaticu se
citeşte cu plăcere şi ca un ghid turistic, şi ca o enciclopedie şi ca un jurnal
de călătorii, devenind pentru bârlădeni, şi nu numai, a patra parte a minunii
care se numeşte talent !” (Simion Bogdănescu, scriitor, A patra parte a
minunii, în Oltea Răşcanu Gramaticu, Asaltul tigrilor, Iaşi, Editura PIM,
2010, p. 675- 678); „Între Un drum de împlinit şi Ultima privire – primul,
respectiv ultimul capitol al cărţii – încap exact o nouă lume miraculoasă şi
alte 680 de pagini, în care s-au topit amintirile unei călătoare convertită în

19
 După ani şi ani eram curioasă să revăd imaginile pe
care le-am surprins atunci în Ţara Mirodeniilor, a masivelor
pachiderme şi inegalabililor tigri de Bengal, a varietăţii
impresionante de relief, climă, etnii.Tinere şerpuitoare în sariul
de mătase, seducătoare dansatoare cu inconfundabilul bindi
roşu pe frunte dăruindu-se zeilor...Obiceiuri inexplicabile
pentru un occidental: oameni în poziţii ciudate, precum yogiştii
pe cheiurile Gangelui la Varanasi, femei care se căsătoresc cu
copaci sau animale, bărbaţi care-şi rad părul de pe cap ca

mărturisitoare. O carte abil construită, cu titluri de capitole inspirate, şi care

alternează conţinuturi istorico-documentare, presărate cu reflecţii şi
comentarii subtile, cu relatări vii, de tip jurnal turistic, originale, pline de
culoare... Acum înţeleg, deşi cred că am intuit de mult, că profesorul întru
călătorie Oltea Răşcanu Gramaticu nu-şi va pierde niciodată entuziasmul,
nu-şi va toci curiozitatea faţă de lumi încă nevăzute, şi nu se va blaza. Ne
putem deci aştepta foarte curând la volumul al V-lea al memorialului său de
călătorie în jurul lumii” (Elena Popoiu, Dacă e a patra oară, sigur e
obişnuinţă..., în „Bârladul”, nr.315, 21-27 ianuarie 2010, p.12) ; „Veni,
vidi, ... scribi. Aceasta este formula care s-ar potrivi unei scriitoare cu un
ritm de creaţie demn de secolul vitezei, ritm adaptat celui care călătoreşte !
Ne este deja familiar tipul de scriitură al doamnei Oltea Răşcanu Gramaticu:
deopotrivă jurnal de călătorie, eseu, povestire dublată de poezie în maniera
parnasiano-simbolistică şi împănată cu reflecţii trimeţând la moraliştii
clasici. Nemurirea Mogulului este o carte care demonstrează puterea
autoarei de a vedea, de a intui, de a înţelege detalii ce oferă o imagine
grandioasă a lumilor prezentate, o carte care contrazice eticheta facilă de
literatură feministă, autoarea fiind une famme écrivain, în accepţia lui
Marcel Proust sau a lui Camil Petrescu”( Mihaela Tudor, Veni, vidi, ...
scribi, în „Bârladul”, nr. 315, 21-27 ianuarie, 2010, p.12); „Aşadar, cartea
de faţă este o plăcută desfătare intelectuală a simţurilor estetice, o împlinire
spirituală faţă de o lume deja luată în stăpânire ştiinţific şi afectiv. E vorba
de o savoare captivantă a unei trăiri unice ale autoarei. De aceea,
curiozitatea şi cutezanţa ei faţă de aceste civilizaţii misterioase îi dau
libertatea de a descifra tainele, de a înţelege şi, mai ales, de a retrăi acele
clipe de revelaţie cu pasiune şi nobil simţământ” (Dr. Laurenţiu Chiriac,
Nemurirea Mogulului sau eterna Mama India, în „Bârladul”, nr.315, 21-27
ianuarie 2010, p.11).

20
ofrandă divinităţii, alţii care se autoflagelează sau îşi pictează
capul cu cenuşa morţilor, consumatori de substanţe
halucinogene etc.
Un tărâm al miracolelor, cu civilizaţii uluitoare, religii
contrastante şi dominatoare, regi războinici şi necruţători,
imperiali moguli în dubla ipostază de cuceritori şi restauratori,
perfizi şi rapaci colonizatori europeni în continuă dispută
pentru bogăţiile fabuloase ale locului... Şi mai presus de toate,
am constatat o coexistenţă incredibilă între Om şi Natură, ca
într-un Paradis pierdut. Mărturisesc că am fost, la început,
şocată în faţa bucuriei generale de „a exista”, pe care o emană
aceşti oameni !!! Apoi, totul mi s-a părut normalitate !
Răsfoiesc cuprinsul volumului de la rândurile
introductive şi incitantele titluri ale capitolelor, la ilustraţiile
din albumul foto, pline de amuzament. Şi treptat, treptat, m-am
lăsat antrenată în citirea integrală a cărţii. Parcă impetuosul
mogul, Shah Jahan, şi frumoasa sa soţie, Mumtaz Mahal13,
uniţi prin dragoste şi moarte pentru Eternitate, la Taj Mahal14,
pusese stăpânire pe întreaga mea făptură. Simţeam prezenţa
lor plutind uşor în adierea molatică a vântului prin frunzele
bătrânilor platani şi îmbătaţi de parfumul suav de magnolii se

13
Mumtaz Mahal fusese soţia preferată a împăratului Shah Jahan, cu care
fusese căsătorit 19 ani şi făcuse 13 copii. Se ştie că regina l-a însoţit pe Shah
Jahan în campaniile militare şi a devenit principala confidentă în toate
problemele statului. Frumoasa Mumtaz a murit în 1631, imediat după
naşterea celui de-al paisprezecelea copil. Şi, pentru Dumnezeu! Avea doar
treizeci şi opt de ani !!! (Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea mogulului,
p. 415-420).
14
Mausoleul constituie o neîntrecută simbioză a stilului arhitectural persan,
reprezentat prin desenul şi pictura florală, caracteristicile moscheilor
egiptene, cu puritatea lor de stil şi linia semeaţă; în ele se pot identifica
coloritul, finisajul, ornamentaţia şi mozaicurile palatelor maurice din
Granada şi întreaga influenţă a artei pur indiene de cea mai înaltă speţă.
Shah Jahan a fost înmormântat la Taj Mahal, alături de soţia sa, Mumtaz
(100 de minuni ale lumii, Editura ALL, 2004, p. 134-135).

21
oglindeau în luciul apei susurânde, fantome înlănţuite în
iubirea Absolutului.
Cu adevărat, Taj-Mahal rămâne cel mai frumos edificiu
al artei indo-islamice, declarat monument naţional, dar
perceput de restul lumii ca pe povestea celor doi damnaţi
îndrăgostiţi, transmisă din generaţie în generaţie până astăzi, ca
toate fabuloasele basme orientale. Păşeam într-o lume de vis,
a cărei imagine fragilă părea că se destramă în orice clipă.
Şi în acea zi „proverbială” nu m-am putut abţine de a
răsfoi şi alte două volume15 care au inclus miraculosul tărâm al
Peninsulei Indochina (Myanmar, Thailanda, Cambodgia, Laos,
Vietnam, Malaysia), Arhipelagul Indonezian şi Singapore.
Surprinzător, am constatat că unele dintre statele evocate, pe
zona de coastă, au avut de înfruntat sălbaticul seism de 9,1o pe
scara Richter, urmat de ucigătorul tsunami din 26 decembrie
2004.
După-amiaza s-a scurs în tihnă, fără alte tentaţii, cu
lecturarea volumelor de călătorii. Luminile amurgului îmbracă
un fantastic cupaj de culori azurii şi turcoaz. Tiptil, tiptil,
noaptea îşi instalează candidele felinare, steluţe. Cu veşmânt
diafan şi priviri luciferice, plete palide, dezlânate, luna
deschide lumea fantasmelor...
Ochii îmi clipocesc înroşiţi de oboseală. Este semnalul
înţelept al trupului care reclamă imperios odihna binefăcătoare.
Dar somnul nu vine la comandă... Noi imagini onirice se
profilează pe ecranul minţii într-o aiurită învălmăşeală.
Apoi, ca într-un puzzle, se succedau în viteză, fără o
succesiune anume, apusuri şi răsărituri astrale fermecătoare
ademenite de marea înălbăstrită, cu deşertăciuni feciorelnice de
graţioase sirene, nopţi cu străluciri demonice, firme multicolore
invadând perimetrul intim al hotelurilor, restaurantelor,
barurilor de noapte, cafenelelor, cazinourilor, cabaretelor cu

15
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea Dragonului, Editura PIM, Iaşi,
2007 ; idem, Asaltul Tigrilor, Editura PIM, Iaşi, 2010.

22
ispite carnale, discotecilor gălăgioase patrulate de tineri
excitaţi, drogaţi, eschibiţionişti, mâncăruri sofisticate cu trecut
colonial (pui curry modium, salată papaya chili şi spriey
scampi cu caju, ş.a.), cocktail-uri exotice în cupe elegante de
cristal, muzică regge şi mai vechiul jazz şi blues...
Imaginaţia mă împinge spre Insulele Paradisului, în
Phuket, cea mai mare insulă a Thailandei16, cuibărită în inima
Mării Andaman, cu staţiuni de top, peisaje de vis, rivieră
flancată de melancolici palmieri ce-şi flutură ramurile în
adierea molatică a vântului, nisip auriu parcă cernut de
graţioase zeiţe, valuri săltăreţe cu nuanţe catifelate de peruzea
sau smarald. Punctul culminant, Pattaya Beach, una dintre cele
mai râvnite locaţii de divertisment din lume, totul coroborând
armonios: natură exotică, climat tropical, edificii ultramoderne
cu accesorii şi deservire impecabilă. Şi pe deasupra, zâmbetul
cald al acestor oameni şi încrederea în viaţă. Thailanda –
Muang – Thai, Prathet Thai adică în traducere liberă: Ţara
Oamenilor Liberi, Ţara Robelor Galbene, Ţara Surâsului, tot
atâtea denumiri pentru un tărâm de vis.
Vedeam Peninsula Malacca, acoperită cu plantaţii de
palmieri de ulei, păduri seculare ce ascund o floră şi o faună de
excepţie, lacuri plutind în mister, parcuri şi rezervaţii naturale,

16
Regatul Thailanda sau Siam are o suprafaţă de 513.120 km2 şi o populaţie
de 66.404.688 locuitori, învecinându-se cu Myanmar, Laos, Cambodgia,
Oceanul Pacific, Malaysia, Oceanul Indian. Relief variat: în nord munţi,
câmpii fertile în partea centrală, platou semiarid în nord-est şi peninsular în
sud,câmpia aluvială, străbătută de fluviul Menam, este întreruptă de coline
şi limitată de munţi (Caddamoni în nord şi Tenasserim la vest). Podişul
Khorat este despărţit de Câmpia Menamului printr-un lanţ muntos puţin
înalt (circa 1000 m/h) în partea estică. Religia predominantă este budismul
Theravada. Se vorbeşte limba thai (limbă oficială), dar şi chineza, malaeza,
engleza. Monarhie constituţională are în frunte pe regele Vajiralangkorn
Thailanda este important membru al ASEAN(Marea Enciclopedie. Statele
lumii. Asia de Est, de Sud-Est şi de Sud, vol. 4, Editura Litera, 2009, p. 48-
51, în continuare Marea Enciclopedie.Statele lumii; vezi şi Oltea Răşcanu
Gramaticu, Trezirea Dragonului, p. 431 şi urm.)

23
temple, moschei, biserici şi fortăreţe, edificii moderne etc.
Călcam adânc prin ierburi grele de rouă, pe întortochiate
poteci, şi muşchiul verde mi se prindea de tălpi, simţindu-i
căldura. Toate vocile junglei zumzăiau ca o coardă adâncă de
harpă, atinsă de razele soarelui care-şi răspândea lumina pe
stânci, pe lacuri, printre trunchiuri şi liane şi o cernea printre
miile de frunze. Tufişurile plantelor tinere se ridicau drepte în
jurul meu, înconjurându-mi tandru talia cu braţele lor
suculente.
Malaysia17, ţară frumoasă cu minuni naturale, animată
şi bogată, un adevărat melaj de culturi eterogene18, pigmentată
cu influenţe coloniale, o fuziune între tradiţii şi obiceiuri
malaysiene, chinezeşti şi indiene, cu patru limbi oficiale
(bahasa malay, chineza, tamila, engleza), devenită în ultimii
ani o locaţie turistică de vis.
Şi vorba specialiştilor, Malaysia suferă de sindromul
„personalităţii multiple”: pe de o parte superindustrializarea,
tehnologie avansată, zgârie-nori, turnuri emblematice, precum
Petronas Twin Tower, pe de altă parte un paradis exotic, un
17
Situată în sud-estul Asiei, vecină cu Oceanul Pacific (Marea Chinei de
Sud), Bruni, Indonezia, Singapore, Oceanul Indian, Malaysia are o suprafaţă
de 330.803 km2 şi o populaţie de 32.772.100 locuitori. Relieful cuprinde
două sectoare separate: unul continental, în partea sudică a Peninsulei
Malacca, străbătut de un lanţ muntos cu vârful Gunung Tahan, mărginit
la vest şi est de câmpii joase litorale şi altul insulară (Sarawak şi Sabah),
ocupând partea de nord-vest a insulei Kalimantan/Borneo, format din munţi
înalţi (vârful Gunung Kinabalu, 4101 m/h) pe teritoriul Sabahului, munţi de
înălţime medie şi o câmpie litorală aluvială în Sarawak. Strâmtoarea
Malacca ce se întinde între Sumatra şi Malaysia este cea mai importantă
linie maritimă din lume. Malaysia este o monarhie federativă, în frunte cu
Abdullah ibni Sultan (H.Matei, S.Negruţ, I.Nicolae, Enciclopedia statelor
lumii, ediţia X, Editura Meronia, 2005, p. 306, în continuare Enciclopedia
statelor lumii; Marea enciclopedie.Statele lumii, vol. 4, p. 56-61).
18
Populaţie diversificată etnic (malaezi – 58 %, chinezi – 27 %, indieni şi
pakistanezi – 8% ş.a.) şi religios ( cultul islamic - 47,6%, cultele chinezeşti
– 24,4%, budism – 6.6%, hinduism – 7,3%, ş.a. Limbi vorbite: malaeză,
chineză, tamil, engleza (ibidem, p. 307).

24
ţinut de legendă, al misterelor şi aventurilor, unde se amestecă
insolit templele, piraţii, comorile, jungla şi sultanii, insule
idilice şi populaţii aborigene. Pe scurt un puzzle incredibil !!!19.
Zborul meu imaginar m-a împins şi spre exotica
Indonezie20, denumită şi „Salba de smaralde a Ecuatorului”,
cu peisaje unice, străvechi păduri tropicale, munţi cu vârfuri
semeţe şi vulcani deosebit de activi în Cercul de Foc al
Pacificului, plaje amenajate, briză purtând uşor aromele
mirodeniilor şi a florilor, festivaluri pline de culoare mistică,
tradiţii păstrate de mii de ani, mozaic lingvistic şi cultural,
oameni veseli, harnici şi ospitalieri, plurietnic şi religios,
tolerant, pulsând ca o singură inimă într-un perimetru naţional.
Vizualizam Bali - „Insula Ingerilor”, surprinzând
imagini paradisiace, apusuri mirifice; Sumatra – „Insula
Aurului”, Sulawesi – „Insula Orhideei”; zburam peste
înălţimile munţilor, a văilor adânci, a lacurilor aburinde,
gheizerelor şi izvoarelor termale în Karumengan, Kimsaw,
Makule sau a parcurilor naturale în Bantimuring. Un tărâm al
fantasmelor unde rămâi uimit la tot pasul, de la greoiul rinocer
19
1000 de plaje de vis şi locuri de scufundări paradisiace, Editura Aquila,
2008, p.131.
20
Arhipelagul indonesian, cel mai mare de pe glob, pe o lungime de 5500
km ( o optime din circomferinţa Pământului), de la nord la est, 2200 km de
la nord la sud, are o suprafaţa de cca. trei milioane de km 2 , din care uscatul
reprezentă mai puţin de două milioane km 2 (1.910.931 km2)( Destinaţii de
vis. Cele mai frumoase destinaţii turistice din lume, Editura Aquila, 2008,
p.149). Arhipelagul dispune de circa 400 de vulcani, dintre care 130 sunt
activi (Tambora, Sumeru, Merapi, Krakatao ş.a.), erupţiile cele mai
devastatoare înregistrându-se în Tombora (1815), Krakatau (1883),Ajung
(1963) cu zeci de mii de victime ( Smithsonian, Terra, p. 191-192).
Populaţia de 256.000.000, un adevărat conglomerat etnic şi cultural,
majoritatea concentrată în insulele Java şi Madura, unde este şi cea mai
mare densitate (800 loc./km2). Sub aspect religios: 89 % musulmani, 9,7%
creştini, 1,3 % alte culte orientale. Limbi vorbite: bahasa (limba oficială),
javaneza, limbi regionale, chineză, engleză. Actualul preşedinte al
Republicii este Joko Widodo ( Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p.
76-81; vezi şi Oltea Răşcanu Gramaticu, Asaltul tigrilor, p. 353-364),

25
cu corn, imperialul tigru de Java, maiestoşii elefanţi de
Sumatra, eleganta panteră neagră de Sumatera, uriaşul
urangutan de Kalimantan/Borneo, până la enigmaticul varan
de Komodo, parcă desprins din poveştile cu dragoni şi
dinozauri.
Un alt popas imaginar: Singapore21, cel mai mic stat din
Asia de Sud-Est22, format dintr-o insulă mai mare, despărţită
de Peninsula Malacca prin strâmtoarea Johore (640 m) şi de
Insula Sumatra prin strâmtoarea Singapore, şi alte 63 de
insuliţe mai mici. Un flash îmi săgetează amintirile, legate de
lectura volumului Singapore a scriitorului Harry Thürk,
imagini apocaliptice legate de ocupaţia japoneză (1942-1945):
„Atacurile japoneze se succedaseră în tot timpul nopţii.
În unele locuri apărătorii fuseseră împinşi înapoi. Nu exista
picătură de apă. Incendiile luau proporţii. Pe străzi zăceau
sute de răniţi, majoritatea civili, care gemeau sfâşietor. Copii
flămânzi mâncau iarba din parcuri. Alimentele erau epuizate,
muniţiile sfârşite. Din cauza aceasta multe tunuri intacte nu
puteau trage. La postul de comandă al generalului, singurul

21
Locuită din secolul III d.Hr., Insula Temasek (Oraşul Mării) a intrat sub
influenţa imperiului Srivijaya din Sumatra, apoi încorporată Sultanatului
Johor (secolele XVI-XIX). Poziţia sa strategică a atras atenţia marilor
cuceritori ( portughezi, olandezi, britanici). Începuturile oraşului modern
Singapore se datorează lui Sir Thomas Stamford Raffles care a semnat un
tratat din partea Companiei Indiilor de Est cu sultanul Hussein Shah din
Johor pentru construirea unui port modern (1819). În 1867, Singapore a
devenit teritoriu colonial englez, cunoscând o puternică dezvoltare în
secolul al XX-lea. Denumirea derivă din limba malay şi semnifică: sinda
(leu) şi pura (oraş), care la rândul ei provine din limba sanscrită (simha şi
pura) (Larousse.Atlasul statelor lumii, p. 77, Marea Enciclopedie. Statele
lumii, vol. 4, p. 61-65).
22
Oraşul-stat Singapore are o suprafaţă de 704 km 2 şi o populaţie de
4.550.000 locuitori (Enciclopedia de istorie universală, Editura ALL, 2003,
p. 846; Marea Eciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p. 61-65). Republică
parlamentară are în frunte un preşedinte, funcţie deţinută în prezent de
Halimah Yacob.

26
aparat de radio existent capta emisiunile propagandistice în
limba engleză transmise de japonezi la postul Penang: Îi vom
mătura pe apărătorii din Singapore. Peste câteva ore deasupra
fortăreţei va flutura drapelul Japoniei. Oraşul nu va mai purta
numele de Singapore. Majestatea sa imperială a aprobat
rebotezarea oraşului cu numele de Shōnan, adică Lumina
Sudului”23.
Undeva de sus, ca din nacela unui balon de agrement,
admiram contururile insulei şi a Strâmtorii Malacca, panorama
oraşului, supranumit „Oraşul Grădină”, „Perla Asiei”,
bulevardele spaţioase, iluminate feeric de firmele colorate ale
mall-urilor şi buticurilor, hotelurilor, barurilor, cluburilor de
noapte. Parcurgeam încântătoare cartiere rezidenţiale cu multă
verdeaţă, Business Center cu zgârie-nori grandioşi, urmaşi
sfidători ai legendarului Turn Babel din antichitatea orientală,
suburbii îngrămădite, reci, cenuşii, mă strecuram în
voluptoasele temple tantrice, dar şi în fascinate moschei
proteguite de ochiul vigilent al lui Allah sau monumentale
lăcaşuri creştine.
Sky Tower, ansamblu arhitectural, cu trei turnuri (165
m/h, 55 de etaje în forma literei chineze ce semnifică
prosperitatea, conform laborioasei tehnici feng shui),
fascinează prin Grădina Cerului instalată, pe o ingenioasă
platformă comună, la ultimele două etaje, o splendidă grădină
cu vegetaţie luxuriantă.
Singapore, un veritabil şi colorat caleidoscop de etnii,
obiceiuri rare, cultură, dialecte, religii, economie de piaţă şi
performanţe deosebite, care alături de Hong Kong, Coreea de
Sud şi Taiwan, se înscrie în competiţia „Tigrilor Est Asiatici”
etc.

23
Generalul nipon Tomoyuki Yamashita, după debarcarea în insulă (15
februarie 1942), a redenumit localitatea Shōnan, adică Lumina Sudului(vezi
Harry Thürk, Singapore. Căderea unui bastion, Editura Militară, Bucureşti,
1974, p.184).

27
 Eram fascinată de Centrul vechi cu grandioasele edificii
(Parliament House, cu statuia elefantului, simbolul
prosperităţii; City Hall, cu coloane neoclasice, Church of
Gregory the Illuminator, Hotelul Raffles) ce mă trimetea cu
gândul la epoca victoriană britanică24, de moderna Esplanade-
Theatres on the Bay şi War Memorial25, de shopping în
Business Center, semeţe turnuri din oţel şi sticlă, zgârie-nori,
de peste 300 m/h, sau de popasul în Grădină Botanică (67,5
ha)26 şi Parcul Zoo (40 ha)27.
Hoinăream prin metropolă prosperă, strălucitoare,
seducătoare, în acelaşi timp, pe bulevarde largi bordate cu
palmieri, prin Haw Park Wila cu impresionantele fântâni
arteziene, în Chinatown sau Little India, atrasă de originalitatea
tradiţiilor asiatice, chinezeşti, malaeziene şi indiene de feng
shui sau cultul strămoşilor .

24
Hotel Raffles (1887), unul dintre cele mai faimoase hoteluri din lume, cu
ziduri şi arcade albe, locaţie de lux pentru monarhi, guvernatori, scriitori,
vipp-uri muzicale, precum prinţul moştenitor al Marii Britanii, Charles,
scriitorii Rudyan Kipling, Herman Hesse, celebrul vipp pop Michael
Jackson ş.a (Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p. 65).
25
Esplanade-Theatres on the Bay, centru modern cultural-artistic, inaugurat
în 2002, cuprinde Biblioteca Naţională, săli de teatru şi de concerte,
cinematografe, mall-uri, restaurante, hoteluri, alături de care se află War
Memorial dedicat eroilor singaporezi căzuţi în cel de-al Doilea Război
Mondial.
26
Grădina Botanică, una dintre cele mai vechi instituţii de resort de pe
mapamond (1859), cu specii rare de arbori şi plante, cu soiuri de o mare
varietate de orhidee, floră exotică, arbori de cauciuc, bananieri, palmieri,
bambuşi, ferigi uriaşe, cocotieri invadaţi de o vegetaţie luxuriantă,
parazitară, fiecare luptând pentru a-şi obţine dreptul la lumină şi soare,
pentru supravieţuire, întrecându-se în înălţime (vezi 1000 de plaje de vis şi
locuri de scufundări paradisiace, p.133; Destinaţii de vis. Cele mai
frumoase destinaţii turistice, Editura Aquila, 2008, p. 148).
27
Parcul Zoo, unul dintre cele mai mari din lume, poate fi vizitat atât ziua
cât şi noaptea. Aci trăiesc în habitatul lor lei, pantere, tigri, hipopotami,
rinoceri, elefanţi, girafe, antilope, păsări de diferite specii (ibidem).

28
 Sentimentul aventurii imaginare mă împinge spre
Singapore Flyer, cea mai înaltă roată de distracţii din lume
(165 m/h şi 28 de cabine), deschisă în 2008, în Marina Bay, ce
se învârte în sensul invers acelor ceasornicului, spre a păstra
bunăstarea în interior şi a evita ducerea în afară, conform
principiilor chinezeşti feng shui şi numerologiei. Mentalităţi,
mentalităţi bine păstrate, prin filieră chinezească care a umplut
lumea.
Şi, deodată, din faţa celebrului Merlion, emblema
metropolei Singapore, un cap de leu cu coama ridicată şi
privirea aţintită în depărtările mării, pus pe un corp de şarpe,
se desprinde fantomatica imagine a prinţului indian Sang Nila
Utama din Sumatra, legendarul întemeietor din secolul al XIV-
lea.
Simţeam şoaptele tainice şi înalte ale vântului ce se
împleteau printre frunze şi ierburi, murmurul etern al
apusurilor străvezii cu pietrele, peste care curg ape şi trec în
calea lor fatală, orchestraţia aeriană şi plină de farmec pe care o
alcătuiesc muzicanţii înaripaţi şi fără de număr ai lui
Dumnezeu, cu atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de
pretutindeni din nevăzute harfe eoliene.
Mă foiesc în neştire în aşternuturile mătăsoase ale
patului şi transpiraţia rece, sărată, mi se prelinge pe fruntea
fierbinte, udând disgraţios perna imaculată. Doamne, câte
frumuseţi încă mai există pe Pământ pe care nu ştim să le
conservăm pentru generaţiile viitoare! Ce spirit malefic ne
îndeamnă la autodistrugerea Paradisului nostru terestru ? De
ce, atâta inconştienţă ?! De ce ?!
Ca sub efectul unui scurt circuit, ies din starea de
veghe şi conştientizez că paşii mei au trecut în realitate pe
acolo. Şi cea mai vie şi dureroasă amintire era erupţia
vulcanului Merapi, din insula Java, la care fusesem martor
ocular în periplul indonezian din 2009.

29
 Parcă ieri s-au petrecut aceste lucruri, dintr-un timp
paralel... Merapi înainta, purtat de vânt, un nor de cenuşă
vulcanică care în scurt timp a înnegrit azurul cerului, acoperind
cu un zăbravnic lumina solară. Şi pământul părea cufundat într-
o genune de flăcări. Oamenii cu măşti pe faţă, scuturând braţele
şi picioarele pe care se depunea din văzduh demenţiale firişoare
de zgură înecăcioasă, păreau că se mişcă încet ca în teatrul
absurdului lui Eugen Ionescu. Într-un vacarm de mijloace de
transport şi mulţime de vizitatori şi pelerini am ajuns la marele
Borobudur, inestimabil edificiu budist, creaţie splendidă a
minţii umane, cu mai bine de un mileniu în urmă. Borobudur –
Templul Munte a celor „O mie de Buddha”- este cel mai
important centru de pelerinaj din Java. Ansamblu arhitectural
budist de excepţie, cu dimensiuni magnifice, se dorea o replică
a muntelui mitologic Meru din India, pe o colină asemănătoare
unui templu din centrul câmpiei fertile din Java28.
Borobudur - Muntele Vrăjit a fost comparat cu Angkor
(Cambodgia) şi Pagan (Myanmar) din Sud-Estul Asiei.
Doamne ! Nici nu-mi vine să cred că picioarele mele au atins
asemenea minuni ale lumii !
Urcarea celor nouă terase (35 m/h), în condiţiile în care
vulcanul Merapi, aflat la doar 30 km distanţă, trimetea limbi de

28
Construcţia a pornit pe la jumătatea secolului al VIII-lea, în timpul
dinastiei Shailandra şi s-a finalizat 80 de ani mai târziu sub regii
Sanaratunga. Pentru înălţarea templului budist în nouă niveluri (35 m/h),
trei caturi, o bază pătrată cu plarforme descendente, dispuse sub formă de
piramidă în trepte, s-au folosit peste 10.000 de oameni şi o imensă cantitate
de piatră (65.640m3) fără nici un pic de mortar, întregul complex
arhitectural cântărind 3.500.000 de tone. Axa centrală a templului, conceput
sub forma unei structuri piramidale terasate, cu latura de 118 metri, devine
Axis Mundi. Pe pereţi şi pe marginea balustradelor au fost plasate
basoreliefuri cu aspecte din viaţa şi activitatea Iluminatului, precum şi
sculpturi din piatră sau bronz reprezentându-l pe Buddha. În total, 1460 de
reliefuri ilustrative şi 1212 de panouri decorative în relief (Oltea Răşcanu
Gramaticu, Asaltul Tigrilor, p. 422-423).

30
foc şi zgură fierbinte, a fost una din marele aventuri ale vieţii
mele.
„Ochii mi se împăienjeneau de usturime, zgura
vulcanică depusă pe obraji şi pe braţe îmi provoca mâncărimi şi
arsuri, simţeam furnicături în tălpile picioarelor. Repetam
mecanic în gând: am ajuns, Doamne! Chiar am ajuns ! Şi
gândul micii victorii asupra spaimelor telurice mă învioră,
uitând de greutăţile urcuşului. Încercam să intuiesc mândria
faraonicei zidiri, lăcaş al zeilor, spre care aspiră orice peleri.
Coincidenţă sau nu, după circa un mileniu de zvârcoliri
satanice provocate de seisme şi erupţii vulcanice, care-l scosese
din circuitul marilor revelaţii spirituale, readus la viaţă cu
eforturi deosebit de mari, Borobudur pare să retrăiască aceeaşi
dramă, provocată de demonicul Merapi. Singură printre zei
păgâni, am cutezat a dialoga cu Dumnezeul meu. Priveam de la
înălţimea celei de-a noua terase, nu în jos, ci spre transcendent,
mulţumind Forţei Absolute, pentru marea îngăduinţă arătată în
acea zi.. Şi când nimeni nu se aştepta, Cerul, parcă scârbit de
hainele-i întinate de zgura nesăbuitei deşertăciuni, îşi deşartă
cofele dolofane ale abiselor fântâni”29
Extenuată de efortul mintal al prelungitei zile de august,
adorm, cu faţa la fereastră, zâmbind lunii şi stelelor, amicele
mele întru visare !!! Fantasmele nopţii acoperă întregul pământ
cu negrele-i aripi. Noapte bună !
După câteva ceasuri de relativă odihnă pacificatoare,
tresar zbuciumată, după un cumplit coşmar. Nu ştiu prin ce
combinaţie celestă, în minte mi s-a proiectat amintirea unui
dureros eveniment petrecut pe 26 decembrie 2004 ce a stârnit,
compasiune în întreaga lume. Puternicul seism de 9.1o pe scara
Richter30, cu epicentrul în insula Phuket, la 1620 km nord-vest
de Jakarta, la 40 kilometri adâncime sub fundul mării, s-a

29
Ibidem, p. 425.
30
Iniţial, agenţiile de presă, anunţase magnitudinea cutremurului de 9,3 o pe
scara Richter.

31
declanşat dimineaţa, la ora 7:58 (GMT). Forţa seismului s-a
simţit neobişnuit de departe, zguduind clădiri, aflate la peste
1.000 km distanţă de epicentru, din Singapore până în
Bangladesh. Replicile care au urmat au avut şi ele magnitudini
ridicate de 7o pe scara Richter.
Valul de tsunami ce a urmat, de la câţiva metri la
aproape 30 de metri, s-a deplasat până la 500 km în zona
Oceanului Indian, lovind zonele de coastă din cel puţin şapte
ţări: Sri Lanka, India, Thailanda, Indonesia, Bangladesh,
Maldive, Malaysia. Seismul şi uriaşul tsunami au afectat
întreaga peninsulă Indochina provocând mii de victime din
rândul localnicilor, dar şi a turiştilor străini, cât şi imense
pagube materiale. Nord-Estul insulei Sumatra, din arhipelagul
indonesian, lovit puternic de seism şi tsumami din 26
decembrie 2004, a înregistrat sute de mii de victime31.
Amintirea acestui tragic eveniment continuă să întristeze
familiile îndoliate şi astăzi. Imaginile înregistrate de amatori,
relatările martorilor oculari, scăpaţi ca prin minune cu viaţă
sunt cutremurătoare prin proporţiile tragediei.
Coşmarul mă purta în mijlocul acestor tragice
evenimente la care devenisem martor ocular. Era în cea de-a
doua zi de Crăciun, emblematică pentru lumea creştină. Buna
dispoziţie domnea peste tot în peisajul exotic, sud-est oriental.
Pe întinsele plaje, cât vedeai cu ochii, firicelele fine de nisip
străluceau în aerul proaspăt al dimineţii. Marea cocheta în
straiele străvezii cu nuanţe fine de turcoaz, asemenea unei
gingaşe prinţese din basmele mogulilor. Aparent liniştită,
ridica, ici şi colo, câte un val jucăuş, iar palmierii de pe ţărmul
nisipos, flăcăi tomnatici şi singuratici, îşi fluturau alene
frunzele, parcă sfidând piticania arbuştilor din apropiere.
Staţiunile luxoase, şirag de perle colorate pe malul mării,
atrăgeau turiştii prin reclame rafinat inscripţionate, cu oferte

31
Seism de 9,1o pe scara Richter, în insula Sumatra în 2005 – 200.000
victime; 7,4o în Sulewasi, în 2006; 7,6o în Sumatra – 2009.

32
ademenitoare de confort sporit (hoteluri de 4* şi 5*, piscine,
cluburi de noapte, pizzerii, restaurante, snack baruri, centre de
fitness, buticuri, etc.) şi numeroase posibilităţi de relaxare
(tenis, boccia, snorkeling, caiac, windsurfing; echitaţie, scuba-
diving etc.).
Faleza, bine întreţinută, te invita la plimbarea matinală
printre copacii umbroşi şi rondurile simetric trasate cu flori
multicolore ce lăsau în urmă un parfum delicat. Din loc în loc
erau amplasate bănci de lemn lăcuit pentru cei care doreau un
scurt popas înainte de a păşi pe nisipul fierbinte al plajei.
Chioşcurile de reviste şi ziare, dulciuri şi produse de patiserie,
fructe, sucuri naturale, erau asaltate, în aceeaşi măsură, de
părinţi şi copii răzgâiaţi şi gălăgioşi. Din adâncurile apelor
răsăreau minuscule insule sfredelite de grote, devenite culcuş
pentru miile de porumbei ai locului.
Nimic nu prevedea tragedia !!! Nimic !!! Mă
imaginam pe o bancă singuratică savurând atâta linişte şi atâta
viaţă încât ideea distrugerilor de peste câteva clipe părea cu
totul absurdă. Şi, totuşi ?!
Deodată, pământ şi ape s-au cutremurat prelung,
halucinant, apocaliptic... Pe bolta cerească alergau nori
violacei, besmeticiţi de şuieratul vântului, deslănţuit furibund.
Cerul e tot mai întunecat şi parcă orizontul din jur se închide,
ceaţa coboară şi apele continuă să inunde ! Valuri uriaşe
înghiţeau demenţial plajele, înaintând necruţător... Repede,
prea repede, Doamne!
Pentru o clipă, mintea umană s-a blocat... Gândul e
palid şi mirarea creşte, căci tot ce se petrece, în jur,
deşertăciune-i amplificând deprimarea ! Ecoul e sumbru, şi
parcă abia se aude. Şi şoapta abia se percepe. Glasul tremură şi
mâinile tremură-ntruna. Ce se întâmplă ? Ce se întâmplă ?...
Vine Apocalipsa ? Dar, bine, unde sunt cei patru mesageri
călare, cu feţe pământii şi straie cernite, cu glugile lăsate peste
frunţile fantomatice ? Ori e Potopul ?! Care Potop ?! Cel din

33
străvechile mituri asiriene cu viteazul Ghilgameş sau cu
înţeleptul Noe şi corabia sa, din Vechiul Testament ebraic? Nu
este posibil ! Suntem în Mileniul III ! Totul este controlat de
OM !!! Este o eroare?! O secvenţă de film horror, made in
Hollywood sau Bollywood ??? Gânduri, gânduri prăpăstioase
săgetează mintea înfierbântată ! Totul e deşertăciune, Doamne !
Viaţa e o amăgire! Şi, totuşi ??? Doamne, izbăveşte-ne !!! Ne
vom trezi din coşmar ?! Doamne-ajută ! Parcă ecoul e sumbru
şi parcă abia se aude, şi şoapta abia se percepe !
Când primejdia a devenit iminentă, homo sapiens
apelează la instinctul primitiv de conservare. Şi fiecare individ
goneşte, dând haotic din mâini, îmbulzindu-se şi călcându-se în
picioare, cu frica animalică strecurată în toate mădularele. În
mulţimea furibundă, care alearga deslânat, asemenea unei
turme de bivoli cu copitele săltate din pământul cleios şi ochii
sângerii, bulbucaţi, ieşiţi din orbite, mame cu copii în braţe se
îmbrâncesc în speranţa „dreptului la viaţă”. Altele, strivite de
puhoiul deslănţuit, ridică pruncii deasupra capului şi cu un
urlet leonian mai speră la salvare! Dar, cine să le audă ?!
Realitatea crudă depăşeşte fantasma, iar pronia cerească
a devenit chiar surdă ! Cu ce să te alini, în tânguire, când nici
ecoul vag nu te mai ascultă ?!
Imagini învălmăşite se derulau în mintea-mi surescitată
de emoţii. Parcă simţeam rostogolirea rece a monştrilor de apă
pe ţărmurile pustii, măturând totul în cale: aşezări, oameni,
animale, copaci, ambarcaţiuni, maşini etc. Totul, totul !!!
Disperarea atingea paroxismul !
Hoteluri luxoase, din apropierea falezei, clădiri
rezidenţiale, magazine, mall-uri, buticuri, chioşcuri, locuri de
joacă, parcuri şi grădini, maşini etc., sunt devastate de valurilor
mareice, declanşate de undele telurice propagate tocmai din
apropierea insulei Sumatra. Cei aflaţi pe plajă sau în apropiere
au devenit primele victime, măturate de furia satanica a
bătrânului Ocean. Unii mai tineri, cu o anumită experienţă,

34
încercau să înoate, încrezători în şansa lor, dar puterea
ucigatoare a valurilor era considerabilă, de la un minut la
altul... Cei mai mulţi dintre ei, au sfârşit dramatic, şi în scurt
timp tabloul a devenit halucinant. Clădiri izbite puternic de
furia apelor, asemenea barosului legendarului Hefaistos, se
desfăceau asurzitor în bucăţi, prăbuşindu-se în hăul sinistru
săpat de valurile smolite şi reci. Cadavre de oameni, purtând
resturi de haine pestriţe sau despuiaţi, animale cu burţile
hidoase umflate de ape, pluteau în derivă printre trunchiuri de
palmieri, acoperişuri de case şindrilate, placaje, reclame
zdrenţuite, mobilier descompletat, veselă hârbuită, jucării
stricate din plastic şi pluş, autoturisme şi maşini grele de toate
mărcile şi mărimile, acum fiare contorsionate, bucăţi din
garduri, etc... Toate erau târâte la vale, la vale...
Linţoiul vijelios al morţii domnea peste tot ! Parcă
necruţătorul zeu al întinderilor nesfârşite de ape, bătrânul
Neptun, cu părul vâlvoi, coliliu, şi barba încâlcită de alge
putrezite brun-roşcate, cu ochii sfredelitori şi plini de ură, cu
tridentulul ridicat ameninţător în mâna dreaptă, conducea
întreaga operaţiune demonică, cerând noi şi noi victime !!! Dar
până când, Doamne ?!
Puţini oameni, foarte puţini, aflaţi la periferia
localităţilor, mai norocoşi, au reuşit să se refugieze pe colinele
din jur. În aceste locuri, aparent mai ferite de tăvălugul mareic,
încolţea speranţa supravieţuirii. Doamne- ajută ! Cu lacrimi în
ochi şi palmele lipite, invocau zeităţi celeste, cu mulţumiri
pentru clipa lor de existenţă !!! Apoi, cu aceeaşi pioşenie,
adresau rugi fierbinţi pentru viaţa membrilor familiei, prieteni,
cunoscuţi etc. Întrebările retorice, murmurate cu timiditate,
ascundeau un sâmbure de speranţă... Poate, poate, au scăpat
de urgia Potopului ?!! Doamne, facă-se, Voia Ta !!!
După ce mânia Cerului s-a mai domolit, imaginile
păreau desprinse din Infernul dantesc. Apele învolburate, rău
mirositoare, lăsau în retragere cantităţi mari de aluviuni,

35
împregnate cu cadavre în poziţii hidoase, ramuri desfrunzite
sau trunchiuri de copaci înnegriţi, diverse obiecte de lemn sau
metal, acoperişuri prăbuşite, bolovani, printre fire electrice
încâlcite şi rupte etc.
Încet, încet, corabia, ce-i purtase pe valul vieţii, a eşuat
pe ţărmul pustiit... Ici, colo, se mai auzeau scâncetele slabe ale
răniţilor solicitând ajutor, mame disperate că nu-şi găsise
copiii, soţii sau părinţii, ridicau mâinile spre Cer implorând
îndurare... Nici nu mai conta limba şi zeul căruia îi cereau
mila cerească. Doar câteva minute de haos dăduse întreaga fire
peste cap !!! Doamne, ne iartă nouă greşelile noastre !
Coşmarul apocaliptic continuă ... Fără să ţină cont de
tragedia ce se consumase cu câteva ore înainte, ca din neant
apăruse vagabonzii şi hoţii... Asemenea corbilor ce dau
târcoale, planând din înălţimi înfometaţi sau hienelor nocturne,
aceşti „barbari” scormoneau cu tenacitate printre hoituri şi
recuperau orice lucru ce putea fi valorificat.
În preajma fostelor hoteluri, inundate şi ruinate parţial,
pluteau în apa mâloasă bucăţi din paturi, noptiere, dulapuri,
fotolii, lenjerie, lampadare, obiecte sanitare, geamandane,
sacoşe, haine, televizoare, laptopuri, frigidere, vase, tacâmuri,
jucării etc. Fără nici un fel de temere în „Judecata de apoi”,
hoţii smulgeau verigheta sau inelul de pe degetele nenorociţilor
decedaţi sau muribunzi, lănţişoare, medalioane şi pandantive
de la gât, brăţări, ceasuri de la mână etc. În acest peisaj
infernal, un câine costeliv, cu blana miţoasă şi coada înoroiată,
mârâind uşor, trecea victorios cu stârvul unui pui de vrabie în
gură... Efectul este deplorabil, parcă desprins din celebrele
Capricii ale spaniolului Goya32. Amin !!!

32
Francisco de Goya y Lucientes (1746-1828) este una din acele figuri care,
brusc, fără legătură cu trecutul imediat şi fără urmări apropiate, ţâşnesc în
cursul istoriei Spaniei, reliefându-se cu o forţă intrinsecă şi absolută. Goya
este şi un moralist necruţător şi zeflemist care, în Capriciile sale, a înfăţişat
aspectele cele mai burleşti sau mai atroce ale comediei sociale ( vezi Istoria

36
 Aceste secvenţe de degradare umană, comparabile cu
un „canibalism” din insulele izolate ale Pacificului, cu câteva
decenii în urmă, sunt compensate de spiritul de compasiune a
majorităţii populaţiei locale cu victimile sinistrului tsunami.
Parcă îi „văd” cu umerii obrajilor puţin proeminenţi, faţa
brăzdată de riduri, tăbăcită de soarele nemilos şi vânturi
fierbinţi, ochi mari şi rotunzi, păr negru de abanos, nas plat,
membre lungi, zvelţi, cu pantalonii din doc suflecaţi şi tricouri
decolorate, înaintând cu greu prin nămol şi ape tulburi. Bărbaţii
acestui „paradis terestru” îşi cautau în tăcere membrii
familiilor, încercând să mai recupereze câte ceva din ceea ce
fusese modesta lor avuţie...
Spre deosebire de „veneticii lumii”, ajunşi pentru
distracţii în aceste locuri paradisiace, ei sunt obişnuiţi cu
vitregiile naturii, considerându-le pedepse binemeritate din
partea zeilor ! Nu mai conta care dintre ei se răzbuna pe
neascultarea muritorilor: Shiva, Vishnu, Buddha, Mohamedul
islamic sau Christosul creştin ?!! Locuitorii acestor meleaguri,
răbdători şi mimând buna dispoziţie, au învăţat că turismul le
aduce o anumită bunăstare ce se revarsă în bugetele familiilor
lor şi a întregii comunităţi. Şi totuşi, prezenţa acestor indivizi,
cu obiceiurile şi plăcerile lor satanice, le par de neacceptat !!!
De ce s-a revoltat natura cu atâta sălbăticie ? De ce au
trebuit să moară atâţia oameni ? De ce? Sunt zeci de întrebări
fără răspuns. Pesimistul, resemnat, ar rosti: „S-a închis Cercul
de Foc! Fiecare are o kharmă, de care nu poţi fugi!”

„La cumpăna dintre fiecare treaptă a vieţii,

ne pândeşte viclean cel mai temut duşman, timpul...
toţi îl privim cu detaşare,
aducându-i chiar bucuroşi osanale,
nepăsători că, de fapt, lipsit de iubire,

ilustrată a picturii de la arta rupestră la pictura abstractă, ediţia a III-a,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 208-209).

37
 el ne scurtează cumpăna tot mai mult,
conducându-ne tacit spre al obârşiei început,
încheind astfel cercul de foc,
al fiecăruia dintre noi pe pământ” 33.

Acum, din litania valurilor, istoria păstrează imnurile

geniului indian, înălţate peste culmile noi de lumină ale
libertăţii de conştiinţă şi eliberării de teamă. Şi apele oceanului,
tentacule înspumate, ne astupau urmele, netezind nisipul pentru
alte tălpi, ce se vor îndrepta înspre zilele însorite ale anilor…
Din adâncul nisipului, răsăreau zilele acelea, spălate de apele
oceanului, tot mai limpezi… Şi nisipul se tivea pe maluri cu
fire de foc, peste care soarele îşi stingea razele…
Simt transpiraţia sărată şiroind pe spinare şi faţa înroşită
de emoţiile „trăite”. Mă simt epuizată de forţe... Îmi revin cu
greu la realitate. Oh ! Respir uşurată. A fost doar un coşmar ?!
Doar un coşmar ?! Dar totul părea atât de real, ca şi cum
prezenţa mea ar fi fost înregistrată în acel spaţiu şi timp !
Zorii lăptoşi împing treptat tenebrele nopţii zbuciumate,
şi soarele îşi face olimpica apariţie, strecurând tuturor fiinţelor
căldură şi speranţă. E ora şapte şi telefonul sună strident spre
disperarea mea. Cine o fi, şi mai ales ce vrea la această oră
matinală ?! O prietenă se interesează de starea mea de sănătate
şi de noile proiecte de călătorie. Mormăi ceva despre coşmarul
avut în acea noapte, îmi cer scuze şi închid în grabă telefonul.
Nu aveam chef de socializare. Dar, în minutul ce a urmat îmi
încolţise în minte noua idee. Ce-ar fi să revăd India şi, mai ales,
acele teritorii greu încercate de cutremure, tsunami, musoni?
Interesant ! Şi buzele mele rostesc: Tsunami în Arhipelag !
Noi evenimente dramatice, seisme urmate de tsunami
s-au desfăşurat în continuare, provocând imense pagube
materiale, zeci de morţi, răniţi şi dispăruţi. Dar impactul

33
Liliana Elena Muştiuc, Cercul de Foc, în vol. Lecţia de iubire.Versuri,
Editura PIM, Iaşi, 2012, p. 39.

38
mediatic nu a mai fost ca acela din sângerosul Crăciun al
anului 2004.
Au urmat nesfârşitele zile de iarnă, cu vifor, zăpadă,
îngheţ, dublate de frumuseţea şi bucuria Sărbătorilor de
Crăciun şi Anul Nou. În sfârşit, calendarul indică 1 martie,
ghioceii vestesc venirea primăverii şi a speranţei de reînnoire...
Număr zilele până la plecarea mea într-o nouă aventură
în Oceanul Indian. Traseul „in extenso” mi-a permis să revăd
sudul Indiei cu tărâmuri unde „dorm zeii”, inegalabilele comori
arhitecturale dravidiene, temple magnifice şi străvechi dedicate
lui Buddha, Shiva sau Vishnu, să plutesc pe un „kettuvallom”
pe apele molcome ale Keralei, până la Allepey, supranumită
„Veneţia Estului”; să revăd Basilica Apostolului Toma din
Madras-ul colonial, Chennai-ul de astăzi, dar şi Basilica din
Old Gōa unde se află moaştele Sf. Francisc Xavier; să
poposesc pe sofisticata coastă „franceză” la Pondicherry şi la
Aurubindo Ashram, renumit centru yoga înfiinţat de Sri
Aurobindo, scriitorul, filozoful şi yogistul indian de limbă
engleză; să rescriu povestea unor palate şi fortificaţii celebre,
precum cele din Tanjore, Trichy, Madurai, Madras/ Chennai
sau a unor strălucitoare festivaluri populare şi religioase, să
ating cel mai sudic punct de atracţie al Indiei, Kanayakumari
(Cape Comorin), acolo unde se împreunează Marea Arabiei cu
Golful Bengal şi Oceanul Indian.
Sri Lanka/ Ceylon m-a fascinat prin vechile temple
budiste (Templul Stâncii, Dambulla, Templul Dintelui, Kandy)
şi cetăţi (Sigiriya), intrate în Patriminiul Mondial UNESCO,
parcuri şi rezervaţii naturale, grădini de mirodenii, gastronomie
variată, vizite în instituţii culturale şi de învăţământ, centre de
cercetare inedite a elefanţilor (Pinawella), tradiţii şi obiceiuri
bine conservate, şi peste tot şi toate zâmbetul şi căldura din
privirile oamenilor locului. Maldive mi-a oferit, la finalul
periplului, un adevărat relaj în „ Paradisul Zeilor” !

39
 Dar temerea unui seism, urmat de un tsunami, a
persistat puternic în minţile noastre, chiar dacă fiecare am
mimat indiferenţa faţă de o astfel de probabilitate nefastă.
Când am părăsit zona, îndreptându-ne spre casă, am
respirat uşuraţi. Nu s-a întâmplat nimic ! Zeii ne-au protejat
vieţile. Am reţinut doar amintiri frumoase ale unui traseu de vis
unde legenda se împleteşte cu fascinaţia naturii, consolidându-
ne imaginile despre oameni şi locuri spectaculoase.
Câţi dintre noi, nu-şi construiesc aripi de vise, să poată
ţinti mai uşor spre stele, nepăsători că nici vulturul cel mai
puternic, nu poate zbura printre ele... Şi totuşi descoperind într-
o zi adevărul sublim, când ne-am trăit visul şi când ne-am visat
viaţa, înţelegem în sfârşit că e mai uşor, să cobori stelele în
subconştient, decât să luminezi sufletele semenilor în mod
conştient. Viaţa este o himeră greu de pătruns !!!

40
 INDIA REDIVIVA
Deşi eram pentru a doua oară în India şi oarecum
familiarizată cu unele aspecte etno-geografice, continuu să-mi
manifest uimirea faţă de acest miraculos tărâm, prăznuit în
milenii de contorsiunii ale Terrei, şi pe care trebuie să-l
descoperi încet, fără grabă, cu mintea, dar mai ales cu sufletul.
Ah ! India este... ?! Ce este...?! Mă bâlbâi, ca un şcolar prins
cu tema neînvăţată de profesor, înfuriată că nu găsesc imediat
termenul potrivit. Trec prin filtrul memoriei numeroasele ţări
pe care le-am vizitat în cele patru colţuri ale lumii. Şi nu sunt
puţine, credeţi-mă! Concluzia binevenită: India nu poate fi
încadrată în tiparele clasice, este un adevărat subcontinent prin
dimensiuni34, cu forme de relief majestoase, unele deţinând
supremaţia în lume. Din Munţii Himalaya până la extremitatea
sa cea mai sudică35, India este o ţară care se întinde peste

34
Republica India, situată în Asia de Sud, între 8 o04’ şi 37o06’ latitudine
nordică şi 68o07’ şi 97o25’ longitudine estică, cu o suprafaţă de 3.287.590
km2, a şaptea ţară ca mărime din lume, este învecinată cu Pakistan, China,
Nepal, Buthan, Myanmar şi Bangladesh. Este înconjurată de Marea Arabiei
la vest, Golful Bengal la est, Oceanul Indian în sud ( Marea Enciclopedie.
Statele lumii, vol. 4, p. 90- 95).
35
În India se disting şase regiuni principale: Himalaya, Câmpia Indo-
Gangetică, platoul Deccan, un semideşert, Gaţii de Vest, Gaţii de Est,
mările şi insulele învecinate; trei zone de relief: Himalaya, câmpia Gange-
Brahmaputra şi podişul Deccan ( ½ din suprafaţa ţării). Secţiunea indiană a
Himalayei cuprinde nord-vestul regiunii Kashmir şi Kumaon, şi nord-estul
regiunii Assam. Cel mai înalt vârf din India este Kanchenjunga, 8586 metri
la graniţa nordică cu Nepal. Câmpia Gange – Brahmaputra, o fâşie lată de
300-500 km care leagă New Delhi, la vest, de Assam, la est, este udată de
cele două fluvii, având o lungime de 2506 km, respectiv, 2700 km. Indusul

41
deşert, păşuni alpine şi păduri tropicale, şi în care există o mare
varietate climatică36, etnică, lingvistică şi culturală. Străbătută
de Tropicul Cancerului, la una dintre joncţiunile majore ale
plăcilor Pământului, India se află sub semnul marilor provocări
naturale: seisme, tsunami, cicloni, musoni. Cel mai puternic
seism, pornit din insula Sumatra şi propagat 1000 km în
Oceanul Indian ( 9.1o) şi urmat de un puternic tsunani, s-a
înregistrat la 26 decembrie 2004. Urmările catastrofale s-au
resimţit şi pe coastele peninsulei India etc.
Varietatea floristică şi faunistică37 încântă şi uimeşte
orice vizitator. Schimbările climaterice au produs o extincţie
în masă. Printre speciile endemice se numără maimuţa – langur
Nilgira38 şi broasca lui Beddome din Gaţii de Vest39, leul

izvorăşte din Podişul Tibet, traversează Himalaya şi se varsă în Marea

Arabiei (3180 km). Podişul Deccan este înconjurat de munţii de coastă
(1000-1500 metri altitudine), şi de munţii Gaţi la est, cu înăltimi reduse
(600 metri). La nord se învecinează cu munţii Aravalii, Vindhya şi Satpura.
Câmpiile sunt în interiorul ţării şi sunt mărginite de deşertul pietros. Între
Rann (regiune mlăştinoasă salină), la vest, şi râul Luni se întinde Marele
Deşert, iar la nord, între Jaisalmer şi Jodhpur se întinde Micul Deşert. Zona
de coastă este de aproximativ 7000 km. Zona insulară include Insulele
Amindivi, Lakshadweep şi Coral, situate la nord de Maldive. În Golful
Bengal se găsesc insulele Andaman şi Nicobar (ibidem, p. 90-91).
36
Clima variază de la rece în Himalaya, la tropical musonică, de pe coaste
şi interior, şi tropical uscată, în nord-vest (aprilie-iunie), cu excepţia
regiunilor montane ( Marea Enciclopedie.Statele lumii, p. 91)
37
În India se află 8,6 % din totalul speciilor de mamifere, 13,7 % din cele
de păsări, 7,9 % din reptile, 6% amfibii, 12,6% peşti ; 6 % specii de plante
şi flori de pe glob, din care 33% sunt plante endemice ( ibidem).
38
Langurul comun (Presbytis entellus), maimuţă cu faţă neagră întâlnită
în păduri în zonele stâncoase din India şi Sri Lanka, este considerat animal
sfânt (David Burnie, Enciclopedie ilustrată. Lumea animalelor,
Enciclopedia RAO, 2007, p. 247, în continuare Enciclopedie ilustrată.
Lumea animalelor).
39
Broasca zburătoare ( Rhacophoras) este expertă în a plana de la un copac
la altul în pădurile tropicale – habitatul ei – folosindu-şi degetele ca pe nişte
paraşute. Îşi depune ouăle deasupra solului, în cuiburi construite dintr-o

42
asiatic40, tigrul bengalez41, ursul brun de Himalaya42, rinocerul
cu un singur corn43, tapirul indian,44 vulturul pleşuv indian cu
gâtul alb ş.a, Parcurile naţionale şi ariile protejate45, adoptarea
unei noi legislaţii46 în domeniu au oprit temporar acest adevărat
„măcel”, dar pericolul continuă să existe ca urmare a reducerii
habitatului prin defrişările masive, braconajului intens, cererii
sporite de organe animaliere pentru medicina naturistă, în
special chineză, cu beneficii deosebit de mari etc.

spumă pe care o produce amestecând mucus cu apă de ploaie (ibidem,

p.138).
40
Leul (Panthera leo), supranumit „regele junglei”, poate fi întâlnit în
număr restrâns în nord-vestul Indiei (ibidem, p.278).
41
Tigrul bengalez (Panthera tigris), impresionabil ca mărime (3 metri
lungime şi 100-150 kg greutate), se numără printre mamiferele în continuă
descreştere datorită defrişărilor masive, a braconajului şi utilizării organelor
sale în exces pentru medicina naturistă. Dacă la începutul secolului al XX-
lea existau circa 40.000 de feline mari, acum numărul lor a scăzut simţitor,
în întreaga lume consemnându-se circa 7000 de exemplare, dintre care
jumătate trăiesc în India. Ghepardul a dispărut din India, ultimul exemplar
a fost vânat în 1994 (ibidem, p. 279; India... , p. 287).
42
Ursul brun (Ursus arctos), prădător periculos şi imprevizibil, mănâncă
aproape orice – fructe, căprioare şi peşti migratori, insecte, animale mici şi
pot prinde şi omorî alţi urşi ( Enciclopedie ilustrată. Lumea animalelor, p.
268-269).
43
Rinocerul indian cu un singur corn ( Rhinoceros unicornis) trăieşte în
câmpiile mlăştinoase unde se hrăneşte cu frunze, crengi şi fructe ( ibidem, p.
285).
44
Tapirul ( Tapirus indicus) indian este singura specie alb cu negru şi botul
deosebit de lung îi permite să caute hrana în acelaşi mod în care elefanţii o
fac cu trompele (ibidem).
45
În India s-au înfiinţat 5 sanctuare pentru specii sălbatice şi 13 rezervaţii
ale biosferei, din care 4 fac parte din Reţeaua Mondială de Rezervaţii ale
Biosferei; 25 de zone mlăştinoase sunt înregistrate în cadrul Convenţiei
Ronnsar. Rezervaţia păsărilor Sultanpur se află la 46 km de New Delhi
(Incursiuni în lumea animalelor, Editura Aquila’93, Oradea, 2002, p.77).
46
S-a adoptat în timp o legislaţie adecvată: Legea Protecţiei Plantelor şi
Animalelor Sălbatice (1972), cunoscutul Proiect Tigrul, Legea Conservării
Pădurilor (1980).

43
 Poate nicăieri în lume nu întâlneşti mozaicul acesta
uriaş de etnii, limbi, dialecte, tradiţii şi obiceiuri, religii etc.
Autohtonii îşi numeau ţara Jambudvipa – „insula fructului
jambu”47. Denumirea actuală vine de la fluviu Sinndhu, devenit
în persană Hindhu, iar în greacă Indoi Ivōo. India apare şi sub
denumirea de Bhāratiya Gannarāiya sau Bhāratvarsa48, adică
„subcontinentul” India.
Valuri masive de populaţii au venit din Asia de Vest şi
Centrală aducând cu ele primele noţiuni ale credinţei
brahmanice, dezvoltată într-o religie subtilă şi complexă din
punct de vedere filosofic.Mai mult de jumătate din populaţia
Indiei îmbrăţişează hinduismul49 care a devenit treptat o religie
mondială importantă, depăşind fruntariile subcontinentului
indian, deşi a primit şi darurile islamismului, creştinismului,
iudaismului, zoroastrismului.Budismul, după o perioadă de
înflorire, a intrat într-un con de umbră, dezvoltându-se dincolo
de graniţele Indiei, în Sri Laka, China, Coreea, Japonia, Asia
de Sud-Est. Odată cu diversele etnii şi religii au sosit şi o
varietate de elemente de cultură: artă, limbi, obiceiuri, ştiinţă,
sisteme de gândire, tehnologie etc.Diferenţele mari se observă
şi sub aspect lingvistic50. Alături de limba hindi şi engleza, se
mai practică 14 limbi oficiale, 24 de limbi regionale oficiale,
sute de dialecte 51.
47
Un fruct local mic şi negru, asemănător unei măsline uscate.
48
Denumirea derivă din Bhāratas un trib menţionat în cartea sfântă a
hinduşilor, Vedele.
49
În prezent religia hindu este predominantă, cu 78,8 % din populaţie,
urmată la mare distanţă de cea musulmană, cu 14,2%. Dintre cultele
minoritare amintim religia creştină cu 2,3 %, sitkh cu 1,7 % şi altele.
50
Din mozaicul de limbi, hindi, limbă oficială este vorbită de 41% din
populaţie; bengala de 8,1 %, teluga de 7,2 %, tamila de 5,9 %, urdu de 5%,
gujarati de 4,5 %, kannoda de 3,7 %, malayalam de 3,2 %, ariya de 3,2 %,
punjabi de 2,8 %, assameae de 1,3 %.
51
Mai mult de o treime a populaţiei vorbesc limba hindi, de origine indo-
europeană, în nordul şi centrul ţării (350 de milioane de indieni). Punjabi,
rajasthani, gujarati, bengali, mahrati (în Maharashtra) şi konkani (în Gōa)

44
 De la Herodot până la Marco Polo şi chiar până în
modernitate, India a fost percepută ca o ţară a minunilor, a
diamantelor şi a mirodeniilor, un tărâm unde se găsesc cantităţi
mari de aur. Mă entuziasmez răsfoind, a nu ştiu câta oară,
volumul legat de Marile Descoperiri Geografice, periplu lui
Vasco da Gama, Pedro Álvarea Cabral, Alfonso de
Alburquerque şi numeroşi alţi temerari şi aventurieri, mânaţi de
fabuloasele bogăţii, ale unei ţări de poveste, scăldată de apele
Golful Bengal la est, Marea Arabiei la vest şi Oceanul Indian la
sud, cu parfum de mirodenii, animale emblematice precum
mastodonţii elefanţi, gavialul masiv sau superbii tigrii
bengalezi.
Spectaculosul salt demografic, demn de Guiness Boock,
de la aproape 350 de milioane de oameni în anul proclamării
Independenţei, la circa 1.350.780.000 de locuitori, în 2019, cu
o densitate medie 344 loc./km2. Alături de megapolisurile
cunoscute (New Delhi – 21,75 mil., Mumbai - 18, 41 mil.,
Chennai – 16,787.942 mil.,Calcutta – 5 milioane), peste 27 de
oraşe au mai mult de un milion de locuitori. India a devenit a
şasea mare economie mondială52, ocupând locul al doilea, după
Statele Unite, în tehnologia informaţiei. Serviciile IT ale Indiei
reprezintă 40% din PIB-ul său şi 30% din profitul din export.
India a dezvoltat o industrie modernă constructoare de maşini
care produce de la tractoare, vapoare până la sateliţi artificiali
şi submarine nucleare53. Politica indiană de a dezvolta ştiinţa şi

sunt limbi indo-europene, cu rădăcina în sanscrită. Limbile dravidiene din

sud, tamil (Tamil Nadu), telegu ( Andhra Pradesh), malayalama ( Kerala) şi
kanaresiana ( Karnataka) sunt înrudite cu limbile turce şi se vorbeau înainte
de stabilirea indo-europenilor.
52
După S.U.A., China, Japonia, Germania, Franţa, potrivit Foreign Policy.
53
India experimentează prima sa bombă nucleară (1974); lansează un satelit
comercial (1978); lansează Sonda lunară Chandrayaon 1 de la Centrul
Spaţial Satish Dhauan din Sriharikota (26 octombrie 2008); inaugurează
primul submarin nuclear de 6000 de tone botezat Arihant, adică

45
industria şi de a construi componente de tehnologie înaltă chiar
în India a creat oportunităţi pentru colaborarea la proiecte
internaţionale cu Laboratoarele Fermilab (S.U.A.), CERN
(Europa) ş.a.54.
Performante sunt şi ramurile textile (bumbac) şi
alimentară (producţia de zahăr şi unt). India cultivă mari
suprafeţe de ceai (locul I în lume), grâu, orez, zahăr (locul II în
lume), bumbac (locul III în lume) şi exportă: orez, ceai, zahăr,
iută, legume şi mătase ş.a. S-au modernizat mijloacele de
transport rutiere55, feroviare56, navale, aeriene57. India a stârnit
interesul, în ultimii ani, diplomatic, business, pelerinaj, sportiv,
medical, culinar, turistic etc. Kerala s-a transformat într-o zonă
turistică modernă, atracţia sudului58. 20 de situri istorice sunt
incluse în lista Patrimoniului UNESCO.

Distrugătorul de inamic, propulsat cu ajutorul unui reactor de 85 de

megawaţi şi care poate atinge sub apă 44 km la oră (26 iulie 2009).
54
Centrul Raja Ramanna pentru Tehnologie Avansată (RRCAT) de
Departamentul Indiei de Energie Atomică, în regiunea Indore, ca o versiune
a unui laborator american de fizica particulelor, în 1979, a permis Indiei să
se alăture marilor puteri nucleare ce studiază fizica laserului şi a
acceleratorilor de particule ( Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p.
96).
55
Primele autostrăzi leagă cele mai importante centre urbane ale ţării: New
Delhi de Mumbai, Chennai, Calcutta.
56
Alături de trenurile rapide, Rajdhani, între marile oraşe, pe traseele
interioare mai poţi vedea locomotive cu aburi, Tweed şi Marsey (model
1873) care imprimă un pitoresc deosebit. Nu departe de Mumbai se află o
cale ferată cu ecartament îngust, pe care se urcă la Matheran. De la Ledo
(Assam) se mai poate merge, paralel cu Munţii Himalaya, până la Jhaj
(Gujarat), o distanţă de 4000 km, care poate dura cinci zile (ibidem, p. 95).
57
Companiile de transport aerian (Air India şi Indian Airlines) devin
competitive în traficul internaţional.
58
Staţiuni superbe se întind de-a lungul coastei de circa 7500 km, Orissa,
Kerala, Gōa. Fostele cargoboturi pentru orez, numite kettuvallam, au fost
restaurate pentru a fi cât mai confortabile pentru turiştii pe care îi transportă
în labirintul acvatic de aproape 1000 km alcătuit din râuri navigabile, lagune
şi canale, dincolo de care se află plaje cu nisip alb, pe coastă. Scufundări în
lacurile de corali din insulele Lakshadweep, pe coasta de vest. Preocupările

46
 HRONICUL DURERII ŞI
SPERANŢEI
India, deţinătoarea uneia dintre cele mai vechi şi
fascinante istorii, nu te poate lăsa indiferent. Complexitatea
fenomenului cultural, religios, etnic, şi chiar politico-economic
nu se poate expedia răsfoind o broşură turistică sau urmărind
un documentar pe Channel Geographic ori Discovery Channel,
cu atât mai puţin doar filmele în serie Made in Bolywood care
ne-au invadat existenţa în ultimele decenii. Şi atunci, este
musai, chiar dacă nu ai studii de specialitate, să te informezi în
timp şi cu pasiune.
Auzim adesea de „înţeleptul”, „iluminatul” Buddha, de
epoca viteazului Ashoca, regele reformator, de numeroase
invazii, războinici sultani şi moguli, construcţii care frizează
timpul, temple, moschei, biserici, palate, fortificaţii. Cine sunt
actorii principali şi cum s-a derulat piesa ? Vă propun să
scoatem câte ceva din „traista cu poveşti” ! La urmă, sper să-
mi daţi dreptate ! Efortul de a citi, a meritat !!!
Pe parcursul a peste trei milenii acest spaţiu, de
proporţiile unui subcontinent, a cunoscut evoluţii interesante,
experimente religioase, mixaje dureroase de populaţii de

organelor statale abilitate s-au materializat în peste 250 de „sanctuare ale

sălbătăciei” şi cca 36 de parcuri naţionale.Tigri pot fi întâlniţi în Parcul
Naţional Ranthambhore la sud de New Delhi sau în Sundarbans în Golful
Bengal; elefanţi în Sanctuarul Periyar din Kerala şi rinoceri în Parcul
Naţional Kaziranga din Assam (ibidem, p. 97)

47
civilizaţii. Bogăţiile, curiozităţile naturale, etnice şi lingvistice
au ţesut legende fabuloase care au atras cuceritori, aventurieri,
navigatori, misionari, exponenţi ai unor imperii asiatice şi apoi
europene. Şi peste tot şi toate, la cei doi poli, ne zâmbesc prin
înţelepciune, toleranţă, spirit de sacrificiu, speranţă în
umanitate, personalităţi emblematice: Martirul (Mahatma
Gandhi),Poetul (Rabindranath Tagore), Justiţiarul (Jawaharlal
Nehru), Compasiunea (prin adopţie, Maica Tereza). Peste
vechea civilizaţie dravidiană59 s-a suprapus cea introdusă de
indo-europeni, la mijlocul mileniului al II î.Hr.60. Dintre regii
istorici care au rămas în mentalul colectiv ca mari războinici,
cuceritori, diplomaţi, reformatori, sprijinitori ai culturii, se
impun Ashoka (274-232 î.Hr.)61, din dinastia Maurya (cca 269-
59
Două extraordinare culturi materiale în valea Indusului (Harappa, la
nord, şi Mohenjo Daro, la sud) din mileniul III î.Hr., atestă că vechii
locuitori, dravidienii, cunoşteau scrierea pictografică proprie, încă
nedescifrată definitiv, de aceea pictogramele sigiliilor din steatite dau
naştere la fel şi fel de ipoteze (Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p.
94; Sir John Marshall, Mehenjo-Daro and the Indus Culture, I-III, London,
1931; E.J. Mackay, The Indus Civilization, London, 1935; J.M.Casal, La
civilisation de l’ Indus et ses énigmes, Paris, 1969; Sir Mortimer Wheeler,
The Indus Civilization, ediţia a 3-a, Cambridge, 1968; Walter A. Fairservis,
The Roots of Ancient India. The Archaeology of Early Indian Civilization,
New York, 1971; A.L.Basham, La Civilisation de l’Inde ancienne, Paris,
1988; Atlasul oraşelor de vis, Editura Aquila’93, Oradea, 1999, p. 241).
60
Indo-europenii, veniţi din regiunile iraniene şi afgane, au pus bazele
culturii hinduse(cca 1500 î.Hr.), sistemul castelor, religiei politeiste (ibidem,
p. 94, India..., p. 25-27; NGT. India, p. 25; Ovidiu Drimba, Istoria culturii
şi cvilizaţiei, Editura Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti, 1997, vol.1, p.
431-344; Sir Mortimer Wheeler, op.cit., p. 132, Walter A. Fairservis,
op.cit., p. 345; Larousse. Istoria artei, Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2006, p. 888; Jane Chisholm, Enciclopedie de Istorie a Lumii, Editura
Aquilla’93, Oradea, 2004, p. 21, în continuare Enciclopedie de istorie a
lumii).
61
Ashoka a desfăşurat o importantă politică edilitară, economică şi cultural-
religioasă (budismul devine religie de stat) şi diplomatică (Georges Duby,
Atlas Historique. Larousse, Paris, 1992, p. 196-197, în continuare Atlas
Historique.Larousse;Atlas de istorie a lumii, Istituto geografico DeAgostini,

48
232 î.Hr.)62 şi Ciandragupta II (376-414), creatorul Imperiului
Gupta (cca 319-606), perioadă de progres cultural, înflorire a
literaturii sanscrite, un fel de „secol al lui Pericle” la greci63.
În sudul Indiei au evoluat câteva state, dintre care cel
mai important era Tamil Nadu cu capitala la Madurai, vestit
prin compunerea colectivă a peste 2000 de poeme, cunoscute
sub denumirea de literatura Sangam.
Relaţiile comerciale erau întinse de la Java şi Sumatra,
Bali, până la Imperiul Roman. În Malabar (Kerala de astăzi),
India a avut primele contacte cu creştinătatea şi apoi cu
islamul.
Invazia hunilor din secolul al VI-lea, urmată de cea
arabă, la începutul secolului al VIII-lea, duc la destramarea
imperiului, iar rivalitatea micilor regate înlesnesc ocupaţia

Editura Aquila’93,2003, p. 84; Enciclopedia de istorie a lumii, p. 175;

Mary Hollingswarth, Arta în istoria umanităţii, Enciclopedia RAO, p.133,
în continuare Arta în istoria umanităţii; vezi şi P. Masson– Oursel, L’Inde
antique, Paris, 1933).
62
India..., p.28; NG.T. India, p. 26,30; Ovidiu Drimba, op.cit., p. 344;
Larousse. Istoria artei, p. 891.
63
Chandragupta I (320-335 d.Hr.) a extins stăpânirea până la frontiera cu
Bengalul,Samudragupta(335-376),Chandragupta II (376-414), Kumaragupta
(cca 414-455) au continuat această politică de cucerire, învingând populaţia
Saka din Uijain şi stăpânind nordul Indiei, de la Marea Arabiei până la
Golful Bengal, dar s-au remarcat şi prin iniţierea de lucrări publice,
dezvoltarea comerţului, inflorirea culturală literar- ştiinţifică şi artistică.
Acum au trăit poetul şi dramaturgul Kalidasa (considerat poetul de curte al
lui Chandragupta II), astronomul Aryabhatta (adept heliocentrist). Tot în
Epoca Gupta cele două mari poeme Mahabhārata şi Rāmāyana au atins
forma definitivă în sanscrită. Ultimul mare rege indian, Harsa (606-647), a
fost un mare protector al literelor şi artelor şi protector al budismului şi
brahmanismului (ibidem, p. 30; Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p.
95; Enciclopedie de istorie a lumii, p. 175; Atlas Historique. Larousse,
p.198-199; Ovidiu Drimba, op. cit., p. 344; NGT, India, p. 31).

49
musulmană şi constituirea Sultanatului de la Delhi (1206-
1526)64.
Extinderea cuceririlor musulmane în teritoriile sudice
ale Indiei a fost oprită în secolul al XIV-lea, o dată cu victoria
principilor Telugu din Andhra, creatorii noului regat hindus,
care-şi va păstra independenţa încă trei secole65.
Noul imperiu mogul, întemeiat în 1526, sub timuridul
Babur (1483-1530) din Samarkand, a cunoscut perioada de
maximă înflorire economică, politică, culturală şi teritorială,
diplomatică în timpul împăraţilor Akbar cel Mare (1556-
1605)66, Jehangir (1605-1627), Jahan (1628-1658), Aurangzeb
(1658-1707)67. La curtea mogulilor poposeau ambasadori din
Anglia elisabetană şi preoţi iezuiţi din Portugalia. Cultura
evoluează, mai ales în domeniul muzicii, picturii, arhitecturii,
sub egidă împăratului, cu nimic mai prejos ca în Occident. Tot
acum au avut loc primele contacte cu navigatori, negustori şi
trupe coloniale, protagonişti fiind Vasco da Gama68, Pedro
64
Sultanul Muhhamad din Ghor cucereşte oraşul Delhi şi teritoriile din
nordul şi centrul Indiei, punând bazele Sultanatului de la Delhi (1206).
Qutub-al-Din Aibak, devine primul conducător al Sultanatului de la Delhi.
În 1396, armatele lui Timur Lenk au jefuit nordului Indiei şi oraşul Delhi
(ibidem, p. 32; NGT. India, p. 28, 33; Atlas Historique. Larousse, p. 198-
199; Enciclopedie de istorie a lumii, p. 264; Marea istorie ilustrată a lumii.
Începutul epocii moderne, Litera Internaţional, Bucureşti, 2008, p. 89).
65
Ibidem, p. 33; Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p. 95.
66
Akbar a fost un politician abil, un geniu militar, un strălucit protector al
literaturii şi artei, tolerant faţă de alte confesiuni religioase. Mai mult, a
încercat să înfiinţeze o religie nouă, Din-i-Ilahi (Credinţa divină) cu
trăsături puternice de cult al conducătorului, o combinaţie de elemente
islamice, brahmane, creştine şi zoroastre, însă nu a avut succes, din cauza
puternicii opoziţii dogmatice de la curtea sa islamică (vezi Atlas
historique.Larousse, p. 201 )
67
Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p. 95; India..., p. 22-23, 34-
38; NGT. India, p. 37-40; Enciclopedie de istorie a lumii, p. 265; Ovidiu
Drimba, op.cit., vol.1, p.345.
68
Vasco da Gama (1469-1524) ocoleşte Cabo da Bōa Esperança, din partea
meridională a Africii, pătrunde în Oceanul Indian, unde petrece Crăciunul

50
Álvares Cabral69 şi Alfonso de Alburquerque70. La începutul
secolului al XVI-lea, portughezii pun stăpânire pe numeroase
puncte strategice în Oceanul Indian71. În lupta pentru sfere de

într-un mic port adăpostit de pe ţărmul est-african, pe care-l numeşte Natal

(Durban), poposeşte în delta fluviului Zambezi, traversează Marea Oman, şi
la 19 mai 1498, un vis vechi de două mii de ani se realizează. Escadra
portugheză atinge coasta occidentală a Podişului Deccan, la Kappad, în
apropiere de portul Calicut (azi Kazhkode). Când Vasco da Gama reia, la 1
aprilie 1502, drumul Indiei, pleacă împreună cu o flotă de douăzeci şi trei de
nave, dintre care cinci corăbii, dotate cu o puternică artilerie. Gama a fost
nevoit să lase cinci dintre ele în India pentru a asigura securitatea poziţiilor
comerciale din Cochin şi din Cannanore, la sud şi la nord de Calicut, a făcut
uz de tunuri, luând ostatici şi câţiva prizonieri, a incendiat o navă egipteană
cu echipajul ei cu tot (Enciclopedie de istorie a lumii, p. 288-289; Jean
Favier, Marile descoperiri de la Alexandru Macedon la Magellan, Editura
Artemis,Bucureşti,2007,p.415-416; Enciclopedia descoperirilor geografice,
p.162; Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 279-280; Marea istorie ilustrată a
lumii. Începuturile perioadei moderne, p. 71).
69
La 8 martie 1500, Cabral părăseşte Lisabona în fruntea unei flote de 12
corăbii mari şi câteva vase mai uşoare, descoperă întâmplător Brazilia, trece
pe la Cabo da Bōa Esperança, traversează Marea Oman, atinge insula
Angediva din apropiere de Gōa (azi Panjim) şi la 13 septembrie este la
Calicut. La 25 decembrie, Cabral face un popas la Cochin, marea piaţă a
mirodeniilor, aproape de vârful limbii de pământ a Deccanului care
înaintează în mare. Din 9 ianuarie şi până la 21 iulie 1501, întoarcerea le va
lua şase luni (cf. Jean Favier, op. cit., p. 419-429).
70
În 1503, Alfonso de Alburquerque conduce prin forţă colonizarea sud-
estului Podiş Deccan. Apoi, cu o flotă de 16 vase, sub comanda lui Tristan
da Cunha, porneşte din portul Coco (Insula Socotra), în martie 1506,
jefuieşte oraşul Ormuz (1507), luptă cu flota egipteană pe care o nimiceşte
(1509), atacă Calicut (1510) şi cucereşte, cu o flotă de 20 nave cu 2000 de
oameni, Gōa în 1510. Totuşi, resursele demografice insuficiente şi
concurenţa olandezilor au redus aşezarea Portugaliei în Asia la escale
puţine, între care Macao în China, Gōa, Damāo şi Diu în India
(Enciclopedia descoperirilor geografice, p.165; Enciclopedia lumii în date,
p. 71).
71
Insula Socotra (1509), oraşul Gōa (1510), Peninsula Malacca (1511),
insulele Djawa, Banda, Moluce (1512), oraşul Aden (1515), strâmtoarea

51
influenţă în zona Oceanului Indian se afirmă Compania
portugheză(1587), Compania engleză a Indiilor de Est (East
India Company, 1600)72, Compania olandeză a Indiilor
Orientale (1602), Compania franceză a Indiilor de Est (1664)73.
Influenţa accentuată franceză din regiunea sudică
indiană, după 1739, va declanşa conflicte armate cu englezi
pentru deţinerea Madras-ului, soldate în favoarea celor din
urmă Prin Act of India, elaborat de parlamentul de la Londra
(1784), guvernul englez preia controlul asupra afacerilor
politice din India britanică. După războaie îndelungate74,
Confederaţia Maratha este ocupată, urmată de noi teritorii:
Sindul (1843) şi Punjabul (1849).
Prezenţa coloniştilor britanici a stârnit interesul şi
pentru cunoaşterea culturii şi civilizaţiei indiene, un aspect
important concretizându-se în descifrarea vechii limbi sanscrite
în care au fost scrise cărţile sfinte ale brahmanilor Vedele şi
marile capodopere, epopeele din antichitatea indiană75.

Ormuz (1518). Portughezii ajung în Japonia (1512), şi China (1517)

(Dicţionar cronologic, p. 280).
72
În 1600, regina Elisabeta I acordă o carthă de comerţ Companiei britanice
a Indiilor de Est şi în 1603 are loc prima reprezentanţă engleză la curtea
mogulilor. Englezii cuceresc Ceylonul (1638) şi Bombay (1668), unde se va
muta sediul Companiei (1687), iar în 1690 întemeiază o bază comercială în
Calcutta (Enciclopedia lumii în date, p. 101,105).
73
Francezii îşi fac prezenţa în India printr-o o factorie comercială la
Pondicherry (1674).
74
1775-1782, 1803-1805, 1817-1818 (ibidem, p.123; Atlas de istorie a
lumii, p. 84).
75
Sir William Jones, fondatorul Societăţii Regale Asiatice din Bengal
(1784) la Calcutta, un cunoscut om de cultură şi traducător de poezie şi
literatură orientală (Sacontala lui Kalidasa) şi juridică (Legile lui Manu) a
reuşit să adune în jurul său un grup de funcţionari administrativi pentru
realizarea acestui proiect deosebit, descifrarea limbii sanscrite. Dintre
colaboratori s-au remarcat Henry Thomas Colebrook (justiţiar, diplomatl,
traducător) şi James Prinsep (om de ştiinţă britanic, şeful monetăriei din
Benares, un pasionat al antichităţilor indiene şi secretar al instituţie i
fondate). Pe baza a două colecţii din Nepal şi Sri Lanka, una în sanscrită,

52
 Pentru a acapara piaţa indiană, autorităţile coloniale au
modificat vechile structuri agrare, au creat o mare armată
modernă, au perfecţionat mijloacele de transport, au promovat
legislaţii moderne, au răspândit ştiinţa şi filosofia occidentală.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, în cadrul Mişcării Naţionale, au început să acţioneze
partide politice: Congresul Naţional Indian (1885) şi Liga
Musulmană (1906)76.
Acordarea unei largi autonomii Indiei, după Primul
Război Mondial77, nu a putut opri lupta de eliberare naţională
care a îmbrăcat noi forme în perioada interbelică78.
Participarea în cel de al Doilea Război Mondial, alături
de Marea Britanie79, oscilările în 1942, spre Japonia a lui

cealaltă în dialectul popular pali, James Prinseps a reuşit să descifreze

vechea limbă a literaturii vedice (Hermann Oldenberg, India antică, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.13-15; A. Mac Donell, Vedic mythology,
Delhi, 1974; vezi Benfey, Geschichte der Sprachwissenschaft, p. 22, 33–
341).
76
Liga Musulmană îşi avea, iniţial, sediul la Calcutta, apoi se va muta la
Delhi, noua capitală a Indiei, propusă de regele George al V-lea, în 1911
(India..., p. 41-52; NGT. India, p. 42-48).
77
Actul Guvernării Indiei a fost votat în parlamentul britanic, prin care se
propunea un parlament bicameral, într-o cameră prinţii îşi numeau
reprezentanţii, ceilalţi urmând să fie votaţi de circa 14 procente din
locuitorii Indiei, care aveau drept de vot. Deşi Congresul Naţional nu a fost
de acord cu acest act, totuşi a permis membrilor să participe la alegerile
locale. Cu excepţia Bengalului şi Punjabului, Congresul a obţinut câştig de
voturi (ibidem).
78
„Marşul sării” iniţiat de Mahatma Gandhi, în 1930 (Enciclopedie de
istorie a lumii, p. 374; Marea enciclopedie. Statele lumii, 4, p. 95; Atlas
Historique. Larousse, p. 202-203; Atlas de istorie a lumii, p. 152-153).
79
Dacă guvernul conservator, condus de Winston Churchill, dorea păstrarea
Indiei, noul guvern laburist, condus de Clement Attlee, era mai puţin
convins de „Gloria” Imperiului Britanic şi era dispus la unele compromisuri
(Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.4, p. 95 şi urm.).

53
Subhash Chandra Bose80, numeroasele proteste interne81, au
determinat guvernul britanic să recunoască independenţa
Indiei, la 15 august 1947. Statul era împărţit pe criterii
religioase între Uniunea Indiană şi Pakistan (o regiune la vest,
iar cealaltă la est, separată de teritoriul indian, 2000 km, în
Bengalul de Est). La un an de la evenimentul major, Mahatma
Gandhi,artizanul independenţei, a fost asasinat de un extremist.
La 26 ianuarie 1950, India se proclamă Republică
Federală în cadrul Commonvealth-ului britanic. Partidul
Congresul Naţional, având în frunte lideri, precum Jawaharlal
Nehru (1947-1964), Lail Buhadur Shastri (1964-1966), Indira
Gandhi (1966-1977 şi 1980-1984), Rajiv Gandhi (1984-1989),
a dominat viaţa politică a ultimelor decenii. În urma
conflictelor sângeroase de la graniţa indo-chineză (1956, 1959,
1962)82, India recuperează teritoriile Gōa, Daman şi Diu.
Violente confruntări între hinduşi şi musulmani legate
de provincia Kashmir83 au degenerat în masacre îngrozitoare,
războaie (1947-1948, 1965,1971) soldate cu formarea statului
Bangladesh (1972).
Tensiunile interetnice şi interconfesionale, mai ales între
hinduşi şi musulmani, sau mişcarea secesionistă a populaţiei
sikh în Punjab, marchează tot mai profund viaţa politică a
statului şi îşi găsesc expresia violentă în asasinarea unor lideri

80
A înfiinţat în sud-estul ţării Armata Naţională Indiană şi cu sprijin
japonez spera să înlăture stăpânirea britanică, dar înfrângerea Imperiului
nipon în război, a dus la spulberarea acestui vis (ibidem).
81
În 1946, nave militare indiene s-au răzvrătit în Bombay împotriva forţelor
britanice. Greve au loc în cadrul Forţelor Aeriene Indiene al Corpului de
Transmisiuni şi al Poliţiei, ca şi numeroase greve muncitoreşti în întreaga
ţară (ibidem)
82
Marea istorie ilustrată a lumii, p. 84 - 85/610-611; vezi şi Atlas de istorie
a lumii, p. 152-153.
83
Kashmir a fost împărţit provizoriu în 1949, între India 2/3 şi Pakistan
1/3.

54
politici, precum Indira Gandhi (1984)84, unul dintre cei mai
notabili şi controversaţi lideri politici contemporani, în cel de-
al patrulea mandat, şi fiul său, Rajiv Gandhi (1991).
Conflictele religioase dintre fundamentaliştii hinduşi şi
musulmani se reiau în Assam, Tripura şi Bengalul de Vest, cu
atentate sângeroase şi masacre, dar actele de terorism din
Jammu şi Kashmir au caracter preponderent. Rezultatul a fost
crearea, în anul 2000, a trei state noi, aderente la Confederaţia
indiană: Chhattisgarh, desprins din statul Madhya Pradesh,
Uttaranchal, un sector din Uttar Pradesh şi Jharkhand, format
din partea sudică a statului Bihar.
Preşedinţii începutului de secol al XXI-lea: Abdul
Kalam (2002-2007), Pratibha Kumari Patil(2007-2012), Pranab
Mukherjec (2012-2017), Ram Nath Kovind (2018...) fac cu
greu faţă situaţii tensionate din ţară şi provocărilor din
exterior85.

84
În ciuda numelui faimos, nu există nici o legătură de rudenie cu Mahatma
Gandhi, Indira (1917-1984), unica fiică a lui Jawaharlal Nehru, a preluat
numele după căsătoria sa cu Feroze Gandhi (1942), un tânăr activist al
Congresului Naţional (ibidem). Indira Gandhi a împins India în sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice, cu care încheiase un tratat bilateral în 1971,
pentru a rezista în conflictul armat cu Pakistanul pentru provincia Kashmir.
Direcţiile de dezvoltare internă erau inspirate din doctrina socialistă, situaţie
întâlnită şi la alte state în curs de dezvoltare asiatice şi africane, în această
perioadă. Pe plan extern, India devine un lider de frunte al mişcării de
nealiniere. Demonstraţiile sikh s-au soldat cu intervenţia armată şi uciderea
a 450 de adepţi refugiaţi în Templul de Aur de la Amritsar, în iunie 1984.
Riposta a fost asasinarea primului-ministru Indira Gandhi, care avizase
intervenţia militară, de către doi extremişti sikh, Satwant Singh şi Beant
Singh, aflaţi în gărzile personale ale premierului (Enciclopedia lumii în
date, p. 172).
85
Cinci terorişti islamici au încercat, la 13 decembrie 2001, să pătrundă în
sediul Parlamentului din Delhi, dar au fost ucişi. În 2002, India şi Pakistanul
sunt la un pas de război civil în Kashmir (India..., p. 52- 59).

55
 India este o Federaţie Republicană86, compusă din 28
de state federale, şase teritorii unionale şi un teritoriu naţional
(Delhi). Pluripartidismul, consfinţit prin Constituţie, a impus o
mare varietate de partide şi grupări politice, multe cu caracter
naţionalist, fără o ideologie clară, percutantă87.
India înscrie în calendarul său două mari sărbători
naţionale: 15 august – Independence Day/Ziua Independenţei
(1947), 26 ianuarie-Republic Day/ Proclamarea Republicii
(1950) De asemenea, o zi cu semnificaţii deosebite pentru
indieni este Gandhi Jayanti - 2 octombrie în Raj Ghat din
Delhi – Ziua de naştere a lui Mahatma Gandhi.
Simbolurile religioase sunt incluse în culorile steagului
naţional: şofranul – reprezintă hinduismul, verdele -
islamismul, iar albul reprezintă celelalte religii.

86
Puterea legislativă fiind reprezentată de Camera Inferioară/Lok Sabha
(543 membri aleşi pe 5 ani şi doi reprezentanţi ai comunităţii anglo-indiene)
şi Consiliul Statelor/ Rajya –Sabha ( 245 membri, din care 12 sunt numiţi
de preşedinte, restul aleşi pe 6 ani de adunările statelor, 1/3 din ei
schimbându-se la 2 ani). Preşedintele este ales cu un mandat de 5 ani de un
colegiu elector. Fiecare stat are legislaţie proprie şi răspunde de unele
funcţii administrative: sănătatea, educaţia, silvicultura şi transportul de la
suprafaţă (ibidem).
87
Sunt înregistrate 301 partide, 37 fiind partide statale (Bharatiya Janata/
PBJ, Partidul Comunist Indian – marxist/PCIM, Partidul Comunist Indian/
PCI, Congresul Naţional Indian, Partidul Janata/ PJ, Janata Dal ş.a.).

56
 PELERINI ÎN ŢARA
MIRODENIILOR
MOTTO:

„ Nu călătoresc pentru a ajunge undeva şi

pentru a pleca. Călătoresc de dragul de
a călători. Marea aventură este să te pui
în mişcare”.

Robert Louis Stevenson

ÎNCEPUTUL AVENTURII

Cum toată lumea ştie că pasiunea mea pentru călătorii,

în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii nu s-a stins, prietenii
nu-şi mai fac probleme că voi întrerupe acest „lanţ al
slăbiciunilor” în anul următor. De Europa nu se mai discuta,
acestea fiind drumuri de rutină pentru aproape fiecare dintre
noi. Cei apropiaţi anturajului meu, se întrebau, mânaţi de
curiozitate şi de oarecare invidie: „Unde mai pleacă trăznita
asta ?!” Prinsă la mijloc, fără drept de apel, am lansat
momeala: „În Orient!”. Replica nu a întârziat să vină: „Dar ai

57
mai fost ?!” Am dat afirmativ din cap. Ridicând din umeri, cu
privirea tăioasă, asemenea unei lame de Damasc, unul dintre
confraţi, insistă: „Şi atunci?!”. Întrând în joc, răspund
zâmbind: „ La o conversaţie cu Buddha !” Nu ştiu cât au înţeles
aluzia, dar la despărţire mi-au spus: „ Ai grijă ! Să te întorci
sănătoasă !” Mi-au cerut să postez cât mai mult pe facebook,
ca să poată descifra şarada mea !!!
Noua aventură începe într-o zi rece de martie, stropită
de picuri grei de apă din cerul plumburiu. După o oră, ploaia a
încetat să-şi cearnă tristele-i lacrimi juvenile. Câteva vrăbiuţe,
aşezate pe vârful unei crenguţe din teiul abia înmugurit,
ciripesc îngrijorate de schimbarea vremii. Vai ! Vai ! Ce
primăvară capricioasă !!! Un câine comunitar îşi scutură blana
miţoasă, murată de ploaie, lăsând pe trotuar o dâră disgraţioasă
de apă înoroiată. Tam-nisam, începe să latre. Semnalul este
receptat de o altă potaie care iese dintr-un gang întunecos. În
scurt timp li se alătură alţi doi confraţi. Lătratul se înteţeşte şi
se transformă într-un adevărat cor al flămânzilor patrupezi.
Cum sunt la mila trecătorilor, şansele de hrană pe o asemenea
vreme ploioasă sunt minime.
Nu mai era nici Sucă, vagabondul, cu hainele mereu
murdare bălângănind pe trupul costeliv, care să-mi spună
hârşit: „Coniţă îmi dai un ban, pentru sănătatea matale ?!” sau
„Să vă ajut să căraţi bagajul la taxi ?!” Cu un an în urmă a
suferit un accident de maşină, chiar în parcarea blocului.
Împleticindu-se de băutură, Sucă al nostru, nu a mai putut ţine
linia trotuarului. A nimerit direct în botul unei maşini care nu
l-a putut ocoli. Trântit la pământ a fost grav lovit la cap şi cu
câteva fracturi la membre. Lipsit de orice simţ al datoriei,
şoferul a părăsit locul faptei. Întâmplător, câţiva oameni care au
văzut derularea accidentului au cerut ajutor la 112. Dus la
spital şi-a revenit parţial trupeşte, dar nu şi mintal. S-a
intervenit la organele abilitate de ocrotire socială din Primărie
pentru a i se face formele de internare într-un azil de bătrâni,

58
unde să aibă asigurat un acoperiş şi o lingură de mâncare.Trist !
Şi când te gândeşti că omul „străzii” avusese cândva un loc de
muncă la fabrică, o familie, copii, un apartament !!! Toţi l-au
părăsit pe rând. Numai viaţa se mai agaţă de el. Până când ?
Doar, Domnul ştie !!!
După-amiază, în vechea gara provincială, forfota
călătorilor care vin şi pleacă grăbiţi, pare mai intensă. O lume
haotică şi pestriţă ca vârstă, pregătire profesională, ţinută
vestimentară, comportament. Nu lipsesc vagabonzi pleşcari şi
tupeişti, scuipând cu ostentaţie pe jos coji de seminţe, cerşetori
zdrenţuroşi cu mâna întinsă pentru milostenie, hoţi de buzunare
cu priviri avide în căutarea unei victime credule... În acest
amalgam al nesimţirii, mizeriei fizice şi morale, pe o bancă
câteva persoane, modest îmbrăcate, conversează în şoaptă
despre călătorie, copii şi vreme. Femeile îşi ţin poşeta
demodată, din vinilin negru, strâns sub braţ cu aer protector şi
piciorul stâng lângă valiză. Vorba românului: „Paza bună, trece
primejdia rea !” Sosiţi în ultimul moment, un grup de tineri,
împingând trollere şi genţi încăpătoare, se înghesuie la ghişeul
de bilete pentru vizarea legitimaţiei care le conferă gratuitatea
călătoriei.
Deodată, un glas strident din difuzor anunţă sosirea
trenului IR Iaşi-Bucureşti Nord. Într-un minut uşile metalice
ale sălii de aşteptate sunt izbite cu brutalitate, de obicei cu
piciorul, mâinile fiind ocupate cu bagaje. Un bătrânel cu faţa
smochinită, într-un palton gri scorojit la mâneci şi pălărie
prăfuită pe capul pleşuv, abia târând o sacoşă din rafie, îndesată
cu tot felul de nimicuri, încearcă timid să riposteze, dar este
luat de val. Un băietan, încordându-şi ameninţător muşchii
braţelor de sub geaca neagră de fâş, îi răspunde zeflemitor:
„Ce? Ce nu-ţi convine, bunicule? E uşa, dumitale? E bun
public!”
Începe îmbulzeala „troglodiţilor” pe peronul rece,
printre băncile zoioase din plastic şi parţial degradate,

59
vociferări, injurii la urcatul în vagon, împinsul bagajelor şi
ocuparea locului indicat pe bilet. Unii besmetici, din grabă, au
greşit vagonul, alţii îşi găsesc locul ocupat. Încep alte discuţii
şi apostrofări virulente. În sfârşit, trenul s-a pus în mişcare şi
lumea pare să se fi potolit. Mai mult de jumătate din vagon este
ocupat de tineri studenţi, beneficiari ai gratuităţi pe mijloacele
de transport CFR. Sunt veseli, vorbăreţi, spun bancuri
deochiate după care râd în hohote, butonează în exces telefonul
mobil, tableta, laptopul. Nu sunt dispuşi să cedeze locul unei
persoane mai în vârstă sau femei dacă au bilet fără loc! Altă
generaţie, alt mod de abordare a educaţiei şi respectului faţă de
cei din jur. Sunt drepturile lor! Şi cu asta, basta!!!
O fată oacheşă, în blugi şi jachetă bleumarine, studentă
la Drept, răsfoieşte atent un caiet cu notiţe de la cursuri.
Categoric, face o notă discordantă, în acest tumult vocal,
anagramat, indiferent la tot şi la toate... Majoritatea călătorilor
sporovăiesc aiurea, tot ce le trece prin minte... Obositor pentru
cel care nu are nicio tangenţă cu ei. Mă aşez pe scaun şi privesc
cu interes persoanele din jur. Din apropiere, o doamnă
corpolentă pentru ţinuta sportivă abordată, şi decolteul
provocator al tricoului, mă salută şi apropiindu-se mă întreabă,
cu o anumită bunăvoinţă în glas, unde călătoresc.Răspund
scurt:„La Bucureşti!” Îmi măsoară din ochi valiza voluminoasă
şi insistă cu întrebarea: „Doar, în capitală?” Un bărbat brunet,
cu faţă prelungă şi mustaţă, între două vârste, îngrijit îmbrăcat,
ridică privirea din ziarul, abia cumpărat din gară, şi zâmbind
şugubăţ, sugerează ideea: „Poate în Emiratele Arabe, la Dubai,
după cumpărături ? Nu ?! Aşa este moda pentru cei cu bani !”.
Ca să scap de un răspuns tranşant, zâmbesc enigmatic şi dau
din umeri. Nu ştiu ce-au înţeles concetăţenii mei, dar luându-
se cu altă vorbă, mă lăsă în pace!
Continui prospecţiunea asupra vagonului şi călătorilor.
O lume nonconformistă populează aceste spaţii, tineri şi
bătrâni, femei şi copii, militari, studenţi, bogaţi şi săraci,

60
idealişti şi aventurieri, unii porniţi să rezolve o problemă
familială, financiară, juridică, de sănătate etc.
Mulţi tineri în blugi decapaţi în genunchi şi nu numai
poartă tricouri negre cu embleme, din care nu lipseşte semnul
rezistenţei #R, atât de cunoscut pe reţelele de socializare.
Participanţi la diferitele proteste în Piaţa Victoriei din capitală
sau în marile oraşe, flutură pancarde, steaguri, intonează
cântece, strigă lozinci injurioase şi chiar obscene, cerând
demisia actualilor guvernanţi. „Jos, ciuma roşie!” este sloganul
la modă al protestatarilor. Totul, spun ei, pentru apărarea
„democraţiei”, a „legilor justiţiei”, a „drepturilor omului”etc.
Chiar dacă nu înţeleg cu claritate valoarea acestor noţiuni
fundamentale, se încadrează pe baricadele contestării la orice
chemare.Occidentul pare marea salvare a „valorilor”româneşti!
Discută cu aprindere despre posibilităţile de plecare pentru
studii sau muncă rentabilă, deoarece nu se mai poate face nimic
în această ţară cu conducători „corupţi” şi „incompetenţi”.
Partidele din Opoziţie aruncă anatema numai pe „guvernul
ruşinii şi trădării naţionale”, care trebuie înlăturat !!! Se fac
şi de desfac alianţe între partide şi grupări politice, se atrag
membri cu o anumită influenţă, parlamentari, fără să se mai
ţină cont de ce parte a baricadei au fost. Miza este Prezentul !
Ţara, cei mulţi, constituie o formulă de luat în calcul doar la
scrutinul electoral !!!
Mă scutur de povara unor astfel de „pseudo-argumente”
şi revin la atmosfera „pitorească” din vagon. Printre rândurile
de scaune aleargă câţiva copii, cu vârste între trei şi cinci ani,
o fetiţă cu ochi de cicoare şi păr blond cârlionţat, cu
pantalonaşi şi jacheţică roz, şi doi băieţei în blugi. Zburdalnici,
mofturoşi, plictisiţi, fără să ţină cont de cei mai mari, bat cu
piciorul în podea sau trag insistent de clanţa uşii. Unii călători
se amuză de năzdrăvăniile copiilor, alţii dau dezaprobator din
cap, dar nu intervin. În sfârşit mama, vădit încântată de
inventivitatea odraslelor, se ridică alene din scaun, îi

61
apostrofează formal cu degetul şi-i aduce pe scaunul rezervat.
După câteva minute de „pocăinţă”, copii o zbughesc din scaun
şi scena, cu mici retuşuri, se repetă...
Câţiva bărbaţi ciocnesc sticla cu bere Ursus şi
înfierbântaţi povestesc picanterii de la serviciu. Unul mai hâtru
spune bancuri cu Bulă şi chiar dacă sunt „răsuflate” se râde în
hohote, zgomotos. Alţii cu amărăciune vorbesc de vremea
capricioasă, friguroasă, de inundaţiile care au pricinuit
importante pagube materiale în anumite zone ale ţării şi au
întârziat culturile din acest an. Speranţa rămâne în subvenţiile
de la stat ! Unei bătrâne i-a fost distrusă gospodăria de ape...
Eh, maică! Ofteză şi-şi descarcă amarul povestind printre
lacrimi tot ce a pierdut. A ieşit din albie pârâul din apropiere, i
s-au înecat toate păsările şi cu multă greutate un vecin a reuşit
s-o ajute să salveze porcul şi vaca din bătătură Acum, era în
drum spre Bucureşti, la o fiică a sa, în speranţa obţinerii unor
despăgubiri din partea autorităţilor centrale. Dar una peste alta,
aceste necazuri nu mai sensibilezează pe nimeni. Aproape toţi
vorbesc, dar nu-i aude nimeni !!!
Cum nu mai există vagon - restaurant, din unele gări
mai mari urcă vânzătorii clandestini, de obicei de etnie rromă,
cu sacoşe din rafie, pline cu pachete de covrigei, napolitane,
biscuiţi, sticksuri, ciocolată, bomboane, cutii cu bere, apă
minerală, pepsi, cafea, ţigări etc. Fac câteva ture prin vagoane,
strigându-şi insistent marfa, până conving vreun călător
flămând sau însetat să cumpere ceva, desigur la un preţ dublu
faţă de buticurile de pe peron. Conductorii de tren îi tolerează,
numai pe trasee scurte. Îi vezi coborând într-o gară, pentru a se
urca în alt tren. Nu lipsesc persoanele cu anumite dezabilităţi,
de obicei auz, care au permisul de a vinde anumite produse şi
obiecte, precum: agende, carneţele, brelocuri, lanterne, truse de
manichiură, brichete, coperte pentru buletin etc. Preţul fix este
lipit pe produs. În staţiile unde trenul staţionează mai multe

62
minute, urcă şi vânzătorii de reviste şi ziare, cărţi de aventuri
etc., dar cumpărători sunt puţini şi beneficiul minim.
O dată cu modernizarea reţelelor de socializare, aproape
că nu este individ, de la vârsta copilăriei la senectute, fără a
deţine un telefon mobil, mai mult sau mai puţin performat.
Conversaţiile durează minute întregi, pe tonalităţi ridicate. Fără
să vrei, asculţi câte ceva din intimitatea individului, a familiei,
a prietenilor. Dar nimeni nu se sinchiseşte ! Totul pare la
vedere !!! Femei între două vârste, cu faţa ridată de soare şi
vânturi, cu mâinile bătătorite de muncile din gospodărie,
îmbrăcate modest, cu fuste de stofă şi jachete de lână, împletite
în casă, sau bărbaţi colţuroşi la chip în haine curate, parcă
scoase de la naftalină, vorbesc, cu o anumită mândrie, despre
copii lor din străinătate, la muncă în Spania, Italia, Germania şi
mai recent Marea Britanie... Unii au familii întemeiate acolo,
dar condiţiile nu sunt uşoare. De! Nu se mai câştigă ca acum
câţiva ani în urmă! Alţii şi-au lăsat copii în grija părinţilor şi
trimit câteva sute de euro acasă... De educaţie nici nu poate fi
vorba, aceşti copii cresc cu dorul de părinţi şi gândul de a pleca
şi ei cât mai repede din ţară. Puţini sunt la studii prin diferite
programe educaţionale europene, în speranţa, ca după finalizare
să fie angajaţi de o companie multinaţională. A sporit numărul
celor cu pregătire superioară, mai ales în domeniul IT,
medicină etc., care părăsesc ţara într-un număr îngrijorător.
Miza o constituie perspectiva profesională şi financiară
profitabilă. Situaţia a devenit alarmantă, luând în consideraţie
că circa cinci milioane de emigranţi români se află în
străinătate, cel mai mare exod de populaţie dintre statele
membre ale Uniunii Europene.
Călătorii, preocupaţi doar de ziua de azi, căci ziua de
mâine pare îndepărtată, se mai entuziasmează la comentariile
politice, dezastruoase la adresa puterii, problema aplicării legii
salarizării şi a legii pensilor... Unii se avântă în pronosticuri
privind alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019. Iohannis,

63
Tăriceanu, Barna, Dăncilă sunt adulaţi sau înjuraţi în funcţie de
tabăra politică în care se află individul. Nu lipsesc nici
pronosticurile sportive, între înfocaţi suporteri ai culorilor
naţionale sau ale unui club sportiv intern.
Timpul se scurge deosebit de greu, ori ce-ai face. Mă
enervez pe condiţiile de călătorie pe căile ferate române:
scaune murdare, pătate, roase, ferestre slinoase, draperii uzate,
aclimatizare defectuoasă, grupuri sanitare aproape
impracticabile !!! Dar cine să mă audă ?! La capitolul de
comportament civilizat pare că nu am evolut deloc în ultimele
trei decenii !!!
Călătoria devine un adevărat dezastru, dacă adăugăm şi
întârzierile mari cumulate datorită carosamentului învechit.
Domne! În cinci ore ajungeam cu avionul la Dublin, Paris sau
Dubai... Şi mai ştiu eu unde !!!
În jurul orei 22:00, trenul, pufăind ca un moşneag
obosit, opreşte pe peronul învechit al Gării de Nord. Călătorii
se înghesuie din nou la coborârea din vagoane, fără priorităţi şi
politeţuri. Cei aşteptaţi pe peron de rude, prieteni, se
îmbrăţişează afectos şi apoi trăgând de trollere se grăbesc spre
ieşire. Văzându-mi bagajul voluminos un taximetrist, apoi
altul, mai insistent mă întreabă politicos dacă nu am nevoie de
serviciile lor. Îniţial nu răspund „provocărilor” şi timp de un
minut îi scrutez cu privirea. Oricum, trebuie să risc ! Este
noapte, forfota din Gara de Nord s-a mai potolit, aşa că mă văd
nevoită să negociez o cursă până la Aeroportul Otopeni, cu un
taximetrist tinerel, mai versat care mi se părea de încredere. În
goana maşinii vizualizez edificii cunoscute, biserici, firme
luminoase, arbori bordând intrarea în Parcul Herăstrău,
Aeroportul Băneasa, blocurile din Otopeni şi înainte ca
orologiul să bată miezul nopţii, ca în povestea Cenuşăresei,
ajung la destinaţie, Aeroportul Internaţional „Henri Coandă”.
Achit cursa taximetristului şi trăgând de troller intru în incinta
încălzită şi luminată.

64
 Înfiptă într-un scaun la barul cu program non-stop,
beau o ceaşcă firbinte cu cafea braziliană, apoi umblu
bezmetică prin holul central al aeroportului, ca să treacă timpul.
Ghişeile sunt închise până la prima cursă aviatică de dimineaţă.
Câteva persoane moţăie pe bănci, cu bagajele lângă ei, şi
geanta sub braţ. Timp de aproape două ore, liniştea domină
masiva construcţie. Se aud, din când, doar vocile a două-trei
femei de serviciu care fac curăţenie la toalete sau vorbesc
banalităţi la telefon.
Pe la ora patru dimineaţa, animaţia se înfiripă. Mă
scutur de mrejele nopţii şi bucuroasă la gândul plecării, mă
îndrept spre ghişeul de îmbarcare al Companiei Lufthansa,
punctul de întâlnire cu grupul de turişti. Mare mi-a fost
surpriza să constat că eram doar zece persoane. Ghidul un
tinerel simpatic cu alură nordică, păr auriu-roşcat, bulgi şi
geacă neagră, tricou alb cu ecusonul firmei, ne înmână
documentele vizate şi ne ură călătorie frumoasă. Iniţial nu am
înţeles de ce nu ne însoţeşte la check-in. Curioasă din fire, am
insistat la ceilalţi colegi. Aflu cu stupoare că vom călători
singuri până în India, unde vom fi preluaţi de un ghid local,
vorbitor de limbă engleză. Ghidul român urma să-l întâlnim pe
traseu, după trei – patru zile, deoarece nu obţinuse viza de la
Ambasada Indiei din Bucureşti. Doamne ! Numai la noi se
poate o asemenea încurcătură !!!
Timp de o oră mă învârt printre buticurile încărcate cu
mărfuri fine, de la produse de patiserie, dulciuri, parfumuri,
marochinărie, artizanat, până la o gamă variată de băuturi
alcoolice, telefoane, tablete, laptopuri etc. Preţurile apreciabile,
se pot achita în valută sau roni. Prin ferestrele mari ale
saloanelor de aşteptare mijesc primii zori catifelaţi, dar reci.
Revigoraţi la gândul decolării, ne înşiruim disciplinaţi, unul
după altul, în faţa Porţii 6, la ultimul control al documentelor
de călătorie pentru zbor LH 1423. La uşa aeronavei Companiei
Lufthansa, suntem întâmpinaţi cu un zâmbet convenţional de

65
chipeşele stewardese în uniforme bleumarine şi beretă pe cap.
Se uită atent pe biletul de călătorie şi apoi ne îndrumă spre
locul aferent. Cum majoritatea călătorilor sunt români, nu au
lipsit momentele de vociferări, înghionteli la aşezarea bagajelor
de mână şi instalarea în scaune. După câteva minute de
vânzoleală, la solicitarea personalului însoţitor ne fixăm
centurile de siguranţă şi aşteptăm decolarea de la ora 6:30.
Mai multe minute aeronavă lunecă pe pistele lungi,
căpătând viteză până când toţi parametri devin optimi şi turnul
de control permite efectuarea zborului. În zgomotul asurzitor al
motoarelor, asemenea opintelilor unui armăsar nărăvaş,
aeronava se desprinde de la sol, urcând constant în înălţime,
două sute, cinci sute de metri... Imaginea Bucureştiului se
pierde în zare, la orizont apar Codrii Vlăsiei, în scurt timp
Dunărea şerpuitoare... La zece mii de metri altitudine, Pasărea
argintie îşi stabilizează direcţia şi după trei ore, aterizăm pe
Aeroportul Internaţional din Frankfurt, unul dintre cele mai
mari şi mai moderne din lume, pentru o scurtă escală. Mă
integrez în şuvoiul pestriţ de călători agitaţi, zgomotoşi, cu
vestimentaţie şi comportament diferit, în funcţie de regiunea de
unde vin. Sentimentu general este că în acest secol al
globalizării, mai mult ca oricând, nimănui nu-i pasă de celălalt
! Suntem simple vietăţi adulate sau strivite, în funcţie de
situaţii !
Colind numeroase buticuri şi, în sfârşit, mă opresc la
sectorul de parfumuri. Sticluţe de diferite forme, culori şi
mărimi, frumos aranjate pe rafturi, atrag atenţia celui ce
pătrunde în acest miraculos univers al zeilor, asaltat, în special
de femei, interesate de mărcile de provenienţă, compoziţia
parfumului, preţul de achiziţie etc. Înaintez prudentă printre
spaţiile elegante să nu deranjez ceva şi mai ales, Doamne-
fereşte, să sparg vreun recipient ! Mă foiesc, mă răsucesc şi
iau o sticluţă exotică, din patria frumoasei Cleopatra. Ca o
doamnă versată, pulverizez pe o lamă de carton un strop de

66
parfum pe care îl miros încântată. Eh! Specialistă, nimic de
zis! Pe un alt raft descopăr parfumuri bulgăreşti din cunoscuta
Vale a Trandafirilor, tot mai căutate în Europa, mai ales de
bărbaţi. Privirea îmi este atrasă, în acest „paradis”, de alte
esenţe alambicate venite din regiuni îndepărtate ale globului. În
cele din urmă, cum era şi firesc, mă opresc la parfumurile
franţuzeşti, cu cele mai sofisticate şi fine combinaţii, dintre
care se detaşează celebrul Chanell. Preţul unui astfel de produs
nu este la îndemâna orişicui. De la câteva sute de dolari se
ridică la câteva mii...Vorba ceea, aristocrat la aristocrat trage!
Profitând de neatenţia vânzătoarei, iau repede din raft un
elegant şi preţiosul recipient, din care împrăştii câţiva stropi pe
bluză, pe gât, după urechi, pe mâini... Oh ! Ajunge! Nesăbuinţa
mea de a combina cele mai bizare esenţe şi a le pulveriza pe
corp şi pe haine, m-a transformat, în scurt timp, într-o
parfumerie ambulantă. Mirosurile pe care le emanam din
abundenţă nu au putut trece neobservate. O vânzătoare, tinerică
şi frumuşică, observând gestul meu, m-a apostrofat din cap, a
reproş. Puţin ruşinată de comportamentul avut, mă strecor spre
ieşire şi mă amestec printre ceilalţi călători.
Într-o librărie, răsfoiesc câteva reviste fără să mă mai
ating, însă, de volumele de pe raft (beletristică, ştiinţă, istorie,
politologie, sciente-fischer, thriller, aventură etc.). Continui
plimbarea, prin tumultul de pasageri grăbiţi. La un bar
întâlnesc câţiva membrii ai grupului care-şi beau dezinvolt
cafeaua şi paharul de Pepsi-Cola. Le fac semn cu mâna
zâmbind şi mă opresc în faţa unei tabele electronice cu
indicativul zborurilor. Cum timpul escalei se apropie de sfârşit,
grăbesc pasul spre poarta de îmbarcare. Prezint paşaportul şi
biletul de transport aerian la ghişeu. Doi funcţionari în
uniformă, rigizi, verifică cu atenţie documentele. Fără să scoată
un sunet, îmi înapoiază paşaportul şi-mi face semn să înaintez.
Respir uşurată. Doamne-ajută !

67
 În aeronava continuă vânzoleala, vociferările privind
plasarea bagajelor de mână, ocuparea locurilor. Pasagerilor de
la Business class li se oferă un confort sporit, de la scaunele din
piele spaţioase, meniu, băuturi, atenţie din partea personalului.
La urcare în avion sunt întâmpinaţi cu un pahar cu şampanie
franţuzească! Eh! Eh! Asta e !!! La ora 10:15, cu zborul LH
758, decolăm, în condiţii normale meteo, spre India/ Chennai.
Pentru scurt timp, prin hubloul avionului zărim vârfuri
montane, fluvii şerpuitoare, câmpii şi păduri înverzite, unele
aşezări... Apoi suntem învăluiţi de ceaţă şi contururile se pierd
în zare. Desprinşi de pământ, plutim parcă într-un alt spaţiu,
printre nori clăbuciţi şi raze de soare, într-un miraj al zeilor.
Şi deşi am călătorit cu avionul de zeci de ori, în ultimele
decenii, nu-mi pot ascunde uimirea şi plăcerea unui muritor de
a fi pe bune „cu capul în nori” !!!
Prima oră s-a scurs în visare, neîndrăznind să profanăm
sacralitatea clipei. Dar celelalte care au urmat au devenit
împovărătoare pentru lipsa de acţiune. Frunzăresc un ghid
informativ, câteva reviste de modă, un ziar. Cu căştile la urechi
deschid tableta şi mă opresc la un film de acţiune nord-
american cu actori cunoscuţi. Butonez în continuare, oscilând
între un concert de muzică rock sau unul simfonic. Din când în
când, urmăresc pe ecran traseul şi poziţia aeronavei. Suntem
abia la jumătatea distanţei parcurse.
Servirea prânzului rupe monotonia şi aduce o anumită
agitaţie printre pasageri. Meniul variat oferă posibilitatea de a
alege între produse animaliere şi peşte, legume soté sau fierte,
brânzeturi, desert şi băuturi răcoritoare. Ceaiul şi cafeaua sunt
la discreţie. În anumite împrejurări, se pot servi, în cantităţi
mici, şi băuturi alcoolice: vin, whisky, votcă, brandy, martini,
şampanie. De obicei, însă, băuturile alcoolice se servesc contra
cost, în dolari sau euro, ca şi cartuşele de ţigări sau
parfumurile.

68
 Vecinul de scaun, un domn măsliniu la faţă, în ţinută
îngrijită, occidentală, mă întreabă discret, ce destinaţie are
călătoria. I-am răspuns cu o anumită mândrie în glas: „India de
Sud !”. Apoi, nu ştiu din ce motiv anume, m-am trezit
povestindu-i depre primul meu contact cu India şi cu alte ţări,
despre volumele redactate, printre care Nemurirea Mogulului.
A dat aprobator din cap, în mod evident, plăcut surprins...
Din una într-alta, ajungem şi la probleme politice,
globalizare, religie, sport chiar unele referitoare la statutul
social şi profesional. Studiase, cu ani în urmă, la Oxford, în
Marea Britanie, şi era familiarizat cu standardele europene.
Acum, deţinea o afacere prosperă, împreună cu fiii săi, în
domeniul industriei electronice la Chennai.
Mă uit la ceas. Mai e de mers ! Mă întind comod în
scaun şi adorm în scurt timp. Mă trezesc la zumzetul
pasagerilor. E noapte şi nu se vede nimic sub noi. Urmăresc
curioasă traseul pe ecran. Oh, oh ! Suntem pe teritoriul Indiei,
deasupra Podişului Deccan, al Gaţilor, a Gangelui.Dacă ar fi
fost dimineaţă, sub vatră uriaşă de culoare trandafirie a
soarelui, am fi zărit şerpuirile fluviului sfânt, un gâlgâit de apă
în care lumina se spintecă în nuanţe de unde şi vâltorile
răsucesc milioane de suflete într-o formă lichidă. Îmi imaginez
că aburii Gangelui se ridică încet, o răsuflare cu limbi
tremurate de vâltorile sinilii, şi malurile, în orice gamă de
irizare le îmbracă lumina, nu cunosc decât chipul verdelui crud.
Imaginaţie romantică ! E abia miezul nopţii indiene ! Din
difuzor ni se anunţă că în câteva minute încep operaţiunile în
vederea aterizării. Stewardesele trec grăbite printre rândurile de
scaune pentru a urmări centurile de siguranţă şi închiderea
telefoanelor mobile. După câteva viraje în aer şi la sol,
aeronava Companiei Lufthansa aterizează cu succes pe
modernul Aeroport Internaţional din Chennai.
Deşi este târziu, în interiorul aeroportului continuă
forfota călătorilor în faţa ghişeilor pentru controlul

69
paşapoartelor şi a vizei de intrare. Un funcţionar cu faţa
tuciurie, mărunţel, în uniformă, face un semn abia perceptibil
să mă apropii. Mă fixează cu privirea ageră din cap până în
picioare, preia paşaportul şi-l deschide tacticos. Se uită la
datele personale, la fotografie, întoarce încă o filă la viza de
şedere în India, apoi accesează datele pe calculator. În sfârşit,
pune ştampila şi cu un aer plictisit îmi înapoiază documentul.
În ultimii ani, s-au intensificat măsurile antitero, de
aceea se solicită luarea amprentelor de la degete şi retină.
Întrucât eram a doua oară în India şi testul acesta îl făcusem,
am fost scutită de această formalitate. Respir uşurată ! Primul
pas a fost făcut ! Ce urmează, vom vedea . Filtrul bagajelor
de mână şi persoane. Mi se cere să scot pălăria de pe cap,
pantofii din picioare şi ceasul şi brăţările de la mână. Totul
pare în regulă. Continui mersul, conform indicatoarelor, prin
coridoare lungi, scări rulante, până la sala de preluare a
bagajelor mari. Cât timp mai sporovăim despre călătorie şi
programul vizitei noastre, pe banda rulantă încep să sosescă
zeci de valize, de diferite dimensiuni şi culori, aduse din cala
avionului. Călătorii se agită, dau din mâini, se înghiontesc să
ajungă în faţă, să-şi recupereze trollerele. Din repezeală, se mai
întâmplă încurcături dublate de alte vociferări.
Standurile încărcate cu pliante, broşuri, reviste,
buticurile cu ţesături fine, brocaturi, parfumuri orientale,
obiecte de artizanat, ca şi posterile publicitare, deosebit de
colorate şi pitoreşti din saloanele şi holurile aeroportului, te
invită să poposeşti mai mult timp în oraşul „miracolelor”,
cu impresionante comori de artă: temple magnifice ce-şii
poartă seculara existenţă alături de clădiri moderne din
perioada colonială şi mai ales explozibila arhitectură futuristă
a Mileniului III.
În salonul de primire suntem întâmpinaţi cu multă
jovialitate de ghidul local, un bărbat trecut de prima tinereţe,
în pantaloni negri de stofă şi cămaşă portocalie cu mânecă

70
scurtă, care ne adresează un „Swagat” călduros. Cu multă
amabilitate, ne invită să-l urmăm în afara incintei aeroportului,
până la microbusul staţionat în parcare.
Cel mai rapid şi eficient mijloc de transport este metroul
suspendat care face legătura dintre aeroport şi metropola
Chennai. Şiruri de autoturisme, taxiuri strident colorate,
claxonează haotic, în agitaţia generală. Se intră, se iese din
aeroport într-un tumult gălăgios, strigăte, înjurături, hohote de
râs. Totul pare în firea lucrurilor, aici !
Contactul cu temperatura zăbuşitoare de afară, ne pun
plămânii la grea încercare, după sistemul de aclimatizare din
aeronavă. Tragem de mai multe ori aer în piept şi ne urcăm
grăbiţi în microbuzul care demarează în viteză spre Chennai.
La lumina farurilor se văd şiruri de palmieri ce-şi foşnesc
ramurile într-o plecăciune de „Bun venit”!
Prezenţa suburbiilor sărăcăcioase şi slab iluminate ne
atenţionează că suntem deja în metropola Chennai. Străbatem
în grabă bulevarde largi, trecem pe lângă edificii politico-
administrative şi ansambluri social-culturale, frapaţi de
multitudinea firmelor multicolore, pitoresc concepute, pe lângă
grupuri răsleţe de tineri gălăgioşi ce mai pot fi văzuţi la
această oră târzie, trecând în viteză demenţială pe motociclete,
fără să respecte nicio regulă de circulaţie. Luminile blocurilor,
în mare parte, sunt stinse, semn că locatarii se odihnesc câteva
ore înainte de a porni la serviciu în dimineaţa următoare.
După 20 de minute, şoferul frânează brusc şi microbusul
opreşte în faţa Hotelului Raintree Anna Salai 5*. Doi hamali
tineri, în uniforma, preiau bagajele şi cu eforturi vizibile urcă
pe scări până în holul central al hotelului.
Completăm formularul cu datele personale şi însoţit de
paşaport îl înmânăm funcţionarului de la biroul de recepţie.
Acesta, tacticos, priveşte cu atenţie fiecare persoană în parte,
parcă temându-se de posibilitatea strecurării unui terorist sau
spion. Sper să nu fiu cofundată cu celebra Mata Harri ?! Şi

71
minutele trec, trec... În liniştea care domneşte peste tot, se mai
aud frânturi de conversaţie între câţiva membri ai grupului.
Unii cu feţe somnoroase şi trupuri transpirate de căldură stau
trântiţi în dezordine pe fotoliile de piele din hol. Deodată, se
aude glasul ghidului indian care citeşte rar de pe o hârtie
imprimată numele şi prenumele fiecăruia şi ne înmânează
cheile de la camere. Ca prin minune atmosfera se înviorează şi
forfota se reaprinde la urcarea în lift. Nici aici, nu se poartă
politeţurile şi priorităţile ! Ce mai, suntem români consecvenţi !
Nu-i aşa !!! Şi când mă gândesc că în grup erau numai fiţoşi cu
firme, afaceri imobiliare, doctori, universitari!!!
Hamalii urmează să ne aducă bagajele la camere. Un
ciocănit uşor şi capul unui tânăr angajat se profilează prin uşa
întredeschisă cu bagajele mele. Îi întind trei euro bacşiş, îmi
mulţumeşte zâmbind şiret şi dispare într-o clipă. Împing
trollerul într-un colţ al camerei şi cu un ultim efort, scot
pijamaua albastră din mătase chinezească, fac un duş rece şi
plonjez în aşternuturile moi ale patului.
Colega îşi desface trollerul mare, de culoare roz şi cu
multă migală îşi scoate hainele pe care le pune pe umeraşe în
dulap. Se mai învârte prin cameră, pe la baie, fumează un Kent
pe balcon, trage draperiile de la ferestre şi în sfârşit se
hotărăşte să se culce. În scurt timp, se aud şuierăturile
respiraţiei sale îngreuiate. Mă apucă nervii ! Doamne, de ce nu
am adormit mai repede ?! Tuşesc de două ori semnificativ !
Nu se întâmplă nimic ! Trecând peste orice manieră, mă
apropii de patul ei şi o clatin puţin. Deschide buimăcită un
ochi şi mă întreabă ce-i ? Apoi se întoarce tacticos cu spatele
la mine. Pentru moment totul este OK! Orologiul din perete
indică ora două ... Trebuie să dorm... Ochii mi se împăinjenesc
de oboseala acestei călătorii prelungite. Număr până la 50, şi
spun o rugăciune. O repet... Adorm, într-un târziu.

72
 CHENNAI À LA CARTE

Zorii trandafirii încep să înroşească orizontul, alungând

negreaţa de pe cer. Telefonul, programat de la recepţie, sună
strident şi prelungit scularea. Of !!! Este greu să deschid ochii
şi să mă desmeticesc. Mai trag de timp, punând pierna peste
cap. Dar totul este în zadar. În camerele alăturate, pe hol, a
început forfota dimineţii. După un scurt ritual în baie, pun un
tricou peste pantalonii albi din pânză topită şi cobor. La
restaurant agitaţia este în floare. Sistemul de bufet suedez
permite fiecăruia să-şi pună în farfurie ce vrea şi în cantitatea
dorită. Totul este deosebit de apetisant şi îmbelşugat (produse
fine de patiserie, lactate, brânzeturi, mezeluri, ouă, orez,
macaroane, salate, fructe, sucuri, ceai, cafea etc.). Rotesc
privirea pofticioasă către aceste delicatesuri, dar raţiunea îmi
spune să mă opresc. Mă limitez la un pahar de iaurt, un
croisant şi o banană. De ! Silueta se păstrează cu sacrificii, îmi
spune o colegă durdulie, după ce îngrămădise pe farfurie câteva
felii de caşcaval, două ouă prăjite, o pereche de crenvuşti
aburinzi, două brioşe şi o ceaşcă mare de lapte cu cereale. Nu
răspund ironiilor compatrioatei mele şi pentru a nu fi ispitită
de mirosurile îmbietoare, mă retrag în holul hotelului, plin de
turişti care aşteaptă tradiţionalul tur de oraş. Răsfoiesc câteva
pliante cu principalele obiective de vizitat ale localităţii. Totul
pare seducător. Aştept cu nerăbdare începutul noii aventuri
indiene ! Deşi am venit în grup, ştiu că-mi voi petrece timpul
alergând singură în afara programului...
Deasupra efervescenţei şi aglomeraţiei tipice oraşelor
orientale, Chennai, ni se descoperă ca una dintre delicatele
piese ale mozaicului urban indian. Coastele de pe ambele părţi

73
ale subcontinentului oferă un decor minunat, însă Coromandel
are un parfum deosebit, atât sub soarele torid al zilei, dar şi
noaptea sub cerul spuzit de stele.
Numele de Chennai vine de la Chennapattinam sau
după alte opinii de la Templul Chennai Kesava Perumal,
construit de localnicii chenni din regiunea Tamil. Această
regiune bogată a cunoscut o importantă dezvoltare în timpul
dinastiilor Pallava, Chera, Chola, Pandya şi Vijayanagara.
Înflorirea regatui hindus Vijayanagara, lângă Hampi (Maisur)
a durat două secole (1336-1565), atingând apogeul sub
Krishnadevaraya (1509-1530)1. Fără a se vorbi de o renaştere,
aceşti regi au depus toate eforturile pentru a regrupa energiile
şi resursele ţării, devenind centrul sudic al literaturii şi culturii
indiene.
La începutul secolului al XVI-lea, teritoriul a fost
ocupat de portughezi care au construit un port São Tomé, după
numele Apostolului Toma, şi o biserică Madre de Deus (1575),
de unde a derivat numele localităţii de Madera sau Madra. Un
secol mai târziu, englezii iau în stăpânire regiunea Tamil
(1612) şi ridică Fortul St.George (1640) pentru a face faţă
deselor atacuri ale flotei franceze. Localitatea Madraspatlinan
se va dezvolta în jurul acestui fort ca un important centru
administrativ, naval, militar, economic al Companiei Indiilor
de Est şi a dominaţiei coloniale britanice în India. Majoritatea
mărfurilor comercializate treceau prin Madras care se va
menţine ca principal punct de influenţă al Imperiului Britanic
în India până în 1772, când locul său este luat de Calcutta.
În 1746, Fortul St.George şi localitatea cad în mâinile
flotei şi armatei franceze. Generalul britanic, Robert Clive, îi
înfrânge pe francezi la Arcot, după cinci ani, şi pune capăt
influenţei franceze în Madras2.

1
Enciclopedie de istorie a lumii, p. 264-265.
2
Marea istorie ilustrată a lumi. Începutul perioadei moderne, p. 71/321.

74
 Dispunând de o serie de facilităţi politice şi militare,
acordate de parlamentul britanic, Compania a prosperat,
operând de la bazele sale din Calcutta, Madras, Bombay3. Tot
aici şi-au concentrat atenţia misionarii catolici, Madras-ul
devenind un centru al catolicismului în India.
După independenţa Indiei (1947), Madras-ul devine
capitala statului Tamil Nadu (1969) şi revine la vechea
denumire de Chennai (1996).
Având experienţa altei călătorii în regiunile nordice şi
centrale ale Indiei, am hotărât să hoinăresc după bunul meu
plac prin oraşul emblematic. Minute în şir privesc pitorescul
străzii, iureşul neîntrerupt al mijloacelor de transport, de la cele
ultra moderne, la adevărate improvizaţii poluante, vopsite pe
din afară în culori vii, cu desene, reclame atractive, ce se
deplasează sfidând cele mai elementare reguli. Autobusul etajat
este un mod preferat de a călători în timpul musonului.
Nu numai pe acoperişul trenurilor se circulă fără bilet,
ci mai des pe autobuse, fără temere de accident. La stop,
majoritatea conducătorilor auto îşi opresc motoarele, stârnind
zeci de proteste. Printre maşinile oprite în trafic circulă
cerşetori, motociclete Buffet sau Tempo răguşite, motociclete
Haeley –Davidson transformate în taxiuri pentru 12 persoane,
autobuse de mare viteză Redline vopsite în albastru care au
secerat zeci de trecători imprudenţi. Ricşele auto, în culori
negru cu galben, sunt foarte gălăgioase.
Perioada de vârf este dimineaţa când zeci de mii de
oameni se grăbesc spre locurile de muncă din zonele centrale
sau din suburbii. Chennai dispune, în prezent, de o economie
modernă în domeniul industriei de automobile (30% din
potenţialul naţional în acest domeniu şi 35% la componente
industriale) colaborând cu companii internaţionale de resort
(Hyundai, Ford, BMW, Mitsubishi, Kamatsu, Nissan ş.a.), cu
corporaţii electronice multinaţionale (Delt, Nokia, Motorola,
3
Enciclopedia lumii în date , p. 119

75
Samsung), instituţii bancare (World Bank, HSBC, Citi Bank
etc.). Prin portul Chennai se exportă 14% din totalul de
software ale Indiei, fiind astfel al doilea exportator indian la
acest produs.
Continui plimbarea prin galerii de artă, centre
comerciale, buticuri etc. Femei în sariu tradiţional, pline de
vivacitate şi frumuseţe, trec grăbite pe lângă mine. Mă
fascinează zâmbetul larg, privirea senină, călduroasă, sinceră,
prietenoasă, indiferent de problemele pe care le-ar avea. Ele
poartă multe bijuterii pe stradă, în mijloacele de transport
supraaglomerate, la festivităţi religioase, fără să se teamă că ar
putea fi jefuite.
Ultimele decenii au adus schimbări majore privind
statutul femeilor în societate. Nu mai miră pe nimeni prezenţa
femeilor în birouri, fabrici, mijloace de transport, restaurante,
peste tot. Femei conduc fundaţii, puncte sociale şi unele au,
chiar, propriile afaceri. Ca pretutindeni, cele mai multe femei
se întâlnesc în educaţie şi sănătate şi mai puţin în alte domenii,
mai ales în politică.
Există tendinţe de atragere a femeii în producţia de
consum: vestimentaţie, cosmetice şi parfumerie, concursuri de
modă, concursuri de frumuseţe. Frumuseţea femeilor indiene
este testată prin locurile obţinute de Miss Univers sau Miss
World. Se încurajează noi profesii feminine de manechin şi
actriţe. Moda indiană câştigă tot mai mult pe piaţa internă4 şi
internaţională, datorită fanteziei creatoare a designerilor, a

4
Show-uri, privind lansarea unor colecţii de modă, mult mediatizate, se
organizează în capitala New Delhi şi în marile oraşe: Mumbai, Calcutta,
Chennai, folosindu-se moştenirea tradiţiei vestimentare indiene, cu obiecte
lucrate de mână, în culori calde şi cu motive elaborate. Dintre cei mai
renumiţi designeri pot fi amintiţi Aahish, Viral, Vikrant şi mai tinerii
Urveshi Kdur, Anapama Dayal. Designerul Sabyrsoski Mukherjee aduce pe
podium culoarea şi bogăţia tradiţională, cu piese din catifea, mătase,
organze, brocat, şifon, georgette (vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea
mogulului, p. 136- 138).

76
calităţii materialelor şi nu în ultimul rând a prezentatoarelor.
Sariu cu broderii elaborate artistic, fustele lehenga, bluze scurte
„cholis”, eşarfe sau şaluri. Femeile, în special musulmane,
folosesc salwar kamiz-ul o tunică purtată peste un pantalon
pijama larg. Piaţa modei din India atrage atenţia clienţilor
străini, cu tendinţa de achiziţionare a unor vestimentaţii şi chiar
prelucrarea după modelul occidental.
Curiozitatea de a vedea şi părţi din zonele periferice,
mă îndeamnă să aleg un traseu mai îndepărtat cu autobusul,
deşi plana suspiciunea unui incident neplăcut. Aceste cartiere
nu figurează în harta localităţii ca obiective turistice. Chennai,
ca oriunde pe cuprinsul Indiei, este un oraş al contrastelor: o
pătură de elită, un grup de bogaţi, o majoritate periferică la
limita subzistenţei, dar şi o clasă de mijloc puternică, aflată în
fruntea schimbărilor.
Cealaltă faţă a megalopolisului o reprezintă rata mare a
şomajului, a infracţiunilor, creşterea terorismului ultranaţiona-
list. Cartierele sunt sărăcăcioase şi supraaglomerate, ca
pretutindeni în India, cu locuinţe improvizate din table şi
cartoane, alţii folosesc direct trotuarul marilor bulevarde,
parcuri, ganguri întunecoase, locuinţe insalubre, cu una, două
încăperi, lipsite de cele mai modeste condiţii higienice, cu
stradele înguste, întortocheate, prăfuite sau noroioase, în
perioada musonului, slab luminate, supraaglomerate, unde îşi
duc traiul familii întregi, cu mulţi copii, în mizerie şi
promiscuitate, subnutriţie, analfabetism, cu o rată crescută de
boli, mortalitate infantilă, criminalitate, conflicte etnice,
provocări naţionalist – extremiste, bigotism religios. Fiecare
individ încearcă să supravieţuiască într-un anumit mod:
comisionari, vânzători ambulanţi, artizani, proprietari de ricşe,
negustori, funcţionari, saltimbaci, fachiri, îmblânzitori de
cobre, hoţi de buzunare etc.

77
 În ultimul deceniu au avut loc numeroase revolte ale
hinduşilor şi musulmanilor, atentate cu bombe ce au provocat
sute de morţi şi răniţi, importante pagube materiale.
Dincolo de zona centrală sistematizată, aerisită, cu
instituţii administrative, social - culturale, lanţuri hoteliere,
restaurante, baruri moderne, centre comerciale, mall-uri,
grădini, parcuri, se menţine oraşul medieval, cu străduţe
înguste, case insalubre, prăvălii înghesuite, comerţ stradal. O
lume plină de angoase, ciudăţenii, desprinsă, parcă, dintr-o altă
epocă.
Sporul crescând de populaţie, în mare parte venită din
mediul rural şi care asaltează periferiile, determină o cerere
enormă pentru băuturi răcoritoare, gustări şi fast-food-uri.
Acest lucru a permis dezvoltarea comerţului cu produse
alimentare, preparate şi semipreparate, în mici restaurante,
chioşcuri, tarabe etc. Pe străduţe şi pieţe se înlănţuie aceleaşi
tipuri de prăvălii, puţin confortabile, cu galantar pentru
expunerea produselor şi două - trei mese pentru deservire. Se
pot comanda gustări şi mâncăruri ieftine şi gustoase, cu sosuri
dulci sau picante, de la celebrul frankie (ruladă cu ou şi carne),
vada sambar ori biryani, cu rafinamente vegetale preparate în
tingiri de aramă, direct în faţa solicitantului, la o plită electrică
sau aragaz Vânzătorul, cu o privire şireată, unge cu toate
licorile şi aromele frunzele de betel în straturi meşteşugite şi
presară prafuri pe care le combină din puzderia cutiilor din
rafturi cu o iuţeală de prestidigitator.
Combinarea mirodeniilor5 şi ingredientelor reprezintă o
adevărată artă în bucătăria indiană fără a altera valoarea
nutritivă a produsului finit. Varietatea de mâncăruri este şi în
funcţie de regiuni: mâncare mongolă cu influenţe persane în

5
India dispune de cel puţin douăzeci de condimente dintre care cele mai
cunoscute în întreaga lume sunt: piperul, şofranul, ghimbirul, coriandrul,
rodendronul, nucşoara ş.a.

78
Agra; musulmană, preponderentă în nordul şi vestul Indiei6;
mâncăruri dulci, vegetariene, în Ahmedbad7; amestecurile
indo-portugheze în Gōa; bogat aromate în Tamil Nadu.
Mirodeniile indiene sunt considerate adevărate minuni,
majoritatea nutriţioniştilor actuali vorbesc tot mai mult de
efectele benefice ale acestora, surse bogate de fitochimicale,
micşorând riscul bolilor cronice (cancerul, bolile cardio-
vasculare ş.a.)8.
Bazare înşirate pe trotuar oferă tot felul de mărfuri, de o
mare varietate, dar de calitate îndoielnică: oglinzi, piepteni,
clame, ace, nasturi, bricege, cuţite, pipe, fluiere de tablă,
papuci, statuete de zei din gips sau bronz, cu două, patru, şase
şi opt mâini, Shiva, distrugătorul, îndrăgitul Ganesha, zeul
fertilităţii şi a reuşitei în afaceri, cu trompa mai mare sau mai
mică, horoscoape, beţişoare de santal şi jasmin, astrolabe,
brăţări de bronz, de aluminiu, de plastic, cercei de toate

6
Influenţa musulmană se resimte în regiunile de nord şi vestice, evidentă în
prepararea kebabului şi roti. Celebre sunt: puiul tanduri, sikg, boti, barra
kebab. Printre roti se numără nan-ul cu formă alungită, roti tanduri, paratha
tanduri. Influenţa persană nu este mai prejos, cu sosurile sale savuroase din
dahi, smântână şi nuci zdrobite. Se adaugă korma şi nargisi kofta (chiftele
modelate în jurul unui ou fiert tare, dasanda sau fripturile de oaie gătite cu
sos de migdale, biriyani, o fiertură cu orez şi carne de miel sau pui aşezate
în straturi. Mâncarea musulmană din Kashimir, plină cu nuci şi fructe
uscate, halim, carne de oaie cu grâu, gaushtaba -chifteluţe cu iaurt, rogan
josh (miel prăjit) ş.a. ( vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, op.cit., p. 141- 145).
7
În Gujarat, făina de năut se foloseşte pentru prepararea pâinii, dar şi în
compoziţia mai multor feluri de mâncare. Kadi se face din brânză dulce,
năut şi mirodenii.
8
Menta este bogată în clor şi fluor şi luată împreună cu vitamina E ajută la
purificarea sângelui. Chimenul măreşte lactaţia femeilor care alăptează.
Piperul negru, ardeiul iute, ghimbirul, usturoiul este folositor în anumite
doze pentru probleme respiratorii şi a sinusurilor, pentru slăbirea femeilor
supraponderale. Scorţişoara şi schinduful contribuie la micşorarea
glicemiei, ajută la tratarea diabetului, reduce colesterolul (ibidem, p.141-
142).

79
formele, lungimile, greutăţile de urechi sau nas, vase de gătit
etc.
În India, mai mult decât în alte părţi orientale, străzile
sunt invadate de o mare diversitate de mijloace de transport,
de la motociclete, motorete, taxiuri, maşini la tuk-tuk-uri tip
bicicletă (tricicletă cu loc pentru două persoane în spate), auto
(vehicul motorizat, cu trei roţi) şi mai rar ricşe manuale.
Tabloul în sine stârneşte curiozitatea şi zâmbetul vizitatorului
occidental, dar pentru localnici rămâne un mod de a-şi întreţine
familia.
Mi-am amintit de o întâmplare la Varanasi cu o ricşă
tradiţională. Am făcut semn cu mâna şi o ricşă a „parcat” la
picioarele mele, pe marginea trotuarului. După ce m-am aşezat
comod pe băncuţa din spate, acoperită cu o pânză colorată,
bărbatul icnind, cu toţi muşchii braţelor încordaţi, puse
pitorescul „vehicul” în mişcare. Alerga cu paşi mărunţi,
sacadaţi prin îmbulzeala stradală pentru a menţine echilibru
ricşei şi a masca efortul fizic deosebit. Venele de la gât se
congestionase ameninţător şi picuri de sudoare se prelungeau
pe frunte. Încerca să evite gropile şi denivelările de teren, dar
totul părea munca legendarului Sisif. Dau să cobor, dar
privirea bărbatului mă imploră să rămân. Mă consolez în gând,
considerând că cele 50 kg ale mele nu constituiau o povară
atât de mare. Dar, Doamne, ce te faci cu o damă dolofană sau
cu un grăsan supraponderal? Îmi închipui că aceştia nu urcă
de teama desamblării vehiculului improvizat ! Dar cine ştie ce-i
în mintea omului !!! Am plătit cinci dolari până la destinaţie,
intrarea în marele templu. Mi-a mulţumit, făcând o plecăciune
cu capul în jos şi palmele lipite, şi în câteva clipe a dispărut
printre străduţele întortochiate, în speranţa găsirii unui alt
excentric care să prefere un astfel de mijloc de transport.
Problema cea mai gravă o reprezintă miile de
motociclete care trec în mare viteză, sfidând circulaţia normală
şi pericolul accidentării. Semafoare funcţionează în zonele

80
centrale ale marile oraşe, în rest domneşte puterea forţei şi a
riscului. Curios lucru, în această atmosferă incendiară nu ştii
de ce să te fereşti mai întâi, de o motocicletă, o maşină sau de
o vacă care traversează tacticos strada indiferentă de blocarea
circulaţiei. Vaci circulând în voie ziua şi rumegând resturi de
mâncare de la tomberoane sau chiar pungi de plastic, seara,
dormitând pe un maldăr de gunoaie, am văzut cu zecile în
oraşele mai mici, pe lângă lăcaşurile de cult. Văzându-mă cu o
banană în mână, o sacrală patrupedă s-a apropiat de mine
ridicând ochii negri rugători. Nu am rezistat privirii şi i-am
întins fructul dorit. După ce l-a molfăit cu vădită plăcere, ca o
adevărată vedetă a acceptat să pozeze, după care a continuat
agale plimbarea printre tarabe...
La începutul Epocii Vedelor, vaca era prezentă printre
cele cinci victime demne de a fi jertfite în timpul solemnelor
ritualuri sacrificiale. La fel produsele obţinute de la vacă erau
considerate ofranda rituală clasică, numită idā9. Cu timpul
arienii fac din vacă simbolul Cuvântului vedic (vāc), nimeni
altul decât brahman, de aceea a ucide o vacă este totuna cu a
ucide un brahman, faptă considerată un păcat capital. Cultul
vacii este strâns legat de acela al zeului Krishna, „apărătorul
vacilor”, iubitul păstoriţelor (gopi)10, dar şi de arhitectura
hinduistă11. Pentru occidentali pare de neînchipuit că în
Mileniul al III-lea se mai păstrează această tradiţie12.

9
Vezi K.P. Potdar, Sacrifice in the Rig-Veda, Bombay, 1953.
10
Krishna şi-a petrecut copilăria într-un sat numit Gokula („staul”), în
apropiere de Mathura, muntele se numeşte Govardhana („Acolo unde
prosperă vacile”). În mitologia hindusă există un cer a lui Krishna numit
goloka („lumea vacilor”). Intrarea în secta vaişnavită Nimbārka se face
după pronunţarea formulei sacre de iniţiere, gopāla-māntra: „Glorie lui
Krishna, Govinda, cel iubit de păstoriţe” (vezi G. Clementin- Ojha, La
Divinité conquise. Carrière d’une sainte, Nanterre Sociètè d’Ethnologie,
1990, p.178).
11
„La ora actuală, inviolabilitatea vacii este, în India, un subiect de discuţie,
de interpretare, de presiune politică, de igienă publică şi de dezvoltare a

81
 Mă simt obosită şi picioarele nu mă mai ţin. Pentru a
rămâne în atmosfera tradiţională, îmi propun un popas mai
îndelungat la templul Karpagambal Kapaleeswarar, impunător
edificiu din secolul al VII-lea, dedicat zeiţei Parvathi. După ce
trec de impunătoarele gopuram, turnuri de la intrare, înalte,
piramidale, cu remarcabile basoreliefuri având în prim plan
zeităţile preferate, Shiva şi Parvathi, pătrund în spaţioasa curte
pavată a templului. Las încălţările la locul indicat şi cu tălpile
goale urc repede treptele încinse de soare, mă strecor printre
coloanele masive cu capiteluri originale şi continui să observ
îndeaproape dispunerea camerelor din interior. Deasupra sălii
de oficiere, în formă de pătrat, şi lipit turnul, sikhara, care
surplombează cella, se găseşte un fronton, gavākşa, ochiul de
bou simbolizând aici soarele, îndreptat spre răsărit.
În templu atmosfera este respirabilă, doar 30oC, iar
contactul piciorelor pe pavamentul rece îmi redă starea de
bine. Mă foiesc, mă răsucesc, cu privirea spre tavan. Simt că
mi se taie răsuflarea. Nu ştiu ce să admir mai întâi,
dimensiunile construcţiei, originalitatea şi eleganţa formelor
arhitecturale, statuile masive din cupru aurit, bogat împodobite
cu pietre scumpe, ghirlande de flori, mirosul puternic învăluit
în fum de tămâe, smirnă, santal şi alte răşinoase, pavamentele
acoperite cu covoare etc. Templul devine treptat şi pentru mine
un loc fascinant de observaţie şi interacţiune cu cei din jur,
uniţi în spiritualitate. Se pregăteşte o ceremonie specială în

economiei naţionale”(W. Norman Brown, La cache sacrée dans la religion

hindoue, Annales ESC, 19, 1964, p. 662).
12
Expresia „vacă sacră” reprezintă o desemnare convenţională şi confuză:
convenţională, deoarece include atât taurul, cât şi femela, şi confuză,
deoarece cultul vacii, care se extinde şi asupra zebului cu pielea
strălucitoare, exclude bivolii care, din cauza culorii lor întunecate, îşi atrag
un simbolism malefic. Durgā, zeiţa care restabileşte ordinea în lume, ucide,
nu întâmplător, un bivol, faptă de la care i se trage unul dintre nume:
Mahişāsura- Mardini (Ucigaşa demonului Bivol).

82
interiorul templului la care au voie să participe doar
credincioşii şi preoţii brahmani.
După minute în şir de revelaţie, păşesc timid spre ieşire.
Îmi recuperez sandalele şi reintru în tumultul străzii. O goană
nebună, îmbulzeală sufocantă de pietoni, de toate vârstele şi
starea socială, cerşetori, vagabonzi, câini, pisici, vaci „sfinte”,
vânzători ambulanţi, mijloace de transport etc. O aiureală de
nedescris. Motocicletele claxonând trec într-un dute-vino
demenţial, conduse te tineri exaltaţi şi gălăgioşi. O clipă de
neatenţie îţi poate fi fatală ! Dar nimeni nu se sinchiseşte de
viaţa celuilalt ! După cum hotărăsc, zeii !!!
Mă uit la ceas. Oh !!! Este trecut de ora 15.00 şi mă
grăbesc să reîntâlnesc grupul pentru vizitarea celebrei fortăreţe
St.George. Simpaticul nostru ghid demonstrează nu numai
cunoştinţe solide de istoria religiei, istoria artelor, geografie,
economie, politică, dar are un glas deosebit de cald şi o privire
ageră. Până la sosirea ghidului român întreaga responsabilitate
a grupului se află pe umerii săi. La urcatul sau coborâtul din
autocar, la hotel, la intrarea sau ieşirea din obiectivele turistice
vizitate, ne numără, ca să fie convins că suntem toţi. Îmi
zâmbeşte cu căldură când mă vede sosind. Ne înmânează
biletul şi intrăm în curtea cetăţii.
Fiind zonă protejată militar, în fort nu este permis să
intri cu rucsac, plasă, geantă etc. Este o măsură de precauţie
întâlnită şi la alte obiective istorice şi culturale din diferitele
colţuri ale lumii, precum graţiosul Taj Mahal, necropola vestită
a mogulilor indieni sau de grandiosul Perssepolis al
ahemenizilor iranieni. Pentru aparatul foto sau cameră plătim
50 de rupii. Fără niciun comentariu, lăsăm toate bagajele în
maşină, trecem prin filtru şi înaintăm în ordine după ghid. Sunt
numeroase grupuri de turişti, îndeosebi occidentali, care
aşteaptă ora la care este programat circuitul, pentru a nu se
produce îmbulzeală.

83
 Ghidul, într-o engleză impecabilă, ne povesteşte cu
căldură despre istoria tumultoasă a localităţii care a evoluat în
jurul acestui important obiectiv strategic.
Fortul St.George, impunător ansamblu arhitectural, a
fost construit de englezi la mijlocul secolului al XVII-lea
(1640), pentru a rezista deselor atacuri ale forţelor indiene şi
franceze. După o scurtă ocupaţie franceză (1746-1751),
generalul Robert Clive, victorios în bătălia de la Arcot,
restabileşte autoritatea britanică.
Ne atrag atenţia fortificaţiile masive, cu turnuri de
apărare crenelate şi scări interioare, curtea centrală pentru
instrucţie şi raport a trupelor, depozitele de alimente şi muniţii,
sediul comandamentului militar şi civil, diverse locuinţe etc.
Casa Guvernatorului şi celebra Sala a Banchetelor
(Rajaji Hall) sunt realizate în stil clasic european, cu coloane
şi frize dorice, corintice şi toscane. Poposim mai mult timp în
această încăperea deosebit de elegantă ce emană o pronunţată
atmosfera colonială Mobilierul, porţelanurile chinezeşti,
tablourile impunătoare, draperiile bogate din atlas şi catifea,
candelabrele şi lustrele de cristal, totul emană rafinament.
Încerc să-mi imaginez o recepţie dată de guvernator, cu
invitaţi din metropolă, funcţionari ai Campaniei Indiilor de
Est, ofiţeri în rang înalt şi familiile acestora, prelaţi anglicani
şi romano-catolici, exponenţi ai protipendadei locale etc.
Conversaţii ardente privind prospecţiuni economice în zonă,
noi sfere de influenţă britanică în India şi Oceanul Indian,
strategii militare, negocieri diplomatice, comerţ rentabil,
relaţiile cu nobilimea locală etc. Urmau cinele fastuoase cu
delicatesuri bine condimentate din carne sau peşte, stropite cu
vinuri de calitate, dulci sau seci, şampanie etc. Prezenţa
doamnelor şi domnişoarelor, cochet vestimentate, impunea
anumite reguli de politeţe. Nu lipseau din program dansurile de
epocă, care amintea de atmosfera de la curtea londoneză.
Astfel de baluri era un prilej şi pentru prezentarea tinerelor

84
aristocrate în societate şi, de ce nu, încheierea unor contracte
matrimoniale, la care doamnele deţineau cheia succesului.
Muzeul Fortului păstrează interesante exponate ale
Companiei Indiilor de Est, colecţii numismatice, arme de o
mare varietate, engleze, franceze, portugheze, olandeze, dar şi
autohtone, portrete de guvernatori, comandanţi militari, oameni
politici, cărţi frumos ilustrate, din secolele XVIII-XX etc.
Astăzi, principalele clădiri ale Fortului St.George găzduiesc
Secretariatul Guvernului din Tamil Nadu şi Adunarea
Legislativă.
Privesc, încă o dată, cu atenţie bătrânele fortificaţii
înnegrite şi prin faţa ochilor mi se perindă năluciri ale unor
vremuri încrâncenate, cu lumini şi umbre, rezistenţă eroică,
vanităţi, orgolii, masacre, corupţie, puţinele momente de
destindere, o lume britanică implantată cu reguli şi tradiţii
monarhice peste o străveche civilizaţie cu care nu avea nimic
comun, decât privilegiile economice.
Am părăsit Fortul St.George încărcat de tumultoasa
istorie a acestor îndepărtate meleaguri ale Indiei Meridionale,
Ţara Mirodeniilor, pentru invadatorii europeni şi lumea arabă.
Madras-ul colonial înseamnă şi implementarea
creştinismului la cote mai ridicate. Conform tradiţiei, după ce
a propăvăduit mai mulţi ani în Orientul Mijlociu noua
doctrină creştină, iniţiată de Iisus Hristos, Apostolul Toma a
ajuns în India în anul 52 d.Hr, unde a desfăşurat o bogată
activitate misionară în rândul populaţiei. În anul 78 d.Hr.
autorităţilor locale, temătoare de creşterea numărului de adepţi,
a dispus uciderea sa. Pe promotoriul unde s-a desfăşurat
martiriul se va construi, mai târziu, o capelă în memoria sa. La
începutul secolului al XII-lea, moaştele Apostolului Toma au
fost mutate în interiorul continentului şi a fost construită o nouă
biserică de comunitatea creştină persană.
Cel mai important şi impunător edificiu ecleziastic
creştin rămâne Catedrala São Tomé, construită de coloniştii

85
portughezi la mijlocul secolului al XVI-lea (1547). De-a lungul
anilor, catedrala a suferit mai multe stricăciuni datorită
numeroaselor invazii străine. După ce India a intrat în
autoritatea Marii Britanii, aşezământul religios a fost refăcut
la sfârşitul secolului al XIX-lea (1896).
Şiruri, şiruri de pelerini creştini trec pragul sfântului
lăcaş, se închină şi aprind smeriţi candeluţe şi lumânări. Apoi
se îndreaptă spre capela cu sarcofagul de bazalt ce adăpostea
moaştele Apostolului Toma. Este un moment sacru, pe care
fiecare îl consumă în tăcere şi rugăciune. Atmosfera din
interiorul majestoasei catedrale te îmbie spre reculegere,
sobrietate, iertare.
În topul edificiilor ecleziastice creştine din Chennai se
numără Biserica Sf.Maria, Catedrala St.George şi Biserica
Sf.Andrei. Biserica Sf. Maria, considerată cea mai veche clădire
engleză care a supravieţuit intactă în India de trei secole, este
şi cea mai veche biserică anglicană din Orient cu particularităţi
arhitectonice deosebite. Atmosfera sobră din interior te trimite
cu gândul la evenimentele la care a fost martoră şi la
personalităţile care i-au păşit pragul. Un moment fastuos l-a
constituit celebrarea căsătoriei generalului Robert Clive, în
1754. Nimeni nu bănuia la acea dată că acesta avea să devină
marele învingător al bătăliei de la Plassey (1759) care a dus la
înlăturarea preponderenţei coloniale franceze în zonă şi la
preluarea controlului de către britanici în India Meridională şi
Coasta Malabar.
Catedrala St.George a fost proiectată de Thomas Fiott
din Havillard, cu coloane svelte ionice şi vitralii colorate cu
scene religioase la ferestre. Biserica St.Andrei, construită la
începutul secolului al XIX-lea, după planurile arhitectului
James Gibbs, este considerată cea mai frumoasă biserică în stil
neoclasic din India.
După-amiaza continuăm traseul cu alte edificii
arhitectonice în stil neoclasic, realizate în Madras-ul colonial,

86
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea, printre care Gara Egmon (1868-1872), Colegiul Medical,
Clădirea Ripon, Sala Publică Victoria.
După cină o plimbare pe faleza este binevenită. Spre
deosebire de Mumbai şi Calcutta, Chennai nu are un port
natural, actualul dig a fost construit abia în secolul al XIX-lea
de britanici. Marina Beach, cu o lungime de 12 km şi o lăţime
de până la 500 de metri, este a doua plajă urbană din lume,
după Miami Beach (S.U.A.). O superbă promenadă de-a lungul
cheiului, în zona Marinei, oferă prilejul deconectant de a
cunoaşte plaja nisipoasă. Dincolo de şoseaua mărginită de
palmieri şi copaci de casuarina, sunt amplasate importante
clădiri social - politice şi culturale. Pentru un contact mai
cuprinzător, este indicată o promenadă, în pas agale, cu opriri
în faţa Colegiului Preşedinţiei, Casa Senatului Universitar.
Clădirea Universităţii în frumosul stil indo-islamic, o
reminescenţă a epocii mogulilor, uimeşte prin graţie,
splendoare, rafinament. Turnuri şi turnuleţe, miniaturi, fresce,
scări monumentale din marmură, ferestre luminoase,
amfiteatre, biblioteci, laboratoare, dotări moderne, toate fac
din această universitate un lăcaş al culturii 13.
Acvarium din Chennai este considerat unul dintre cele
mai mari şi mai moderne din lume, cuprinzând zeci de specii
marine în bazine ce recrează habitatul natural. Numărul
vizitatorilor, indiferent de vârstă, este în continuă creştere.
Dintre aceştia, cei mai fericiţi şi interesaţi sunt copii care
împreună cu profesorii lor asistă la lecţii interactive pe diferite
teme, motiv de cunoaştere şi atractivitate.
Briza mării a răcorit atmosfera incendiară din timpul
zilei. Valurile se sparg de ţărm cadenţat, ca un preludiu al
puterii nemărginite a zeilor. Pe bolta smălţuită cu stele, Crăiasa
Nopţii surâde dispreţuitor rugăminţilor romantice. Mă desprind
de grup şi pornesc într-o aventură nocturnă. Cu picioarele goale
13
Ibidem, p. 325; NGT. India, p 256-257.

87
păşesc pe nisipul reavăn al plajei şi ating cu timiditate apa
înspumată a oceanului. Gata ! Ajunge ! Este periculos ! Dar
ceva demonic, un zumzet dulce de sirenă, mă îndeamnă spre
larg. Şi mă vedeam zburând pe valul clăbucit, urcând şi
coborând frenetic, gustând, într-o beţie ameţitoare, clipa de
înălţare, întruna, cu nesaţ, ca un bezmetic ! Mai fac un pas şi
încă unul... Apa nu a trecut de genunchi. E bine, îmi zic în
gând. Numai un selfi cu telefonul mobil, acum în culmea
„gloriei”. Şi gata ! În acel moment un val, grăbit să spargă
malul nisipos, mă stropi, mai întâi, batjocoritor din cap până în
picioare şi în câteva secunde mă dezechilibră, împingându-mă
spre largul întunecat şi turbulent al oceanului. Apa rece şi
sărată îmi biciueşte obrajii, pătrunzându-mi dureros în ochi,
urechi, gură. Încerc să-mi reţin respiraţia, dau din mâini, din
picioare, în virtutea instinctului de conservare. Cu un ultim
efort, reuşesc să scot capul la suprafaţă, ridic disperată mâna
dreaptă şi emit un sunet gâjâit, abia perceptibil. Nu credeam că
mai am o şansă . Din întâmplare, o pereche de tineri amorezi
ce se plimbau pe plajă, la acea oră târzie, observă zbaterea mea
morbidă. Băiatul îşi trase blugii în jos, îşi zvârli şlapii pe nisip,
şi fără ezite, se asvârli în valuri înotând până în preajma mea.
Simţeam că-mi pierd cunoştinţa şi totul deveni întunecat. Gata,
totul s-a terminat ! Mă şi vedeam atârnând de un recif de corali,
hrana miilor de peşti decorativi... În acel moment critic, am
simţit un braţ puternic că mă prinse de cap, târându-mă încet,
printre valurile năbădăioase, spre mal. Ca din senin, în agitaţia
produsă, apăru şi un agent vânjos de la Salvamar. După câteva
manevre reuşite, am eliminat apa înghiţită abuziv şi am deschis
ochii întrebători. Ce caut eu aici, cine sunt ei ??? Treptat am
început să conştientizez situaţia ! Doamne, eu eram personajul
principal ! Chiar, eu !!! Ritmul accentuat al inimii, faţa palidă,
cadaverică, tremurul corpului, privirea dezorientată,
demonstrau trauma trăită cu puţin timp în urmă.... Nu aveam
puterea să ridic capul care-mi huruia ca seminţele într-un

88
bostan copt şi cu atât mai puţin corpul îngheţat. O persoană
din grupul de curioşi ce se strânsese în jurul meu, buluc, mi-a
întins un şal şi a început să-mi frecţioneze mâinile şi picioarele,
fără să mai aştepte confirmarea mea. Altcineva mi-a adus o
sticlă cu apă şi o banană. Acea infuzie de empatie pe o plajă
lăturalnică de pe vestita Coastă Malabar mi-a grăbit revenirea
forţelor vitale. Se vorbea tare şi repede în tamilă, în engleză,
se gesticula din mâini. La început nu am înţeles nimic, apoi mi-
au artătat indicatoarele cu interdicţia băii în mare, din cauza
curenţilor puternici din zonă. Şi automat, pe ecranul minţii mi-
a apărut dezastrul provocat de ucigătorul tsunami din 26
decembrie 2004.
Amabili, cei doi tineri, cărora le datoram viaţa, mi-au
chemat un taxi şi m-au condus până la hotel. Încă ameţită şi
înfricoşată de aventura mea nocturnă care putea avea un final
dezastruos, am evitat să dau orice explicaţie colegilor şi după
un duş cald m-am băgat în aşernuturile moi ale patului şi am
adormit. Vise macabre despre urgia apelor, dezastre naturale,
zei ameninţători Şi peste toate, trona înfricoşătorul tsunami!

CITADELĂ CULTURALĂ

Soarele, mândru de mesagerii trimişi, îmi bate

provocator în geam. Deschid ochii alene. Doamne, ce bine că
trăiesc !!! Mi s-a mai dat o şansă să surâd soarelui ! Promit,
Doamne !!! Dar ce promit ? Cât sunt de nechibziută ! Cobor
repede din pat şi cu mâinile împreunate, rostesc o scurtă
rugăciune şi cer iertare Marelui Demiurg.

89
 Astăzi este o zi plină de surprize şi abia îmi stăpânesc
emoţiile. Chennai-ul, lăcaş al culturii tamile tradiţionale,
dezvoltă o viaţă artistică originală. Alături de vestigii coloniale
(cimitire, zone rezidenţiale cochete şi liniştite, grădini
frumoase, biserici impunătoare), te frapează progresul
ultimelor decenii. Madras-ul colonial a devenit un centru
cosmopolit, cu peste 16 milioane de locuitori, cu arealul
metropolitan, al patrulea ca mărime din India, un înfloritor
centru economic, industrial, financiar şi cultural, considerat,
Hollywood-ul Indiei de Sud.
Nu poţi să nu te bucuri, măcar o zi, de comorile
Chennai-ului cultural: muzee, teatre, galerii de artă, săli de
concerte etc. Literatura tamilă este atent promovată în şcoli,
instituţii cultural-artistice, festivaluri, târguri de carte, librării
etc. Ea începe cu perioada Sangam, epoca pierdută în cele mai
vechi producţii literare, însumând două mii de poeme, creaţie
colectivă. La Biblioteca Universităţii din Chennai se găsesc
lucrările celor mai valoroşi scriitori din regiunea Tamil Nadu.,
precum Vatsyayana, din secolul al VI-lea, autorul enciclopedii
Kamasutra14 şi poetesa Avvaiar, din a cărei operă realizată
acum două milenii, ne-a rămas un număr de 55 de stanţe cu
caracter moralizator15.

14
Între cele 64 de arte ale dragostei Kamasutra include şi cusutul, vorbirea,
gătitul bucatelor, ornamentica locuinţei şi multe altele. Este considerat un
adevărat poem didactic, cu o formă perfectă, fiecare dintre cele trei părţi
având câte 33 de cânturi, fiecare cânt format din strofe de câte zece cuplete
(fiecare dintre cele două versuri ale cupletului din câte şapte silabe poetice).
Toate versurile au rima la începutul lor, nu cu rima finală, ca în poezia
obişnuită (cf. I. Dumitriu, op. cit, p. 40).
15
"Un pumn de orez îţi satură pântecul,
Din patru coţi de pânză îşi ia trupul veşmânt!...
Tu numai la una gândeşte
Şi iarăşi gândeşte;
La cel ce-n optzeci de gânduri şi-a pus cântecul…
Până ce moartea soseşte
ca ultimă clipă a oalei de lut,

90
 Ne atrage atenţia Bhavisyottarapurāna, o antologie
poetică din seria Purānelor16 texte de inspiraţie religioasă cu o
mare tradiţie, datând din secolul al VIII-lea, ce se recită la
diferite festivaluri şi solemnităţi.

"Scânteie-n solzi de unde primăvara…

Prin platoşa de floare, împovărat de lotuşi – lacul
Când soarele din maluri şi-mbujorează-n aer macul
Stejari de aur, aurul preface-n pară…
Se pierde-n legănări un leagăn plin de voaluri –
Mătasea lin foşneşte prin perle şi ninsori de floare…
Vidyahrii prin aer plutesc plăpânzi purtaţi de boare"17.

Părăsim emoţionaţi vechea bibliotecă, depozitarul atâtor

comori de o rară sensibilitate poetică, şi ne îndreptăm spre un
alt obiectiv valoros.
Într-un vechi palat din secolul al XIX-lea funcţionează
Muzeul Naţional cu impresionante colecţii expuse în cele două
secţiuni de istorie naturală şi de artă. Programe interactive se
realizează cu grupurile de elevi: vizite, dezbateri, filme
documentare, ateliere de creaţie etc. Valoarea istorică şi
artistică a colecţiilor expuse, într-o manieră modernă, este de
necontestat şi plasează instituţia culturală printre cele mai
prodigioase din ţară: sculpturi din Amaravati, Andhra Pradesh,
perioada budistă, din secolul al II-lea d.Hr., medalioane
sculptate în calcar alb şi panourile ce relatează povestea vieţii
„Iluminatului”, superbe obiecte de bronzuri ale dinastiei Chola

Orbul acestui pământ

Îşi risipeşte-n van
vieţi după vieţi, câte oala-au umplut
În căutări şi nelinişti"
(Avvaiar, Poemul 55).
16
Purāna-vechi, în limba sanscrită.
17
Vezi L. Renou, La poésie religieuse de l’Indie antique, Paris, 1942.

91
(secolele al IX-lea - al XIII-lea), unele de doar patru centimetri
înălţime, iar altele de peste o jumătate de metru, toate fiind
sofisticate din punct de vedere iconografic, imagini ale zeilor
favoriţi: Shiva, Durgā şi Ganesha dansând precum şi celebrul
grup Rāmā Lakshman şi Sitā. Toate aceste artefacte reprezintă
gloria muzeului.
Academia de Muzică, prestigioasa instituţie culturală
tamilă, oferă miilor de spectatori recitaluri de muzică şi dans,
ca şi Krishna Gana Sabha, mai ales în timpul Festivalului din
decembrie-ianuarie. Kalakshetra este o remarcabilă Academie
de Muzică şi Dans înfiinţată de Rukmini Devi, decanul
dansului indian, bazat pe inovaţie.
Chioşcurile sunt pline de ziare şi reviste în principalele
limbi oficiale. Se publică la nivel naţional peste 40.000 de
ziare şi reviste în tiraje ce depăşesc 60 milioane de exemplare.
Ziarul cu tirajul cel mai mare, de 2 milioane, „The Times of
India”, este redactat în limba engleză. Radioul şi televiziunea
naţională sunt deţinute de companii de stat All India Radio
(AIR) şi Doordarshan India, a căror programe sunt recepţionate
în aproape toate părţile ţării. Oferta este îmbogăţită de
televiziunea prin satelit şi de numeroase posturi private18.
Nu avem timp de odihnă, deşi suntem toropiţi de
căldură şi picioarele ne sunt umflate de atâta alergătură. Servim
masa de prânz, deosebit de bogată în proteine, ne hidratăm cu
apă şi sucuri reci, şi într-o ţinută lejeră plecăm în direcţia
Cholamandalam. După o jumătate de oră, autocarul opreşte în
Cholamandalam, un interesant sat al artiştilor, dominat de
creativitate şi libertatea de expresie. În acest perimetru se
organizează expoziţii cu lucrări, dintre cele mai surprinzătoare
ca manieră compoziţională şi stil, recitaluri şi alte programe
spre satisfacţia, mai ales a turiştilor. Am văzut artişti la şevalet,
modelând lutul sau şlefuind piatra cu migală, pricepere şi
inspiraţie. Lucrările lor, demne de admirat, pot fi achiziţionate
18
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.4, p. 96.

92
de la expoziţia permanentă cu vânzare unde arta modernă se
îmbină cu meşteşugul tradiţional, transmis prin milenii. Totul
ne încântă, punem întrebări, primim răspunsuri de la angajaţi,
dar în final luăm doar câteva brelocuri şi un album ilustrativ.
Revenim la hotel într-o bună dispoziţie. Surpriza serii
este invitaţia la teatru la un spectacol de dansuri tradiţionale
indiene. Reclamele deosebit de alambicate şi strident colorate,
buluceala de afară, feţele zâmbăreţe şi binevoitoare ale
localnicilor, tonetele încărcate cu sucuri naturale şi seminţe ale
negustorilor ambulanţi, toate ne introduc în atmosfera de
optimism, de respect pentru viaţă ca un dar nepreţuit al zeilor.
În holul central al teatrului este cald, deşi funcţionează sistemul
de aclimatizare. Sala, cu o arhitectură indo-musulmană, este
arhiplină, mai ales cu turişti britanici, nord-americani şi
canadieni, curioşi ca şi noi să surprindă acea scânteie a
nemuririi brahmane sau budiste care-i fac deosebiţi, faţă de alţi
semeni. Reuşesc cu greu să-mi găsesc locul şi în grabă
răsfoiesc programul cu numerele de senzaţie ale spectacolului.
La sunetul gongului zumzetul sălii se stinge treptat şi încetează
la tragerea cortinei pe scenă.
Orice călător în India este surprins de varietatea de
stiluri, clasice ale dansurilor bharata-natyam şi kathak19, de la
muzica hindusă în nord şi karnatak în sud, tradiţii rurale şi
ritualuri calendaristice, la muzica şi dansurile stilizate din
filme.
De obicei, în spectacole se prezintă dansurile clasice ale
templelor rituale bharata-natyam, manipuri, odissi, piesele de
teatru dansante kathakall şi kucipudi, dansul religios
mohiniattam şi dansul de curte kathak, bazate pe mişcare şi
expresie, mişcarea trunchiului, a capului, a braţelor şi a
picioarelor, a feţei.

19
Cel mai vechi tratat de muzică şi teatru indian este, conform tradiţiei,
Natyasastra de Bhārata (secolul al IV-lea d.Hr.). Dansurile rituale ale
templelor sunt bharata – natyam, manipuri, odissi (India…, p.115).

93
 Spectacolul Bharata Natyam reprezintă o interpretare
contemporană a uneia dintre cele mai vechi tradiţii de dans din
Asia de Sud. Urmăresc cu deoebită admiraţie desfăşurarea
narativă a spectacolului, costumele şi bijuteriile dansatoarelor
de o mare varietate şi coplexitate. Coiful clasic cuprinde un
rakodi, purtat chiar deasupra florilor din păr, având lateral un
soare şi o lună; podoabele pentru urechi au trei părţi: un lanţ,
un obiect care atârnă şi un suport pentru lob; în jurul gâtului se
află un colier, plus un pandantiv în formă de semilună
suspendat pe un lanţ mai lung; o brăţară vanki înconjură partea
superioară a braţului; o centură ornamentală lată, odyanan,
completează costumul.
Ca vrăjită privesc braţele ce se unduiesc, degetele
diafane ce se înfig nervos în aerul adiind sub nectarul santalului
aprins pentru zeu, mişcarea picioarelor prin foşnetul moale al
mătăsii verzui a sariului ce se deschide în evantai pe întinderea
paşilor, cu clinchetul de aur al brăţărilor de gleznă. Diadema
din perle, cercelul de frunte şi mukkuttu-urile sclipesc în
lumina proiectoarelor. Clopoţeii punctează ritmul. Inima, un
zar de abanos ce-n palma secundei se-nvârte, zvâcnet de aripă,
aer împins în arcade, iar şi iar. De obicei, Bharathanatyam
„este dansat de o femeie şi graţia gestului, profunzimea
melodiei şi frenezia ritmului se dăruie – aceasta este condiţia
artistică: dansul să se dăruie cu capacitatea de cucerire a
feericului”20.
În Dansul Şarpelui Sacru, dansatoarea cuprinde în
braţe pe însuşi zeul dansului, pe Shiva-Natarāja, ea este toată o
unduire de şarpe şi-l păzeşte pe Shiva cu întreaga devoţiune. Şi

20
Dacă în trecut interpreţii proveneau dintr-o comunitate de dansatori de la
temple, instruiţi la un înalt nivel şi cunoscuţi drept devadasi sau „servitorii
zeului”, în prezent, majoritatea provin din clasa de mijloc a oraşelor.
Bharata Natyam şi muzica karnatak sunt considerate realizări sociale
importante pentru femeile tinere din clasa mijlocie ( I. Dimitriu-Snagov,
op. cit., p. 46).

94
toate cele 108 karane21, se petrec într-o armonie dinamică, până
la epuizarea fizică. Dansul devine singura tehnologie cosmică!
Sentimentul este copleşitor, în acest final apoteotic
unde se interferează forţele sufletului transmis de interpreţi
prin mişcările dansului cu cele ale spectatorului din sală. Şi ca
mirajul să continue, dansatorii împart spectatorilor flori, de
obicei flori de lotus cu petale purpurii.
Interzicerea dansului în temple, după proclamarea
Independenţei (1947), a stârnit un val de revolte în întreaga
ţară. În timp, cu anumite amendamente, interzicerea acestor
dansuri a fost ridicată.
Dansul este strâns legat de muzica de o mare varietate,
care diferă de la o regiune la alta, de la sat la oraş, de la bărbaţi
la femei. Muzica clasică este în principal dedublată între
tradiţiile hindustane din nord şi carnatice din sud22. Ca
instrumente se folosesc: vina (lăută cu gâtul lung şi cu coarde),
vioara (introdusă abia în secolul al XVIII-lea), mrdangam (tobă
cu două capete), tambura (cimpoi-lăută), kanjira (un fel de
tobă mică). Muzica de tip karnatak este orientată mai mult spre
interpretarea vocală, mai ales având în vedere accentul pus pe
textele religioase. Muzica instrumentală este cântată la sitar şi
sarod (lăute). Un bun interpret de karnatak, originar din Kerala
este Chembai Vaidyanatha Bhagavatan. Formele muzicii cu un

21
Figuri de preferinţă ale dansului (ibidem).
22
Muzica de concert sud-asiatică utilizează şapte tonalităţi/svara într-o
singură octavă – sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni – care corespund în mare gamei
occidentale, având variaţii înalte sau joase. În acelaşi timp, ele diferă de
tonalităţile occidentale, neavând valoare fixă pentru orice muzician în parte,
astfel încât să fie în acord cu un instrument sau vocea muzicianului.
Muzicologia indiană este specifică, maeştri compun muzica având la bază
doar notele şi formele unei melodii. Codul muzical indian permite şi
îmbinarea mai multor forme Dintre compozitorii muzicii karnatak se
numără: Purandaradasa (1485-1564), Tyagaraja (1767-1847), Mattusvami
Diksitar (1775-1835), Syama Sastri (1762-1827) (India..., p.118, 119).

95
pronunţat caracter regional include muzica de film şi muzica
folclorică ca Bhangra23.
Nu se poate să poposeşti mai mult timp în India şi să
nu fii martor la desfăşurarea unor interesante şi pitoreşti
sărbători şi festivaluri strălucitoare24, predominant religioase,
dar şi unele laice, pline de frenezie şi culoare, ardoare şi
bigotism, bucurie şi speranţă, mişcare şi graţie, muzică şi dans,
în care se amestecă religii, etnii, ideologii, politici, un adevărat
carusel care antrenează milioane de oameni.
O sărbătoare hinduistă 25 se poate prezenta sub forma
unei pūjā26, omagiul adus unei divinităţi pe durata a câtorva
zile; a unei yātrā procesiune solemnă închinată unei zeităţi care
e purtată de credincioşi, sau o unei melā, adunare religioasă
într-un loc sfânt la o dată mai mult sau mai puţin precisă.
Tradiţiile spectacolelor locale sunt asociate cu ciclul
vieţii şi cu ritualurile calendaristice, dar şi cu festivalurile
rurale închinate zeităţilor locale. Momentele de bază familială,
ca şi procesiunile religioase sunt acompaniate de oboi şi tobe,
instrumente de suflat. Au loc spectacole compuse din recitări
de texte sacre, rugăciuni şi cântece, dans şi muzică tradiţionale,
scenete ce amintesc marile mituri întemeietoare ale practicilor
rituale.

23
Ibidem; vezi şi Oltea Răşcanu Gramaticu, op.cit., p.318-319.
24
Ibidem, p. 103-107; NGT, India, p. 382-384.
25
În regiunea Maharashtra, Vishnu este venerat sub numele de Vithoba, iar
Shiva ca Vadakunnanthan în Kerala; în Rajasthan Devi/ Gauri, zeiţa
strălucitoare de un alb-galben solar, culoarea speranţei, este omagiată la
haldi-kumkum în timpul căreia femeile se acoperă cu un fel de ceară făcută
din amestec de şofran şi de praf galben.
26
O pūjā anuală, numită Durgā-pūjā, Kāli-pūjā, Lakshmi-pūjā etc., se
organizează la Calcutta, Benares şi în alte localităţi, la sfârşitul lunii
septembrie sau octombrie. Zeiţa, gătită, împodobită, este aşezată într-un loc
sacru acoperit, pandal. Sărbătorirea durează câteva zile, marcate prin
diverse rituri, rugăciuni şi recitări de texte. În final, idolul este condus la râu
unde este scufundat (India..., p. 119).

96
 În partea sudică a Indiei sunt de mare anvergură câteva
festivaluri sărbătorite cu mult fast, într-o frenezie generală,
dedicate principalilor zei27(Shivratri28, Dussehrā sau Dasaharā
ş.a.), dar şi laice (Ugadi/Anul Nou hindus în Andhra,
Kamataka, Tamil Nadu, martie-aprilie).
Holi este sărbătoarea consacrată lui Krishna29, o
sărbătoare a primăverii cu multă veselie, dragoste şi beţie, dans
şi aparţinea poporului. Bărbaţi, femei, copii înveşmântaţi cu
haine noi, îşi stropesc vecinul sau orice persoană aflată pe

27
Sunt festivaluri religioase (Sarāvastri, Divali, Shivaratri), istorice
(Ramnavani, Krishnavani), sezonale (Holi, Makar sankranti) etc.
Festivalurile legate de calendarul lunar hindus, Prachang, nu sunt simple
celebrări, ci un mod de prezervare a istoriei, tradiţiilor, cu profunde
semnificaţii culturale, înţelesuri, scopuri – adună oamenii pentru prietenie,
iubire, natură, ajută la refacerea relaţiilor interumane. Tradiţia atribuie
anumite sărbători uneia sau alteia dintre cele patru caste. Sărbătoarea
brahmanilor are loc în lunile iulie-august (Srāvana); Dasaharā (Sărbătoarea
celor zece zile) este sărbătoarea kshatrya şi are loc în septembrie-octombrie;
Dipāvāli sau divāli (Ghirlanda de lumini) este sărbătoarea vaishya, în
octombrie-noiembrie; Holi, în februarie-martie, sărbătoarea primăvăratică
pentru sudra ( NGT. India, p.29). Festivalul Kumbha Melā se desfăşoară la
12 ani, la o dată fixată de o sectă de sādhu, Naga Baba, în oraşele sfinte:
Haridwar, Allahabad, Uijjain, Nasik, ciclul fiind asociat cu mişcarea lui
Jupiter în zodia Vărsătorului (Jumbha) (vezi M. Coque, Pelerinages au
coeur de l’Inde, Adyar, 1989).
28
„Noaptea lui Shiva”(Sivarātri) este o sărbătoare consacrată veneraţiei
acestui mare zeu (mahādeva), în nordul Indiei, în templele de la Benares,
sau în sud, la templu de la Chidambaram, în prezenţa a numeroşi pelerini.
Participanţii postesc înaintea acestei ceremonii şi petrec întreaga noapte
cântând, unii murmură rugăciuni, alţii se cufundă în meditaţie. Sărbătoarea
se sfârşeşte cu o masă frugală: fructe uscate (curmale, nuci), dar şi orez
uscat şi cartofi dulci (Michel Hulin, Jainismul, în Jean Delumeau, Religiile
lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.384).
29
La 30 km nord de Agra, regiunea din jurul oraşului Mathura, numită Braj,
reprezintă după legendă locul de naştere a lui Krishna, unul din avatarii lui
Vishnu, deosebit de popular în religia hinduistă. Pelerinii mai vin să se
scalde în Yamuna, căruia îi atribuie calităţi miraculoase, asemenea Gangelui
cel sfânt ( ibidem; vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, op.cit., p. 239).

97
stradă cu prafuri dense, strălucitoare, de culoare roşie, cu jeturi
de apă multicolore şi parfumate, pe haine, pe braţe, feţele se
colorează în tonalităţi vii, cu modele ingenioase. Un adevărat
carnaval al plăcerilor, fără să se mai ţină cont în acea zi de
ierarhia socială şi diferenţele sexuale. Tot atunci se reeditează
un episod arhetipal, prin arderea demonului Holikā, trimis de
Kāmsa cel rău ca să-l ucidă pe Krishna. În sud se arde şi
imaginea lui Kāma, zeul Amorului fizic, care-l tulbură pe
Shiva din meditaţie. De la o regiune la alta, Festivalul Holi
poate dura câteva zile.
Mi-am amintit de o astfel de sărbătoare a primăverii,
Holi, când am poposit prima dată în India. Mă aflam în capitala
New Delhi şi am ieşit din hotel, hălăduind, ca de obicei,
singură, pe bulevardele centrale. Ţinuta mea era ireproşabilă:
pantaloni albi, bluză din mătase bleu, fără mâneci, decoltată,
mărgele la gât, pălărie de pai cu panglică, sandale şi poşetă
asortate. Deşi ghidul ne-a atras atenţia asupra acestei serbări
populare, în care putem fi incluşi pe stradă, nu am crezut. Mă
amuzam când copii şi tineri, zvârleau cu prafuri colorate şi apă
pe hainele şi faţa trecătorilor, care prindea, din mers, pete în
nuanţe diferite. Se distrau, râdeau, domnea voia bună, nimeni
nu se supăra. Nici nu se putea alfel, era doar elogiul gingaşei
primăveri atât de aşteptată şi adulată.
Privind de pe margini, totul pare amuzant, dar când
intri, vorba românului în horă, trebuie să joci. Dintr-un grup de
tineri s-a desprins unul mai tupeist, cu faţa oacheşă, toată
vopsită, încât numai ochii negri străluceau ca doi cărbuni
aprinşi, iar din blugi şi cămaşă mustea apa colorată. Cu paşi
repezi, făcu un salt ca de panteră şi ajunse în faţa mea pe
trotuar. În câteva secunde manevră cu abilitate o sticuţă, pe
care o ţinea în mâna dreaptă, şi mă stropi din cap până în
picioare, spre amuzamentul general. Apoi, m-au înconjurat şi
ceilalţi şi chicotind mi-au spus, ca un fel de scuză: Holi! Holi!

98
 Nu pot spune ce era acum în inima mea ! Întreaga ţinută
devastată, culorile şiroiau pe bluza şi pantalonii mei. Scot un
şerveţel din poşetă să-mi şterg faţa, dar culorile se amestecă şi
se întind mai mult. Înfuriată, m-am gândit să apelez la un
poliţai, dar ştiam că acesta nu avea ce face şi s-ar fi amuzat şi
el. După ce m-am mai liniştit din prima reacţie, am făcut semn
la un taxi să mă ducă la hotel. Taximetristul, abia stăpânindu-şi
râsul, îmi ceru zece euro, în loc de cinci, sub pretextul
murdăririi huselor din maşină. Lacrimi îmi mijeau în colţul
ochilor de ciudata întâmplare ! Cobor din maşină în faţa
hotelului. Aici, urma să înfrunt alte priviri maliţioase. Profitând
că cei de la recepţie erau ocupaţi cu încartiruirea noilor veniţi,
am luat repede liftul şi ajung, în sfârşit, în camera mea. Mă
dezbrac de hainele umede, vopsite în „ziua plăcerilor” de Holi
şi plină de nervi le zvârl într-un coş. În cadă, potrivesc
temperatura apei, pun şampoane şi săruri parfumate, după care
mă scufund ca o prinţesă orientală şi zac aşa minute în şir.
Reconfortată, fac şi un duş rece, mă înfăşor în prosoapele
pufoase, de un alb imaculat, şi după uscare întind o cremă
pe faţă şi pe corp. Gata am revenit la normal şi zâmbetul-mi
înflori în colţul gurii. Ca tot omul păţit, nu am mai îndrăznit să
depăşesc raza hotelului. La cină le-am povestit colegilor
întâmplarea de Holi, la care am fost părtaşă, dar pe un ton
optimist.E primăvară! E Holi ! M-am lăsat furată de frumuseţea
acestor sărbători, pline de culoare, patos, entuziasm, unde
fiecare individ speră spre mai bine. Şi această speranţă nu
moare, indiferent de necazurile curente, ci dimpotrivă se
consolidează, de la an la an până la sfârşitul vieţii.
Şi pentru că v-am povestit păţania mea de Holi, mi se
pare potrivit să vă explic semnificaţia culorilor pentru indieni.
Pentru hinduşi are o mare însemnătate folosirea corectă a
culorilor care-i ajută să trăiască fericiţi. Roşu este culoarea cea
mai des folosită la naştere, căsătorie, festivaluri importante. O
mireasă va purta întotdeauna roşu; o femeie măritată îşi va

99
vopsi cărarea părului în roşu; când este incinerată poartă
veşminte roşii. O pudră roşie este aruncată peste zeităţi în
timpul pujelor, fiecare aducător are vopsit un punct roşu pe
frunte; zeiţele bune sunt îmbrăcate în roşu. Galbenul
simbolizează puritatea şi sfinţenia, motiv pentru care Vishnu,
Krishna şi Ganesha poartă întotdeauna această culoare. Albul
cumulează simbolismul fiecărei culori. Saraswati, zeiţa
înţelepciunii, este reprezntată în alb, stând pe o floare de lotus.
În perioada doliului, femeile se îmbracă în alb. Verdele
simbolizează pacea şi stabilitatea, iar Albastru curajul şi
demnitatea, potrivit zeilor Rāmā şi Krishna, protectorul binelui
şi distrugătorul răului30.
„Străbatem drumul bucuriilor şi al tristeţilor izolaţi şi
deghizaţi; de aceea vieţile noastre ne obosesc prea mult. Vin
unele clipe când nu dorim nici bucuria, nici tristeţea. Ca să
scăpăm de toate, vrem să stăm timp îndelungat nemişcaţi în
căldura soarelui, în centrul unei naturi nemărginite, deschisă,
frumoasă şi liniştită”31.

SHOPPING ÎN CHENNAI

Dacă te afli în Chennai nu poţi să ignori shopping-ul şi

divertismentul, căruia trebuie să-i rezervi, măcar o zi. De la
recepţia hotelului, mi se recomandă intens Bazarul Birmania
dinspre portul de pe şoseaua North Beach. Împreună cu o altă
colegă, pornim spre „paradisul chilipirurilor”, refugiu pentru
mărfurile de contrabandă (parfumuri franţuzeşti, tehnică

30
GNT, India, p. 277.
31
R. Tagore, op. cit., p.130-131.

100
computerizată japoneză etc.). Mă învârt, mă sucesc, dar nu
aleg nimic. Ori preţurile sunt prea mari şi nu reuşesc să
negociez, ori sunt de proastă calitate. Nu disper ! Merg mai
departe!
În faţa dughenelor, vânzători cu zâmbet profesionist şi
ochi ageri sfredelitori te măsoară din cap până în picioare dacă
prezinţi încredere „pecuniară” şi apoi te invită să le treci
pragul. Orice turist poate fi un cumpărător, mai ales femeile,
doritoare de flecuşteţe strălucitoare ! Dai din cap că eşti grăbit,
că ai să revii, dar nu poţi scăpa atât de uşor. Odată intrat în
„peştera minunilor”, spectacolul devine atractiv. Te trezeşti să
cauţi un articol pe raft, apoi altul, de care categoric nu ai
nevoie. Într-un spaţiu îngust sunt înşirate suluri alambicate de
ţesături din bumbac sau mătase, voaluri viu colorate şi
înflorate, şaluri, eşarfe, tricouri, bluze, cămăşi, turbane, carpete
etc. Dacă schiţezi gestul de a pleca, negustorul revine şi cu
mai mare disponibilitate de a-ţi arăta orice marfă care te-ar
interesa. Negocierile încep de la preţuri mai mari cerute de
vânzător şi oferte scăzute din partea cumpărătorului, până se
ajunge treptat la un preţ mai apropiat de valoarea reală a
produsului. În final, fiecare dintre cele două părţi pare
mulţumit de „afacerea” făcută. După câţiva paşi vezi un produs
asemănător, etalat în vitrină, dar la un preţ mai mic... Te apucă
ameţeala şi ţi se pare că ai fost tras pe sfoară, deşi cu puţin
timp înainte te împăunai cu talentul tău managerial. Eh ! Se
mai întâmplă! Şi nu doar prima oară !
Produse artizanale, realizate manual, cu multă migală şi
pricepere, precum dantele şi broderii, specifice artei indiene,
carpete, covoare, bijuterii etc. se găsesc la Institutul Tehnic
Victoria. Preţurile sunt fixe şi se acordă certificat de garanţie.
Spaţiile sunt moderne, aclimatizate, servicii de bună calitate.
Tot aici, se poate servi o cafea, un ceai, un pahar cu apă, ca
bonus din partea firmei.

101
 Un adevărat paradis găseşti la Poompuhar, Centrul
Comercial Guvernamental de Artizanat. Expoziţia cu vânzare
prezintă articole sculptate cu rafinament din lemn de santal,
hârtie turnată şi bronz, o varietate mare de bijuterii din aur,
argint, platină, fildeş, de la cercei, brăţări, inele, pandantive la
coliere şi diademe filigramate împodobite cu pietre preţioase şi
semipreţioase, de ţi se taie respiraţia. Un vânzător tinerel, cu
privire sprinţară, în ţinuta oficială – pantalon negri şi cămaşă
albă, vorbitor de limbă engleză, te însoţeşte pe tot parcursul
vizitei şi-ţi recomandă valoarea produsului în funcţie de
preferinţă. Ca o adevărată „doamnă”cunoscătoare în astfel de
achiziţii, manifest puţină indiferenţă. Privesc îndelung o
vitrină, dau nemulţumită din cap, ca şi cum nu m-ar satisface
nimic. Merg mai departe, mă opresc la vitrinele cu bijuterii şi
aici nu pot să-mi mai ascund plăcerea feminină şi ca orice Evă
mă las ispitită de străluciri diabolice. Aş vrea să le probez pe
toate şi mai ales să le port, dar când citesc preţul mă trezesc
repede din visare ca după un duş rece. Un scurt respiro la o
ceaşcă de cafea. O sorb tacticos ca să-mi treacă părerile de rău,
apoi reiau aventura. Politicos, vânzătorul, obişnuit cu asemenea
situaţii, mă întreabă dacă doresc să mai continuu vizita. Mi se
face, efectiv ruşine. În ultima încăpere, aproape de ieşire, se
găsesc standurile artizanale cu produse de serie, care sunt mai
ieftine. Respir uşurată. Aleg în grabă un colier din gablonţ şi un
elefănţel din ceramică. Achit nota şi oftând părăsesc „lumea
miracolelor”.
În zona Mylapore se află un bazar de noapte cu cele
mai variate şi năstruşnice produse, autohtone şi străine, dar din
motive de securitate nu ni s-a recomandat. Şi de data aceasta,
m-am conformat ! Nu ştiu dacă vă vine să credeţi ?!
Printre vechi case brahmane şi temple impunătoare
(Kapaleswara Shiva, Krishna Parathasarath), artizani iscusiţi
lucrează bijuterii variate, în plină stradă, la o măsuţă joasă, cu
picioarele încrucişate, suflând printr-un tub subţire pentru a

102
direcţiona limba flăcării, acolo unde trebuie. Privesc cu vădită
admiraţie munca plină de migală a acestor meşteri, făuritori
neegalaţi de frumuseţi în metale preţioase, după metode
tradiţionale moştenite de mii de ani. După efortul şi
concentrarea depusă, cu feţe supte şi umeri încovoiaţi, mai au
puterea să zâmbească vizitatorului în care vede un potenţial
client. Brăţările, inelele, pandantivele, colierele sunt frumos
cizelate şi nu rezişti tentaţiei de a nu le proba. Apoi încep
ngocierile, uneori de dragul jocului de cerere-oferă, deşi eşti
conştient că preţurile sunt de câteva ori mai mici decât în
magazinele centrale. Aceste zone, mai periferice, sunt asaltate
de miile de vizitatori, dornici de chilipiruri. Mărfurile de la
tarabe, în bazare, sunt îndoielnice privind calitatea şi
provenienţa. Multe sunt second-hond şi se vând la kilogram.
Este trecut de ora 14.00 şi simt că-mi ronţăie ceva în
stomac. Mă opresc la primul restaurant din cale, cu meniuri
locale. Abia am trecut pragul pitoreştii locaţii că din „armată”
de chelneri, se desprinse unul tinerel şi frumuşel, şi cu mişcări
de panteră neagră, mă invită să ocup o masă centrală. Politicos
îmi trage scaunul din spate şi îmi oferi lista cu preparate şi
băuturi.
Citesc denumirile sofisticate, din care nu am înţeles
mare lucru ! Cum mă codeam, neştiind ce conţin aceste
mâncăruri, acelaşi chelner îmi recomandă sambhar-ul cu orez,
asezonat cu legume proaspete, bine prăjite şi crocante, şi puţină
carne cu sos condimentat, pachadi (brânză dulce amestecată
cu legume şi fructe, uşor condimentată) sau lassi (brânza dulce
făcută spumă, sărată sau îndulcită, servită sub formă de băuturi
răcoritoare). Dau nehotărâtă din cap, şi cu o siguranţa, pe care
n-o bănuiam, îi comunic tare, ţinând şi degetul pe lista cu
probleme, silabisind: tandoori chicken, spicy tomato rosam, o
delicioasă salată, banana salad, şi un cocktail din citrice cu
cubuleţe de gheaţă.

103
 În scurt timp, chelnerul, făcând o piruetă elegantă de
toreador, depuse pe masa mea, ca un trofeu, un platou din
ceramică albastră pe care trona un pui rumenit şi legume soté,
aburinde, în sos picant de tomate şi arome exotice.L-am
admirat câteva minute pentru arta în care era prezentat, apoi
uitându-mă la conţinut am gândit că nu voi reuşi să-l termin.
Înainte de a începe ostilităţile, deja, îmi părea rău de alegerea
nechibzuită. Privind din nou apetisantul produs ale căror
mirosuri persistente îmi gâdilau provocator nările, am zis:
„Măcar să gust o bucăţică!” Apoi încă o gură, şi încă una !!!
După jumătate de oră, pofta mea pantagruelică făcuse ravagii.
În farfurie nu mai rămăsese decât puţin sos şi o moviliţă de
oase !
Doamne cum a fost posibil? Sunt o femeie educată care
ţine la dietă !!! Uitasem şi de blestematul de colesterol !
Chicotind, bine dispusă, mă trezesc spunând: „Suntem în Ţara
lui Ganesha, zeul cu cap de elefant şi pântec rotofei, deci nu am
făcut decât să mă conformez tradiţiei!”.
În timp ce serveam tacticos cocktail brace cu cubuleţe
de gheaţă, mă gândeam că după un astfel de festin, ar fi mers
un pahar de vin roşu, din podgoria de la Panciu ! Eh ! Nu poţi
să le ai pe toate... O somnolenţă mă cuprinse şi picioarele
parcă devenise de lut şi nu mai respectau comenzile.
Am cerut nota de plată. Chelnerul îmi puse discret, într-
o mapă de pluş roşu, nota consumaţiei din acea după-amiază.
Prima dată nu am reţinut corect suma, a doua oară ochii mi s-
au mărit şi gânduri repezi îmi trecu prin minte : „Am bani
suficienţi în poşetă ?” Surprinzând nedumerirea mea, chelnerul
mi-a sugerat că pot achita şi în dolari sau cu cardul Vissa !!!
Consumaţia se ridicase la 40 de dolari, la care trebuia să las şi
bacşişul. Scot din portofel două bancnote de 20 de dolari, apoi
alta de cinci dolari, pe care le las pe masă la vedere. Trezită la
realitate, mă scol de pe scaun cu o figură solemnă, precum
regina din Saaba şi cu un salut rece părăsesc localul.

104
 La câţiva paşi o altă terasă facea reclamă la ceaiul verde
de Kashmir. Mă aşez la o măsuţă de rafie ca să-mi treacă
nervii şi comand o ceaşcă de ceai. Conştientizând nesăbuinţa
mea culinară, scotocesc în geanta, plină cu tot felul de nimicuri
feminine, după o pastilă de triferment pe care o înghit la
repezeală. Aştept miraculoasele efecte ale „civilizaţiei”
moderne, apoi încerc să mă consolez, spunându-mi că bunicii
noştri nu au ştiut de chinuitoarele şi uneori „inutilele” diete şi
au trăit „suficient” ca să spună că viaţa trebuie „gustată” în
toate plăcerile ei, chiar gastronomice.
Ceaiul a intrat în obişnuinţa oricărui indian, şi nu numai,
fiind utilizat oricând şi oriunde, dimineaţa, între mese, în vizită,
pe străzi, în tren, în pauza de lucru, la dineuri oficiale, în
aeroport etc. Ceaiul se prezintă într-o varietate de forme şi
arome: ceaiul verde, arămiu, negru, gălbui, vietnamez,
chinezesc, japonez, frunze tocate mărunt sau boboci de floare şi
se bea fierbinte, concentrat, neîndulcit.
Adus din China, ceaiul a fost aclimatizat pe întinse
suprafeţe în India, deţinând supremaţia faţă de alte băuturi.
Specialiştii îi compară buchetul cu vinul, stimulenţa cu cafeaua
şi efectul răcoritor cu a unui suc de fructe. Pe timpul călduros,
se recomandă ceaiul fierbinte şi nu berea rece.
Părăsesc ceainăria şi caut un umbrar unde să-mi fac
siesta. În apropiere se află celebrul Parc al Şerpilor, înfiinţat
de Romulus Whitaker, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După
modelul parcurilor englezeşti, sunt trasate alei, străjuite de
arbuşti seculari, ronduri cu flori multicolore, pajişti cu gazon
bine periat, asemenea unui covor moale şi înmiresmat. Mă aşez
pe o bancă de unde prospectez lumea din jur, femei cu copii,
tineri, persoane în etate. Spre deosebire de strada gălăgioasă,
pestriţă, cu mormane de gunoaie pe la colţuri, tarabe
improvizate, animale circulând în voie, o adevărată harababură,
aici te trezeşti în altă lume, dominată de ordine, echilibru,
relaxare, eleganţă. Veţi spune, stil occidental implementat în

105
epoca colonială. Da ! Dar meritul este al celor de azi care i-au
păstrat caracterul civilizat ! Pe când şi la noi ?!
Troienit de vremuri şi de dulci şoptiri, bătrânul arbore
îşi pleacă ca-ntr-o rugăciune, asemenea unui smerit brahman,
până la pământ, fruntea încununată de flori şi amintiri... Tinerii
se plimbă sub coroana lui, sărutări furându-şi cu dulci
amăgiri... Printre ramuri şi frunze zăresc un petec din vastitatea
albăstruie a cerului. Jocul culorilor pe zarea amurgului mă
farmecă, ca şi clipocitul apei din mica lagună artificială
înţesată de nuferi inocenţi şi graţioase lebede.
Mă scutur de moleşeala catifelată care m-a cuprins
câteva clipe şi reintru în ritmul nebunesc al mulţimii, în acest
dute-vino, continuu al metropolei tamile.
Soarele aproape şi-a încheiat drumul pe bolta cerească.
Acum seamănă cu o sferă incandescentă plutind deasupra
oglinzii apei. Ultimele raze ale soarelui se sting încet, cerul mai
propulsează câteva pete albastrui şi rozalii ca într-un superb
peisaj impresionist semnat de Claude Monet.

SENZAŢIONALUL KALLYWOOD

Dincolo de sistemul educativ şi ştiinţific, reprezentat

prin numărul apreciabil de colegii, universităţi, institute de
cercetări, media bogată (edituri, trusturi de presă, posturi de
radio private şi televiziune), instituţii culturale (biblioteci,
cinematografe, teatre, galerii de artă, filarmonici), Chennai-ul
excelează prin industria de film (Kallywood) a doua ca mărime
după cea din Mumbai, prin ansamblurile de dansuri şi muzică
veche, tradiţională de o mare frumuseţe. Cel mai mare complex

106
de studiouri din Asia (36), Oraşul Filmelor MGR, se află la
periferia oraşului Chennai, fiind finanţat de către stat32.
De la inventarea lui în 1897, cinematograful a devenit
cea mai populară artă pe toate meridianele globului. O vizită
MGR reprezintă un moment de care îţi vei aminti cu plăcere
şi nostalgie. Bucuria şi curiozitatea a fost cu atât mai mare, cu
cât doream să compar stadiul atins de cinematografia indiană
cu cea nord-americană. Îmi revin în memorie clipele petrecute,
în celebrul Universal Studios de la Hollywood, din Los
Angeles, Statele Unite ale Americii, din vara anului 2011.
Înfiinţat în 1915, Universal Studios a devenit, în timp, cel mai
mare studio de film şi televiziune din lume. Când Universal
Studios s-a deschis pentru public, în 1964, vizitatorii puteau
vedea numai anumite părţi, dar în prezent, la cerere se pot trăi
efecte speciale, cum ar fi cutremure şi inundaţii carastrofale,
cascadorii, atacuri ale rechinilor, dinozaurilor, infernuri,
mumii, stafii, vampiri, etc.
Universal Studios, al şaselea studiou din Hollywood,
oferă prilejul de a urmări diverse reprezentaţii animatronice
cu uimitoarele efecte speciale şi trucaje folosite în celebre filme
americane, întâlnirea cu King Kong, Spider Man şi dinozaurii
din Jurassic Park. Experienţa 3-D cu King Kong, creată de
Peter Jackson, este cea mai intensă şi completă din lume, deşi
durează doar câteva minute. Credeam că am văzut suficient ca
să înţeleg modul de filmare pe platou a tuturor genurilor de la
western, horror, acţiune, science fiction, thriller, la cele
romantice şi de copii, dar aventura la Hollywood a depăşit
toate aşteptările. Cu ochelari speciali, fumurii, achiziţionaţi la
intrare, m-am aşezat comod în scaun şi am urmărit lupta

32
Jayalalitha Jayaram, artistă şi politician, a construit studiourile MGR în
memoria iubitului ei, fost prim-ministru şi megastar. Printre artistele de
renume pentru frumuseţea şi voluptatea lor se numără Sri Devi, Rekha ş.a.
Industria de film tamilă produce filme de calitate superioară, cântece de film
scrise de A.R.Rahman, ce atrag întreaga ţară

107
terifiantă între un Tyrannosaurus Rex de 10 metri şi gorila
King Kong, salvatoarea lumii. Şi oricât m-am crezut de „tare”
când coada puternică a Tyrannosaurus Rex ajunge la mine şi-i
simt răceala, scot un ţipăt puternic şi mă înghesui în vecinul
meu de scaun, gata să-l iau în braţe. Închid prudent ochii.
Când îi deschid, făptura hidoasă a dispărut, învinsă de
simpaticul King Kong. Respir uşurată. Doamne ! A fost un
simplu artificiu ! Ce bine că nimic nu a fost real ! Epoca
dinozaurilor a despărut, conform ipotezelor specialiştilor, de
acum 60 de milioane de ani !!!33
Periplu cu aventurile în studiourile de la Hollywood,
început cu House Horror s-a terminat cu Revenge of the
Mummy. Cu alte cuvinte, tacâmul complet !
De faimoasa metropolă a filmului nord-american se
leagă o serie de actori de primă mână născuţi aici, precum
Marilyn Monroe, Roger Corman, Richard Chamberlain, Kevin
Costner, Dustin Hoffman, Mia Farrow, Liza Minnelli,
Leonardo di Caprio, Real O’Neal ş.a. Este interesant de ştiut şi
mari actori care au murit, aici, aproape de studiourile unde şi-
au dăruit toată priceperea, inteligenţa şi munca: Marilyn
Monroe, Gaby Cooper, Douglas Fairbanks, Henry Fonda,
Allan Dwan, Rosalind Russell, Edward G.Robinson, Anthony
Perkins, Lana Turner ş.a.34.
Gata cu amintirile de la Hollywood, acum suntem la
Kallywood, al doilea mare studio după Mumbai35 din India.
Şi lucrurile văzute sunt deosebit de interesante, demonstrând
capacitatea valorică şi în acest domeniu al indienilor.
În prezent industria cinematografică indiană, cea mai
prolifică din lume, realizează până la 900 de filme pe an.
33
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Cavalcada destinului, Editura PIM,
Iaşi, p. 444- 456.
34
Vezi C. Corciovescu, T.B.Râpeanu, Secolul cinematografului, Bucureşti,
1989.
35
Studiourile din Mumbay au introdus sunetul din 1932, printre primele
din lume.

108
Coloanele sonore ale filmelor se aud neîncetat în difuzoarele
autobuselor, în baruri, în discoteci. Postere uriaşe şi uneori,
ţipătoare, anunţă ultimele lansări. India dispune de peste
12.000 de cinematografe care se dovedesc, însă, insuficiente
pentru o populaţie atât de numeroasă care a depăşit cifra de un
miliard două sute de milioane de locuitori.
Cinematografia indiană foloseşte o gamă variată
tematică de la melodramă la westernuri importante. Predomină
povestirile moralizatoare lipsite de realism dar care susţin
virtuţi tradiţionale: bunătatea intrinsecă a săracilor, supremaţia
loialităţii familiale, credinţa în zei supremi, faţă de cei bogaţi
prezentaţi plini de vicii, care afişează ostentativ avuţiile.
Finalul este întotdeauna optimist: binele învinge răul !
Filmele se realizează în limba hindusă (Mumbai), în
telugă(Hyderabad),tamilă(Chennai) şi malaylam (Trivandrum).
Ca şi în alte părţi ale lumii, există practica ca actorii să
lucreze în paralel la mai multe filme36. Noul Val reprezintă un
grup de regizori, scenarişti, actori care vor să dea un impuls
producţiei cinematografice, spre realism, în frunte cu regizorul
bengalez Satyajit Ray, urmat de Mrinal Sen. Zilnic peste 3,5
milioane de oameni frecventează cinematograful37.
Cele mai îndrăgite staruri indiene, din noul val sunt
asaltate de media şi de publicul larg: Ashishek Bachchan,
Shahrukh Kham, Salan Hhan, Rani Mukherjee, Puty Zinta,
Kareena Kapoor, Hrithik Rashon.
Cântecul de film continuă să fie în vogă. Dintre cei mai
populari cântăreţii play-back se numără: Lata Mangeshkar,
Mohamed Rafi şi Mukesh. În prezent alături de tradiţiile locale,

36
Celebrul actor Shashi Kapoor, în vârful carierei sale, lucra la 140 de
filme. Despre celebrele filme cu care s-a impus pe scenele lumii, inclusiv în
România, se numără Vagabondul şi Articolul 420.
37
Un mare succes l-a reprezentat Sholary în regia lui Ramesh Sippy, un
„Curry Western”( ibidem, p.113).

109
compozitorii coloanei muzicale de film se inspiră şi din
genurile sud-americane, de la modernul rock şi pop occidental.
Vizita la MGR s-a dovedit fascinantă în ansamblul ei,
plină de pitoresc şi optimism. M-a impresionat tehnica, regia,
interpreţii, varietatea de concepţii şi modalităţi de realizare a
celor mai diverse producţii cinematografice, unele încă în vogă,
de răsunet internaţional.
Majoritatea filmelor îmbină realul cu imaginarul,
acţiunea cu muzica şi dansul. Multe dintre filme au fost
prezente, de-a lungul anilor, şi în cinematografele din
România sau pe micile ecrane de televiziune.
Media este antrenată în publicitatea necesară unor
producţii cinematografice pentru atragerea spectatorilor.
Reviste Stardust şi Cine Blitz prezintă în mod detaliat
cancanurile din culisele studiourilor de film.
După un adevărat tur, de mai bine de cinci ore,
părăsim Kallywood-ul şi lumea miraculoasă a filmului
indian.

DIVERTISMENT DE ADIO !

Fiind ultima seară în Chennai, suntem invitaţi la un

restaurant pe malul oceanului, recunoscut pentru meniul
savuros din specialităţi de peşte şi fructe de mare. Aspectul
restaurantului m-a încântat, tapetul, tablourile, mobilierul,
lustrele, lampadarele de pe terasă, totul respiră atmosfera
marină. Ca în orice grup de români, unde predomină partea
feminină, abia aşezaţi la masa rezervată, au început discuţiile
privind conţinutul comenzii şi, bineînţeles, preţul. Cu greu,
am ajuns la „un consens” spre satisfacţia bărbaţilor, interesaţi

110
mai mult de băuturi. Guralive, ca de obicei, fiecare dintre
doamne, arbora un aer de cunoscător legat de arta
cinematografică şi de vizita, abia încheiată, în acea zi, la
Studiourile Kallywood. Între timp, chelnerul nu mai prididea
cu adusul apetisantelor specialităţi. Pe platouri fine de porţelan
chinezesc tronau grămezi de creveţi rozalii, stridii
transparente, bucăţi de langustă, melci fără cochilie, iar în
boluri musteau sosuri picante şi puternic aromate, după gustul
fiecăruia.
De-a lungul anilor, în desele mele călătorii, am avut
prilejul de a mă ospăta cu astfel de produse, dar recunosc că
am făcut o pasiune pentru creveţi. Şi acum îmi amintesc prima
mea cină cu creveţi într-un restaurant din Salerno.
Suprasaturată de toate tipurile şi formele de paste pe care le-
am îngurcitat, timp de două săptămâni, în sejurul italic, un
meniu pescăresc îmi incita toate simţurile gustative, olfactive
şi ce mai doriţi, voi ! Când am văzut grămada ce-mi era pusă
în farfurie, mă gândeam că este o porţie pentru câteva
persoane. Prudentă, m-am uitat la ceilalţi consumatori.
Lucrurile păreau asemănătoare ! Dar, cum să-i mănânc, cu
furculiţa, cu cuţitul ?! Fără să mai stau pe gânduri, am luat cu
mâna un crevet şi l-am băgat repede în gură. Stupizenia era că
nu puteam să-l mestec din cauza mustăţilor şi a cozii şi nici să-l
înghit aşa! Uitându-mă în dreapta, în stânga, într-un moment de
neatenţie a celor prezenţi la masă, am luat un şerveţel şi
mascând buzele am scos „monstruozitatea” care-mi rănise
gura. La coada ochilor îmi mijeau două boabe de lacrimi, de
ciudă. Timp de două-trei minute nu am îndrăznit să ridic
privirea din farfurie. Oricum, nu puteam rămâne în această
postură, mai ales că vecinul mă întreba insistent ce nu-mi
place. Cu un zâmbet prefăcut, am dat din cap că totul este în
regulă. În minutul de relaj, m-am uitat cum mânâncă ceilalţi
fructele de mare. Surprinzător, dar, majoritatea, foloseau
mâinile pentru a îndepărta părţile necomestibile. Luminată de

111
simplitatea gestului, mi-am zis: „Oh ! E foarte simplu, aproape
cum mâncăm noi racii?!” Şi aşa a demarat operaţiunea
„creveţi”!
Acum experimentată şi oarecum degajată, am servit o
porţie consistentă de creveţi. Pe platou se afla un homar cu
legume şi o bucăţică de langustă cu sos de lămâie. Vecinul de
masă mă îndemna să nu renunţ la asemenea delicatese. Le-am
privit fără să mă ating, şi-am invocat, cu aer pervers, saţietatea.
Desertul, căpşuni cu frişcă şi cremă de ciocolată cu ananas, le-
am devorat cu o adevărată plăcere, spre surprinderea
comesenilor.
În timpul altor călătorii am dezvoltat o adevărată
pasiune faţă de fructele de mare şi în special creveţii şi scoicile.
În restaurantele din Seoul şi Bussan sau Shanghai şi Singapore,
se pot servi diferite preparate care au la bază creveţi. Totul se
realizează sub privirea clientului, incredibil de repede şi
eficace. Bucătarul experimentat ia câţiva creveţi cruzi şi o
mână de tăieţei pe care îi introduc două minute în baia de apă
clocotită a unui vas, după care răstoarnă conţinutul într-un
castron de cereamică neagră şi adaugă un polonic de zeamă.
Numeroase mirodenii şi sosuri picante pot fi folosite după gust.
În taverne şi mici restaurante de provincie, principiul rămâne
acelaşi, baie de aburi sau grill pentru a păstra cât mai mult din
valorile nutritive ale produsului.
Surpriza serii în restaurantul din Chennai a fost un
spectacolul de dansuri tradiţionale şi moderne de înaltă ţinută
artistică. Bharatantyam este cel mai popular dans sud-asiatic,
originar din Tamil Nadu, şi este prezentat de la începutul
secolului al XX-lea, ca dans al templelor, faima sa depăşind
graniţele Indiei. Este un dans solo interpretat de femei, cu un
acompaniament de muzică de tip karnatak, cântat de un
ansamblu cunoscut sub numele de cinna melam şi condus de
un nattuvanar care menţine timpii cu o pereche de ţambale şi

112
strigă modelele de dans. Dansatorii poartă clopoţei în jurul
gleznelor, care completează ritualul muzicii38.
Întreaga seară a fost fascinantă. Un astfel de sentiment
l-am avut în Thailanda, într-o localitate rurală în junglă, locuită
de tribul Yao, care ne-a oferit un grandios spectacol cu
ceremonii, muzică şi dansuri tradiţionale, cu interprete tinere,
frumoase şi graţioase, cu numere pline de fantezie ce se referă
la ritualuri sacre hinduse sau budiste ale preoteselor templului
sau mitologice (dansul dragonilor, cel al păsării phoenix), dar
şi cele inspirate din muncile agricole, cu tentă eroică, ca şi cele
omagiind cultul morţilor şi dragostea ş.a. Mi-a rămas în minte
dansul păsării phoenix reprezentând dragostea care învie şi
dincolo de moarte, pe un fundal muzical cu inflexiuni molatice,
mişcări armonios coordonate ale corpului, tălpilor picioarelor şi
mai ales ale palmelor mâinii, într-o costumaţie feerică.
Atracţia serii thailandeze a reprezentat-o fetele din tribul
Koren, supranumite Gât Lung, deoarece poartă în jurul gâtului
mai multe inele metalice, montate la o vârstă fragedă, ce
provoacă o asemenea deformaţie care în concepţia lor este un
semn de frumuseţe şi distincţie. În realitate, este o maltratare a
fetelor silite la un astfel de tratament inuman de familie. Aceste
inele se adaugă de la un an la altul, ajungând până la 17 şi nu se
scot decât o singură dată pe an, cu multă prudenţă şi sub
supravegherea familiei pentru spălarea generală a corpului, în
vederea ritualului de purificare. Pe parcursul trecerii de vârsta
tinereţii, acest colan metalic devine chinuitor, dar nu poate fi
îndepărtat, pentru că gâtul astfel prelungit nu mai poate susţine
greutatea capului şi se poate frânge, provocând starea de
paralizie şi chiar moartea. Acest straniu obicei al „frumuseţii”
se mai întâlneşte şi la unele populaţii africane, şi nu este
departe de un alt obicei oriental, specific chinezilor şi
japonezilor ca fetele să-şi menţină piciorul foarte mic !!! Mi s-a
părut trist ca în secolul al XXI-lea, o tânără să nu poată dispune
38
India…, p. 115.

113
de propria sa fiinţă şi să accepte această monstruozitate în
numele tradiţiei.
O paradă a costumelor populare ne-a făcut să
înţelegem, atunci ca şi acum, mai mult ingeniozitatea de care
dau dovadă oamenii din diferite zone ale globului şi despre
care nu ştiam aproape nimic39.
La întoarcerea la hotel, împresurată de strălucirea
perfidă a stelelor şi zâmbetul enigmatic al lunii, mă gândeam
cum a-şi defini Chennai-ul şi întreaga regiune Tamil Nadu.
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost mâncarea picantă,
excelentă, cu legume şi orez fiert, curry cu linte, crocante dosa
prăjite şi mâncare înăbuşită idli, cafea tare; explozia de culori
vii, muzică intensă şi dansuri frenetice; limbă veche şi poetică,
literatură bogată, modă specifică (sari din mătase şi bumbac în
combinaţie de culori strălucitoare şi contrastante pentru femei,
haine lungi sau dhoti, o pânză lungă strânsă la talie, care atârnă
până la glezne, în stilul unui sarong, pentru bărbaţi).
Poate nicăieri în lume nu am întâlnit acest sentiment
general de a preţui viaţa în cadrul natural ca în misterioasa şi
fascinanta Indie, unde tradiţia şi religia se armonizează cu
înflorirea dezvoltării globale.

39
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea Dragonului, p. 505-505.

114
 FASCINAŢIA TEMPLELOR
Pornim într-o noua aventură, dis-de-dimineaţă, când
mrejele zilei abia - şi scutură voalurile cernite de singurătate
şi soarele clipoceşte timid. După cele câteva zile frumoase
petrecute în cosmopolitul Chennai, continuăm să investigăm
cultura tamilă pe un traseu bine definit, care ne oferă magnifice
vestigii ale trecutului cu frumuseţi naturale de excepţie.
Itinerariile de astăzi propun o percepţie mai
„brahmanică” a culorii locale în care obiectivele principale sunt
templele vechi din piatră, spectacolele elitiste de dans şi
muzică de tip karnatak, precum şi thalis-ul vegetarian.Tamila
se bucură la loc de cinste printre limbile Indiei, o verigă vitală
între nord şi sud şi, prin răspândirea ei multicontinentală, o
limbă de circulaţie internaţională40. Tradiţiile tamililor sunt de
o vigoare care depăşesc graniţele geografice şi istorice. Tamilii
au făcut comerţ cu Arabia, Egipt şi Roma, numele lor era
recunoscut prin corporaţii negustoreşti cu autoritate în sud-
estul asiatic, Orientul Mijlociu şi Apropiat, nordul Africii,
Imperiul Roman.
Instalată comod în autocar, privesc pe geam derularea
în fugă a imaginilor. Desişurile cerului, labirint seducător,
frântură din univers, graţios împărţită celor ce-şi amăgesc
visarea, oglindă în care soarele zilnic îşi împleteşte dorinţele
de necunoscut... Norii în expectativă, ca mii de ochi, coboară
apoi pe mări de chipuri întrebătoare... Îmi vin în minte câteva
versuri dintr-o poezie scrisă de o sensibilă poetesă:

40
Tamila se vorbeşte în Africa de Sud, Mauritius, Sri Lanka, Malaysia,
Singapore, Indonezia.

115
 "S-au adunat inorogii timpului,
Herghelii trăgând după ei
Toate vămile văzduhului,
Herghelii de vise, cugetătoare focuri
Plată ne sunt la căderea ceţii"41.

Dealurile se văluresc asemeni unor turme de bivoli şi

pădurile lui stau încremenite în secetă. Niciun nor, niciun strop
de apă ! Cerul e o piatră fierbinte peste care „nava” noastră se
avântă calm şi se desprinde cu greu de culoarea lipicioasă.
Mă trezesc brusc din visare… Ne apropiem de
Kanchipuram, obiectiv de mare valoare spirituală pentru
hinduşi. Cunoscut centru de pelerinaj, cultură şi filosofie,
renumit pentru templele sale, Kanchipuram este singurul dintre
cele şapte oraşe sfinte dedicate celor doi zei Shiva şi Vishnu.
Gangele este considerat un fluviu sacru de către hinduşi,
budhişti, sikh şi alte religii. În antichitate toate fluviile erau
venerate ca surse inepuizabile pentru menţinerea vieţii. Aceeaşi
sacralitate o aduceau Dunării (Donaris, Danubius) toate
popoarele riverane, inclusiv geto-dacii !!!
Ritualul fascinant de la Varanasi, Oraşul sfânt,
cunoscut şi sub numele de Benares, Banaras sau Hashi, nu se
poate compara cu nimic. Priveliştea este deosebit de
spectaculoasă. Pe o distanţă de circa cinci kilometri, poţi vedea
turnuri cu etaje, palate şi temple ce ţâşnesc spre cer de-a lungul
malurilor abrupte cu trepte sau ghat-uri care coboară până la
apa Gangelui. Întregul oraş este un adevărat sanctuar, în
labirintul de străzi vechi găsindu-se temple surprinzătoare,
inclusiv templul Vishwanath, Templul de Aur, datând de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea.

41
Mariana Popa, Plata, din vol. Pasăre la răspântiile risipirii, Editura
Cronedit, Iaşi, 2016, p. 55.

116
 Pe malul fluviului, pe gath-uri, poţi întâlni cei mai
numeroşi înţelepţi şi asceţi. Aici poţi asista la "dramele"
vieţii şi ale morţii, depăşite cu seninătate mulţumită ritualurilor
şi liturghiilor. Este magia formelor nesfârşite ale unui zeu
unic, joc divin, spectacol oferit de Creatorul fantasmelor
noastre.
Religiile preamăresc iluminarea, această minune a
minunilor care a generat mituri şi festivităţi, discipline şi
tradiţii, filosofii şi agresiuni. Pentru unii pietrele din Sarnath,
lângă Varanasi, sunt divine fiindcă acolo a primit iluminarea
Buddha ; pentru alţii Muntele Sinai sau drumul spre Emaus !...
Imaginea acelei dimineţi fascinante la Varanasi, plină
de spiritualitate, chiar şi după ani, mi-a rămas întipărită în
minte. Închid ochii şi revăd filmul procesiunii la care am
participat. Abia se crăpase de ziuă şi forfota, amestec bizar de
oameni şi animale, începuse. Coborâm zecile de trepte ale
principalului ghat, pe lângă copii somnoroşi împleticiţi printre
picioarele oamenilor, prunci golaşi ţipând în braţele mamelor,
câini jigăriţi şi puricoşi, porumbei ţopăind pe picioruşile lor
fragile în căutarea unui bob de orez.
Mirosurile greoaie provenite de la resturile menajere,
zvârlite în canale deschise, la colţul străzilor, nu par să
deranjeze pe nimeni, totul face parte dintr-un decor de comedie
burlească.
Tinere cu părul negru lucios împletit în cozi, în sari-
uri vaporoase, roşu aprins, cu sâni pietroşi şi coapse
provocatoare, îşi întind cununile de gălbenele sau iasomie spre
vânzare, direct pe trotuar, pe o bucată de pânză de bumbac sau
o foaie de plastic. Pe micile tarabe, negustorii înşiruie fructe în
grămăjoare sau piramidă (mandarine, portocale, rodii, ananas,
nuci de cocos, curmale, struguri, banane ş.a.), seminţe, flori cu
parfum suav de iasomie sau gălbenele, lumânări, căndeluţe şi
alte produse pentru ofrandele rituale. Tineri cu feţele oacheşe şi
păr cârlionţat, sumar îmbrăcaţi, cu trunchiul desgolit, bătrâni

117
smochinţi şi încovoiaţi de spate, în tradiţionalul dothi, târându-
şi picioarele goale într-o pereche de sandale de gumă sau chiar
desculţi, cu diferite semne colorate pe frunte, sādhu în mantiile
lor portocalii sau ocru, cu plete şi bărbi încâlcite sau capul ras,
inconfundabili, yogişti atletici, unii fără nici un veşmât pe ei,
cerşetori zdenţuiţi, pelerini mânuind cu abilitate mătănii, turişti
veşnic agitaţi, toţi de-a valma, înaintau cu greu, făcându-şi loc
cu coatele, vociferând, fiecare pe limba sau dialectul lui.
Puhoiul s-a oprit un minut pentru trecerea unei vaci
scheletice, plină de bălegar, dar cu coarnele vopsite, ce se
îndreaptă alene spre gunoaiele din colţul unui gang. Blândul
animal priveşte cu ochi mari, rotunzi, trecătorii grăbiţi, fără să
pară deranjată de tumultul din jur. Statutul ei de "fiinţă sacră"
nu poate fi încălcat de nici un individ, de oriunde ar veni. Cele
mai multe dintre aceste blajine animale se nasc, trăiesc şi mor
pe străzile prăfuite ale oraşelor, fără să fi văzut în viaţa lor
păşunile înverzite. Şi paradoxal, cultul care le înconjură nu
le scuteşte de foame, accidente şi lipsă de adăpost. Ele au intrat
în peisajul tradiţional şi nici o autoritate civilă nu poate lua o
măsură care să le interzică prezenţa, deşi ne aflăm în Mileniul
al III-lea. Doamne ! Doamne ! Mare e grădina lui Dumnezeu !
Lângă maluri staţionau ambarcaţiuni, multe dintre ele
învechite, de la simple bărci cu vâsle la cele cu motor, în
aşteptarea vizitatorilor. Orele de vârf sunt legate de ritualul
religios, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, şi seara
înainte de apusul luminii. Este fascinant să pluteşti pe apele
fluviului sfânt, într-o barcă, fie şi paradită, gata să se răstoarne,
pentru a asista la acest spectacol de spiritualitate hindusă şi
dăruire inegalabilă de culoare42.
Privesc din barcă, într-un decor de neimaginat, turnurile
spectaculoase, palate medievale, pavilioane, temple, gath-uri
etc.43. Hinduismul una dintre marile şi complexele religii ale

42
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea Mogulului, p. 442 - 445.
43
Locuri sacre. Atlas, p. 188-189.

118
lumii, care a rezistat timp de peste patru milenii, reprezintă cea
mai eclectică tradiţie religioasă, fără fondator şi carte sfântă,
sinteză a religiei ariene şi a celei practicate de populaţiile
indigene44.
Timp de o oră bărcile înaintează pe lângă maluri,
surprinzând aspecte inedite pentru orice occidental, fie
european sau american. Preoţii brahmani recită sāvitri sau
rugăciunea de laudă soarelui, iar dacă timpul îi permite
reproduce texte sfinte sau murmură cele 108 nume ale lui
Vishnu, ca o māntrā. Unii pelerini au intrat în apa rece şi
înaintează fără temere până la brâu, bărbaţii în lenjerie redusă
sau chiar goi, femeile purtând sari-ul, apoi îşi toarnă apă pe
cap, beau apă şi în final iau apă în vase de lut pentru cei de
acasă. Revenind pe mal, îşi schimbă hainele ude cu unele
uscate şi purificaţi de apa sfântă aşteaptă cu nerăbdare ieşirea
astrului din culcuşurile molatice ale zorilor rozalii. Câţiva
stropi din apa "Mamei Ganga" sunt de ajuns pentru a spăla
păcatele unei vieţi întregi, deşi în fluviu se deversează zilnic
tone de apă reziduală, fără a mai menţiona cenuşa morţilor sau
chiar trupuri neînsufleţite, puritatea rituală rămâne neafectată.
Sticlele cu apă din Gange sunt foarte preţioase, iar apa
fluviului este picurată pe buzele morţilor.
Pe ghat-uri unii yogişti se pregătesc să înceapă primele
exerciţii respiratorii sau de meditaţie… Pe un parapet un
yogist cu picioarele încrucişate şi tălpile în poziţie de lotus, cu
mâinile sprijinite pe genunchi, scoate hohote de râs, întrerupte
de câteva cuvinte bolborosite. Scena părea desprinsă din
platoul de filmare de la Kallywood. Am ridicat uimită din

44
Termenul de hinduism (Hindu era denumirea persană a fluviului Indu) a
fost creat de englezi în jurul anului 1830, cu referire la tradiţia religioasă
veche, mistică şi milenară (vezi Le Veda, première livre sacréde l’ Inde, col.
Marabout Université, 1967; A. A. Mac Donell, Vedic mythology, Delhi,
1974).

119
umeri. Mai târziu am aflat că şi acest comportament este în
esenţă tot un exerciţiu yoga.
În aer pluteşte tensiunea care atinge cote maxime în
aşteptarea măreţului Hellios. O linişte binefăcătoare se lasă
peste această mulţime pestriţă de suflete care aşteaptă cu
veneraţie în fiecare zi răsăritul şi apusul astrului luminii,
această zeitate preamărită de toate popoarele, în lipsa căruia
viaţa nu ar fi posibilă. O înţelepciune profundă, ancestrală45.
Răsăritul de soare pe Gange rămâne o privelişte de
excepţie, pe care o porţi în suflet toată viaţa, indiferent de zeul
căruia te închini. Soarele mistuie mantia lăptoasă, ce pluteşte
deasupra Gangelui, faţadele de gresie se dezvăluie în toată
spendoarea aurită ca faţa netedă a unei stânci în care au fost
sculptate nişte boltite conuri ţepoase, arcade şi coloane. Razele
jucăuşe mângâie diafan pereţii templelor şi palatelor
impunătoare, ca într-o sărutare sacră, frunţile sacerdoţilor,
feţele pelerinilor hinduşi scufundaţi în apa purificatoare, sau în,
meditaţii yogiste pe treptele ghat-urilor.
Fete şi femei, abia ieşite din apa binefăcătoare de
sfinţenie şi energie, îşi potrivesc sariurile de pe mal, îşi
piaptănă părul lung de abanos, şi-l fixează cu pieptini de os şi
cleme colorate, îşi ung braţele şi faţa cu uleiuri parfumate şi-şi
lipesc pe frunte însemnele corespunzătoare. Femeia măritată îşi
reface roşul – aprins care îi împodobeşte cărarea ce-i desparte
părul în două, îşi reîmprospătează acel bindu roşu din mijlocul
frunţii, se fardează, îşi pune flori în păr, chiar dacă este de
condiţie modestă. La plecare iau apă într-un vas pentru
membrii familiei care nu s-au putut deplasa, cât şi pentru
purificarea încăperii, a lucrurilor şi animalelor.
Acest ritual se petrece zilnic şi nimeni nu consideră o
corvadă, o banală mistică - cum ar zice un european. Totul a
intrat în firea lucrurilor, cum nu se poate mai bine, o reflectare

45
Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 444 şi urm.

120
a tradiţiilor de mii de ani. Fascinaţia apei este un motiv
meditativ despre trecerea timpului, între viaţă şi moarte.

"Mă cufund în adâncul oceanului de forme,

în nădejdea că voi afla perla desăvârşită
şi fără formă.
Navighez din port în port în luntrea aceasta
hăituită de furtună.
Departe sunt acum zilele jocului meu,
când îmi plăcea să mă las zguduit
de către valuri" 46.

Rituri şi liturghii, devoţiune şi meditaţie vor continua în

suflet, purificarea începută odată cu baia. După sāvitri
rugăciunea de laudă a soarelui, urmează pūjā, ofrande dedicate
zeităţilor ( flori, tămâie, lapte, hrană, rugăciuni şi mai ales, se
oferă pe sine); ārati, interiorizarea luminii, săvârşită cu camfor
aprins la o lampă de lut sau din metal, descriindu-se cercurile
de lumină în jurul imaginii; prasāda, împărţirea hranei care a
fost oferită mai întâi divinităţii şi care s-a reîntors la oameni
încărcată de graţia divină.
Fiecare familie are în casă imaginea divinităţii preferate
(Vishnu, Shiva, Ganesha, Durgā, Kāli, Lakshmi ş.a.) sau
obiecte reprezentative ( linga, însemnul procreator a lui Shiva,
salagrāma, o piatră de amonit sacră, însemnul lui Vishnu)47.
Deosebit de interesante sunt analizele lui Lucian Blaga,
poet, eseist, filosof, publicist, om politic şi diplomat, privind
cultura orientală:
„Corespondenţa vieţii spirituale sunt izbitoare pe
malurile sfinte ale Gangelui. Dezvoltarea înţelepciunii vedice
are un ritm logic de-a dreptul instructiv pentru gândul ce-l

46
Rabindranath Tagore, Ofranda lirică, XX, în Poeme, p. 40.
47
Vezi R.C. Zachner, Hinduism, London, Oxford University Press, 1962.

121
urmărim. În toate fazele extrem de variate ale filosofiei indice
zvâcneşte setea de unitate. Îndrăgostiţi de absolut, gânditorii
inzi declară lumea simţită a fenomenelor cu multiplele ei
înfăţişări o simplă iluzie (maya). Existenţa e numai unitatea
supraraţională a tuturor lucrurilor. Îndrăgiţi de acelaşi
absolut artiştii creează simboluri în piatră cu abundente detalii
stilizate (oameni cu organe fantastice, cu şapte perechi de
mâini şi cu alte întortocheri ireale), monstruoase din punctual
de vedere al artei noastre clasice, dar de un farmec specific
când le judeci prin normele lor imanente”48.
Revenim la traseul nostru din regiunea Tamil Nadu. Un
prim popas la Kanchipuram, oraş vestit pentru templele sale.
Kailasanatha este apreciat de specialişti drept cel mai rafinat
templu al dinastiei Pallava, din secolul al VIII-lea, dedicat lui
Vishnu49, cât şi lui Shiva50. Impresionantă este nu numai
rezistenţa în timp, dar şi decoraţiile sculpturale (zei, zeiţe,
animale mitologice, dantelării florale). O serie de sculpturi
înfăţişează încarnările zeului Vishnu, în ipostaza unui mistreţ
ce se luptă cu un demon-şarpe care vrea să târască Pământul în
abisurile oceanului primordial şi în ipostaza piticului Vārana
care transformat în uriaş eliberează omenirea de sub teroarea
forţelor răului.
Alături de cei doi zei principali, apare şi Devi, zeiţa
războinică (Kumāri), cunoscută sub diferite denumiri (Durgā,

48
Lucian Blaga, Încercări filosofice, p. 124.
49
Iniţial, Vishnu era legat de oficierea sacrificiului, simbolizând în
perspectivă vedică armonia ideală a cuplului preot-sacrificant sau brahman-
rege, cu alte cuvinte supremaţia spirituală a brahmanilor, cât şi ordinea
firească (dharma), garant al stabilităţii sociale şi al bunăstării. În afara
atributelor sale tradiţionale (scoica, discul, măciuca etc.), Vishnu este
reprezentat în sudul Indiei purtând tiara şi însemnele regatului, ca o zeitate a
castelor superioare, „pură”, căreia i se aduc ofrande vegetale (India..., p.
320; NGT, India, p. 264-265).
50
Shiva este patronul yoginilor şi al asceţilor (ibidem).

122
Kāli) şi înfăţişări multiple ( ca soră a lui Vishnu şi în anumite
situaţii ca soţie a lui Shiva).
Templul Ekambareshvar, dedicat lui Shiva, a fost
construit la începutul secolului al XVI-lea de împăratul
Krishnadeveraya. Templul este renumit prin mandapam cu
cele 1000 de coloane ce întruchipează divinitatea, copleşitoare
prin multiplicitatea reproducerii aceleiaşi forme a fertilităţii
celeste, în concepţia celei mai simple religii: arborele cosmic,
lingam-ul, coloana infinită51.
Sanctuarul în formă pătrată are o cameră întunecată
destinată idolului. Intrarea este apărată de paznicii mitologici
protectori, iar nişele din pereţii exteriori înfăţişează diverse
manifestări ale zeului Shiva. Turnul de deasupra sanctuarului
are în vârf, aşa-numitul kalash, emblema unei cupe cu
ambrozie ce simbolizează sfârşitul definitiv al unui credincios
– eliberarea din ciclurile Renaşterii.
Abia ieşiţi de sub imperiul emoţiilor oferite de
sacralitatea tamilă din Kanchipuram, că în scurt timp ajungem
la Mamallapuram (Mahabhalipuram), situat la cincizeci de
kilometri de Chennai, în sudul coastei Coromandel.
Mahabhalipuram reprezintă un centru important al
religiei hinduse, budiste şi jainiste, care datează din secolul al
II î.Hr., fostă reşedinţa a legendarei dinastii Chola, un centru
cultural şi artistic. Din vechile imnuri ale lui Alwar aflăm că
portul Mamallapuram/ Mahabhalipuram, în timpul dinastiei
Pallava, au ancorat corăbiile cu mărfuri de preţ: vinuri, uleiuri,
aur, argint. Inscripţii din secolul al XI-lea, descoperite la
Sumatra, sunt mărturii ale comerţului înfloritor dintre Tamil
Nadu şi Asia de Sud-Est. Regele Rajendra Chola avea relaţii
politico-diplomatice şi comerciale cu împăratul Chinei.
Credincioşii hinduşi încă vin în pelerinaj la Arjuna’s
Penance, una dintre cele mai mari sculpturi rupeste din lume.
Basorelieful de 27 metri lungime şi 7 metri înălţime, săpat în
51
Ibidem.

123
peretele unei stânci, înfăţişează izvorul Gangelui52. Coborârea
Gangelui pe pământ din buclele lungi ale lui Shiva, din lăcaşul
său din Himalaya, de aici spre delta lui din Bengal nu poate
să curgă decât un şuvoi uriaş de ape din izvoarele nesecate ale
cerului, cu binecuvântarea luncilor sale mănoase. De ambele
părţi ale fluviului sunt sculptate zeităţi, spirite benefice, oameni
şi animale ( elefanţi, lei), adorând Gangele, despre care indienii
încă mai cred că hrăneşte nu doar pământul, ci şi mintea
umană
Printre pelerini trebuie să ştii să te strecori cu atenţie
ca să ajungi să pipăi cu vederea această minune între minuni.
Chiar dacă ai citit câte ceva în Istoria Artei sau într-o
Enciclopedie, când te afli în faţa uriaşului basorelief emoţia de
copleşeşte. Nu ştii spre ce anume să-ţi îndrepţi privirea. Respiri
uşurat şi începi să vizualizezi. Din mulţimea de zeităţi şi
spirite, l-ai recunoscut pe Shiva, atotputernicul lumii
brahmane, senzaţie benefică, copleşitoare ce ţi se strecoară prin
corpul transpirat de căldură. Continui căutarile şi constaţi că
magnificul basorelief constituie, dincolo de frumuseţea
spirituală, o reconstituire şi a modului de interacţiune între
zeitate şi lumea reală. Numeroasele personaje sunt surprinse
în mişcare, corpurile lor sunt încordate gata de luptă sau
unduitoare în dansuri rituale. Aici se simte mersul sigur al
liniştii universale, purtat cu calmul indescriptibil al pasului
elefantului, pe talpa lui de nucleu galactic. El este locul celor
mai puternice terapii, în care arta îşi îndeplineşte funcţia
rituală, printr-o sanatorizare dinamică a tuturor pelerinilor.
Basorelieful Coborârea Gangelui, de proporţii
impresionante, este o mărturie certă a voinţei şi capacităţii
artistice a miilor de meşteri care au trudit, în condiţii
excepţionale, pentru a realiza această capodoperă a lumii
antice. Legenda Coborârii Gangelui din Munţii Himalaya,

52
Cf. 100 de minuni ale lumii, p. 139.

124
imortalizată în piatră cu atâta patos şi dăruire, a devenit un
altar nemuritor al închinării.
În acest perimetru sacru, mi-am amintit de celebrele
basoreliefuri rupestre ale antichităţii iraniene de la Naqsh-i
Rustam, Taq-i-Bostan, preamărire adusă victoriilor regilor
ahemenizi53.
Revenim la Mahabhalipuram indian. Templul Shore,
edificiu reprezentativ al stilului dravidian, dedicat lui Vishnu,
cât şi lui Shiva, cel mai vechi templu de piatră din India de
Sud, a fost construit din blocuri mari de piatră nefasonate în
secolul al VII-lea, în timpul dinastiei Pallava. Când
Mahabhalipuram era încă port, Valkuntha Perumal, pagodă în
trepte care se îngustează spre vârf, servea drept punct de reper
pentru marinari, noaptea având un foc aprins în vârf. Căldura,
vântul, aerul sărat, au erodat puternic templul de pe ţărm54.
În curtea templului de pe ţărm te întâmpină statuia
leului din granit, redat cu multă măiestrie şi veridicitate,
vânjos, cu privirea scrutând orizontul de unde marea începe
să-şi trimită briza ce seamănă mai mult cu o răsuflare decât a
undă de vânt şi frunzele palmierilor o primesc cu legănări
ritmice, un dans vegetal cu complicitatea mării şi a pietrei. Un
alt basorelief prezintă scena cu grupul de maimuţe surprins în
intimitatea familială.
Deosebit de misterioase sunt peşterile-templu Rathas,
„carele cereşti”, ansamblu monolitic de cinci temple, construite
în stiluri diferite, într-o vale săpată din acelaşi granit cenuşiu-
verzui, ca simbol al înţelepciunii şi adorării55. Primele lăcaşuri
de cult de sine stătătoare, din sudul Indiei, sunt decorate cu
basoreliefuri reprezentând animale, de obicei elefanţi sau lei,

53
Larousse. Istoria artei, p. 222; O.Drimba, op.cit., vol.I, p. 282-284;
Istoria lumii în date, p. 45 ; vezi şi Oltea Răşcanu Gramaticu, Sabia
Focului, Editura PIM, Iaşi, p. 275-276.
54
100 de minuni ale lumii, p. 139.
55
India…, p. 373.

125
sculptate din câte un singur bloc de piatră de către mai multe
generaţii de artizani. Un elefant masiv, un Airavata, adus din
vechile legende ale elefantului alb, întruchipează în stâncă
rezistenţa în faţa istoriei. Cerul e deschis şi senin, câmpiile se
întind în zare şi totu-i plin de soare. Apar şi animale mitice
(yali).
Templele hipogee au o singură intrare, cu stâlpi
interiori săpaţi în stâncă ca să sprijine tavanul şi să delimiteze
câteva încăperi comune (vihara) bogat decorate cu
basoreliefuri56. Coloana, elementul de organizare a tot ceea ce a
exprimat geniul uman prin construcţie, nu putea să-şi afle
simbol mai corespunzător decât ca organizator cosmic, în acel
axis-mundi pe care-l regăsim şi pe graniţa dintre folclorul sacru
şi folclorul laic.
Arhitectura în stâncă, în esenţă sculptură de proporţii
gigantice, a atins maximul splendorii cu templele din
Mahabhalipuram, Elephanta, Ajanta57 şi Ellora (budiste,
hinduse, jainiste58, secolele VII-VIII)59 Pornindu-se din vârf
56
Sanctuarele au adoptat, în general, un plan comun: o sală mare în care
domină stupa (citya); cella precedată uneori de o anticameră; o sală vastă
deservind chiliile călugărilor (Larousse. Istoria artei, p. 892).
57
Tematica frescelor de la Ajanta era inspirată din viaţa lui Buddha, precum
şi scene de curte, motive din natură, plante şi animale, folosindu-se culori
vii, în care predomină roşul, galbenul, ocrul şi negrul. Contururile
animalelor şi ale oamenilor, sunt redate cu multă iscusinţă tehnică, iar
tipurile sunt bine diferenţiate. O atenţie deosebită este acordată redării
capului şi mâinilor ( vezi Alexandru Suter, Istoria artelor plastice, Sibiu,
1966, p. 50 -52; Arta în istoria umanităţii, p.134).
58
Jainismul este una dintre cele mai vechi religii şi filosofii ale lumii,
alături de budism. Vardhamana Jina („Triumfătorul”), Mahāvīra („Marele
Erou”), este considerat reformatorul acestui sistem religios şi filosofic,
reînviind un cult străvechi pe care l-a făcut popular în India prin forţa
exemplului şi prin diferite predici, finalizând misiunea celor douăzeci şi
patru de profeţi tirthankaraşi, din ţinutul Kalinga (Orissa), primul fiind
Rishabha ( Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol.II., p.26 şi urm.; vezi şi C.
Caillat, Les explications dans le rituel ancien des religieux jaina, Paris,

126
spre temelie, meşterii au tăiat, au sculptat, într-o muncă
titanică, cu o precizie incredibilă, un templu impresionant cu
coloane, pilaştri, portaluri, cornişe, vestibule, portice, capele,
împodobite cu sute de sculpturi. Întregul templu stă pe un
postament de 8 metri, de jur-împrejur cu statui de lei şi elefanţi
care, asemenea unor cariatide, fac impresia că susţin în spinare
întregul templu60.
Arta dinastiei Chola, preluată de Pandya, a constituit
până în timpurile moderne un ghid pentru constructorii din
India Meridională, fiind unul dintre acele focare fecunde
indiene. Arta inzilor este considerată „una simbolică şi
abstractă”, simţul infinitului fiind la ei „mai pozitiv decât
aiurea”, de aceea consideră Lucian Blaga „dimensiunile
Mahābhāratei ar fi fost altele, dacă poetul colectiv şi anonim
n-ar fi iubit aşa de mult infinitul” şi conchide „poate poporul
întreg nu s-ar fi aşezat la poalele Himalayei, care se înalţă atât
de simbolic la cer, dacă n-ar fi existat în el acest instinct al
nemărginirii”61.
Puternic impresionată de cele văzute în templele din
Mahabhalipuram, m-am aşezat pe o piatră cu privirea aţintită
spre nemărginirea mării. Un clinchet de voci tinere mă scoase
din visare şi ridicai privirea. Din mulţimea de pelerini s-au
desprins un şir de femei, strălucitoare prin căldura pe care o
emanau făpturile lor şi frumuseţea veşmintelor, parcă desprinse
din basoreliefurile antice. Nu am rezistat zâmbetului lor
prietenos şi le-am ieşit în întâmpinare. Cum, mare parte
cunoşteau engleza, am început o conversaţie agreabilă..
Surprinse de depărtarea de unde veneam, m-am întrebat, cu o
anumită sfiiciune în glas, ce fel de ţară avem şi ce tradiţii are

1965; Michel Hulin, Jainismul, în Jean Delumeau, Religiile lumii, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1996).
59
Arta în istoria umanităţii, p.137.
60
Cf. Ovidiu Drimba, op. cit., vol.2, p. 402.
61
Lucian Blaga, op. cit., p. 125.

127
poporul meu. Mi-a fost foarte greu să spun în două cuvinte cum
sunt confraţii mei : buni, paşnici, primitori, creativi, pricepuţi,
visători, încrezători în viitor... Nu ştiu cât au înţeles, dar la
despărţire ne-am strâns mâinile cu căldură şi am făcut câteva
fotografii pe care le-am transmis rapid pe facebook.
Condiţia femeii în societatea indiană rămâne
controversată. Sistemul castelor nu a dispărut nici astăzi cu
totul, deşi un anumit progres se resimte şi în acest domeniu.
Convertirea la diferite religii (creştinism, budism, jainism), nu
înseamnă părăsirea relaţiilor de castă de unde provine,
nerenunţând definitiv la concepţiile hinduse62. Deşi au fost
interzise de constituţia indiană, zilnic au loc atrocităţi
împotriva castelor inferioare. La sate tradiţiile sunt mai
puternice, la oraşe există un anumit grad de libertate şi mişcare
în acest sens.
Dacă ai şansa să călătoreşti până în fosta capitală Chola,
la 260 km de Chennai, într-o zona a câmpurilor de orez din
delta Kaveri, la Thanjavur, întâlneşti unul dintre cele mai
vechi temple hinduse, din secolul al X-lea, Brihadeshwara.
Ceea ce este cu totul impresionant rămâne sanctuarul zeului
Shiva, considerat de specialişti cel mai înalt din India (60
metri) ca şi turnurile de intrare (gopuram)63.
Pretutindeni se înghesuie credincioşi în spatele unui
brahman, uşor de recunoscut, în dothi potocaliu, cu însemnele
de pe frunte, scalpul ras pe jumătate şi părul lung, de la spate,
împletit în codiţă. La piept le atârnă un şiret sacru Parfumuri
grele şi grase se lipesc de pietre. La umbra amiezii, în curenţii
de aer ai uşilor, dormitează pe dalele reci un cerşetor şi câinele
lui.

62
Mişcările moderne, filosofia raţionalistă a lui Brahmo Samaj şi fervoarea
evanghelică a convertirilor shuddi ale lui Arya Samaj, pot fi văzute ca o
inspiraţie occidentală creştină.
63
Planul celorlalte temple din Chola vor adăuga altare secundare şi
mandapamuri extinse sau pavilioane (India…, p. 331).

128
 Deşi minoritari, brahmanii au o mare influenţă în
afacerile naţionale şi internaţionale. Reacţia este o mişcare pan-
dravidiană şi antibrahmanică, pretinzând că stăpânirea şi
influenţa brahmană sunt simbolul unei dominaţii nordice şi
continuarea sanscitizării culturii dravidiene.
Hinduismul a pătruns în Indochina, Sumatra, Jawa şi
Bali, trebuind să se integreze numeroaselor elemente populare,
locale. Asimilarea divinităţilor autohtone şi populare de la
hinduism rămâne un fenomen mereu actual. Vishnu, zeitatea
benefică oamenilor sprijină partea superioară a Universului,
exaltat ca un zeu suprem de brahmani; Shiva, simbolul forţelor
malefice, populând spaţiile sălbatice şi pustii, zeu a morţii, dar
şi al virilităţii, „vraciul, vracilor” dobândesc o poziţie
excepţională ca şi unele divinităţi feminine. Shiva este ridicat
la rangul de Zeu Suprem al hinduismului, ca urmare a
reinterpretării şi revalorizării continuă a miturilor, a riturilor, a
formelor divine, el este „creator şi distrugător al lumilor”.
Amintirea hinduismului la Ankgor rămâne tulburătoare
şi peste ani. În perimetrul Ankgor-ului s-au ridicat circa 600 de
temple, de diferite mărimi şi valoare arhitectonică, pe o
suprafaţă de 2000 ha, din care s-au păstrat 287, pe o suprafaţă
de 400 km2. În secolul al XV-lea, populaţia vechii capitale a
Imperiului Khmerilor (900-1431), centru spiritual şi economic
al Asiei de Sud - Est, cu un milion de locuitori era cel mai
populat oraş al globului. Apoi, templele au fost abandonate,
populaţia s-a retras, jungla a pus stăpânire pe tot din jur. Abia
la mijlocul secolului al XIX-lea, o misiune franceză a
descoperit aceste minuni arhitectonice şi de peste o sută cinci
zeci de ani durează procesul de reabilitare a sitului arheologic,
declarat de UNESCO, una „din cele şapte minuni ale evului
mediu”. Ankhor Wat este cel mai mare complex, cea mai

129
grandioasă şi mitică aşezare din lume, din secolul al XII-lea,
care-l slăvesc pe Vishnu64.
Angkor Wat, singurul templu care nu a fost abandonat,
în secolul al XVI-lea a fost refăcut de familia regală şi
transformat în mânăstire budistă.
Revin la Mahabhalipuram. După fascinaţia templelor,
strada este dominată de un pitoresc care ne plasează într-o altă
lume dominată de lipsa respectării vreunei ordini, exodul de
maşini de toate tipurile, motociclete, mai mult sau mai puţin
performante, în viteză nebună, stârnind praful şi spaima
trecătorilor. Vânzătorii îşi distribuie marfa în mici dughene sau
direct pe trotuare, cu tarabe improvizate, unde poţi găsi, de-a
valma, tricouri, ceasuri, produse artizanale, articole de
îmbrăcăminte, sucuri, sticle ce apă îmbuteliată, fructe, flori,
peşte şi pulpe de oaie, în bâzâit de muşte, fără nicio reticenţă de
alterare, deşi temperatura aerului a depăşit 34oC la umbră.
La cele două sau trei mese din faţa unui mic restaurant,
meniul se pregăteşte la un cazan în aer liber, tip fast food,
64
Cele cinci turnuri-sanctuare (patru pe margini şi unul în centru) reprezintă
vârfurile Muntelui Meru, considerat centrul sacru al lumii şi cele cinci
elemente fundamentale ale naturii: apa, focul, lemnul, metalul, pământul.
Statuia lui Vishnu din piatră la intrarea principală, îl reprezintă pe marele
zeu în picioare, cu cele opt braţe ale distrugerii şi renaşterii lucrurilor
cerurilor. Galeria ce înconjură centrul acestui mare complex hinduist are pe
pereţi splendide basoreliefuri cu înfruntări violente (care de luptă,
echipament militar, elefanţi, cai, prizonieri schingiuiţi şi ucişi) dominate de
prezenţa regelui Suryavarman al II-lea care urmăreşte încordat lupta, având
înainte imaginea marelui Vishnu, zeul distrugător şi constructor al lumii,
alături de demnitari, astrologi, generali, concubine. Interesante scene
oglindesc ceremonii regale (regele purtat pe palanchin aurit de mai mulţi
slujitori sau pe elefantul alb, simbolul regalităţii), scene din viaţa cotidiană
(regina înconjurată de curtezane, dansatoare, muzicanţi, acrobaţi etc.),
numeroase reproduceri din poemele indiene Rāmāyana şi Mahābhārata.
Zguduitoare este scena, reprezentându-l pe Vishnu în postură de zeu al
morţii şi al justiţiei, împărţind lumea în 32 de ceruri şi 57 de iaduri, sau
transformând oceanul de lapte ş.a (vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea
Dragonului, p. 668 şi urm.)

130
legume soteé sau gratinate, orez, pifteluţe etc. Higiena este
precară. Dar nimeni nu se lasă intimidat !!! Părinţi cu copii,
veniţi din alte zone, în pelerinaj, comandă mâncăruri simple şi
ieftine, din care nu lipsesc orezul, curry, sosuri. Pentru sosul
masala se folosesc legume (bame, spanac, mazăre, cartofi),
orez, mirodenii pisate mărunt, fructe. Carnea se fierbe cu
smântână, migdale, fructe uscate. Pe thali-ul (farfurie de inox
întinsă) sunt aşezate boluri mici cu diferite mâncăruri pe bază
de legume şi linte, alături de orez, lipie, salate. Nu se folosesc
tacâmurile. Felurile de mâncare sunt puse laolaltă şi se
combină. De obicei, peste orezul fiert se toarnă sosurile dulci
sau ardeiate din boluri, se amestecă bine şi ghemotocul de
orez, strâns bine în mâna dreaptă, este savurat cu plăcere de
consumatori. La sfârşit îşi clătesc degetele unsuroase într-un
recipient şi părăsesc localul. Nu lipsită de importanţă este şi
evitarea îndreptării tălpilor picioarelor spre cineva, deoarece se
consideră o lipsă de respect. La micul dejun se bea masala
chai, ceai cu lapte, preparate din cereale (poha, upma, idili,
paratha).
Femeile poartă sariu din bumbac sau mătase, calitatea
materialului diferă în funcţie de condiţia socială. Bindi –
punctul roşu de pe fruntea femeilor şi bărbaţilor este considerat
al „ treilea ochi” sau „ ochiul magic” şi se realizează cu pudră
de vermilion. Pentru societate înseamnă că şi femeia este
căsătorită, având rolul unei verighete
Deşi castele s-au desfiinţat, prin Constituţia Indiei, după
eliberare, în realitate această departajare, chiar şi formală se
păstrează. Bărbaţii, mai tradiţionalişti, poartă dothi, o fustă
lungă, de obicei albă, care le înconjură coapsele şi picioarele,
care se poate ridica într-un nod în faţă, peste pantalonii scurţi.
Este o modalitate mai uşoară de a nu-i incomoda în timpul
activităţilor zilnice pe temperaturile atât de ridicate ale sudului
peninsular. Influenţa occidentală, privind vestimentaţia,
alimentaţia, muzica, sporturile este resimţită în oraşele mai

131
mari. Comunităţile mai mici rămân tributare stilului de viaţă
ancestral, transmis din generaţie în generaţie.
În această atmosferă halucinantă poţi vedea câini
vagabonzi mârâind după coada unei pisici înfometate, cerşetori
zdenţuroşi ce dorm pe caldarâm sau în ganguri cu gândul la
milostenia lui Shiva sau Vishnu. Peisajul este întregit de
prezenţa vacilor „sfinte” pe la colţuri de stradă, lângă canale
deschise, căutând în gunoaie, coji de banane, resturi de
mâncare, şi chiar pungi de plastic pe care le rumegă încet
minute în şir, şi apoi se odihnesc sub un umbrar, pe un maldăr
de frunze uscate.
Soarele ne zâmbeşte şăgalnic luându-şi la revedere de la
această zi. Umbrele nopţii se strecoară molcom printre noi, fără
să prevestească urgia ce urma să se declanşeze în scurt timp,
cu atâta furie.Un tunet răsleţ, răsări din miazănoapte, răscoli
clocotitor nemărginirile rotunde şi un ropot fără întrerupere şi
nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a
artileriei cereşti. Vântul crescu în intensitate şi venea acum, în
dese rafale... Între timp, dragonul care scuipa pe nări fulgere şi
tunete şi-a redus intensitatea tirului. Ploaia torenţială ciuruia
cu stropii ei grei şi reci pământul mocirlos.
Lacrimile cerului au continuat circa o oră după care au
încetat. Păsările stau posomorâte în cuiburile lor. Norii s-au
împrăştiat încet, încet. Într-un târziu pe cer paşte un ciob de
lună zgribulită, ca într-o veche comedie! Sub ochii mei, cerul
se împodobeşte cu stele de la un capăt la altul. Misterele lumii
rămân tot atât de nepătrunse, iar sentimentele închise în suflet.
Şi un gând dureros îmi chinuie mintea. Şi dacă totul este o
iluzie şi nimic nu există în afara perenităţii noastre terestre? De
cine, cu ce scop e viaţa creată ? Viaţa pare o lumânare, ce arde
simbolic un timp oarecare, când i s-a terminat feştila, se face
scrum... Se stinge lumina, în scurtul ei drum. Dar o alta
urmează să fie aprinsă, de este nevoie, de mama-natură! Se
cern, deja, zorii ce alungă gândurile tenebroase.

132
 VELEITĂŢI FRANŢUZEŞTI

Dimineaţa ne trezim învioraţi, gata să continuăm

aventura spre Pondicherri. Nişte nori izolaţi, singuratici şi albiţi
de lumină umblă foarte inocent pe marginile cerului, dar se
retrag în scurt timp. Vremea este frumoasă. Stropii de ploaie de
ieri, rămaşi pe firicelele de iarbă răsărite pe coborâşul malului,
lucesc în lumina soarelui. Natura se arată ca o Doamnă
îmbrăcată în alb, plină de glorie şi demnitate.
La 170 km de Chennai, pe frumoasa şi pitoreasca coastă
Coromandel, se află Pondicherry / Puducherry. Modernul
Aeroport, inaugurat în 2013, a creat o punte de legătură rapidă
cu restul Indiei şi cu întreaga lume.
În jurul ore 10.00, dimineaţa, ajungem la Pondicherry şi
după cazare pornim în turul de oraş. Ghidul local, o tânără
frumoasă, cu faţa ovală, tenul măsliniu, ochi migdalaţi, păr
negru de abanos, ţinută sportivă occidentală, ne întâmpină
surâzătoare în holul hotelului. Are 25 de ani, absolventă a
Facultăţii de Economie Turistică, căsătorită, cunoscătoare a
limbilor franceză şi engleză. După ce a făcut urările tradiţionale
de „Bun venit!”, într-o franceză plăcută auzului şi inteligibilă, a
trecut la prezentarea cu mult profesionalism şi patos a
istoricului acestei fermecătoare aşezări, apoi a principalelor
obiective turistice.
Localitatea a fost menţionată din secolul I-II d.Hr. sub
numele de Poduke. În perioada luptelor coloniale între englezi
şi francezi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a fost ocupată de
armata franceză. După aproape patru secole de dominaţie

133
franceză, Pondicherry a fost reintegrată Indiei independente
(1954).
În prezent localitatea aparţine de statul Paradesh şi
Kerala, cu o populaţie de peste 1.300.000 locuitori. Alături de
hinduşii majoritari (87,3%), îşi desfăşoară activitatea
religioasă şi cei de rit creştin şi islamic.
Pondicherry a reuşit să conserve vechea atmosferă
colonială, cu elegante edificii (forturi, biserici, palate, poduri),
dar şi cochete restaurante şi cluburi franţuzeşti. Principalul
punct de atracţie turistică îl reprezintă cartierul Auroville,
proiectat de cunoscutul arhitect francez Roger Anger 65. Mirra
Alfissa, pictor de origine franceză şi tovarăş al filosofului
bengalez Sri Aurobindo, a înfiinţat o comunitate New-Age în
Auroville, clădiri frumoase, experimentale precum – imensul
centru de meditaţie Matri Mandir66.
Trecem la pas pe lângă vechi case coloniale franţuzeşti
de la mijlocul secolului al XVIII-lea, salutăm statuia de lângă
Raj Niwas a lui Dupleix de la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi
poposim în Biserica de Notre Dame des Anges (1855),
grandioasă prin stilulul arhitectonic neoclasic şi sugestivele
decoraţiunile aurite. Slujba s-a încheiat şi credincioşii se retrag
în linişte. Atmosfera sacrală impune o anumită ţinută şi
comportament din partea oricărui vizitator. Privesc altarul
central, cât şi cele laterale pline de flori, sculpturile cizelate,
vitraliile colorate, impresionante ca realizare artistică şi
compoziţională, orga impunătoare cu acustică perfectă,
coloanele zvelte, frontoanele şi arcadele îndrăzneţe. În faţa
statuii Sfintei Fecioare Maria aprind o lumânare şi împreunez
palmele murmururând o rugăciune de mulţumire.
Al doilea obiectiv principal este Muzeul Pondicherry,
într-o elegantă contrucţie cu parfum franţuzesc în arhitectură,
ce adăposteşte rafinate colecţii de sculptură medievală şi

66
India…, p. 332.

134
modernă, pictură cu motive tradiţionale, o mare varietate de
vase din ceramică, arme, numismatică etc. Spaţii special
amenajate servesc activităţilor interactive cu elevii.
Pondicherry, renumit centru universitar din epoca
colonială, şi-a diversificat opţiunile în ultimele decenii. Alături
de Şcoala Franceză a Extremului Orient, Institutul francez,
funcţionează Pondicherry University, instituţie de învăţământ
superior cu rezultate deosebite în pregătirea specialiştilor în
diferite domeniile de activitate.
În apropiere, la Karaikal, se înalţă patru temple Petira
Sthalam Shiva, reprezentând arta dravidienilor. O predilecţie
deosebită se observă pentru reprezentarea dansurilor simbolice,
pline de mişcare graţioasă şi armonie, executate de fecioarele
cereşti legendare „Asparas”. Originalitatea acestui sistem de
decorare constă în extrema aglomerare a motivelor, în desimea
şi vigoarea lor ceea ce dă un aspect de imense plante tropicale.
Un loc important în aceste decoraţii îl ocupă simbolul arborelui
sfânt ce-şi întinde ramurile şi frunzele pe pereţi, învăluind
figurile oamenilor şi animalelor. Foarte des apare şi elefantul,
simbolul înţelepciunii şi al longevităţii. Cele mai multe
monumente redau viaţa zeului Vishnu sau a muzicianului
Krishna, transformat în păstor de zei, episoade din Vedele şi
din epopeele Rāmāyana şi Mahābhārata.
În imagistica hindusă, zeul Vishnu este reprezentat în
diferite variante. Cea mai uzitată este călărind pe pasărea
garuda (vulturul), în deplinătatea forţelor sale sacre cu cele opt
braţe, crescând spre înălţimi. Alte basoreliefuri redau imaginea
vulturului care călăreşte şarpele, o îmbinare a forţei şi
înţelepcinea, bananianul (copacul sacru) şi roata (simboluri
budiste), dansatoare mlădioase şi voluptoase, lei etc.
În general, templele din sudul Indiei sunt dedicate
celor două mari zeităţi adulate: Shiva şi Vishnu, cu variantele
reîncarnări. Vishnu este invocat în încarnările sale umane, în
persoana lui Rāmā şi a lui Krishna, cu ocazia aniversării zilelor

135
lor de naştere, în cadrul festivalurilor Ramānaumi, în templele
din Ayodhya şi Pondicherry cu procesiuni multicolore ce
poartă imagini ale lui Rāmā şi Sitā, Lakshmi şi Hanumān
(generalul – maimuţă a lui Rāmā) şi Janmashtami, în lunile
august-septembrie, în templele din jurul localităţii Vrindavan,
Uttar Paradesh, unde se interpretează Rasalila şi imaginea
copilului divin, Krishna, este scăldată şi aşezată într-un leagăn
de argint, oferindu-i-se jucării şi se intonează cântece
religioase. Ayodhya, situat pe malurile râului Ghanghara, la
şase kilometri spre est de Faizabad, este considerat locul de
naştere şi capitala lui Rāmā. Devotamentul pentru Rāmā a
crescut după ce Goswami Tulsi Das a scris celebra versiune a
poemului Rāmāyana în avadhi, limba populară.
Nu poţi părăsi Pondicherry fără a vedea ashram-ul Sri
Aurobindo Headquartes, situat la 10 km. Aşezământul a fost
construit de Sri Aurobindo Ghosg (1872-1950), scriitor, filozof
şi yoghin indian, educat la Cambridge, activist de frunte în
mişcarea indiană pentru independenţă.
Festivalul Aşādha, omagierea maeştrilor spirituali
(guru), se desfăşoară în şcolile tradiţionale şi în āshram-uri, ca
şi în locuinţele hinduşilor tradiţionali.
După-amiaza s-a dovedit încântătoare prin ineditul ei.
Miroase peste tot, de-a lungul coastei a creveţi la grătar, homar,
langustă sau peşte gătit cu nucă de cocos şi stropit cu sosuri
ardeiate.
Se face publicitate zgomotoasă la vinuri din Deccan,
berea locală, apa îmbuteliată, suc natural (feni) din mango,
papaya, pepene roşu; iaurt subţire (lassi), suc de lămâie cu apă
minerală sau plată; ceai (chai) băut concentrat, cu lapte şi
zahăr. Piaţa este animată, bogată în culoare şi parfum. Încărcaţi
cu mărfuri, fermierii şi micii producători îşi negociază
produsele agricole. Nu poţi să nu te laşi sedus de farmecul
vânzătorilor care după achiziţionarea unui produs îţi zâmbesc
şi-ţi adresează zeci de mulţumiri.

136
 Tabloul este de un pitoresc debordant, în aceste spaţii
comerciale, adevărat bazar dominat de îmbulzeala şi
vociferările clienţilor care se târguiesc pentru un produs
artizanal, suvenir pentru prietenii de acasă din miraculoasa
Ţară a Mirodeniilor. Bâzâie muştele ce se lipesc insistent pe
alimente, în special carne sau peşte, chiar dacă negustorul dă
din mână a lehamite, acum le alungă, acum vin înapoi, ce mai,
muncă în zadar! Câte o potaie se strecoară printre picioarele
muşteriilor, o vacă trece ţanţoşă ca o vedetă de la Kallywood
fără ca nimeni să se revolte, chiar dacă a lăsat majestos o
„baligă” în urmă. Femei frumoase poartă sariu cu multă graţie,
cu tălpile şi călcâile vopsite în roşu, brăţări multicolore şi
adeseori încrustate, din aur sau argint, le împodobesc braţele şi
gleznele, în părul de abanos poartă flori de iasomie.
Femeile, de aici, ştiu cum trebuie să se facă frumoase,
precum vechile egiptene. Este un adevărat ritual de curăţire şi
tonifiere a pielii pentru care folosesc reţete simple, dar
eficiente. Cu o floare de lotus în păr, orice femeie se încarcă de
frumuseţe, ca o primăvară peste care razele de soare aprind
un freamăt ofensiv al vieţuitoarelor amorţite de iarnă.
Pentru sărbătoarea fertilităţii, banianul este simbolul
cel mai nimerit şi în folclorul indian el se bucură de cel mai
profund înţeles. Frunzele lui cărnoase, pline de nervuri
ordonate, cu mirosul dulce al fructelor, îţi lasă impresia unui
fagure de miere, o performanţă vegetală de concentrare a
esenţelor pământului. Banianul e arborele belşugului, al
iruperii forţei de viaţă. Nu moare şi nici nu se vestejeşte
înainte de a înmuguri o mlădiţă pentru ziua de mâine.
Piaţa florilor este un adevărat paradis multicolor şi
parfumat. Florile de cele mai diverse specii, cu lujere elegante
sau firave, cu fineţe angelică şi mirosuri demonice, stau frumos
înşiruite în glastre sau aranjate cu dibăcie în buchete eclatante,
toate oferindu-se cu dărnicie cumpărătorului.Unele sunt prinse,
deja, în şiraguri de roze, gălbenele, iasomie, ce urmează a fi

137
dăruite ca ofrande zeilor în temple. Aceeaşi destinaţie o au şi
florile de lotus rozalii sau liliachii ce tronează în coşuri de
rafie. Este greu să te decizi în această splendidă simfonie a
culorilor, demnă de penelul unui artist impresionist sau de
condeiul unui poet romantic.
După ce am prospectat aproape toate piaţa, m-am
apropiat de o tarabă şi am fixat un şirag de flori de lotus.
Ascunsă sub un umbrar, pe un scăunel de lemn, vânzătoarea, o
femeie scundă dar vânjoasă, tuciurie la ten, cu şalvari înfloraţi
şi rochie scurtă pe deasupra până la genunchi, prin care se
vedeau formele pline şi sânii abundenţi, capul acoperit de o
basma, ciupici de plastic în picioare, se afla într-o mică bârfă
cu o surată a sa. Văzându-mă în faţa tarabei, întrerupse
conversaţia şi plină de zâmbete îmi prezintă marfa. A început
tocmeala acerbă, preţul mi s-a părut prea mare, deşi era vorba
de câţiva dolari. Dau să plec la altă tarabă, dar trăgându-mă de
mână, acceptă un compromis. Mi-a pus şiragul de flori în jurul
gâtului şi mi-a urat sănătate. Puţin mai încolo, florile mi s-au
părut şi mai frumoase. Am cerut vânzătorului permisiunea să
le fotografiez şi să le trimit pe facebook. Entuziasmat mi-a
mulţumit de mica publicitate făcută şi mi-a oferit gratuit un
şirag din flori de iasomie. Aveam acum două şiraguri la gât,
precum radjahii. Din cauza temperaturii ridicate, deşi am
încercat să le pun într-un vas cu apă, până a doua zi, florile s-
au ofilit. Dar clipa aceea de prospeţime şi frumos a rămas în
minte şi pe peliculă.
În marile lanţuri de magazine deservirea este mai
rafinată, produsele de calitate, şi, evident, preţurile apreciabile,
faţă de micile şi înghesuitele dughene unde nu ai loc să te mişti
de baloturile de marfă stivuite unele peste altele. Imediat de la
intrare eşti preluat de un vânzător care zâmbind politicos te
îndeamnă să vizitezi raioanele cu diverse mărfuri. Acolo un alt
angajat îşi pune pe tejghea tot ce crede că te-ar interesa:
voaluri, mătăsuri, dantele, brocaturi, în culori pastelate sau

138
aprinse, cu borduri fine, cusute manual cu fir de aur şi argint,
cu paiete strălucitoare.
Am crezut că voi trece repede pe la acest sector, dar
vraja voalurilor şi mătăsurilor cu moliciuni tantrice, mi-au
răscolit toate lăuntricele fantezii, să le privesc, să le pipăi, să le
aranjez pe mine în faţa ovalului de oglindă, spre încântarea
vânzătorului care spera la cumpărături serioase din partea-mi.
Minutele treceau, treceau…. Negustorul părea că nu-şi pierduse
răbdarea şi continua să dea aprobator din cap la orice întrebare
pusă. Într-un târziu m-am hotărât la un voal bleu-ciel cu
bordură discretă, argintată şi la o mătase mai plină, culoarea
smaraldului, pentru un sariu. Faţa negustorului s-a luminat ca
prin farmec şi zâmbetul profesional a mijit în colţul gurii. Dar
lucrurile nu s-au terminat aici. Mai durează un timp târguiala
până la o limită în care fiecare dintre noi este mulţumit de
rezultatul final. În sfârşit, achit în rupii şi plec buimăcită din
magazin, bucuroasă cu noile mele achiziţii din sacoşă, dar
nebuneala străzii şi căldura mă aduc la realitate.
Parcurg cu greu alţi câţiva metri, prin vulcanismul din
jur, femei vorbăreţe şi înzorzonate provocator, copii ţipând,
călugări în veşminte portocalii cu bolul întins, cerşind mâncare,
câini jigoşi ce se gudură printre picioare, baligi proaspăt lăsate
de o vacă ce trecuse strada, mirosuri de prăjeli încinse, coji de
pepene sau banane aruncate în dezordine. Apoi apare o altă
vitrină, o altă ispită! Of ! Ce ne-am face, noi femeile, fără
shopping ?!! Într-un asemenea loc, ca în „bâlciul copilăriei” nu
poţi rezista să nu guşti şi dulciurile şi produsele de patiserie
aromate, ispititoare.
Oriunde te-ai afla în această ţară, eşti asaltat de
sintagma: vechi sau nou ?! Continuă să se păstreze diferenţe
severe între lumea managerială prosperă şi vipp-urile adulate,
pe de o parte şi pe de altă parte, majoritatea neuniformă,
modestă, cantonată în conservatorismul tradiţiilor, nepregătită
suficient pentru marea bătălie a emancipării ! Ne-am obişnuit

139
să repetăm ca un robot ce selectează ştirile din mass-media:
„India este o ţară a marilor contraste!”. Şi vorba marelui
Tănase al nostru care cu comicul său virulent se întreba: „ Şi cu
asta, ce-am făcut?!”
Dimineţile şi serile colorate care se desprind una câte
una ca nestematele din şiragul rupt al colierului unei zâne a
văzduhurilor se pierd în apele mării, nici una nu-şi găseşte
drumul spre minţile noastre.
Curând scapăta şi soarele după cele mai de pe urmă
trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu în urma lui, cu
întuneric, cupa imensă a haosului său, de la cele mai de jos
adâncuri ale pământului până la marginile cele mai deasupra
ale cerului...
Amurgul soseşte tiptil cu pas ştrengăresc de amorez,
pentru a deschide molatica cortină pentru Doamna Nopţii şi
cortegiul ei translucid de şăgalnice steluţe.
Într-o astfel de atmosferă nu poţi să nu-ţi trimiţi
gândurile dincolo de banalul cotidian, în sferele înalte ale lumii
transcedentale. Indiferent de religia pe care o profesăm, de
etnie, de spaţiul geografic unde vieţuim suntem frământaţi de
milenii, de aceleaşi întrebări primordiale: Cine suntem noi? De
unde venim ? Şi, mai ales, unde plecăm după moartea fizică ?
De când te naşti porţi o vină, eşti mereu supus naufragiului.
Trebuie răscolit întunericul ascuns în scânteie. Nu ai făcut asta
niciodată, eşti învins, nimeni nu vine să te salveze... Apoi
tresari şi cu mâinile împreunate te rogi la Dumnezeul tău, ca
unică speranţă a sensului de a trăi pe Pământ !!!

140
 MĂREŢIE ŞI PITORESC

Dis-de-dimineaţă părăsim localitatea cu iz franţuzesc,

Pondicherry, în direcţia Kumbakonam (150 km). Autostrada,
bine întreţinută, permite autocarului să meargă cu 120 km pe
oră. După aproximativ trei ore de mers şi scurtele popasuri prin
Chidambaram, Darasuram sosim la Kumbakonam, un alt „oraş
al templelor”. Templele au devenit loc de închinăciune şi, în
acelaşi timp, loc de socializare a miilor de pelerini care-i trec
pragul. Stilul arhitectonic dravidian al epocii Chola este mult
diferit de cel din nordul Indiei. Contactul vizual este puternic,
neştiind ce să admiri mai întâi: ingeniozitatea arhitectonică,
formele sculpturale de mare rafinament, în plin dinamism,
coloritul armonizat, seducţia spirituală care te împing spre
celestul mirific al zeilor. Fie vorbim de Templul Airavatesvara,
Mahamaham Tank, Sarangpani sau Adi Kumbeswarar, totul
denotă muncă, măiestrie, grandoare şi-ţi oferă imaginea
nemuririi prin timp şi spaţiu.
Aceste adevărate complexe arhitectonice au în
perimetrul lor mai multe clădiri cu destinaţii precise pentru
aducerea ofrandelor la pūjā de dimineaţă, sanctuarul central
închinat zeului preferat Shiva, Vishnu, Lakshmi, Durgā, Kāli
etc., săli pentru pelerini, galerii, bazine pentru purificare,
depozite pentru păstrarea lucrurilor sacre, curţi interioare etc.
Ganesha, zeul cu cap de elefant, conform tradiţiei fiul lui
Parvati şi conducătorul slujitorilor lui Shiva, este invocat

141
înaintea începerii oricărei activităţi67. De o mare frumuseţe şi
rafinament sunt prezentate mişcările dansatoarelor, cu bustul
gol, uimitoare coliere la gât, cercei lungi în urechi, multiple
brăţări pe mâini şi verige de aur la glezne, strălucitoare fuste
mulate pe corp, coafuri sofisticate cu diademe, penaje, pălării.
Numărul mare de dansatoare redate în basoreliefurile din aceste
galerii, de o frumuseţe demonică, pot rivaliza cu orice creaţie
occidentală antică sau renascentistă.
Pentru a stopa avalanşa de informaţi, recurgem la
înregistrări video, fotografii, pliante etc.
Deşi ne-a pus la încercare puterea de percepţie, după
acest adevărat tur de forţe respirăm mulţumiţi. A fost altceva,
deosebit de frumos ! În faţa unui grup de elevi, fete şi băieţi, în
uniforme ( fuste şi bluze albe, cravate bleumarine cu dungi albe
pentru fete, pantaloni bleumarine pentru băieţii de la gimnaziu,
negri, pentru liceeni şi cămăşi albe), nu rezist tentaţiei de a
intra din discuţie. Întrebări de rutină legate de şcoală, vârstă,
anul de studiu, conţinutul vizitei. La început mai timizi,
suspectându-mi ţinuta, răspundeau laconic, apoi când le-am
propus o fotografie de grup s-au dezgheţat şi acum vorbeau de-
a valma, chicoteau, cu feţişoarele lor măslinii şi ochi surâzători.
Neînţelegând ce se petrece, doi profesori care-i însoţeau, s-au
apropiat miraţi de noi. Ne-am salutat amical şi le-am spus că şi
eu sunt profesor şi predau în ţara mea la un liceu. Un zâmbet
larg a apărut pe chipurile lor şi l-a despărţire ne-am strâns
amical mâinile ca între „ dascăli”.
S-a făcut târziu când am ieşit din ultimul templu Adi
Kumbeswarar şi ne îndreptăm spre un restaurant cu preparate
tradiţionale. După ce ne-am ostoit foamea cu tot felul de
bunătăţi ( curry, orez, pifteluţe, frankie, un fel de ruladă cu ou

67
Ganesha este corespondentul zeului grec Hermes şi al zeului roman
Mercur. Era de obicei reprezentat ca un bărbat scund, galben, cu pântec
proeminent, cu patru mâini şi cap de elefant, uneori însoţit de un şobolan
sau călare pe unul ( M.Oliphant, op.cit., p.158).

142
şi carne etc.), ne rămâne la dispoziţie o oră de hoinăreală.
Pentru că timpul este scurt pentru shopping, ne oprim la
primul bazar din apropiere cu tot felul de flecuşteţe pentru
turiştii grăbiţi. Preţurile sunt mai mici decât în magazine, dar
cum am spus, calitatea este inferioară.
Continuăm ruta spre Thanjavur/ Tanjore. De o parte şi
alta a şoselei se întind câmpuri cu cereale, culturi de legume,
orezării pe spaţii întinse, ştiut fiind că India este o puternică
furnizoare de orez pe piaţa mondială, plantaţii de bananieri,
cocotieri, ananas etc. În zare se văd sate cu case tradiţionale din
paiantă, dughene insalubre cu produse de strictă necesitate,
copii sumar îmbrăcaţi, jucându-se în praf cu mingea, bărbaţi cu
dothi suflecat şi bustul gol, unii cu turbane pe cap, trecând
agale într-o caretă împinsă de un cal slăbănog sau un măgar
răpcigos.
Pe lângă noi, trec tiruri, camioane, camionete, încărcate
cu mărfuri, autoturisme şi mai rar motociclete. Spre seara
sosim la Thanjavur, denumit simbolic „ bolul de orez al Ţării”
datorită culturilor de orez din jurul acestuia. După ce cazăm la
Lakshimi Hotel şi luăm cina, fiecare bramburim în voie prin
oraş, curioşi să întâlnim oameni, tradiţii, un nou contact cu
fenomenul „străzii”.
Dimineaţa o rezervăm pentru turul tradiţional de oraş.
Localitatea Thanjavur/Tanjore oferă inegalabile valori culturale
(palate, galerii de artă, biblioteci, temple), aici poposind regi,
sultani, pelerini, artişti, scriitori etc. Cel mai frecventat obiectiv
este Palatul rajahilor din Thanjavur, edificiu impresionant prin
dimensiuni, arhitectură în stil indo-musulman, basoreliefuri şi
statui, colonade, curţi interioare. În incinta impunătorului palat,
funcţionează, astăzi, o bibliotecă, un muzeu şi o galerie de artă.
Biblioteca Saraswathi deţinr manuscrise medievale cu
caracter religios sau laic, împodobite cu miniaturi cizelate,
demonstrând, încă o dată, înalta precepere şi simţul artistic al
realizatorilor. Într-o altă zonă a Orientului, în Coreea de Sud,

143
am rămas impresionată de creativitatea, frumuseţea şi grija
conservării valorilor culturale. Templul Haeinsa, construit
iniţial în anul 802, în al treilea an de domnie al regelui Ae Jang,
adăposteşte o inegalabilă colecţie de peste 80.000 de plăcuţe de
lemn inscripţionate care au rezistat miraculos intemperiilor
vremii până astăzi.
Muzeul de antichităţi prezintă valoroase sculpturi în
bronz, din perioada de glorie a dinastiei Chola, cu imaginea
zeilor Vishnu sau Shiva în diferite dimensiuni şi ipostaze, cu
mai multe braţe, creator şi distrugător de lumi. M-a impresionat
o statuie de mici proporţii din bronz reprezentând pe Shiva, cu
cele patru braţe ale sale întinse, dansând într-un cerc de foc,
ce semnifică reconcilierea dintre forţele creaţiei, distrugerii şi
renaşterii.
Galeria de artă păstrează statui, tablouri cu guvernatori
britanici din epoca colonială, o adevărată performanţă artistică
în redarea cu minuţiozitate a chipurilor, mişcării, stării de
spirit, peisajului etc.
La poarta somptuosului edificiu stau înşiraţi negustori
ambulanţi, de toate vârstele, ce împing tonete cu covrigi calzi,
cu susan sau mac, apă şi sucuri reci, îngheţată la cornet, fructe
parfumate. Pe aşa o căldură, ca în luna lui cuptor, nu poţi să
refuzi măcar o sticlă cu apă. Câteva femei, în sariuri pestriţe,
cu târlici în picioare sau desculţe, vântură şiraguri de mărgele,
brăţări şi pandantive, turiştilor. Dacă treci fără să te opreşti, vin
bolborosind după tine. Tu vrei să refuzi, dar ele insistă cu
ostentaţie. Îţi pun mărgelele în mână, de trag de mânecă, apoi
încep tocmeala, în rupii sau dolari. Ca să scapi de înghesuială,
accepţi mărgelele sau poşetuţele având ca motiv elefanţi,
maimuţe, lei. Deşi eşti conştient că pe stradă se vând produse
de calitate îndoielnică, asvârli în plasă noua achiziţie, şi-l
consideri un suvenir pentru prieteni. În uşa dughenelor,
sufocate de mărfuri, alte priviri avide îţi urmăresc traseul. Mai
faci câţiva paşi şi patru-cinci puradei, zoioşi la faţă, aproape

144
goi, te trag de haină, întinzând mâna pentru un ban. La
concurenţă, un cerşetor, cu picioarele încrucişate pe caldarâm,
te imploră din ochi şi gesturi să-i dai ceva de mâncare. Fiecare
acuză un handicap de membre, vedere, auz, vorbire. Nimeni
nu-i verifică. Procedeul este încetăţenit în toată lumea şi ţine de
puterea de milostenie a fiecăruia.
În faţa templului, cu coşuri de trandafiri, nuferi, crini,
gălbenele, iasomie, florărese oacheşe, cu cercei în urechi şi
brăţări zornăitoare la braţe şi glezne, fuste colorate mulate pe
coapse, îţi taie calea insistând să cumperi pentru ofranda
zeilor. Păstrând tradiţia şi regulile în vigoare, ne lăsăm
sandalele la poartă, alături de alte zeci, mai ales din plastic.
După un moment de ezitare, încercând să rememorez raftul pe
mi-am lăsat încălţările, păşesc în curtea templului. Din cauza
temperaturii ridicate, dalele s-au încins şi ard la tălpi. Ţopăind
de pe un picior pe altul, alerg pe treptele templului. În incinta
pavilioanelor, deşi mai răcoare, te înneacă fumul de la
beţişoarele de santal, tămâie sau smirnă. Spre deosebire de
stilul templelor hinduse din nord (nagara), cu sanctuare
(garbha griha), cu acoperişuri sub formă de bulb, stilul celor
din sud (dravida) au acoperişul în trepte şi mai rar un mixaj a
celor două stiluri (cialukjai).
Templul Brihadeshwara, construit de regele Raja Raja,
în secolul al X-lea, este considerat o capodoperă a arhitecturii
Chola. Pupilele ochilor se dilată de plăcere, ritmul inimii se
intensifică, transpiraţia se transformă în picuri săraţi care se
preling pe obraji. Nu ştii cum să te manifeşti în faţa acestor
splendori, create de mâna unor meşteri pricepuţi, şi spui,
îngăimând cuvinte cu iz banal: „ Doamne, ce frumuseţe!”
Gopuramul are baza realizată din blocuri mari de gresie
gălbuie, peste care se ridică acoperişul, propriu-zis, sub forma
unei piramide etajate cu 13 nivele, totalizând 30 de metri
înălţime. Faţadele acoperite cu mii de basoreliefuri rafinate, din
ceramică smălţuită, reprezintă scene caracteristice panteonului

145
hindus. Sculpturile se încadrează perfect în ansamblul
clădirilor, fiind pline de viaţă şi de mişcare, reproducând
procesiuni religioase, dansuri sacre, figuri de regi, curteni,
războinici, curtezane, dansatoare. Corpurile omeneşti sunt
prezentate nud, dar cu podoabe bogate, fie cu îmbrăcăminte
luxoasă şi de cele mai multe ori mulată pe corp, pentru a-i
reliefa armonios anatomia.
Sanctuarul central, destinat zeului Shiva, este atent
îngrijit, după un ritual bine determinat. Flacăra ce arde în
permanenţă, indică atotputernicia zeului de creator şi în acelaşi
timp distrugător al lumii, într-un circuit perpetuu. Sanctuarul
este rezervat credincioşilor hinduşi, prezenţa unor persoane,
de alt rit, fiind considerată o blasfemie.
Printre coloanele atent cioplite în piatră se văd statui
simbolizând şi alte zeităţi sau spirite benefice, animale mitice
(yali). Statuile zeilor poartă veşminte scumpe, ţesute cu fir de
aur sau argint, cununi de flori. În perioada marilor procesiuni,
statuile sunt scoase afară din sanctuar şi purtate în care
alegorice prin oraş, în ritm de tobe şi alte instrumente de
percuţie, urmate de mulţimea deslănţuită care cântă, dansează,
invocă divinitatea pentru sănătate, prosperitate, fericire pentru
ei şi întreaga familie. Pentru o scurtă perioadă, pare că zeitatea
adorată de mulţime a realizat un consens, dincolo de caste, de
condiţia socială a fiecărui pelerin. După ce sunt scufundate în
baia rituală spre purificare, revin la locul lor în incinta
templului. Pelerini obosiţi, bătrâni şi tineri, femei şi copii, se
odihnesc pe treptele templului, unii aţipesc sau se întind pe
pavament, la răcoare.
Îmbulzeala vizitatorilor s-a diminuat, şi doar câţiva mai
curioşi rămân în urma celorlalţi pentru a gusta puritatea
formelor şi geometria conceptuală a sacralităţii. Mai privesc o
dată măreţul edificiu şi ieşită din templu, revin în lumea
cotidiană cu veşnica aglomeraţie stradală, circulaţie haotică,
tarabe supraîncărcate cu mărfuri, taverne dubioase şi

146
restaurante, pieţe de flori, cerşetori slăbănogi şi zdrenţuroşi,
bătrâni handicapaţi, şchiopi, ologi, hoţi de buzunare cu priviri
agere la neatenţia unora, femei frumoase care-şi expun
ademinitoarele forme sub vaporoase sariuri, vaci „sfinte”
înfometate, pisici miorlăind, haite de câini scormonind în
gunoaie, şi peste tot şi toate soarele dogoritor al după - amiezii
care-ţi biciue creştetul capului...
Înaintez cu greu prin mulţime. Căldura mă moleşeşte şi
mă cuprinde o dulce ameţeală. Sigur mi-a scăzut glicemia!
Intru într-un restaurant, mai răsărit cu mese curate, mă trântesc
într-un scaun din bambus şi comand un ceai verde rece, cu
cuburi de gheaţă. Îl sorb în tihnă, răsfoind o revistă. Odată
forţele-mi revigorate, părăsesc localulul şi reiau introspecţia
străzii. La un colţ, sub un umbrar, un negustor îşi face reclamă
la sortimentele de îngheţată şi prăjituri parfumate. Nu rezist
tentaţiei de a lua o îngheţată combinată la cornet (vanilie,
ciocolată, fistic şi frişcă), pe care o devorez în câteva minute şi
la urmă, precum copiii, îmi ling degetele cleioase pe care se
scursese câteva picături.
După mai multe căutări insistente prin magazine,
reuşesc să descopăr ceva să-mi placă, o bluză de mătase, verde
crud cu o bordură fină pe margini şi un material pentru sariu.
După ce le-am achiziţionat, în drum spre hotel, mă întrebam
cine-mi va confecţiona sariul şi mai ales unde îl voi purta.
Probabil că va avea soarta unui alt material, luat dintr-o vizită
anterioară din India, care zace şi acum în şifonier. Asta da,
lăcomie feminină ?!! Şi pe deasupra, costisitoare !!!
Obosită de vuietul străzii şi de căldura care persistă, mă
aşez pe o bancă să-mi trag sufletul, după care mă îndrept, cu
paşi agale, spre hotel. Soarele coboară încet spre asfinţit şi
doar câteva raze mai înroşesc cerul cu a lor splendoare..
După cină, puţină cleveteală cu colegii în barul
hotelului, la un fresh din fructe proaspete şi o cafea. Noaptea
este deosebit de caldă şi a răsărit luna pe cerul mătăsos.

147
Agitaţia străzii nu s-a potolit. şi o plimbare nu strică ! Unele
magazine, mai ales cele cu produse de artizanat, sunt încă
deschise. Din micile bodeci răzbat mirosuri provocatoare de
peşte prăjit, legume, gogoşi etc. Negustori ambulanţi se
strecoară cu greu prin şuvoiul mulţimii strigându-şi marfa: ceai
fierbinte, apă rece, covrigi calzi, seminţe de tot felul, fructe
etc. Câteva vaci stau trântite în spatele unei tarabe goale. Un
copil se impiedică de bordura trotuarului şi scapă din mână
felia de pepene galben din care abia muşcase. Femeia, enervată
de stângăcia copilului îl apostrofează trăgându-l de urechi.
Zbieretele copilului atrag atenţia unei potaie care începe să
latre. O vacă costelivă şi înfometată, apărută de nu se ştie
unde, se apropie încet şi mai înainte să apară alţi solicitanţi
înşfacă felia de pepene şi se retrage într-un loc mai ferit,
fericită de norocul serii. Revin la Lakshmi Hotel, aproape de
miezul nopţii. Mă sucesc şi mă răsucesc în aşternuturile
răcoroase şi nu pot opri zecile de gânduri care-mi trec prin
minte.
Vreau să mă confesez, să-mi deschid sufletul, să-mi
eliberez gândurile neputinţei. Dar în faţa cui ? Fărădelegea
abisului nu ne îngăduie să ne sfârşim. Undeva, la capăt ne
aşteaptă uitarea !!! Avem timp, doar, să trecem cu bocancii uzi
prin ochiul ciclopului mitic şi acceptăm moartea, precum
Ahile ca pe-o onoare ! A fi sau nu, greu de răspuns ! Două
lacrimi mi se preling pe obraz. Sunt lacrimile neputinţei !!!
O nouă zi plină de aventura cunoaşterii. Îmbarcaţi în
autocar, mărşăluim pe autostradă pe ruta Thanjavur- Trichy-
Madurai. Aşezată comod în scaun citesc noi informaţii despre
zona parcursă, obiective culturale, personalităţi, apoi recitesc
notiţele cu impresiile legate de călătorie care să-mi servească
pentru un nou volum.
Trichy, oraş antic şi deopotrivă cosmopolit, a evoluat
în jurul unei fortăreţe medievale. În comparaţie cu alte
localităţi, Trichy mi s-a părut mai curat, cu străzi, magazine şi

148
restaurante, bazare şi parcuri mai îngrijite, temple ingenioase
ca tehnică arhitectonică, dar mai ales întindere şi plasament. În
rest, aceeaşi îmbulzeală în trafic, agitaţie, comerţ stradal
sufocant, comercianţi insistenţi, cerşetori dubioşi, pelerini
pioşi, copii zgomotoşi. Atracţia principală o reprezintă marele
Festival Puram, în aprilie/mai, ce se încheie cu o grandioasă
procesiune de elefanţi şi artificii, muzică şi dansuri.
Emblema oraşului Trichy este Rock Fort. Situat pe o
stâncă deasupra citadelei, de mici dimensiuni. Templul este
un obiectiv râvnit de pelerini şi de turişti, şi datorită priveliştii
magnifice deasupra văii.
M-am numărat printre primele persoane din grup
interesată de acest templu, cocoţat sfidător pe o stâncă. Frumos,
frumos, dar cum se ajunge acolo ? Vechea citadelă cu rol
strategic, a devenit în timp, un adevărat labirint cu străduţe,
mici ateliere meşteşugăreşti, magazine, de o parte şi alta a
scărilor şi teraselor, cu obiecte de cult, ofrande, băuturi
răcoritoare, artizanat etc. Lăsăm sandalele, într-un colţ, claie
peste grămadă, în paza unui bătrân hindi, fără să avem
convingerea că le vom mai găsi la întoarcere. Cu picioarele
goale, pornim cutezători urcuşul spre miraculosul templu.
Direct, pe scările reci, puteau fi văzuţi odihnindu-se pelerini,
adulţi şi copii. După scurt timp, din cauza numărului ridicat de
trepte şi a efortului fizic, mulţi dintre colegi au renunţat,
preferând shopping-ul în interiorul cetăţii. Eu, mai cu moţ, ca
întotdeauna, sigură pe forţele mele, am suit în grabă primele
30 de trepte, am încetinit pasul până la o sută şi apoi a trebuit
să stau câteva minute bune să-mi trag sufletul. Am reluat
urcuşul treptelor, până când copertina s-a terminat şi eram
lângă zidurile cetăţii. Respir uşurată. Gata, se vede templul !
Dar tragi-comicul abia acum începe ! Deşi nu era mai mult de
100 de metri, până la noile trepte ce duceau, direct, la Templul
Stâncii, întreaga suprafaţă a platoului, aflată în bătaia soarelui
torid al amiezii, era încinsă ca în cazanul lui Satan. Nu aveam

149
nimic ca să-mi protejez, cât de cât, tălpile. Situaţia era
disperată, posibilitatea de a ajunge la templu, minimă. Cei
câţiva colegi care m-au urmat până la baza marelui platou
s-au întors şi ei vlăguiţi de torida amiezii, cu aproape 40oC la
umbră.
M-am tras lângă peretele exterior al cetăţii să-mi
odihnesc trupul şi să găsesc o soluţie. Nu era posibil să mă
înnec ca „prostul” la mal! Dar, Doamne, ce ?! Mă uit de jur –
împrejurul meu, nimic palpabil. Îmi venea să plâng de ciudă !!!
În acea clipă disperată privesc la punga pe care o ţineam în
mână cu sticluţa de apă. Rup repede punga şi-mi înfăşor
plasticul în jurul tălpilor. Dar ca să ţină, cât de cât, trebuia legat
cu ceva. Privindu-mi străduinţa, cei câţiva temerari care se
aflau, deja, pe platou, au început să chicotească. O femeie, într-
un sariu modest, cu privirea blajină, probabil venită în
pelerinaj, înţelegându-mi necazul, s-a apropiat de mine şi mi-a
întins timid o sforicică. Evrika ! La marginea platoului stâncos
doi palmieri ce-şi fluturau crengile agale lăsau un petec de
umbră. Cu această improvizaţie comică, în vârful degetelor,
ţopăind ca o vrabie candrie, reuşesc să ajung sub umbrar. Beau
puţina apă rămasă în sticluţă, mă odihnesc câteva clipe şi apoi
îmi iau avânt spre ultima parte a cursei. Capul îmi vâjâia şi
pielea înroşită mă ustura. Doamne ! Să nu fac insolaţie?! Încet,
cu prudenţă, ţinându-mă de bara metalică de protecţie, urc alte
o sută de trepte până la sanctuar. OK!
Imaginea sanctuarului din vârful stâncii era, cu
adevărat, copleşitoare. Simţeam contactul cu Dumnezeul meu,
lângă un templu considerat „păgân”. Toată aventura mea a
durat două ore. La coborâre, improvizaţiile din plastic de la
picioare s-au măcinat. Cu paşi săltaţi, de panteră, am reuşit să
intru în labirintul răcoros al cetăţii.Doamne, ce bine e acum !
Ce sentiment de relaxare deosebită ! Cobor treptele din
interiorul citadelei şi la bază mă întâlnesc cu grupul. Asaltată

150
de numeroasele întrebări legate de Rock Fort am răspuns
colegilor: Magnific!!!
În apropiere se află piaţa de flori unde se vând seminţe,
răsaduri şi ghivece de flori, arbuşti de diferite soiuri şi mărimi,
ghirlande de iasomie, gălbinele, boboci de trandafiri sau lotuşi
etc. Nu lipsesc nici superbele buchete aranjate minuţios în
vechea artă, denumită de japonezi, ikebana. În cuşti de bambus,
meşteşugit lucrate, se aud trilurile unor păsărele, şi ele aduse
spre vânzare. Nu ştii unde să-ţi îndrepţi privirile, inima-ţi
tresaltă de atâta frumuseţe şi armonie.
La restaurant, ca de obicei, ne uimesc varietăţile expuse
de salate de crudităţi, sosuri extrem de picante, memorabilul
curry cu ardei iute, peşte şi creveţi, fripturi rumenite, prăjituri
savuroase, unele din praf de orez, sucuri de citrice cu cuburi de
gheaţă etc.
Câteva cunoştinţe de gastronomie sunt binevenite în
topul preparatele delicioase pe care le deguşti: macher jhol,
peştele cu aromă de muştar, malai sau creveţi cu smântână
(Bengal); curry cu ardei iute (Andhra), nucă de cocos şi
specialităţi cu aromă de frunze de curry (Madurai),
memorabilul curry cu peşte şi fructe de mare (Gōa); „raţă de
Bombay”, denumire greşită, conţinutul referindu-se la peşte
uscat gătit cu legume sau dals. Se pot folosi ca ingrediente:
mentă, corriandru, mango, ghimbir şi legume. Condimentele şi
murăturile, dulci, sărate, iuţi, stimulează pofta de mâncare şi
conferă aromă mâncării. Dulciuri apetisante au la bază laptele:
fasagulla, sandesh, rusamalai, gulabjamuns (Bengal); barfi cu
nucă de cocos, kheer – budincă de orez, phirni, făcut din praf
de orez şi servit în boluri de lut, kulfi, o îngheţată bogată în
nuci ( nordul Indiei); payasum cu cremă, shrikhand, din brânză
dhai, îndulcită şi condimentată (sudul Indiei). Gata cu lecţia de
gastronomie !!!
După masa de prânz, reluăm traseul spre Madurai. Sunt
închisă în mine ca o carapace ca să pot rememora în linişte

151
aventura la Templul Rock Fort. Zâmbesc uşor şi lăsând
deoparte modestia care nu mă caracterizează, de alfel, rostesc
şoptit: „Eşti, cu adevărat, un Sagittarius !” „Doamne-ajută şi în
continuare!” Autocarul aleargă pe autostradă, dar privirea mea
nu mai este interesată în memorarea peisajului.
Spre seară, ajungem în Madurrai, al doilea mare oraş
din statul Tamil Nadu. Suntem cazaţi, în zona centrală, într-un
hotel de 4*, cu toate accesoriile moderne unde luăm şi cina. S-a
făcut târziu... Mă simt obosită după peripeţiile zilei !
Ceasul de pace şi de linişte sună tăcut de pretutindeni
şi firea amorţită îşi pleacă spre odihnă capul său.. Tăcerea îşi
întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă
ale nesfârşitului, iar din înaltul cerurilor mâna îndurătoare a
Celui Puternic aprinse milioanele de stele şi cu lumina lor
strălucitoare, călăuzea pe drumul fatal al veşnicei sale pribegii,
calea oarbă a Pământului...
Surâsul domol, prelung şi nehotărât al tăcerii mute se
ridică peste abisuri, ca o cântare fermecată de leagăn şi
luminile dormeau duse pe braţele imense de întuneric... Iar
peste tot şi peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de
străjuire, luna plină. Odată cu venirea stelelor gândurile o iau
razna...
Gata cu aceste gânduri. E ceasul de odihnă, suflete !
Mâine este o nouă zi ce se ţese în caierul lui Chronos! Bucură-
te ! Noaptea ruşinată s-a strecurat în văgăuna ei, lăsând locul
îmbujoraţilor zori. Deschid fereastra şi rostesc cu căldură:
„Bună dimineaţa, Madurai!” Oglinda zilei îşi arată chipul.
Pământul e dor şi sudoare, în noi îşi ascunde secretul, cum
templu-şi păzeşte ascetul !

152
 MIRACOL LA MADURAI

Madurai a fost fondat în 590 î.Hr., pe malurile fluviului

Vaigăi, de regele Pandyas Kulasekara. În scurt timp, datorită
poziţiei sale a devenit capitala puternicului imperiu Pandyas.
Statutul de vechi oraş cultural se datorează activităţii
prestigioasei universităţi, înfiinţată acum 2000 de ani, una
dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ indiene şi din
lume. În anul 1323, armatele Sultanatului de la Delhi, conduse
de Malik Kafur, au ocupat Madurai-ul şi l-au păstrat până în
1378. Succedând împăraţilor din Vijayanagara, unii principi, cu
rang de nayak68, s-au stabilit în marile cetăţi din sud
(Thanjavur, Madurai sau Maisur, Ragunatha), fiind preocupaţi
de opere de cultură, mărirea unor temple, decorarea altora
(templul Sundaresvara din Madurai) sau construirea de noi
edificii remarcabile prin amploare şi colorit (templul
Ramesvara, la Ramnad, palatul Mattancheri, din Cochin)69.
Abia în 1763 englezii, prin Compania Indiilor de Est, au
preluat controlul asupra oraşului Madurai.
Localitatea a purtat mai multe denumiri: Madurai,
Koodal, Malligai Moanagar, Noanmadakoodal, Thirualavei.
În prezent, Madurai, cu o suprafaţă de 147,97 km2 şi o
populaţie de peste un milion de locuitori, dispune de un ritm
68
Guvernatorii numiţi de sultani, nayakas, au militat pentru independenţă,
reuşind să reziste invaziilor mongole şi maratha.
69
Larousse. Istoria artei, p. 924-925.

153
ridicat de modernizarea şi dezvoltare a infrastructurii.Alături
de vechiul aeroport militar (1942), s-a construit un aeroport
civil (1957), modernizat, la rândul său, şi mărit în ultimul
deceniu. A intrat în funcţiune trenul rapid Madurrai Junction
staţie pentru railway. S-au ridicat noi cartiere pentru a răspunde
nevoilor crescânde sociale a miilor de localnici care migrează
anual de la sate la oraş, în vederea unui loc de muncă pentru ei
şi familia sa. Dar marea majoritate a imigranţilor pot fi întâlniţi
în periferiile insalubre, mizere, lipsite de cele mai elementare
condiţii igienice.
Primul contact în această dimineaţă sunt două
importante temple închinate lui Vishnu, din apropiere de
Madurai: Tirupparanaunam (8 km) şi Alagar Koyl (21 km).
Artiştii indieni au continuat vechile tradiţii populare,
contopindu-le într-o nouă artă, originală, fapt ce a apropiat
această artă de literatură şi au făcut-o accesibilă poporului.
Sculptura în rondbos este reprezentată prin lucrări de mari
dimensiuni, înfăţişând zei, lei, elefanţi şi diferite animale
sălbatice, sau prin lucrări de mici dimensiuni (figurine din
lemn, sidef, pietre preţioase). Caracteristica de bază este bogata
fantezie narativă, abilitatea în redarea mişcării şi a trupurilor
sinuoase ale personajelor, precum şi preocuparea redării unor
scene reale ce oglindesc banchete, procesiuni, scene de război
şi de vânătoare, costume, podoabe, chipuri de femei, bărbaţi,
animale, peisaje etc.
Principiul fundamental al credinţei hinduse este kharma
care nu poate fi stăpânită, schimbată, distrusă, ea acoperă totul
în viaţă: suferinţa, binecuvântarea, necazul, bucuria, ierarhia
castelor, diferenţierea socială etc. Faptele rele atrag după ele
ispăşirea prin diferite sisteme hinduse, pentru ca omul să scape
din ciclul samsārei de reîncarnări sau transmigrare (în care
sufletul locuieşte în trupuri succesive – omeneşti, animale sau
chiar plante şi alte obiecte fără viaţă), existând speranţa unei
eliberări fără întoarcere, moksha, prin resorbţia sufletului

154
individual în Sufletul Universal, al Divinităţii70, într-o stare de
bucurie nepieritoare.
Paradisurile celeste sunt descrise în cele două epopei
Mahābhārata71 şi Rāmāyana, cât şi în textele Purāna, sub
forma celor cinci ceruri ale principalilor zei: Cerul lui Indra
(populat de dansatoare şi muzicieni), Cerul lui Shiva (unde
domneşte zeul şi familia lui), Cerul lui Vishnu (făurit din aur şi
presărat cu ochiuri de apă acoperite de lotuşi), Cerul lui
Krishna (cu dansatoarele şi credincioşii săi), Cerul lui Brahma
(unde sufletele petrec în prejma nimfelor celeste, printre palate
de aur şi cu pietre preţioase, grădini paradisiace, muzică
instrumentală care acompaniază cântecele şi dansurile acestor
fecioare72.
Începând cu Satapatha Brāhmana, textele descriu un
anumit număr de suplicii, ajunse la numărul de douăzeci şi unu
de iaduri, unde scenele devin dramatice: păcătoşi sfâşiaţi de
fiare sălbatice şi muşcaţi de şerpi, arşi lent, tăiaţi cu ferestrăul,
chinuiţi de foame şi sete, fierţi în ulei sau zdrobiţi cu maiul,
măcinaţi în vase de fier sau în piaţă etc. După ce au trecut prin
aceste suferinţe, nefericiţii vor cunoaşte spaime care le vor
însoţi călătoria transmigraţiei în corpurile animalelor. Noţiunea
de karma a sfârşit prin a însemna „a doua moarte”, cea a
întoarcerii pe pământ, într-o nouă formă de reîncarnare73.
Sutrele, considerate ultima parte a Vedelor, cuprind culegeri de
aforisme şi sentinţe morale74.

70
Rig- Veda, IX, 113.
71
Mahābhārata este considerat cel mai lung poem din literatura universală
cu cele 90.000 de versuri ( Mircea Eliade, op.cit., ediţia 2011, vol. 2, p. 192
şi urm.).
72
Ibidem, ediţia 1986, vol.1, p. 453.
73
Astfel spus, după moarte, există trei posibilităţi: întoarcerea sufletului pe
pământ într-o nouă întrupare; şederea paradisiacă în preajma zeilor;
identificarea sufletului cu Brahman (Kausitaki Upanişade, I, 2-7).
74
„Omul modest este un om sărac cu duhul, credinciosul un ipocrit, eroul
– un barbar, ascetul – prost, prudentul – un om nehotărât. Spune-mi, atunci,

155
 Cât ne plimbam de la un templu la altul, s-au adunat ca
din senin nori bolovănoşi şi cerul şi-a întins cortina fumurie,
lăsând din când în când să pătrundă scânteile diamantine ale
unui fulger stingher şi apoi artileria grea, bubuitul tunetelor. În
acea buluceală luminoasă şi sonoră au apărut şi primii stropi
care, în curând, s-au transformat într-o ploaie cu bulbuci ca la
tropice.
După aproape o oră, ploaia a stat, tot atât de repede
cum se pornise. Frunzele copacilor făţuite după spălare,
străluceau în lumina soarelui care tocmai reapăru, tronând pe
bolta cerească.
Pe mici tarabe la colţul unor străduţe, în pieţe, poţi găsi
variate gustări de tip fast-food, din alimente proaspete, bine
condimentate, fierte în cratiţe la aburi, prăjite în tigaie într-o
baie de ulei, sau direct pe plite electrice sau improvizate cu
cărbuni. Am luat câte ceva în grabă să ne ostoim foamea.
Pe parcursul celor câteva săptămâni cât am poposit
prima dată în India, am fost nevoită să învăţ câteva cuvinte
uzuale, în limba hindi. La revedere – namaste; Da –ji ha ; Nu –
ji nehi; Mulţumesc- dhanyavad/ shukriya; Ce mai faceţi – ap
kaise hai/ ap thik hai?; Sunt bine – me thok hu/thik hai; Cum
vă numiţi? – apka nam kya hai ?- Mă numesc- mera nam... ;
De unde veniţi ? - apkahan se aye?; Câţi bani? – kitna paise
hai ?; Nu înţeleg – mujhe nehi; bani- paisa; ziar – akhbar; piaţă
– bajar. Dar ghinionul meu. Totul a fost în zadar, în partea
sudică a Indiei se vorbeşte tamila..
După-amiaza o dedicăm vizitei la Gandhi
Sanghiralayas – Memorial Gandhi. În fiecare mare oraş există
un monument dedicat lui Mahatma Gandhi, părintele Indiei
contemporane, adeptul politicii de nonviolenţă, militantul
neobosit al drepturilor inalienabile ale naţiunii indiene spre
independenţă, progres şi democraţie. Pe numele adevărat

care este virtutea dintre virtuţi pe care răutatea omenească să n-ajungă să o

bârfească ?” (cf. Ovidiu Drimba, op. cit., vol.1, p. 418-419).

156
Mohandas Kramchad Gandhi (1869-1948) a fost adulat de
milioanele de adepţi cu apelativul de Mahatma, adică Marele
Suflet, cu care a intrat în istoria umanităţii, familial i s-a mai
spus Bapu- Tăticu.
Muzeul Gandhi Sanghiralayas. Memorial Gandhi, din
Madurai, funcţionează într-un frumos palat în stil neoclasic,
de sfârşit de secol al XIX-lea, cu uşi şi ferestre largi, saloane
elegante, scări, terase. Cum treci de uşa masivă, în vestibul te
întâmpină, ca o gazdă primitoare, un tablou cu chipul lui
Gandhi. Poartă o vestimentaţie simplă, tradiţională, de om
modest, dothi şi un şal de pânză, care-i acoperă umerii, drept
cămaşă, picioarele goale, îndoite în poziţie de lotus, ca pentru
meditaţie, capul descoperit uşor înclinat, faţa smeadă cu
ochelari pe nas, răsfoind în poală o carte.
În vitrine şi pe panouri sunt prezentate aspecte ale
Indiei în regimul colonial britanic, din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea.
Într-o ordine cronologică sunt înserate momentele esenţiale ale
vieţii şi activităţii lui Mahatma Gandhi: locul naşterii, părinţii,
fraţii şi surorile, anii şcolarităţii, colegii de liceu, studiile
strălucite în Marea Britanie. Un bust de bronz, având
trăsăturile atât de cunoscute, cu o salbă de flori în jurul gâtului,
te invită la un popas de reflecţie. Printre numeroasele tablouri,
unul mi-a atras atenţia, prin modul în care pictorul reuşeşte să
surprindă căldura privirii pe sub ochelarii banali şi, mai ales,
zâmbetul larg deschis. Totul degajă bunătate faţă de semeni şi
speranţa că soarta lor poate fi modificată.
Mahatma Gandhi s-a născut în 1869 la Porbandar, în
statul Gujarat, la 90 km de-a lungul coastei, dintr-o familie
modestă. S-a numărat printre primii intelectuali indieni care şi-
a făcut studiile în Marea Britanie, luându-şi licenţa în drept la
renumita Universitate din Oxford
Peste două decenii (1893-1915) a locuit în Africa de
Sud, dominion britanic, unde a susţinut lupta împotriva

157
discriminării rasiale, de apartheid, pentru drepturile
muncitorilor negri. Această perioadă i-a consolidat poziţia de
lider politic. Revenit în India, Gandhi a devenit un fervent
susţinător al doctrinei nonviolenţei (ahimsa). În 1920 a fost
ales preşedinte al Congresului Naţional Indian, partidul
majoritar ce milita pentru independenţă. În această calitate se
va implica direct în puternica mişcare de eliberare naţională,
care antrena milioane de oameni, de diverse condiţii sociale.
Lui Gandhi i se datorează revitalizarea grevei foamei ca
puternică formă politică de protest. Adesea, el însuşi, ţinea
greva foamei care dura câteva săptămâni, până când îi erau
rezolvate revendicările.
Pentru atitudinea sa nonconformistă, Gandhi a fost de
mai multe ori arestat: pentru „Marşul Sării”, protest împotriva
monopolului britanic asupra sării, pentru campania pentru
drepturile intangibililor, pentru greva foamei şi pentru multe
alte acţiuni care au trezit conştiinţa milioanelor de indieni.
Tacticile sale de rezistenţă nonviolentă au inspirat mişcările
pentru libertate din întreaga lume, fapt care i-au adus
consacrarea internaţională, prin acordarea Premiului Nobel
pentru Pace.
Originalul Templu Bharat Mata, din Varanasi,
inaugurat în 1936 de către Gandhi, este închinat spiritului
naţional al Indiei. În interior se află sculpturi în marmură ale
hărţilor indiene.
La Mahabhalipuram, în templul de pe ţărmul mării, cu
cele 1000 de coloane, a îmbrăcat pentru prima oară haina
tradiţională a indianului de rând, dothia, bucata de pânză
sărăcăcioasă a harijanului, de care nu avea să se mai despartă
până la moarte. De aici, Mahatma a proclamat cea mai
revoluţionară măsură din istoria ţării sale: abolirea
intuşabilităţii – nonviolenţa şi egalitatea tuturor fiinţelor
omeneşti. Aici, la altar a murmurat imnul lui Kāma,
acompaniat de o veenă, instrument de coarde cu apogiaturi

158
microtonale prelungite. Dintre toţi pelerinii, el a înţeles însă cel
dintâi că, prin Kāma, fiecare se preamăreşte pe sine, că, în
acest decor de exaltare artistică, este o fericire – adevărata
fericire – să-ţi poţi uni glasul cu a celorlalţi oameni de pe glob
până la înălţimea dorinţei supreme de libertate”75.
În spaţiile muzeale sunt expuse fotografii, fotocopii
după documente de arhivă interne şi externe care atestă
evoluţia politică a marelui lider Mahatma Gandhi, formele de
manifestare a doctrinei nonviolenţei din perioada interbelică,
participarea la conferinţe, demonstraţii, mitinguri, marşuri
pentru libertate şi independenţa Indiei, desfiinţarea completă a
oricărei dependenţe faţă de Marea Britanie. În fotografii apar şi
importante personalităţi politice, culturale, religioase cu care a
intrat în legătură Gandhi.
Este atent prezentată participarea Indiei la cel de-al
Doilea Război Mondial, situaţia postbelică, tratativele purtate
în vederea acordării statutului de independenţă, disensiunile
dintre Partidul Congresul Naţional şi Partidul Ligii
Musulmane, fructificate de fosta metropolă pentru fracţionarea
vechiului teritoriu în două state independente: India propriu-
zisă şi în nord, Pakistanul, cu populaţie majoritar musulmană.
Nu este ocolită nici drama finală, asasinarea liderului politic
Mahatma Gandhi de către un extremist, la scurt timp după
obţinerea Independenţei.
Sălile de la etaj introduc vizitatorul în intimitatea
familiei lui Mahatma Gandhi. Sunt expuse frumoase piese de
mobilier, obiecte personale, vestimentaţie, manuscrise cu
lucrările sale, posteritatea marelui erou al luptei de
independenţă, monumentele care au fost ridicate în memoria
sa. Terasa de la etajul al doilea oferă o perspectivă fascinantă
asupra grădinii şi împrejurimilor.
În parcul din faţa muzeului se află o statuie din bronz,
în mărime naturală, pe un soclu de marmură neagră,
75
I. Dumitriu, op. cit., p. 55.

159
reprezentându-l pe Gandhi într-o poziţie firească, de păstor al
neamului, cu dothi şi o salbă de flori în jurul gâtului. O punte
metalică cu câteva scări permit vizitatorului să ajungă la
înălţimea statuii şi să-l privească de la egal la egal şi eventual,
să depună o floare. Nu am rezistat tentaţiei de a face o
fotografie care să-mi amintească de marele om al Indiei şi nu
numai.
În acel moment gândul m-a purtat la Raj Gath, cel
mai cunoscut şi vizitat Memorial Gandhi din India, aflat în
capitala New Delhi. O placă de marmură neagră deasupra
căreia arde o flacără nemuritoare reprezintă cenotaful marelui
om politic şi patriot indian. În fiecare an, pe 2 octombrie, în
faţa unei impresionante mulţimi, are loc, în Raj-Gath din New
Delhi, Gandhi Jayanti, ceremonia naţională ce aniversează ziua
de naştere a eminentului lider.
Asemenea sobrietate şi simplitate am mai văzut la
Memorialul de la Airlington National Cemetery, din apropierea
capitalei Statelor Unite ale Americii, Washington D.C.,
închinat lui John Kennedy, preşedintele american, ucis în 23
noiembrie 1963.
Mahatma Gandhi s-a identificat cu idealurile naţionale
şi imediat după realizarea visului secular – proclamarea
independenţei Indiei, a fost jertfit ca un Hristos pe crucea
ignoranţei şi a gândirii meschine a unor ultranaţionalişti.
Revenind la Gandhi Sanghiralayos. Memorial Gandhi,
am avut impresia că spiritul marelui „apostol” al neamului
indian pluteşte printre noi. În tăcere, parcă să nu spulberăm
vraja, am părăsit incinta „sacră” a amintirilor.
Ultimele raze jucăuşe se proiectează diafan pe bolta
azurie, după care amurgul, asemenea unui bătrân majordom,
deschide poarta frigidei Selene cu alaiul împestriţat de
jucăuşile steluţe.
Marele trofeu al serii a fost vizita la Meenakshi
Sundareshwar, cel mai important templu din Madurai şi unul

160
dintre cele mai mari edificii din India de Sud, un strălucit
simbol al artei tamile.
Templul a fost construit în timpul dinastiei Haiaka
(1623-1655) şi definitivat în secolele următoare. Complexul
impresionează prin dimensiunile grandioase: suprafaţă de
circa 350 de hectare, şapte incinte cu o profunzime de temple,
14 turnuri (gopurams), cu o înălţime de 45-50 metri, porticuri
etc.76. Sanctuarul, cu o suprafaţă de bază de 230-260 metri, este
înconjurat de mai multe rânduri de ziduri tăiate de porţi, cea
mai înaltă cu o înălţime de 45 de metri, având o bogată
ornamentaţie sculpturală. Turnurile atrag atenţia vizitatorului
prin arhitectura barocă ce înfăţişează zeităţi, animale şi figuri
mitice
Complexul Meenakshi permite accesul a circa 15.000
de vizitatori şi la sărbători chiar 25.000. Un bazinul de apă
„Crinul de Aur” este destinat pelerinilor pentru purificare
înainte de a păşi în templu. Labirintul de săli şi coridoare,
numeroasele altare la care au acces numai hinduşii, oferă o
clipă de înaltă şi rafinată spiritualitate. În interiorul templului
se află două altare principale, unul dedicat lui Sundareswarar
(Shiva), iar celălalt lui Meenakshi (Parvati). Sala Celor o Mie
de Coloane, ridicată în secolul al XVI-lea, este împodobită cu
sculpturi ce înfăţişează imagini vii, „cartea cu desene de
piatră”77. Cu ocazia marilor festivaluri religioase, dedicate
acestor zeităţi, statuile, frumos îmbrăcate în mătase şi acoperite
cu ghirlande şi bijuterii, sunt purtate pe străzi până la râu unde,
puse în bărci, plutesc în ritmul muzicii şi al incantaţiilor.
„Zâmbetul enigmatic al zeilor din panteonul hinduist,
pantomima şi dansul ritual, în care filosofia indiană a văzut
totdeauna căi de iniţiere şi cunoaştere, sunt redate cu o
plasticitate uimitoare, graţia şi armonia fiind trăsături nelipsite,
măcar că, în redarea anatomiei corpului omenesc, nud sau cu

76
Dicţionar cronologic, p. 531.
77
Russell Ash, Marile minuni ale lumii, p. 51.

161
veşminte mulate pe el, artistul urmează un canon ce-i face
opera inconfundabilă cu sculpturile din alte zone”78.
Privite însă sub raport artistic, „aceste teme erotice
constituie pretextul pentru a realiza admirabile grupări şi pentru
a exalta formele umane. Prin frumuseţea atitudinilor lor, prin
ritmul arzător al îmbrăţişărilor lor, personajele însufleţesc
pereţii templelor cu o viaţă intensă. Oricât ar fi de îndrăzneţe,
totuşi reprezentările amoroase nu sunt niciodată vulgare, nici
cu adevărat obscene, ci spontane, sincere, fără falsă pudoare.
Din întreg acest ansamblu se degajă un sens plastic atât de
remarcabil, încât aceste opere egalează cele mai pure
capodopere din toate timpurile şi traduc dragostea carnală sub
cel mai frumos aspect care i-a fost dat vreodată să fie
reprezentat în sculptura universală” – afirma Jeannine
Auboyer79.
Trimiterea se face la templele din Khajuraho celebre
pentru senzualitatea sculpturilor erotice. Este o odă de piatră
închinată imaginaţiei umane, a creativităţii artistice şi a
măreţiei arhitecturii derivate din practicile şi ritualurile
spirituale. Artistul indian nu face o artă realistă, ci o artă
simbolică şi o artă de sugestie. În funcţie de acest criteriu,
Brahmā va fi înfăţişat de artist ca având patru chipuri, iar Shiva
cu patru braţe; în plan simbolic, anomalia anatomică va servi
perfect pentru a sugera o idee, un concept, un atribut al zeului.
Formele opulente ale trupurilor feminine, cu sâni generoşi şi
şolduri planturoase, trebuie receptate ca un simbol al forţei
generatoare a naturii şi un simbol al maternităţii, reale sau
potenţiale. De asemenea, frecventele simboluri falice sau scene
erotice, de o senzualitate aprinsă, cu arome grele de lascivitate,

78
Mica enciclopedie de artă universală, p. 243.
79
Vezi Jeannine Auboyer, Indroduction á l’étude de l’art de l’ Inde, Roma,
1965; idem, Viaţa cotidiană în India Antică (sec.II î.e.n.- sec.VII d.Hr.),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.

162
toate sunt legate de anumite sensuri magice şi încărcate cu
semnificaţii mistice80.
Deşi Brahmā îndeplineşte rolul de creator în interiorul
„trinităţii” hinduse, nu este practic obiectul nici unui cult,
oricât de ciudat ar părea acest lucru. Nu i se cunoaşte decât un
singur templu mai important, cel de la Pushkar, în nord-vestul
Indiei, în Rajasthan. Sarasvati, soţia lui Brahmā, era zeiţa
învăţăturii, culturii, muzicii.
Vishnu (Narayana) devine, în timp, cel mai mare dintre
zei, de care depinde evoluţia universului, echilibru, armonia,
„întrupările” (avatāra) periodice ale sale în lumea noastră
urmărind refacerea ordinii (dharma), ameninţată de slăbiciunile
noastre şi de forţele răului. Primele întrupări Matssya (Peştele),
Kurma (Broasca Ţestoasă), Varaha (Mistreţul) se asociază
mitologiei vedice, în special celei din Brāhmana: tema luptei
dintre zei (deva) şi demoni (asura) pentru dobândirea elixirului
vieţii veşnice şi stăpânirea universului. Urmează ceilalţi
avatari: Nara-Simha (Omul-Leu), care l-a înfrânt pe demonul
Hiranyakaşipu, Vamana (Pitic) victorios asupra demonului
Bali, care ameninţa echilibrul lumii, Parasurāma sau Rāmā-cu-
Securea, înfăţişat ca un Brahman războinic, Rāmā, Krishna,
Buddha, Kalkin. Soţia lui Vishnu era Lakshmi, zeiţa
frumuseţii, muncii, prosperităţii, oratoriei81.
Shiva – Creatorul şi Distrugătorul82 – împreună cu soţia
sa Shakti (puterea feminină), reprezentată prin forma ei

80
Ibidem, p.411-412.
81
Vezi J. Herbert, Spiritualité hindoue, Paris, A.Michel, 1988.
82
Shiva întruchipează totalitatea forţelor oculte, chiar malefice, a căror
manifestare poate fi provocată prin ritualul sacrificial, este zeul „sălbatic”
care dispreţuieşte orice diferenţă şi ierarhie socială, zeul tuturor exceselor,
ascetul aproape gol, mânjit cu cenuşă, înconjurat de cranii, împodobit cu un
colier de şerpi care mişună prin împrejurimile locurilor de incinerare
precum şi marele yoghin care meditează mii de ani pe muntele Kailāsa, el
este Natarāja („Domnul Dansului”), care crează şi distruge, sămânţa vieţii,
simbolul său falic fiind venerat în multe temple (ibidem).

163
binefăcătoare (Parvati, zeiţa protectoare a munţilor Himalaya)
şi cea înspăimântătoare (Kāli), locuiesc pe muntele Kailāsa
(6714 metri), uriaşul cu fes de zăpadă ce se înalţă pe acoperişul
lumii, din munţii de sud-vest ai Tibetului, considerat muntele
mitic, muntele cosmic din centrul universului83.
Lăsăm încălţările la una din intrările în templu şi
înaintăm cu greu prin numeroase coridoare, galerii cu coloane
cenuşii, zeci de încăperi împodobite cu basoreliefuri
surprinzătoare prin tematica abordată şi maniera execuţiei,
altare, ghirlande de flori, miros puternic de tămâie, smirnă,
santal, îmbulzeală umană, pelerini, vizitatori ocazionali, turişti
besmetici care se agită fără să vadă şi mai ales să înţeleagă
ceva, călcând nepăsători peste petale de lotuşi, împrăştiate pe
dalele reci, gata de a lua cu asalt „cetatea sacră” pentru o
fotografie, deşi regulamentul interzice categoric acest lucru.
Cum s-ar zice, unii se comportă ca o turmă lipsită de orice
sensibilitate şi credinţă în vreun Dumnezeu !
După ce hălăduim, mai bine de o oră printr-un adevărat
labirint, demn de palatul din Cnossos, insula mediteraneană
Creta, suntem opriţi să mai înaintăm spre altarele principale,
dedicate lui Shiva şi Meenakshi. Am întrebat miraţi ghidul care
este motivul interdicţiei. Ne-a zâmbit, amintindu-ne că
urmează o adevărată ceremonie dedicată celor două zeităţi.
Am mai înaintat câţiva paşi, loc de unde se putea vedea
sacralul ceremonial. Eu m-am fofilat până în primul rând,
permis vizitatorilor. Curiozitatea atinsese punctul culminant.
Ce va fi ?
Deodată se aude un răpăit de tobe şi sunete stridente de
trâmbiţe, deschizând calea grupului de preoţi brahmani, cu

83
Budiştii tibetani numesc acest vârf Kang Tise sau Kang Rinpoche
(„Muntele zăpezii minunate”), tărâmul zeilor Demchog şi Dorje Pangmo
care simbolizează compasiunea şi înţelepciunea esenţiale iluminării
spirituale finale pentru a atinge Nirvāna ( Atlasul oraşelor de vis. Paradisul
regăsit, Editura Aquila’93, p.108).

164
pelerinele lor portocalii, atât de cunoscute, cu torţe aprinse şi
ghirlande de flori, ce înaintau cu paşi mărunţi spre marele
sanctuar. Brahmanii depun ofrande ( flori, tămâie ) la statuia
zeilor şi săvârşesc ritualul de ārati, adică interiorizarea luminii,
săvârşită cu camfor aprins la o lampă de metal, dându-se
cercuri de lumină în jurul imaginii sacrale. În acest timp,
călugării, cu picioarele încrucişate pe postament, murmură
incontinuu rugăciuni zeilor. Apoi preotul brahman se îndreaptă
spre mulţimea pelerinilor, repetând gestul iluminării. Aceştia
cu mâinele căuş preiau lumina şi ducând-o la faţă, rostesc
rugăciuni de milostenie şi pocăinţă. Odată terminat
ceremonialul, cortegiul se pune în mişcare în sunete de tobe şi
alte instrumente de percuţie şi se pierde în labirintul
întortochiat.
Fericiţi că am fost martori la un asemenea moment al
originalităţii spiritualităţii hinduse, reluăm drumul spre ieşirea
din templu. în aceeaşi îmbulzeală ca la început.
Meenakshi Kalyanam este un important festival în luna
aprilie/mai care celebrează căsătoria zeiţei locale Meenakshi
(zeiţa cu ochi de peşte) cu Sundareswara (Shiva), în cadrul unei
procesiuni spectaculoase, acompaniate de nagasvaram (un oboi
lung cu sunet pătrunzător) şi tavil ( o tobă la care se cântă cu un
băţ în mâna stângă şi cu degetele adunate în degetare de ghips
din dreapta). Muzica de procesiune este considerată de bun
augur. Aromele intense provenind de la tămâie şi ghirlande de
iasomie şi gălbenele, spectacolul a sute de papuci îngrămădiţi
la intrarea în gopuramurile templelor, miile de pelerini
îmbulzindu-se să vadă mai bine un idol purtat într-o lectică,
sunt scene comune tuturor festivităţilor. Şi cu toate acestea,
trăirea fiecărui pelerin este unică în acea clipă. Inima-i tresaltă
la comuniunea cu divinitatea !
Teepam - Festivalul Plutitor din Madurai, Tamil Nadu,
comemorează naşterea lui Tirumala Nayak, un rege din secolul
al XVII-lea. Imagini împodobite cu modele complicate sunt

165
purtate în procesiune până la un lac şi aşezate într-un şlep
iluminat cu mii de lămpi, după care se scufundă în apă.
Un loc distinct se acordă festivalurile închinate recoltei,
fapt întâlnit şi la alte popoare. Cel mai vestit rămâne Mattu
Pongal (ianuarie-februarie), în sudul Indiei, ce marchează
retragerea musonului din sud-est şi strângerea recoltei. Cu
această ocazie sunt aduse ofrande din primele roade, în special
orez, care se numeşte pongal (coacere, fierbere) în regiunile de
limbă tamilă, sumkrānti (trecere) în Podişul Deccan şi în nordul
Indiei, sau animale nou-născute. După curăţirea rituală,
femeile pun orezul să fiarbă cu lapte şi zahăr, pentru ca soarele
să strălucească în cazane. Este ofranda soarelui, oamenilor din
casă, trecătorilor, păsărilor, precum şi vacilor împodobite cu
ghirlande, cu coarnele pictate şi şlefuite.
Conform perceptelor religioase, hrana este considerată
un dar al zeilor şi este tratată cu respect. Mâncărurile erau
condimentate în funcţie de anotimp, de vârstă şi de
personalitate. Cândva existau ordine referitoare la cele şase
arome (rasas) care trebuiau incluse în mâncare: dulce, sărat,
amar, astringent, acru, iute.
În marile oraşe şi sate, în păduri, în munţi, pe drumuri
pot fi întâlniţi mulţi sādhu (călugări rătăcitori), îmbrăcaţi cu
mantii de culoarea şofranului sau a ocrului, cu pletele încâlcite
şi trupurile mânjite cu pulbere şi frunţile unse cu pastă de
santal, cu un toiag în mână, o traistă unde se află un bol şi a
pătură. Merg singuri sau în grupuri mici, rătăcitori eterni, către
fluviul sfânt, Gange, unii au făcut jurământ de tăcere, alţii
propovăduiesc şi psalmodiază imnuri.La tot pasul, alături de
sādhu, întâlneşti cerşetori, copii desculţi şi sumar îmbrăcaţi,
hoţi, artizani ce meşteşugăresc diferite obiecte, cu multă
migală.
La sud de Mathura, în Vridan, în august-septembrie,
Krşnajanmāştami celebrează naşterea lui Krishna, cel mai
popular zeu, din întreaga Indie. Ca o zi a bucuriei şi

166
entuziasmului, fetele se deghizează în păstoriţe, amante ale
zeului-păstor. Credincioşii postesc până la miezul nopţii, când
se spune că s-a născut Krishna, apoi se prezintă ofrandele
rituale, în primul rând laptele şi untul, continuând să se cânte
imnuri şi rugăciuni în temple sau acasă.
Sistemul castelor, încetăţenit de peste două milenii, nu a
dispărut în totalitate. Tradiţia hotărăşte pentru fiecare
îndatoririle individuale în sânul familiei legată de o anumită
comunitate religioasă, bine precizată: krishnaită, ramaită,
shivanită, sakta etc. Transsexualii, travestiţii, mutilaţii sexual
sau castraţii formează o comunitate ce se supune unor reguli şi
unui lider, o „castă” aparte hijrā. În India există circa 750.000
de hijra, mulţi dintre ei, cântăreţi, dansatori, pot fi întâlniţi la
petreceri, nunţi, târguri rurale etc.84.
Discuţiile despre Regalul Templelor de la Madurai au
continuat în holul hotelului şi la bar. Cuvintele păreau sărace să
poată exprima evantaiul stărilor care ne copleşise în acea zi. Şi
alături de zeii hinduşi, Iluminatul Buddha, răsar liderii de aur
ai acestei naţiuni copleşitoare prin ceea ce au creat, Mahatma
Gandhi şi Rabindranath Tagore. Nu pot să nu folosesc o serie
de percepte filosofice ale marelui poet:
„Viaţa noastră vrea să curgă neîmpiedecat, asemenea
unui râu, iar dacă întâlneşte obstacol, se loveşte, se împrăştie
şi suspină. Aşa cum în timpul curgerii apa râului îşi netezeşte
şi adânceşte albia, tot aşa curentul obişnuinţelorşi
deprinderilor noastre ne netezeşte drumul vieţii. Le străbatem
de nenumărate ori fără nici o greutate, de aceea suferim atât
de mult când dăm pe neaşteptate de o stavilă...
84
În mitologia şi iconografia hindusă, găsim un arhetip care poate explica
această toleranţă, figura lui Shiva androgin, jumătate bărbat, jumătate
femeie. Deşi paria, hijri rămân, totuşi, hinduşi. S-a propus de către doctorul
Ambedkar, părintele Constituţiei laice a republicii indiene, ca aceştia să
renunţe la hinduism şi să adopte altă religie, în afara sistemului de caste,
budismul, islamismul şi chiar creştinismul, dar propunerea nu a avut
urmările scontate.

167
 De când te naşti porţi o vină, eşti supus mereu
naufragiului. Întâmplarea îţi iese în cale învolburată, nu
îndrăzneşti să-i refuzi îmbrăţişarea, te refugiezi într-un gând
unde totul este absurd şi nu ţi se arată nici o ieşire. Trebuie
răscolit întunericul ascuns în scânteie. Nu ai făcut asta
nicodată, eşti învins, nimeni nu vine să te salveze”85.
Puterea care uneşte lucrurile dispersate în infinitul
spaţiului şi timpului, este iubirea. Considerând lumea o
expresie a iubirii, toate lucrurile capătă un sens şi toate se
înlănţuie într-un ritm universal al bucuriei.
„Substanţa primordială, bucuria se află pretutindeni:
în firul de iarbă şi în azur; în efervescenţa verii şi aspra
cumpănire a iernii, în sevele care pulseauă în plante şi în
sângele care dansează în artere; în armonia fără greşeală a
corolei de lotus şi în nobila ţinută a corpului omenesc”86.
Vreau să scap de influenţa lui Tagore, dar nu reuşesc,
ideile mi se învălmăşesc în minte cu parfum seducător de
iasomie.
O nouă zi o dedicăm culturii şi divertismentului în
Madurai. Sunt vestite universităţile şi institutele ştiinţifice,
precum: Madurai Medical College, Madurai Law College,
Agricultural College and Reseerch Institut etc. Teatre, muzee,
galerii de artă, librării, edituri, cinematografe, posturi de radio
şi televiziune etc. întregesc aspectul cultural al metropolei.
Thirumalai Nayak, palat somptuos, în stil indo-maur,
datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea (1636).
Curtea principală este înconjurată, de jur - împrejur de o
galerie, flancată de coloane albe, de diferite dimensiuni şi
forme, arcuri, tavane aurite, picturi murale cu motive florale
sau geometrice, trepte de marmură, ferestre etajate, ornamente
fin cizelate, adevărate dantelării, statui. expresive. Sălile, după
acelaşi sistem, permit unui număr mai mare de persoane

85
R.Tagore, Petale de cenuşă, VIII, p. 93.
86
Ibidem, p.17.

168
accesul. În mijlocul sălii principale, de un fast deosebit, se afla
instalat tronul, un impozant scaun din lemn de teck aurit,
tapisat cu catifea roşie. În partea dreaptă a Sălii tronului se
află Sala de consiliu cea mai spectaculoasă încăpere, coloane
graţioase de culoarea ocru, ornamente bogat aurite, ferestre
largi pentru a permite lumina şi aerisirea, mobilier oriental
sofisticat87. Totul denotă opulenţă, eleganţă şi bun gust.
Palatul Thirumalai Nayak adăposteşte Departamentul
de Arheologie, cu valoroase colecţii de bronzuri Chola,
ceramică şi teracotă, obiecte din metal (alamă, cupru, aur,
argint)88, ţesături într-o bogăţia culorii şi motivele copleşitoare
89
, tapiserii, covoare, carpete, monede, bijuterii etc.
În curtea principală este montată o scenă care serveşte,
astăzi, ca şi în alte palate, pentru susţinerea unor importante
spectacole de sunet şi lumini, dansuri şi muzică care
reconstituie tumultoasa istorie indiană.

87
Mobilele indiene sunt reduse ca dimensiuni, restrânse ca tipuri, dar
variate ca tehnică de lucru (sculptură, traforaj, pictură, lăcuit, intarsie etc.)
bogate ca decoraţie. Odată cu răspândirea stilului islamic, în mobilier apar
măsuţe joase, de forme diferite, divane lipite de perete, lipsa scaunelor fiind
suplinită prin covoare şi perne ( vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea
mogulului, p. 357)
88
Gange-Yamuna, tehnică preferată în India, se referă la folosirea a două
metale îmbinate fie prin încrustare sau gravare, sudare, contrastul de culoare
şi textură, de la farfuriile de Thanjavur, din sud, cu figuri mitologice
încrustate în relief, în cupru, la uneltele de alamă sau cupru din nord-est. O
altă tehnică este a cerii pierdute la topirea alamei, a bronzului şi a obiectelor
din metal. În acest fel sunt realizate zeităţile hinduse din bronz, în mărime
naturală, din Svamimalai, Tamil Nadu, vasele de Kerala, folosite la
ritualuri, jucării animaliere dhokra din Bengal (India..., p. 129).
89
Tehnicile de ţesut sunt deosebit de variate şi pretenţioase: bandhani, ikat
realizează modele complicate şi stilizate pentru a reprezenta arbuşti înfloriţi,
elefanţi şi păsări, dispuse în pătrate şi dungi geometrice. Alte două tehnici
deosebite sunt phulkari (model floral) din Punjab, şi chiban din Uttar
Pradesh. Broderiile sunt realizate, de obicei de femei, dar broderiile cu
paiete din aur şi argint, broderia zardoshi din Uttar Pradesh, crewel, kani,
kashida din Kashmir, de către bărbaţi ( ibidem, p.133).

169
 Curiozitatea m-a împins să intru şi în câteva librării. Pe
rafturile ticsite erau etalate cărţi politice, literatură beletristică,
ştiinţifică, religioasă etc. La loc de cinste se puteau vedea
cărţi cu caracter autobiografic sau istoric, printre care
Jawaharlal Nehru – An Autobiography şi Glimpes of World
History; Mulk Raj Anand – Untouchable, Coolie; Nirad
Chaudhuri – The Autobiography an Unknown Indian;
S.H.Manto – Toba Tek Singh. Din generaţiile mai noi figurau:
Vikram Seth – A Suitable Boy; Anita Desai – Clear Light of
Day; R.K.Narayan; Salman Rushidie – Midright’s Children ;
Rohinton Mistry – Such a Long Journey; tineri scriitori: Kiran
Desai – Hullabaloo in the Guava Orchard, The Inheritance of
Loss ( care a câştigat Premiul British Man Booker, în 2006);
Aravind Adiga – White Tiger (acelaşi premiu, în 2008)90.
Scriitorul, filosoful, pedagogul, publicistul, pictorul,
muzeologul, patriotul, Rabindranath Tagore, patriarhul
literaturii moderne indiene, continuă să fie cea mai
reprezentativă personalitate culturală internă, cu o prestanţă
universală de netăgăduit.
La Calcutta, cu ani în urmă, am vizitat Biblioteca Adyar
ce adăposteşte importante colecţii de manuscrise din Madras,
printre care o versiune din Rasamanjarai. Muzeul dedicat
marelui Spirit cultural, Rabindranath Tagore, este situat într-
una din casele unde a locuit scriitorul, lângă care se află
Biblioteca şi Academia Tagore (Rabindra Bharati). În vitrinele
muzeului se pot vedea manuscrise, fotocopii, fotografii, obiecte
personale, lucrări ale scriitorului. Pe pereţi sunt expuse unele
din tablourile executate de Rabindranath Tagore care a excelat
şi în domeniul artistic şi muzical Atmosfera tagoreană te
predispune la reflexii privind opera prolifică a scriitorului,
căruia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1913:
„Timpul gândirii se măsoară după gradul de intensitate
a sentimentelor. Câteodată unele bucurii şi necazuri par să
90
NGT. India, p. 21.

170
aibă durate mai mari decât altele. Într-un loc izolat, unde
oamenii, întâmplările exterioare, precum şi succesiunea
treburilor cotidiene te obligă să numeri fiecare secundă, numai
acolo, ca în vis, clipele îţi par mai lungi, iar orele mai scurte.
De aceea cred că timpul fragmentar, ca şi cerul fragmentar nu
sunt decât iluzia minţii noastre. Fiecare atom este infinit şi
fiecare clipă nemărginită”91.
Dincolo de shopping-ul care intră în firea lucrurilor,
moda interesează oriunde, mai ales o femeie. Spre deosebire
de femeile din partea de nord a Indiei unde influenţa
musulmană în modă predomină, principala piesă de
vestimentaţie fiind chiudida ( pantalon lung, subţire din mătase
sau bumbac, peste care se poartă un fel de sarafan până la
genunchi), în centrul şi sudul ţării se poartă, în mod tradiţional,
sariul ce se realizează dintr-un material de mătase, voal,
bumbac, lung de şase metri care se înfăşoară în jurul corpului
femeilor. Ţesute, ceruite, brodate, cu brocaturi, pictate, vopsite,
împodobite cu paiete de la cele simple la cele splendide, care
costă o avere, se găsesc în marele magazine, dar şi pe tarabele
negustorilor din bazar: fascinante sariuri, eşarfe, şaluri, batiste
fine de bumbac sau mătase, bluze, cămăşi, fuste etc. Chiar celor
simple femei le plac sariurile brodate cu fire de aur sau argint,
vălurile transparente, florile în păr, bijuteriile (inele, cercei,
brăţări la mâini, braţe, glezne, paftale, broşe) şi machiajul
pronunţat al ochilor şi buzelor, fără să lipsească un bendi roşu
dintre sprincene, simbolul căsătoriei, sau alte dungi pe frunte în
funcţie de secta religioasă căreia îi aparţine.
Fiecare ţară are un anumit specific culinar, dar India,
probabil că deţine întâietatea. Supranumită şi „Ţara
Mirodeniilor”, pe parcursul mileniilor de conveţuire interetnică
şi interculturală, s-a dezvoltat o adevărată artă gastronomică, de
un real rafinament.. În regiunile estice poţi servi deliciosul pui
cu curry sau linte, pe litoral predomină fructele de mare şi nuca
91
Rabindranath Tagore, Scrisori rupte, 91, p.160.

171
de cocos. În sud-estul Indiei, chilli este regele mesei în exces,
cât şi produsele lactate (untul – ghee, iaurtul– dahi). În zona de
nord multe mâncăruri, puţin condimentate, au la bază caşul
dulce (panir), şi se găteşte, cu spanac (palak panir), într-un sos
de mazăre (matter panir) sau cu seminţe de lotus (panir
phulmakhana). Raita este o salată de iaurt cu legume tăiate
(castraveţi, vinete, cartofi, spanac, tomate), fructe, condimente
(chimen, mentă, pătrunjel, tarhon). Spicy tomato rasam este un
sos de roşii cu frunze de curry, ardei iute, mentă şi linte.
Amrasa, pireu din pulpă de mango, se serveşte cu puri în zilele
de vară. Mâncarea vegetariană (bhaji, curry de legume) mult
răspândită în Gujarat şi Bengal (în special jainistă), nu
foloseşte usturoi, ghimbir, ceapă şi mirodenii de stimulare sau
„încălzire”.
Medicina naturistă (ayurveda) are o mare căutare ca în
toate ţările Orientului, utilizându-se unele substanţe
tămăduitoare extrase din plante şi arbori care şi-au dovedit
eficacitatea lor curativă.
Seara o rezervăm unui meniu delicios într-un restaurant
select. Sătulă de atâtea cărnuri, mă hotărăsc la un meniu
naturist. Trebuie să aleg între salată de orez cu curry, chifteluţe
de linte în sos aromat şi condimentat de tomate, sufleu de linte
cu praz, banana salad (banane, ananas şi nucă de cocos),
lemon rice, orez fiert cu coajă de lămâie şi frunze de curry.
Optez pentru o porţie de orez cu curry şi una de banana salad,
un frech de portocale.La întoarcere, stelele se aprind sus, pe
bolta cerească, într-o îngrămădeală copleşioare şi strălucesc cu
atâta putere încât arată mai aproape de noi decât oriunde. Ivirea
stelelor şi a lunii dă farmec întregului peisaj. Vântul cel
sprinţar s-a dus să se culce şi doarme somn dulce. Doar câteva
ceasuri. Afară se luminează de ziuă şi păsărelele cântă-n cor
un imn soarelui, precum egiptenii zeului Ra.

172
 CAPE DEL COMORIN

Plecarea se face dimineaţa când nu a început dogoreala

soarelui... Ne deplasăm cca 300 km pe ruta Tirunelveli –
Eruvadi - Kanyakumari, atingând punctul cel mai sudic al
Indiei. Doamne, cum să-ţi mulţumesc ?! Cât noroc mi-ai înscris
în kharmă să pot ajunge în locuri, de neimaginat pentru un
simplu muritor ?! Din Ushuaia, localitatea aflată la punctul cel
mai sudic al Americii Latine, am ajuns la Cabo del Hornos,
locul împreunării Oceanului Atlantic cu Oceanul Pacific; de la
Cabo da Bōa Esperança, Africa de Sud, am privit îmbrăţişarea
tumultoasă a Oceanului Indian cu Oceanul Pacific; iar acum de
la Cape del Comorin, urma să privesc întâlnirea caldă între
Oceanul Indian, Marea Arabiei, Golful Bengal.
În călătoria noastră am întâlnit şi adivasii, descendenţii
vechilor dravidieni. Circa 100.000 de oameni, împărţiţi în
douăzeci de subgrupe (gallong, padam-minyong ş.a.),
patriliniari, politeişti sau anemişti, antrenaţi în cultivarea
orezului pe terenuri defrişate prin incendiere şi creşterea
bovinelor, pot fi întâlniţi în zone montane sau în junglă, în zone
de păduri din Arunachal Paradesh, capătul sudic al Indiei, din
Kanniyakumari.
Orissa este renumită pentru satele de adivasi, templele
vechi, plaje întinse cu ţestoase migratoare, vestiţi dansatori şi
cicloni neaşteptaţi. Adivasii folosesc diverse dialecte care
aparţin ramurii nord-assameze din familia tibeto-birmană92.

92
Larousse. Enciclopedia popoarelor, Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2006, p. 29-30.

173
 Kanniyakumari este un important centru de pelerinaj,
închinat zeiţei Kumāri. Procesiunea mi-a amintit de vizita la un
vechi şi celebru Templul Kumāri Devi (secolul al XVIII-lea)
din Durbar Square, Kāthmāndu, în Nepal
Zeiţa vie Kumāri, din templul Kumāri Devi, este o
copilă aleasă la vârsta de patru ani prin procese misterioase
de divinaţie şi prin probe sfinte. Tălpile ei nu au voie să atingă
pământul şi trebuie să corespundă celor 32 de cerinţe de
frumuseţe pentru rolul său. Regele trebuia să-i sărute picioarele
şi să facă o pūja ca anul să fie norocos. La pubertate, domnia ei
înceta şi începea căutarea unei noi Kumāri. Revenită în sânul
familiei, fetiţa se acomoda cu greu realităţilor cotidiene, de
aceea multe dintre ele au probleme psihice toată viaţa. Treptat
lumea din jur uită ce funcţie religioasă a îndeplinit în copilărie,
cum era adulată ca o divinitate, ea nu-şi găseşte locul şi mai
ales rostul în această viaţă. Cele mai multe dintre ele refuză să
se căsătorească şi pleacă în sihăstrie, la mănăstiri. 93. Greu de
imaginat că în al Mileniul al III-lea, o fetiţă mai poate fi
supusă la o serie de presiuni morale, de dragul unei mulţimi
bigotizată, fanatizată, care consideră că ea, pentru scurt timp,
reprezintă un avatar al lui Buddha.
O situaţie asemănătoare, celei din Nepal, Bengal, şi
Sudul Indiei, am întâlnit la Centrul hindus, Cultul Moska.
Nouă fetiţe, kumāri, sunt alese şi venerate după ritual ca şi
cum ar fi Durgā însăşi, împodobite cu aceleaşi ornamente pe
care le poartă Zeiţa şi sunt de-a dreptul divinizate pe durata
sărbătorii. Mulţimea vine să se închine zeiţei, să primească
darsham, totul petrecându-se într-o abundenţă de flori, tămâie,
hrană etc. Se recită imnuri dedicate Zeiţei, odată cu alte cântări
religioase. La sfârşitul celor zece zile, credincioşii îşi iau rămas
bun de la Zeitate, se cade într-un fel de beţie religioasă, deşi
lumea se îmbulzeşte fără a se teme că va fi rănit. Ceilalţi idoli

93
Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea mogulului, p. 605.

174
sunt purtaţi, însoţiţi de cântece şi muzică, până la râu, apoi sunt
scufundaţi.
Arta sculpurală dravidiană impresionează prin
dimensiuni, realism, mişcare. O statuie uriaşă cu o înălţime de
41 de metri şi o greutate de 700 de tone, dedicată Sfântului
Thiruvalluvar, mi-a amintit de statuia lui Buddha de la Nara şi
cea de la Kamakura (Japonia). Templu Todai-ji94 din Nara,
adăposteşte celebrul Daibutsu, o statuie din bronz aurit, de 16
metri înălţime şi 437 de tone în greutate, ce reprezintă un
Buddha Cosmic, cu picioarele încrucişate, mâna dreaptă cu
palma ridicată, iar cea stângă pe lângă corp cu palma deschisă.
Specialiştii apreciază că Daibutsu este cea mai frumoasă statuie
a lui Buddha meditativ, o culme a sculpturii nipone medievale.
Daibutsu, statuia Marelui Buddha, de la Kamakura, ridicată în
1252, în incinta Templului Kotokuin, are 11 metri înălţime şi o
greutate de 93 de tone. Deşi a avut de suferit în timp, de pe
urma seismelor, îşi păstrează încă acea măreţie imperturbabilă
a unui Buddha meditativ care veghează la destinele omenirii.
Statuia, a doua ca mărime, după cea de la Nara, realizată
ingenios din trei bucăţi, unite între ele, domină împrejurimile.
Interiorul gol al statuii, permite urcarea cu liftul al amatorilor
de curiozităţi. Pelerinul se simte strivit în nimicnicia sa de
colosul de piatră, imprimându-i temere şi pocăinţă95.
O statuie impresionantă prin execuţia artistică, a lui
Buddha, se păstrează în Templul Wat Phra Sri Ratana sau Wat
Yai, templul regal, datând din secolul al XIV-lea, din
Thailanda. Templul, refăcut de mai multe ori, adăposteşte una

94
Templul, iniţial, din secolul VIII-lea, a fost refăcut în secolul al XIII-lea.
Actuala clădire, datând din 1706, este apreciată drept cea mai înaltă
construcţie de lemn din lume, păstrată în mod miraculos până astăzi, cu o
singură sursă de lumină, stâlpi vopsiţi în roşu şi tavan cu grilaj de lemn roşu
şi alb. În spatele uriaşei statui, pe un mic altar din lemn sub formă de raze
aurite se află 14 atatui mai mici ale lui Buddha, şapte de o parte şi şapte de
alta (vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea dragonului, p. 396).
95
India..., p. 376-377.

175
dintre cele mai frumoase statui reprezentându-l pe Buddha, în
poziţie meditativă, cu acel nimb în jurul capului, picioarele
încrucişate, cu palma mâinii stângi îndoite pe genunchi, iar cu
palma mâinii drepte deschisă în poală. Statuia este considerată
una dintre cele mai frumoase imagini ale lui Buddha care a
influenţat alte reprezentări ale artiştilor locali96.
Până în secolul I î.Hr., Buddha era reprezentat în artă
prin diverse simboluri: un copac (smochin), „o roată a legii”,
amprenta tălpii unui picior etc. Abia în secolele următoare, sub
influenţa Şcolii indo-greceşti de la Gandhara, în nord-vestul
Indiei, apar formele antropomorfice şi îmbracă forma clasică în
perioada Gupta (secolele IV-V), model preluat de popoarele
din sud-estul Asiei.
Spre lauda lor, indienii au ridicat monumente, temple,
memoriale dedicate unor personalităţi care au avut o înrăurire
pozitivă pentru mersul istoriei naţionale, în diferite perioade:
politicieni, filosofi, scriitori etc. În această categorie se înscriu
monumentele din întreaga ţară care cinstesc memoria
„părintelui patriei” independente, Mahatma Gandhi. Poposind
la Gandhi Mandapan, te impresionează, dincolo de modestia
monumentului, respectul indianului de rând faţă de valorile
morale ale făuritorilor de neam. Ziua de 2 octombrie, ziua de
naştere a lui Gandhi a devenit Zi naţională
Vivekananda Rock Memorial a fost construit în
amintirea uneia dintre cele mai carismatice personalităţi
indiene ale secolului, filozoful Swami Vivekananda.
Dincolo de temple, pelerinaje, monumente, memoriale.
Cape Comarin înseamnă şi Sangam-Sangam, spectacolul unic
oferit de răsăritul şi apusul soarelui. Privind imensitatea azurie

96
Pereţii templului sunt ornaţi cu impresionante fresce din viaţa lui Buddha,
coloanele, ca şi tavanul vopsit în roşu cu flori de lotus aurii. În afara
sanctuarului principal, se mai găsesc numeroase statui ale lui Buddha în
galeria care înconjură edificiul, ca şi stupe funerare (vezi Oltea Răşcanu
Gramaticu, op.cit., p. 486-489).

176
de unde astrul solar îşi începe dimineaţa călătoria celestă spre a
protegui toate formele de viaţă, cât şi coborârea în culcuşul
nimfelor, nu poţi să nu tresari de o fericire lăuntrică şi, trecând
peste nimicnicia cotidianului, sufletul tău să încerce să vibreze
cu Universul nemărginirt. Trăim, asemenea viermilor, cu capul
în pământ, copleşiţi de banalităţi care ne marchează viaţa de la
naştere până la moarte. Momentele de trezire a conştiinţei
universale, ca fărâmă a Creaţiei Absolute, sunt rare şi de multe
ori în corelaţie cu perceptele religioase. Rareori avem curajul
să privim Cerul ca lăcaşul de unde am venit şi unde ne vom
întoarce, sub diferite forme. În acest context viaţa şi moartea
devin părţi componente ale aceluiaşi tot.
Pe neaşteptate, a început furtuna. Pe cerul plumburiu
acoperit de nori pântecoşi de un închis cenuşiu, zboară în zig-
zag un fulger strălucitor ca un smarald. Un tunet asurzitor
străpunse cerul duşmănos din care se revărsau uriaşe puhoaie
cu stropi mari de apă reci. Ploaia întunecă zarea de crezi că în
plină zi a coborât seara. Furtuna cea deslănţuită şi total
nestăpânită face ravagii pe unde ajunge. Pe străzi rătăciţi
copaci nevinovaţi cad pradă furiei oarbe. Totul este ca un
coşmar dat oamenilor de un zeu avatar.
Se potoleşte într-un târziu şi se geneşte un colţ de lună.
După câteva ore de aparentă linişte zorii îşi fac apariţia, vestind
o nouă zi. Prinţul cerului împrăşte cu dărnicie buchetul de raze
jucăuşe şi deschide încetişor fila unei cărţi uriaşe a omenirii. O
rază de soare stingheră îmi mângâie faţa, parcă urându-mi
„Bună dimineaţa”!
Ne deplasăm cu maşina pe ruta Kovalam - Trivandrum
(100 km) şi retur. Trivandrum/ Thiruvananthapuram, fostă
capitala a statului Travencore, în prezent capitala Keralei,
acoperă şapte coline, precum Roma antică sau Iaşul
moldovenesc. Termenul de Thiruvananthapuram înseamnă
„Oraşul sfânt al Ananthei”, iar Anantha este şarpele încolăcit
pe care se odihneşte Vishnu în Oceanul Cosmic.

177
 Mahatma Gandhi l-a numit „Oraşul veşnic verde”.
Minunata sa istorie ne poartă cu miile ani în urmă printre
poveştile celor mai puternice dinastii, când Trivandrum/
Thiruvananthapuram era vestit ca unul dintre cele mai mari şi
mai active centre comerciale din zonă. Legenda aminteşte de
corăbiile regelui Solomon al Israelului venite până aici pentru a
cumpăra mirodenii, lemn de santal şi fildeş (secolul al X-lea
î.Hr.). Abia în 1956, s-a constituit statul Kerala prin integrarea
celor trei zone: Malabar, Kochin şi Travancore97.
Templul Sri Padmanabhaswamy, un simbol al oraşului,
a fost construit în antichitate de maharajahii hinduşi în onoarea
zeului Vishnu.
Hinduşii acceptă vechea literatură vedică98 care conţine
rugăciuni, imnuri, formule magice şi scrieri mistice cum sunt
scrierile lor sacre. Scriitorii români au fost atraşi de misterioasa
literatură indiană de mai bine de un secol, aducându-şi
contribuţia în traducerea unor texte. George Coşbuc a tradus în
1897 în limba română poemul Sakuntala a renumitului scriitor
indian, Kalidasa (secolul al IV-lea), după o versiune germană
97
La primele alegeri din 1957, s-a format un guvern comunist, ales în mod
democratic, dar demis în urma presiunilor de la Delhi. Partidul CPI, condus
de E.M.S. Namboodiripad, ajungând la putere a propus măsuri populiste de
reformă agrară, dezvoltarea sistemului sanitar şi de învăţământ, ceea ce a
făcut ca în acest stat, deşi dispune de cele mai scăzute resurse naturale, să
existe o repartiţie mai echitabilă a pământului, un indice de alfabetizare mai
ridicat şi o rată scăzută a sărăciei ( NGT. India, p. 333 şi urm.).
98
Scrise în limba sanscrită, accesibilă unui număr restrâns de brahmani,
Vedele nu au fost niciodată traduse în vreuna din limbile ce au circulat în
subcontinentul indian. Transmiterea pe cale orală la câteva generaţii se mai
păstrează doar în anumite zone din sudul Indiei. Rig-Veda, compusă între
anii 2000-1500 î.Hr., cuprinde 1028 de imnuri, în majoritate adresate
divinităţilor personificând elemente şi forţe ale naturii: Indra – zeul ploii şi
tunetului, Prajapati – stăpânul vieţuitoarelor, Agni – zeul focului sacru,
Ushas – zeiţa zorilor, Varuna – zeul mărilor etc (vezi Le Veda, première
livre sacréde de l’Inde, col. Marabout Université, 1967; A.A. Mac Donell,
Vedic mythology, Delhi, 1974; J. Gonda, Les Religions de l’ Inde, reeditare,
Paris, Payot, 1979, vol.I, p. 416; idem, „Gods” and „Powers”, p. 75)

178
din limba sanscrită. Tot lui i se datorează traducerea din textele
sacre: Vedele, Mahābhārata, Rāmāyana (fragmentele Rāmā şi
Dasaratas), publicate în cadrul Antologiei sanscrite, tipărită la
Craiova în 1897.
Asemenea lui Lucian Blaga, C.D.Zeletin99 s-a arătat
atras şi de literatura indiană, traducând versuri din epopeea
Rāmāyana a lui Valmiki, care au fost înserate în versiunea
românească realizată din limba engleză a cunoscutului scriitor
indian Chakravarti Rajagopalachari100.
O frumuseţe stranie exercită Putan Malika, palatul
regal, construit din granit, aşezat deasupra unei podele negre,
strălucitoare făcută din albuşuri de ou şi coajă arsă de nucă de
cocos, cu paravane de lemn şi coloane sculptate în chip de cai
cabraţi, cristaluri fine, picturi murale. Îmi este greu să-i găsesc
un corespondent în arhitectura indiană. Totul emană eleganţă,
stil, mister.
Muzeul Napier, adăpostit într-o clădire impresionantă,
bijuterie arhitectonică indo-sarassină, proiectată în 1880 de
Robert Fellowes Chisolm pentru lordul Napier, guvernatorul
Madras-ului, etalează minunate colecţii de artă Thanjore,
Mughal şi Rajput., bijuterii, obiecte de fildeş şi de bronz de
Chola şi sculpturi în lemn din Kerala101.

99
Cu permisiunea autorului, în această ediţie, s-au introdus fragmentele
Rāmā şi Dasaratas cuprinse în Antologia sanscrită de George Coşbuc,
înlocuindu-le pe cele din proză, aşa cum s-a procedat şi cu fragmentele de
versuri datorate poetului C.D. Zeletin. Epilogul lui C. Rajagopalachari este
înlocuit în întregime cu versiunea lui C. D. Zeletin, efectuată după însăşi
Uttarakanda, secţiunea ultimă a Rāmāyanei, renunţând la prezentarea
rezumativă a scriitorului indian (Valmiki, Rāmāyana, repovestită de C.
Rajagopalechari, traducere, prefaţă, note şi glosar de Sergiu Dimetrian,
traducerea versurilor G.Coşbuc şi C.D.Zeletin, Editura pentru Literatură,
1966, p. XVIII).
100
Ramayana by C. Rajagopalachari, Bombay, 1965, editată de Bharatiya
Vidya Bhavan, în colecţia Bhavan’s Book University.
101
India..., p. 341.

179
 Obiectele în fildeş demonstrează o artă de o rară
frumuseţe a sculptorilor, o adevărată simfonie de materiale,
desen, culori şi fineţe. Interesează modul în care au fost
realizate zeităţile hinduse din bronz, în mărime naturală din
Tamil Nadu şi vasele din Kerala folosite la ritualuri.
Lemnul era utilizat şi pentru carele ceremoniale şi pentru
palanchine, cufere pentru zestre, cu încrustaţii cu fir de alamă,
fildeş şi sidef, paravane, uşi, statuete, evantaie, rame şi cuţite
sculptate. Articolele din lemn cu figurine pictate, operele
lăcuite în nuanţe strălucitoare, dantela zăbrelită a paravanelor,
florile şi frunzele sculptate în finisajul de satin al lemnului –
toate sunt încântătoare.
Raja Ravi Varma, prinţul artist din Kerala, în secolul al
XIX-lea a răspândit pictura în ulei, prin intermediul portretelor
sale şi a temelor mitologice
Timpul a trecut repede, mult prea repede. Greu de
rememorat imaginile seducătoare care demonstrează
ingeniozitatea unui popor multimilenar, cu tradiţii şi tehnici de
lucru admirabile.
Prânzul, dacă mai poate fi numit prânz la ora 15.00, îl
servim într-un cochet restaurant din zonă, cu mâncăruri
condimentate şi sosuri picante, multe legume, carne, peşte,
fructe de mare etc. Pentru că şi gastronomia este o artă trebuie
să deguşti, fără grabă, şi apoi să apreciezi rafinamentul
condimentelor care imprimă sosurilor un gust aparte, modalităţi
specifice de preparare a legumelor, produselor din carne şi
peşte, deservirea într-o atmosferă de ospitalitate, căldură. Aleg
o porţie de frankie (ruladă cu ou şi carne) şi de macher
jhol(peşte cu arome de muştar). La desert, kulfi (îngheţată
bogată în nuci) şi suc de ananas.
În pieţele alimentare se vând direct la tejghea produse
din carne şi peşte (doar fructele de mare beneficiază de câteva
cuburi de gheaţă), legume, fructe, ghirlande de flori galbene
sau roşii pentru serviciile religioase. Tonetele şi unele tarabe

180
sunt înghesuite unele lângă altele, direct pe trotuar, încât
spaţiul de trecere al pietonilor este aproape inexistent. În zonele
periferice, străzile şi trotuarele sunt foarte stricate, circulaţia
celor mai pitoreşti mijloace de transport, zgomotoase, colorate
ţipător, scârţăind din încheieturi, este infernală la orele de vârf,
când nu se mai respectă nicio regulă de circulaţie. Mulţimea de
pietoni se revarsă ca un torent din toate direcţiile gata să calce
totul în picioare. Aerul fierbinte şi umed devine de nerespirat.
Aceeaşi senzaţie de disconfort respiratoriu am înregistrat-o
câteva luni mai târziu în Emiratul Qatar, la Doha.
Peisajul nostru indian se completează cu mormane de
resturi menajere, tronând sfidător în colţul străzii, în bâzâitul
disgraţios al muştelor. Abia seara şi în timpul nopţii acestea
sunt ridicate de lucrătorii de la serviciile de salubritate.
Deoarece străzile nu sunt spălate, decât de ploaie, se depune
un jeg peste tot.
La ora 19.00, reluăm traseul de întoarcere spre
Kovalam. În autocar atmosfera este plăcută, chiar gălăgioasă,
fiecare comentând, în stil propriu, cele văzute în frumoasa
capitală a Keralei.
Natura cu paleta-i fermecată a pictat totul în culori de
vis. Amurgul soseşte tiptil cu pas ştrengăresc de amorez,
deschizând cortegiul mândrei fecioare a nopţii. Stelele s-au
trezit din amorţeală şi clipocesc în felinare pe bolta cerească.
Zgomotele străzii se estompează treptat şi întreaga natură
aţipeşte. În scurt timp şi noi plutim în lumea miraculoasă a
viselor.

"Drumul care duce spre niciunde,

E pavat cu lespezi de uitare,
Sub care doar tăcerea se ascunde,
Precum răspunsul la nicio întrebare"102

102
George Irava, Anotimpul transcendent. Stanţe,, Editura Sfera, Bârlad,
2015, p. 110.

181
 FRUMUSEŢI INOCENTE

Drumul prin Gaţii de Vest este deosebit de pitoresc cu

serpentine, păduri de pini, eucalipţi, teck, bambuşi, liane, mici
aşezări rurale, sanctuare. Oamenii acestor locuri ştiu să cultive
cu stăruinţă şi dragoste pământul terasat cu orez, ceai103, cafea,
bananieri, legume, dar şi să cioplească în lemn plăsmuiri
neimaginabile ale minţii şi spiritului, măşti pentru ceremonii,
statuete dedicate diferitelor zeităţi, figuri umane sau animaliere
de o mare varietate şi expresivitate. Spre seară ajungem în
staţiunea montană Thekkady, unde ne cazăm la un motel.
Amurgul începuse a se ridica din adâncuri, iar între
piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau încă în pulberea de
lumină roşietică a celor din urmă raze ale apusului, văile
tupilate întunecau priveliştea, ca atâtea pete imense de umbră,
viorie. Departe, foarte departe spre gura largă a văii, sclipea în
umbra amurgului, ca o stea prăbuşită din ceruri pe pământ, cea
din urmă rază de lumină ce luneca rătăcită şi pieziş din
depărtările apusului, pe luciul metalic şi înalt al turnului.
Curând scăpătă şi soarele după cele mai de pe urmă trepte ale
apusului, iar Dumnezeu umplu în urma lui, cu întuneric, cupa

103
Englezii au început cultivarea ceaiului în nord-estul Indiei, folosind
seminţe aduse din China. În 1841, dr. Campell a crescut primul arbust de
ceai la casa sa din Darjiling. Prima grădină de ceai comercială din India a
fost deschisă în 1852. În 1970 existau 113 plantaţii, ceaiul alăturându-se
altor plantaţii profitabile, precum bumbacul, zahărul, iuta şi cafeaua, pe care
englezii le exportau din India. În cele 750 de grădini de ceai din Assam, se
produc 50% din necesarul de ceai al Indiei. După China, India este pe locul
al doilea, urmate de Kenya şi Sri Lanka (NGT, India, p.327).

182
imensă a haosului său, de la cele mai de jos adâncuri ale
pământului până la marginile cele mai deasupra ale cerului...
Simt că Natura se apropie de mine în tăcere, cu ochii
plecaţi asupra-mi, îmi atinge trupul şi sufletul. Câtă linişte,
afecţiune, măreţie şi ce nemărginită tristeţe, plină de pietate.
La tropice întunericul se lasă repede şi înserarea
ascunde privirilor noastre culmile muntoase ale Gaţilor.
Zgomotele se opresc treptat în liniştea cea binecuvântată.
Numai râul, mânat cu grăbire, în calea lor de o putere
nevăzută, mai însemna, în amorţirea universală, eterna mişcare
a vieţii în venele adormite ale lucrurilor... Mă mistui în
necunoscutul larg al naturii, mânată ca o frunză de
nestatornicia vânturilor. Cufundându-mă în lumea nemărginită
a sufletului meu, mă scald în adâncurile inimii Cerului...
Unde eşti tinereţe ?!! O lacrimă stingheră mi se prelinge pe
obraz !!! Apoi zâmbind Cerului împestriţat cu făcliile stelelor,
am curajul să şoptesc: „Şi Toamna vieţii e bună, dacă ştii cum
să trăieşti !!!”.
Dis-de-dimineaţă plecăm spre Parcul Naţional Perivar,
cu jeep-uri conduse cu pricepere de bărbaţi din zonă. O pasăre
cu glas răguşit prevestea întâile raze ale zorilor, se deschideau,
în calea soarelui, porţile înflăcărate ale răsăritului. Într-o clipă,
peste tot cerul, păienjenit de reţeaua rar înţesată a pădurii, se
desfăşoară şi se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o
imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de
deasupra se topeau, sus de tot, şi se pierdeau pe nesimţite în
înălţimile limpezi şi largi ale văzduhului vioriu de dimineaţă.
Priveliştea montană este fascinantă. Vârfurile înalte şi
ascuţite ale eucalipţilor cu trunchiuri netede şi goale răsăreau
din umbră şi, ca nişte săgeţi neclintite de aur, spintecau
văzduhul limpede. Din bolta ciuruită de umbra neagră – verde,
alcătuită din crengile lor îmbrăţişate sus de tot, ca printr-o sită
deasă, se cerneau picături de cer albastru şi fulgi nestatornici
de lumină aurie cădeau pretutindeni. De jur-împrejur, privirea

183
se oprea pe fundalul pădurii, ca pe un zid de umbră depărtat; o
imensă boltă de templu sprijinită de mii de coloane, din
înălţimea căreia cu greu mai străbătea înăuntru lumina ogivală
a cerului...
Circulaţia pe şosea este redusă la acea oră matinală. Din
frunzişul pădurii se auzeau sunete ascuţite de păsări sau ţipete
de maimuţe. Nu este exclus să vezi trecând tacticos şoseaua un
urs mătăhălos, un cerb plimbându-şi cu trufie masculinitatea
podoabei capilare, grupuri de maimuţe gălăgioase, bivoli sau
chiar elefanţi. Foarte rar, spun localnicii, îşi fac apariţia şi
felinele mari, chiar câte un tigru înfometat104. Din loc în loc,
panouri publicitare indică reducerea vitezei mijloacelor de
transport, pentru posibila traversare a animalelor din zonă.
Privim cu atenţie, din jepp-ul nostru, orice posibilă
animaţie a şoselei. Poate trece ceva ?! Dar ce ?! Nu contează !
Ceva cu care să ne lăudăm acasă ! În sinea noastră, am fi
preferat un elefan şi mai ales un tigru ! Eh ! Parcă ei nu aveau
altceva de făcut în zori de zi ! Oftăm, a pagubă ! Când totul
părea pierdut, un bivol cu pielea negră, strălucitoare şi cu
coarnele încovoiate, rătăcit de turmă, trecu prin faţa maşinii
şi lăsă în derâdere o baligă cleioasă pe care se strâng zeci de
musculiţe. Prin copaci mişunau un număr apreciabil de macaci,
în grupuri sau solitari. O femelă îşi ţinea strâns puiul la piept,
ca o mamă grijulie. Scenele familiale sunt deosebit de nostime

104
Tigrul (Panthera tigris) este cea mai mare felină pe cale de dispariţie
datorită vânătorii excesive şi a braconajului, rămânând doar cinci specii în
tundra siberiană, India, Nepal, Bangladesk, Coreea de Nord, Indonezia,
Filipine, Thailanda, Malayesia. În Sumatra mai trăiesc circa 400-500 de
exemplare, ocrotite în parcurile naturale. Tigrul balinez a fost decimat,
ultimul exemplar fiind ucis în 1937, iar cel javarez în 1980. Tigrii de Bengal
sunt cei mai mari, peste trei metri, cu greutatea de 250-300 kg. Tigrii din
Sumatra şi China sunt mai mici (2-3 metri lungime, 150 kg în greutate).
Dungile pe blana a tigrului indonezian sunt mai apropiate, în timp ce cel
din China le are mai îndepărtate ( Incursiuni în lumea animalelor, Editura
Aquila’ 93, 2002, p. 18).

184
în lumea maimuţelor, rudele noastre îndepărtate: joaca, salturi
de pe o creangă pe alta, pendularea în aer cu ajutorul lianelor,
despăducherea, hârjoana, lupta pentru supremaţie între
mascului etc.
Ne îndreptăm spre Lacul Perivar, lac artificial construit
în 1955. La debarcader, deja, se formase cozi, cu turiştii care
doreau o plimbare cu şalupele. Câţiva macaci au coborât rapid
din copac şi ne-au tăiat calea, uitându-se cu îndrăzneală la noi.
Contam pe bunăvoinţa şi „educaţia” lor ! Dar înainte de a trage
vreo concluzie, o maimuţă s-a aruncat asupra sacoşei de plastic
ce o ţineam prudent în mâna dreaptă şi cu ghearele ascuţite o
trase spre dânsa, dispărând în pădure, urmată de alte trei. Noroc
că nu aveam decât o sticluţă cu apă şi nişte fructe. Dar oricum
mi-a părut rău, şi de câte ori am avut prilejul să le am prin
apropiere, am preferat să fac eu primul pas spre retragere.
În apropierea debarcaderului, pe şosea, s-au instalat
numeroase tarabe cu obiecte dintre cele mai variate din lemn
sau ceramică, lucrate de localnici (statuete din teck din care nu
lipseşte Shiva, taurul Nandi, Ganesha, Rāmā şi Sitā, dragonul,
căprioare, cocori; brelocuri, măşti, linguri), ţesături, tip batik
(bluze, fuste, pantaloni, eşarfe, şaluri), podoabe de corali,
scoici, chihlimbar etc.
Cu biletul în mână, am reuşit să ne facem loc, în
îmbulzeală, şi să urcăm cu toţii într-o şalupă. Era ora şase
dimineaţa şi întreaga natură înviorată se pregătea pentru noua
zi. Ceaţa alburie se ridica treptat de pe întinderea lacului cu
nuanţe de smarald în zona stufărişului spre maluri. Raze
gingaşe îmbrăţişează pădurea şi apele lacului.
Trunchiurile copacilor noduroşi, parcă răsuciţi de
baborniţe vrăjitoare, îşi revarsă pletele crengilor până la
oglinda cristalină a apei. Peştişori argintii sar ştengăreşte din
valuri, focile îşi fac toaleta de dimineaţă, scoţând din când în
când căpşorul din apă, iar vidrele, neobosite truditoare fără
normă, sapă planificat noi galerii în noroaiele din apropierea

185
malurilor argiloase. Pe pajişti se văd păscând nestingherite
turme de bivoli şi căprioare. În găurile stâncilor musteşte viaţa.
Puişori golaşi, abia înzdrăveniţi, îşi ţin deschise micile pliscuri
în aşteptarea hranei, pe care părinţii zburători se stăduiesc s-o
adune, musculiţe, viermişori, gândăcei, un adevărat festin. Cu
burticica plină, micuţii îşi rotesc ochişorii de mărgele şi se tem
să nu cadă din căsuţa lor improvizată, spre deliciul reptilelor.
Câţiva cocostârcii, cavaleri tomnatici, cu picioarele
fusiforme scufundate în apă, aşteptau tacticos o broscuţă sau
un peştişor rătăcit să le cadă în ciocul deschis. De pe un ciot
înnegrit şi în parte putrezit, un şoim cenuşiu se pregătea să
înşface prada. Altul plana pe cerul senin, urmărind, ca o dronă,
orice mişcare la sol.
Cormoranii, cu penajul de un negru strălucitor, gâtlej
lung ca de şarpe şi cioc prelung ca de sabie, pescuiesc cu mare
repeziciune, ajutându-se de aripi în aceeaşi măsură în care se
folosesc de ghiarele ascuţite. Afundându-se în fiecare clipă îşi
urmăresc prada pe fundul apei, o străpung cu ciocul şi o înghit
cu lăcomie înainte de a ajunge la suprafaţă. După ce s-au
săturat, cormoranii se cocoaţă pe o stâncă sau pe un arbore şi-şi
desfac larg aripile pentru a le usca. Îmi vine să râd, amintindu-
mi măsurile propuse de un ministru român al Agriculturii
pentru „braconajul” cormoranilor în Delta Dunării. Ce mai !
„Infractorii” cormorani trebuie pedepsiţi pentru scăderea
producţiei de peşte românesc !!!
Un pescăruş, cu ciocul stacojiu, pene imaculate şi
labele de un roşu-aprins, stă cocoţat pe tulpinele de trestie
lăsându-se fotografiat, ca o vedetă. Un cârd de raţe sălbatice
pluteau, aparent liniştite, pe lac, înainte de a-şi lua zborul. În
dogoarea amiezii poţi vedea şi elefanţi adăpându-se şi chiar
scăldându-se în apa rece. Serviabili bâtlanii ies din păpuriş şi
căţărându-se pe spinarea mastodonţilor le curăţă pielea crăpată
de căpuşe. De reţinut ! Serviciul este gratuit !!!

186
 Insuliţe de plaur, mănunchiuri de trestii şi de bambuşi
pe jumătate putrezite desprinse de pe maluri sub presiunea
vântului, la care se adaugă crengi de copac şi un strat gros de
humus, se lasă purtate alene de curent.
Paradisuri exotice pot fi văzute în Delta Nilului,
Amazonului, Mekongului, Dunării etc., locuri unde am poposit
în timp. O aventură amuzantă, îmi trece prin minte, din Delta
Mekong (Vietnam). Debarcăm în Insula Tustle (Insula Broaştei
Ţestoase), cu o vegetaţie bogată, arbori seculari cu rădăcini
noduroase, multe dintre ele deasupra apei, cu forme aeriene
deosebit de picturale, cu arbuşti ce-şi fac cu greu loc printre
pădurea de liane. Pe cărări înguste, podeţe de lemn arcuite
peste canale, ajungem la o mică fermă de prelucrare a nucii de
cocos. Sub un umbrar, acoperit cu frunze de palmier, pe câteva
mese de lemn, se vând „produsele casei”: bomboane de diferite
mărimi şi forme, cu glazură de ciocolată şi miez dulce de
arahide, salată de fructe, nuci de cocos cu suc dulce-acrişor,
ananas însiropat, fructe uscate, borcănele cu miere de albine
etc.
Uitându-ne mai îndeaproape, ne atrag atenţia câteva
sticle cu rachiu distilat din orez şi fructe, în conţinutul cărora
tronau şerpişori încolăciţi. Numai vederea lor, chiar şi în sticlă,
mi-a dat un sentiment de repulsie. O colegă de grup a cumpărat
o astfel de „minune” de 250 grame, cu lichioana înăuntru, la
doar cinci dolari. Am întrebat-o stupefiată ce va face cu ea. Mi-
a răspuns fiţoasă: „ O voi servi prietenilor ca pe o delicatesă
asiatică !”. Ridic din sprincene mirată. Începe să râdă în
cascade de nepriceperea mea şi adaugă: „ Nu ştii că macerarea
şarpelui în alcool măreşte apetitul şi potenţa bărbaţilor ?!” Eh!
Atunci, e altceva ! Merită încercat !!!
Într-o cuşcă, un piton moţăia la soare, indiferent la
vânzoleala şi curiozitatea noastră. Ca electrizată, am rugat pe
una din gazde să-l scoată pentru a-l fotografia direct.
Conformându-se solicitării, fata cu ochi migdalaţi ne-a

187
încurajat să punem mâna, acum, pe „blândul” animal. S-au
adunat mai mulţi gură-cască, fiecare visând să devină „un
erou” prin ridicarea „inofensivei” creaturi. Îl priveam
îndeaproape şi socoteam în mintea mea înfierbântată: pitonul
avea peste 45 de kilograme, eu 50. Cu regret nu se poate ! M-ar
fi pus la pământ, ceea ce pentru trufia mea era un eşec de
neiertat !!! Aştept oferta grupului. Un coleg, mai solid, cu braţe
vânjoase, a acceptat provocarea. Ajutat şi de noi, i l-am pus în
jurul grumazului. Mai întâi a tresărit la contactul cu răceala
pielii şarpelui, apoi a fost nevoit să-şi încovoaie spinarea de
greutate. Clipa memorabilă a rămas imortalizată pe pelicula
aparatului video şi pe telefoanele mobile.
Ca păduchele-n frunte, m-am strecurat lângă „viteazul”
nostru şi, mângâind coada pitonului, m-am fotografiat, într-o
ipostază „convingătoare”!
Împrospătaţi de senzaţiile tari, pornim cu bărcuţa de trei
persoane, dirijată de un localnic, cu privirea caldă, prietenoasă,
ţinută modestă şi pălărie de pai pe cap, de-a lungul micile
canale, dominate de stufăriş unde cuibăresc numeroase păsări.
Barca puţin stabilă, la mişcările noastre bruşte, datorate veseliei
debordante, după aventura cu pitonul, era la un pas să se
răstoarne. Numai manevrele repezi ale abilului cârmaci ne-a
salvat de la plonjarea în apă, mai cu seamă că nici una dintre
noi nu ştiam să înotăm. Revenim la vasul de croazieră pe
care-l botezarăm cu haz „Corabia Piraţilor”.

188
 PARADISUL KERALEI

Kerala este considerată una dintre primele zece

paradisuri verzi ale planetei, o încâlceală de canale, cu multă
vegetaţie (nuferi, linte de apă, iasomia de apă) ce se întind spre
sud. Pe maluri, peisajul tropical, este animat de grădini, cu
garduri vii. Pe canale, continuă să circule vase uşoare pentru
transportul materialelor de construcţii sau altor mărfuri,
datorită costurilor mai scăzute. Mare parte a acestor pitoreşti
ambarcaţiuni, denumite din antichitate kettuvallam, servesc,
astăzi, pentru croaziere. Este un mod rentabil de supravieţuire a
celor implicaţi în acest tip de transport.
Razele aurii cuprind într-o îmbrăţişare pământul. Se
anunţă o zi frumoasă, plină de surprize. Ne îmbarcăm din
Kovalam spre Allepey într-o croazieră pe un kettuvallam, Lake
and Lagoons House Boat Vasul, în întregime din lemn,
scândurile fiind legate cu funii din bambus, are partea centrală
acoperită cu împletituri din trestie arcuite pentru protejarea
celor două camere de dormit, cu confort corespunzător,
magazia pentru provizii şi combustibil. Personalul (cârmaciul,
bucătarul şi doi chelneri) este la dispoziţia noastră pentru
satisfacerea celor mai năstruşnice gusturi.
„Salonul” deschis era dotat cu o canapea şi două fotolii
din rafie peste care tronau pierne pluşate. În centrul se află o
masă extensibilă necesară servirii meniul pescăresc şi băuturile
solicitate. Cu pantaloni scurţi, maiou şi şlapi în picioare, am
înaintat curioasă spre partea centrală a punţii. „Căpitanul”, un
bărbat tuciuriu, mic de statură, între două vârste, cu şapcă
marinărească îndesată de cap, pantaloni suflecaţi şi tricou roşu,
îmi zâmbi prietenos şi mă invită să învârt de cârmă. Nu m-am

189
codit, ce să spun ! Am acceptat imediat provocarea şi înfiptă în
scaunul de comandă, mi-am proptit mâinile pe cârmă. Colegii
se uitau la mine debusolaţi şi-mi cereau să renunţ la noua
postură periculoasă. Nu era posibil un abandon când cursa abia
începuse. De alfel, în spatele meu, adevăratul cârmaci era gată
să intervină, pentru a remedia vreo dereglare de „navigaţie”.
Câteva minute, mi-au fost deajuns să-mi imaginez întâmplări
nebănuite dintr-un timp paralel, să fac multe fotografii,
mărturie a actului de cutezanţă „piraterească”! Am mulţumit
„căpitanului” pentru îngăduinţa acordată şi punâdu-mi pălăria
pe cap, ca semn de protecţie contra violentelor raze solare, am
continuat să mă bucur de natura paradesiacă din jur. O muzică
retro în căşti, completa atmosfera boemă. Nici nu mai conta
în ce secol ne aflam !!!
Vântul răcoritor, legănarea molatică a vasului, îmi
schimbă şirul ideilor şi îmi insuflă o mulţumire nespusă. Atunci
îmi pare că mă prefac într-o nouă fiinţă, că toate puterile-mi
sufleteşti se măresc şi că mă aflu în adevăratul element al
naturii mele. Nemărginirile cerului, apa verzuie a lagunei,
cohortele de păsări ce se înalţă din stufăriş, nuferi ce-şi ridică
capul gingaş printre frunze, saltul acrobatic al unor broscuţe,
dau aripi închipuirii mele şi o îndeamnă să rătăcească în
spaţiile lor.
Stând pe balustrada vasului, destul de periculos lucru
şi contraindicat, în bătaia vântului şi zbuciumul valurilor, mă
visam printre înspăimântătorii piraţi din Caraibe, ori printre
destoinicii navigatori ai portughezului Vasco da Gama pe apele
învolburate ale Oceanului Indian spre „Ţara Mirodeniilor” sau
chiar între sadicii mercenari ai sarassinilor în Marea Arabiei.
O croazieră se face printr-o reţea de canale înguste şi
lacuri întinse, unde oamenii se deplasează cu bărcile spre
treburile zilnice. Bungalow-uri mici se înşiruie pe ambele părţi,
făcând loc mormanelor uriaşe de fibre de nucă de cocos sau
grămezilor de plase de pescuit chinezeşti, iluminate în timpul

190
nopţii, pentru a atrage crevetele. În locul unde apele se lărgesc,
se pot vedea săteni scufundaţi în apa până la gât, prinzând
peşti de pe fundul mocirlos, cu degetele de la picioare şi
azvârlindu-l în ulcioarele de lut ars care plutesc la suprafaţă,
lângă ei.
De pe puntea ambarcaţiunii priveam distrată pâlcurile
de arbori şi desişurile încâlcite ce se perindau pe lângă noi într-
o suită continuă de imagini. Flori roşii zvâcnesc ca nişte mici
incendii din cuiburile de umbră ale vegetaţiei. Papagali verzi,
adunaţi ciupor pe câte o creangă mai joasă, îşi luau zborul de
îndată ce zgomotul astmatic al motorului le stârnea nelinişti.
Departe de ţărm se mai zăresc sate mici, risipite printre
orezării, cu colibe, şoproane cu acoperişuri de paie, paradis
pentru ţânţari, ziduri neacoperite, arbuşti exotici, mango,
banieni, desişuri de bambus, capre care pasc şi copii goi. Nu cu
mult timp în urmă, viaţa satului se ducea între cei doi musoni şi
renăştea după fiecare anotimp al ploilor. În perioada musonică,
apele curg de sus în pânze necurmate ce jupoaie faţa
pământului şi se cufundă repede în nămol. La începutul
secolului al XX-lea, India toată pendula între temple şi plantaţii
Oraşele, ca şi conacele şi magaziile fermierilor, rămâneau
întregi sau aveau pierderi minime când vreunul dintre cicloane
se întrecea cu musonul în goana lui de răscolitor de ceruri.
O femeie îşi spală şi-şi limpezeşte rufele şi vasele, în
râu, aşezându-le la uscat pe panta malului. O tânără cu un văl
subţire pe cap stă cu ulciorul la şold şi se uită curioasă spre
vasul nostru. Câţiva copii ne fac zgomotos semne cu mâna. Un
câine slăbănog cu coada târşită în praf a început să latre cu tărie
deranjat de zgomotul motorului.
Interesante sunt legendele şi tradiţiile ţesute din
fantezie şi speranţă, transmise generaţie de generaţie. Toate
constituie părţi ale unui panteon mitologic de neegalat. Se
spune că atunci când Madrakali, zeiţa războinică victorioasă,
şi-a căutat un sălaş pe pământ, ea a ales Kerala, în colţul sud-

191
vestic al Indiei. După alte mituri, pământul Keralei s-ar fi
format atunci când Parsurāma, o încarnare a lui Vishnu, şi-a
aruncat uriaşa secure de război în Marea Arabiei.
O manifestare de mare anvergură, care atrage mii
pelerini, este Festivalul Onam, în Kerala care venerează
victoria lui Vishnu asupra regelui-demon, Mahabali, timp de
zece zile, prin cântece, dansuri şi jocuri. Nu lipsesc nici mesele
rituale cu mâncăruri pipărate şi parfumate, precum şi dulciuri
din nucă de cocos. Sărbătoarea colectivă este precedată de o
serie de acţiuni care vizează purificarea trupească şi
sufletească. Exterioarele locuinţelor sunt împodobite cu flori,
ca şi cocul de păr al tinerelor fete. „Acestea, îmbăiate în rouă,
parfumate cu esenţă de santal, înveşmântate în fuste lungi de
muselină transparentă, cu găitane de aur, vor dansa seara în
jurul lămpilor bătând din palme, în grădina plină de flori. În
fine, punctul culminant al acestei sărbători exuberante se
petrece în lagunele străjuite de palmieri: o cursă a bărcilor în
formă de şarpe (de la treizeci la şaizeci de metri lungime) a
căror proră se înalţă în formă de cap de pasăre. În vreme ce
ambarcaţiunile chundun vellam, încărcate fiecare cu câte
cincizeci de vâslaşi, alunecă pe luciul apei, şeful satului, aşezat
în mijlocul unei bărci sub o umbrelă de soare cu marginile
aurite, cântă istoria regelui Bali”105.

"Ochii distilează lumina din lacrimi,

Ca să ştie
Când sunt fericiţi,
Şi să nu mai tremure
De parafraza
Dezamăgirii.
Iar când tristeţea îşi caută în ochi refugiu,
Doar un act de diversiune al pleoapei,
În calea lacrimilor,
105
Vezi Rabindranath Tagore, op. cit., p. 381.

192
 Mai poate salva aparenţele"106.

O altă manifestare îndrăgită de localnici este Dussera

ce comemorează victoria zeiţei războinice Durgā în faţa
demonului-bivol, Mahishasura. Ideea semnificativă care se
degajă o reprezintă supremaţia zeiţei feminine asupra zeilor
bărbaţi, care erau incapabili să distrugă demonul.
Norii de deasupra uscatului se ridicară acum ca nişte
munţi şi coasta deveni doar o linie lungă şi verde, ca nişte
dealuri gri-albăstrui în spatele ei. Prin apa de un albastru
întunecat se vedea viermuiala roşiatică a planctonului şi lumina
ciudată pe care o iscă soarele în apă. Lumina stranie pe care
soarele o năştea în apă acum când urcase mai sus pe cer, arăta
şi forma norilor de deasupra uscatului.O pasăre se înălţă sus,
tot mai sus pe cer până deveni un punct nedesluşit, iar pe
suprafaţa apei nu mai apăru nimic, doar petice de alge gălbui,
arse de soare, şi balonul movuliu, bine conturat, cu irizaţii
multicolore ale unei meduze otrăvitoare ce plutea veselă ca o
minge, târându-şi prin apă, la un metru în urma ei, filamentele
lungi gelatinoase. Ţestoasele se apropiau de ele prin faţă şi le
mâncau cu filamente cu tot. Un cârd de raţe sălbatice zburau în
formaţie deasupra apei, după care se împrăştiau şi se adunau
iar în formaţie. O fregată cu aripi mari şi negre zbura în
cercuri pe cer, deasupra capetelor noastre. Pasărea se înălţă şi
mai sus pe cer, după care se roti în continuare, cu aripile
încremenite, apoi se lăsă brusc într-un picaj rapid, coborând
vertiginos, ca un bolid, spre luciul apei unde un peştişor
zburător ţâşni din apă şi pluti disperat peste suprafaţa ei.
Pasărea îl înşfăcă cu ciocul şi cu ghiarele ascuţite şi în câteva
clipe agresorul şi victima dispăru într-un păpuriş.
Vasul înaintează lent pe canalele încâlcite ale Keralei.
Întreaga atmosferă te trimite la vremurile patriarhale, pline de
pitoresc, linişte, mic paradis pentru înveteraţii pescari şi
106
Mariana Popa, Ochii, în op.cit., p. 104.

193
vânători, spirit de aventură romantică pentru tinerii îndrăgostiţi.
Locurile mai joase sunt năvălite de ape care umflate din cauza
ploilor se revarsă peste maluri. Pe ţărmul nisipos, de sub
arbori, frunzişul şi mai ales lianele crează dificultăţi pentru
deplasarea amatorilor de pescuit sau vânat. Un stârc îşi înalţă
trudnic aripile şi se lasă greoi mai la vale pe apă. Un şarpe
lunecă ţinând capul în sus, ca un mic periscop şi ajunse la
picioarele stârcului care sta neclintit la un vad. În tăcere, capul
şi pliscul stârcului săgetară în jos şi-l culeseră din apă,
apucându-l de cap, iar pliscul înghiţi micul şarpe, pe când
coada i se zbătea încă, frenetic. Stârcul bătu aerul cu aripile, se
desprinse de pe apă şi se îndreptă în zbor spre partea de jos a
malului. Un alt şarpe lunecă uşor înlăuntru trestiilor care se
clatină uşor către ape.
Coastele sunt dominate de palmierii înalţi, mlădioşi de
cocos, dar şi plantaţii de piper. Nucşoara şi anacandul sunt alte
culturi comerciale importante, ca şi bananierii. Plantaţiile de
cafea se întind pe dealurile joase din Gaţii de Vest, arborele de
ceai creşte la altitudini înalte, iar în sudul Keralei se întâlnesc
arbori de cauciuc. Pământul mlăştinos, fertil asigură două sau
trei recolte de orez pe an. După cum porumbul este o
emblemă a Americii precolumbiene, pâinea a societăţii
europene, orezul aparţine Asiei musonice. Tradiţia spune că
orezul poate fi transplantat numai în numere impare şi nu
înainte ca întregul sat să fi plătit un tribut în timpul unei
ceremonii ce se desfăşoară în luna aprilie. După recoltat, snopii
de orez sunt căraţi în sat pentru a fi uscaţi la soare. Ca aliment
pur şi ca plantă budistă, învestită cu proprietăţi liturgice,
orezul, constituie, alături de flori, tamâie, ferigă, lumânări, una
din cele cinci ofrande ce se depun în pagode, la picioarele
statuii lui Buddha sau la altarul strămoşilor.
Ierburile şi plantele acvatice care au crescut în albia
râului nu se mişcă până când nu le agită pescarii cu plasele.
Vreo şase bărci stau în şir, legate de mal. Pe coviltirul uneia

194
doarme un barcagiu în soare, înfăşurat din cap pân-la picioare.
Într-altă barcă doarme un altul, iar un bătrânel se uită la
ambarcaţiunea noastră fără un motiv aparent. Înălţându-şi
gâturile spre cer, broaştele ţestoase se scaldă în soare,
culcându-se pe vegetaţia acvatică.
Bate uşor o pală de vânt, dar aerul nu-i rece, s-a încins
în căldura zilei. Peisajul coastei Malabar este dominat de
palmierul de cocos. Fiecare arbore produce în jur de optzeci de
nuci pe an. Copra este miezul uscat din care se extrage uleiul
pentru gătit şi săpunul. Învelişul exterior fibros este desprins şi
păstrat luni întregi în grămezi filiforme, umezindu-se în terenul
scufundat. Apoi fibrele sunt uscate bine şi bătute, din cele scurte
se împletesc frânghii sau rogojini pentru masă sau podea.
Frunzele palmierului de cocos sunt folosite pentru
acoperişuri împotriva ploii, pentru confecţionarea pălăriilor de
soare şi a coşurilor. Lichidul se bea proaspăt sau fermentat, ca
alcool tare. Laptele de cocos, preparat din miezul alb, se
foloseşte adesea la gătit, răzuit constituie un aliment de bază
în componenţa dulciurilor. Din trunchiul palmierului se obţin
scânduri, din care se construiesc case şi bărci107.
Copiii se caţără de mici pe trunchiul palmierului şi de
cum se luminează de ziuă începe doborâtul nucilor de cocos.
Nu-i sperie nici o înălţime, sunt antrenaţi pentru acest lucru,
încât trunchiul copacului pare un bulevard lat pe care merg în
voie, cu agilitatea de patruped acrobat. Nucile sunt tăiate cu un
satâr încovoiat la vârf, de la sânul copacului şi sunt aruncate jos,
pe pământ, în grămezi. În curtea fermierului se adună mii de
nuci zilnic, care apoi sunt încărcate şi transportate cu carul la
oraş. Cerbii şi mistreţii răvăşesc mereu semănăturile lor, iar din
când în când la căderea serii, tigrul omoară câte un om în faţa
porţilor şi-l duce cu el. În satele indiene este obiceiul ca turmele
de vite şi bivoli negri cu coarnele răsucite şi ochi sălbatici să fie
duse la păşune de câţiva copii în zorii zilei, iar spre seară să fie
107
India…, p. 337.

195
aduse înapoi. Şi aceste vite care ar fi în stare să zdrobească un
om sub copitele lor, se lasă conduse şi tiranizate de nişte copii
care ţipă la ele şi de-abia ajung cu capul până la botul lor.
Printre agricultorii şi crescătorii de vite ai Keralei, se
numără circa 3000 de hill pulaya, populaţie ce s-a refugiat de la
Madurai la Kerala în urma invaziei sultanului Tipu, de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Patriliniari endogami (kurumba,
pulaya, karavazhi pulaya, pambu pulaya) vorbesc limba tamilă şi
sunt în majoritate de religie hindusă, spre deosebire de perioada
anilor 1960 când aproape jumătate din ei se declarau convertiţi
la creştinism108.
După atâtea ore de stat pe puntea vasului la soare,
pielea a început să mi se înroşească şi să mă usture. Cu toată
dragostea faţă de zeul luminii şi căldurii, sunt nevoită să mă
retrag la umbră. Tolănită într-un fotoliu de rafie, privesc tufele
de păpuriş şi, pe alocuri, frunze mari de lotuşi ce-şi luminau
tipsiile vezi şi cărnoase, aşezările modeste de pe maluri, alături
de vile şi bungalow-uri, cochete, umbrite de şiruri de palmieri.
Visarea-mi fu întreruptă de invitaţia la prânz. Mirosul
puternic ce se revărsa în valuri dense din mini bucătăria vasului
mi-a deschis rapid apetitul şi nu am aşteptat a doua chemare.
Cu foarte mult dichis, cei doi băieţi cu atribuţii de chelneri au
început să aşeze pe masă tipsii de alamă şi boluri de porţelan
cu preparate variate din peşte proaspăt, grill sau prăjit, tăvălit
în sosuri picante şi aromate de tomate, chilli, usturoi, chimen
şi alte condimente pe care nu am avut timp să le identific.
Alături de legume fierte sau gratinate (bame, spanac, mazăre,
cartofi), nu lipsea orezul, fructele uscate sau proaspete.
Sucurile reci erau la discreţie, numai băuturile alcoolice se
comandau şi achita separat la bar.
Cu o ceaşcă de cafea aburindă ne-am făcut siesta de
după-amiază. Din când în când, apăreau, ca din pământ,
chelnerii întrebându-ne ce mai dorim: o îngheţată de fistic, un
108
Larousse. Enciclopedia popoarelor, p.194.

196
ceai verde, o punguţă cu alune sau seminţe. Fructele (banane,
mandarine, rodii, ananas, portocale ş.a.) stăteau pe masă, în
fructiere. O somnolenţă afrodisiacă îmi cuprinse corpul şi în
câteva minute adormii, somn scurt, iepureşte. Tresar la sunetul
strident al sirenei şi deschid ochii buimăcită. De pe puntea unui
alt vas de croazieră, colegii ne făceau semne amicale. Le-am
răspuns fluturând mâna. În jurul orelor 18.00, cele cinci vase
de croazieră care găzduia grupul nostru aruncă ancora la mal.
La debarcader suntem întâmpinaţi de un grup de copii
zglobii, dar şi curioşi să afle cine suntem şi de unde venim.
După ce le-am oferit nişte bomboane şi biscuiţi, limbile li s-au
desnodat şi au acceptat să fie fotografiaţi. O mână de copii, cu
ochi mari, migdalaţi, şi păr negru cârlionţat, ten măsliniu,
sumar îmbrăcaţi, afişau acelaşi zâmbet şi drăgălăşenie ca orice
copil, fie prinţ sau cerşetor. S-au oferit bucuroşi să mă conducă
până în satul care se zărea cam la un kilometru distanţă.
Chicotind, zburdalnicii care roiau în jurul meu, m-au dus pe un
drum mai direct printre plantaţii încâlcite de bambus, bananieri
şi orezării.
Cum nu înţelegeam ce spuneau în tamilă, recurg la
arta gesturilor din mâini ca în preistorie. O fetiţă mai
îndrăzneaţă mi-au făcut semn să-i dau pălăria de pai iar alta
ochelarii de soare. Nu am rezistat provocării şi le-am satisfăcut,
pentru câteva minute, plăcerea. Maimuţărindu-se, fetiţa de zece
ani îşi puse repede pălăria pe cap şi cealaltă ochelarii pe nas.
Ustensilele nu se potriveau cu căpşorul şi feţişoara lor prea
mică, spre răsetele celorlalţi care ţopăiau şi mă trăgeau de
mână. Printre cascade de râs infantil şi multiple fotografii în
poziţii comice, am ajuns în sat. Alături de case vechi,
tradiţionale, cu acoperişul de stuf şi ogrăzi năpădite de buruine,
potăi hămăind, găini scurmând în drum şi vaci costelive, se
vedeau şi semnele civilizaţiei actuale: case mai mari din piatră,
curţi şi grădini îngrijite, şcoală primară şi grădiniţă, un mic
sanctuar de închinăciune. Bivoli cu pielea întunecată şi lucie,

197
înhămaţi la care, înaintau greoi pe drumul prăfuit, îndemnaţi
prin strigăte sau, chiar, biciuiţi de un consătean. La mal
staţionau câteva bărci învechite, gata de plecare pentru
pescuitul de noapte. Soarele cobora treptat înroşind candidul
cer. Câteva raze întârziate mai străluciră în bleu-azuriu pe
luciul apei, apoi se instală amurgul fumuriu. Copii m-au
părăsit, ţopăind într-un picior şi ciripind ca un stol de vrăbii,
spre casele lor, unde-i aşteptau părinţii.
Se înserează şi simt răcoarea binefăcătoare care-mi
străbate întregul corp. La întoarcere am luat-o pe o altă
scurtătură şi m-am rătăcit. Am mers la întâmplare vreo zece
minute printre arbuşti şi plantaţii, fără să văd luminile
debarcaderului. M-a apucat temerea că noaptea aceea o voi
petrece, în aer liber. Am râs mânjeşte şi oprindu-mă un minut
m-am gândit ce soluţie să aplic care să mă scoată la liman.
Întunericul se apropia tiptil şi zgomotele satului se estompau
treptat. Noaptea se vestea grăbită din adâncuri şi luna nu păşise
încă, dincolo de hotarele răsăritului. O netulburată tăcere mă
împresură de pretutindeni, zborul umbrelor, parcă din altă
lume, fluturau prin aer, închipuiri uşoare de întuneric şi de
lumină mută.
Niciun reper din cele pe care contasem nu se mai vedea.
M-am întors frumuşel, ca o potaie cu coada între vine, pe
drumul pe care-l parcusesem cu câteva minute înainte până în
sat. Eram hotărâtă să bat la prima poartă, cu orice risc.
Înaripată de acest gând, gâfâind, am ajuns la marginea satului.
Mă rugam să nu iasă în uliţă vreo potaie zăbăugă ca să mă
sperie şi mai tare. Când mă codeam cum să abordez prima
poartă, aud din urmă scârţâind un car, încărcat cu snopi de
trestie. Luat prin surprindere omul făcu un pas înapoi la
apariţia mea neaşteptată în mijlocul drumului. Crezându-mă
un duh straniu ce-i taie calea, în noapte, opri carul şi spuse o
rugăciune în limba lui „barbară”. Apoi, prinzând curaj, se
apropie cu prudenţă. Proptită-n loc ca o stană de piatră

198
tremuram ca varga de emoţie. După figura palidă şi ţinuta
sumară, a înţeles că sunt o „venetică” rătăcită de pe vas. Şi fără
alte comentarii, salvatorul mă luă de mână şi mă împinse cam
50 de metri mai jos, de unde se vedea drumul spre debarcader.
Adevărul era că nici la venire copii nu au folosit acest drum.
Alfel nu era posibil să nu-l fi reţinut !!! În sfârşit, nu era timpul
şi nici locul de procese de conştiinţă. Bucuroasă, am dat din
cap a mulţumire faţă de sătean şi am gonit, fără să-mi mai simt
picioarele, până „acasă”.
Vasele se legănau la mal pe apele întunecate,
lampadarele de pe ţărm împrăştiau o lumină difuză,
îmbrobodită de cohortele de ţânţari. Sunete ascuţite de păsări
răpitoare, lipsite de veleităţi muzicale, sfâşiau liniştea nocturnă
care se aşternuse. Pe puntea vasului se servise de mult cina şi
acum se tăifăsuia în fumul de ţigări şi berea la cutie. Colega de
cameră, văzând întârzierea mea, anunţă îngrijorată ghidul şi o
echipă porni imediat în căutarea mea. În acest timp, eu
înaintam încet, orbecăind prin tufişuri, dar cu ochii la luminile
ţărmului salvator. Problema era să ajung la vasul unde eram
cazată şi nu în altă parte a golfului. Cum mergeam pe dibuite,
fără să pot ocoli gropile sau ştioalnele tufărişului, lumina unei
lanterne se întrezărea în apropiere. Spre satisfacţia mea erau,
cum am zice, ai „noştri”. Am chiuit de bucurie şi împreună am
revenit la debarcader. Mi-a fost ruşine să le mărturisesc
„aventura” mea din ultimile ore. Am lăsat impresia că am făcut
o plimbare prelungită pe ţărm, pentru a surprinde peisaje de
poveste cu apusul soarelui şi răsăritul lunii... Nu ştiu cât m-au
crezut ?!! Nici nu mai conta! Voioasă şi cu moralul reabilitat,
am păşit sigură pe puntea vasului, precum Napoleon la
Trafalgar !
Şi ca un adevărat bonus, un chelner mă invită, insistent
să servesc cina. Adevărul era, că după atâtea emoţii, maţele
începuse un concert provocator. Fără fandoseli inutile, la acea
oră târzie, m-am strecurat din cabină, la masa din salonul şi am

199
înghiţit tot ce era pe platou: sandwick cu brânză, ouă, peşte şi
iaurt. Băiatul tuciuriu, satisfăcut de pofta mea pantagruelică,
îmi ură la sfârşit: „Noapte Bună!” Mai rămân puţin pe puntea
vasului să privesc cerul spuzit de stele la miez de noapte. Când
mă hotărâsem să merg la culcare, cerul îşi schimbă rapid
configuraţia şi nori mari şi negri îşi mânau hergheliile
zgomotoase. Vântul nebun ridica gunoaiele şi sticlele de
plastic, bucăţi de lemn, tresii putrezite, crengi de copac,
ducându-le care încotro. Fulgerele despicau cerul urmate de
trăsnetele înfricoşătoare ce urlau satanic. Nu se mai vedea
nici cer, nici în pământ. În scurt timp, cerul îşi deşertă cofele
şiruind necontenit.totul în jur. După mai puţin de o oră, urgia se
potoli, lăsând ochiuri băltite de ploaie.

"Ploaia îşi are obârşia, în sălajul apelor de pe

pământ,
dar Dumnezeu înălţând-o în fiecare clipă la el,
o binecuvântează c-un descântec de foc
şi apoi o trimite prin văzduh înapoi,
să ude genele florilor
şi să umple iar căuşul mărilor şi al oceanelor,
de unde oamenii şi animalele îşi vor adăpa,
circuitele vieţii interne
şi tot aşa... zi şi noapte, urcând şi coborând,
ploaia leagă pământul de cer,
prin franjurii ei preschimbaţi prin descântecul lui
Dumnezeu, în boabe perlate,
îndeplinindu-şi astfel menirea ei de: esenţă a vieţii"109

Întâmplările agitate ale zilei şi noaptea furtunoasă şi

ploioasă, mi-au perturbat ora de somn. Adorm târziu, cu gândul
la o trezire timpurie pentru a vedea răsăritul soarelui.
Telefonul sună prelungit la ora cinci dimineaţa. Pe jumătate
109
Liliana Elena Muştiuc, Menire, în vol. Lecţia de iubire.Versuri, p. 19.

200
adormită, sar din pat şi urc pe puntea vasului. Spectacolul este
măreţ, renaşterea spectrului strălucitor al luminii. Dintre
negurile cerului şi adâncurile apelor răsare, mai întâi, o geană
de lumină, care treptat se măreşte, se colorează, se împlineşte
în rotunjimi, şi devenind perfecţiune îşi începe călătoria pe
bolta senină. Este un imn adus vieţii, din cele mai îndepărtate
timpuri şi la popoare diferite. Soarele a fascinat întotdeauna
mintea umană, imprimându-i dimensiuni divine.Liniştea
aparentă se destramă şi începe iureşul vieţuitoarelor, conform
necesităţilor zilnice. Odată cu ivirea zorilor, începe adevăratul
concert al păsărilor în momente solistice pline de farmec.
Oceanul verde al pădurii este străbătut de triluri superbe ce se
contopesc în adevărate imnuri ale bucuriei revederii soarelui
dătător de lumină şi căldură.
Alappuzha (Alleppey) este, pe drept cuvânt, considerată
„Veneţia Estului”. Localitatea a cunoscut o etapă înfloritoare
de pe vremea suveranilor trevancore, pe care a cucerit-o în
1762. Pe sticla mării, puzderia de bărci se adună la maluri – un
furnicar tuciuriu ce se zbate în jurul câtorva vase pescăreşti cu
catarge suple, ca nişte filigrane pe care degetele copiilor le-au
ţesut din fire de păianjen. Sirenele vaselor de mare tonaj
slobodă un urlet răguşit ca dintr-un gâtlej al adâncurilor
apelor. Viaţa comercială se desfăşoară pe tot parcursul zilei şi
chiar noaptea, când micii negustori şi artizani vând, de regulă,
mai ieftin, preferând moneda naţională, dar şi dolarul american.
La tarabe se oferă lucruri la mâna a doua, care probabil le
asigură vânzătorilor o marjă de câştig.

201
 PALMIERUL VERDE

Continuăm călătoria către Cochin sau Kochi, denumit

„Palmierul verde” sau „Regina Mării Arabiei”, pentru şarmul
său unic. Pe ţărmul de la Allapuzha la Kochi, se mai practică
şi acum negoţul cu boabe de piper.
Frumuseţea şi poziţia favorabilă a acestui oraş au
fermecat numeroşi negustori, relaţiile comerciale fiind întinse
de la Java şi Sumatra, Bali, până la Imperiul Roman. De
numele oraşului se leagă şi intensul comerţ cu negustorii arabi,
prin Golful Persic.Importau mirodenii, textile, pietre preţioase,
păsări, plătindu-le în aur.
După debarcarea primilor navigatori portughezi în
cadrul expediţiilor conduse de Vasco da Gama, Pedro Álvares
Cabral110, s-a încercat spargerea monopolul arab asupra
exportului de mirodenii. „Din Gōa până la Cochin, pe ceva
mai mult de o sută douăzeci de leghe, sunt mai mulţi mauri
decât pe toată coasta Africii de la Ceuta la Alexandria”111 –
mărturisea dezamăgit Pedro Álvares Cabral.
Colonizarea sud-estului Podişului Deccan a fost
condusă în forţă de către Alfonso d’Albuquerque (1503-
1510)112. În 1505, Francisco d’Almeida, primul vicerege

110
Prezenţa lui Pedro Álvares Cabral este înregistrată la Cochin, marea
piaţă a mirodeniilor, în 25 decembrie 1500 (Jean Favier, op.cit., p. 419-420)
111
Ibidem, p. 420.
112
În urma victoriei asupra lui Yusuj Adilshah, sultanul din Bijapuri,
Alfonso d’ Alburquerque a ridicat pe un deluşor plin de iarbă, ce dădea spre
râul Mandovi, un altar în cinstea Sf.Ecaterina. Gōa devine centrul
imperiului portughez estic ( Atlas de istorie a lumii, Instituto Geografico De
Augostini, Editura Aquila’93, 2003, p. 144-145).

202
portughez al Indiei, părăseşte Lisabona în fruntea unei escadre
de 22 nave şi 1500 de soldaţi, spre coasta Malabar, unde
întemeiază o factorie comercială la Cochin, devenit cel mai
important centru comercial al Indiei portugheze. Noile rivalităţi
între olandezi, englezi şi francezi, din secolele următoare, vor
determina o diminuare a influenţei portugheze113 în Oceanul
Indian. Prin numeroase războaie coloniale, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Compania
engleză a Indiilor de Est a preluat puterea centrală, înlăturând
vechii concurenţi.
Există puţine urme ale arabilor, fenicienilor, chinezilor,
romanilor care au făcut comerţ cu acest port. Prezenţa evreilor,
cochinii ( vorbitori de limbă malayala) şi Bene Israel ( vorbitori
de limbă mahrati), este estimată în jurul anului 600 î.Hr., pe
coasta Malabar. În urma emigrărilor masive în Israel, Canada,
S.U.A., Marea Britanie, numărul lor a scăzut astăzi la cca 5000
de locuitori. Din Marea Sinagogă, construită în 1568, distrusă
de portughezi, reconstruită în 1664, cu acceptul olandezilor, se
mai păstrează o mică sinagogă. Chiar şi acum în cartierul
evreesc sunt prospere magazinele de antichităţi şi mirodenii.
Dincolo de Cartierul evreesc se găseşte impunătorul
Fort Kochi, construcţie masivă ridicată de britanici pentru
apărarea intereselor comerciale ale Companiei Indiilor de Est.
Structura edificiului militar este asemănătoare cu cea din
Madras/Chennai, din extremitatea estică a Indiei.
În Malabar/ Kerala, India a avut primele contacte cu
creştinătatea şi apoi cu islamul. Se consideră că una dintre cele
mai vechi confesiuni creştine a fost iniţiată de Apostolul Toma

113
Portughezii au fondat un imperiu, cu predilecţie comercial, a cărui forţă
se baza pe teritoriile vaste pe care le controla, de la insula Ceylon, „Insula
trestiei de zahăr”, până la Malaku, „Insula cuişoarelor,” şi arhipelagul
indonezian. (Enciclopedia descoperirilor geografice, p.165; Enciclopedia
lumii în date, p. 71).

203
în anul 50 d.Hr. în Gōa114. Alte legende îl prezintă pe Sfântul
Bartolomeu, ca fiind primul misionar din India. Biserici albe,
cruci, altare din secolele XVI-XVII, demonstrează răspândirea
catolicismului de către portughezi. Sf. Xavier, misionar iezuit
din secolul al XVI-lea, a predicat în Gōa (1542), convertind
30.000 de persoane, apoi a continuat misiunea şi în alte ţări
asiatice, fiind venerat după moarte pentru miracolele sale115.
Imaginea sfântului este purtată în Gōa la procesiune de către
preoţi şi credincioşi, în cântece şi rugăciuni, pe 3 decembrie.
Adesea muzica şi dansul însoţesc astfel de festivităţi.
Carnavalul din Gōa este comparabil cu sărbătoarea Mardi Gras
de la Rio, unde timp de trei zile se poartă măşti şi se bea bere.
După Sf. Xavier au urmat alţi misionari portughezi, unii
ajungând la curtea împăratului mogul Akbar pe care au încercat
să-l convertească. În secolul al XVIII-lea sosesc misionari
protestanţi din Danemarca, Olanda şi Germania. Cucerirea
britanică a conferit avantaj bisericii anglicane116.

114
Gōa de Aur (Gōa Doirada) era denumită „Roma Orientului”, în secolul
al XVI-lea.
115
Patronul spiritual este Sf. Francisc Xavier. Născut în Spania, în 1506,
Francisco Xavier y Jassu s-a întâlnit cu Ignatiu de Loyola la Paris, a depus
jurământ să-i convertească pe păgâni şi s-a alăturat Societăţii lui Iisus.
Regele portughez , Don Joao al III-lea, l-a trimis în colonia Gōa. Ajuns în
Gōa în mai 1542, a făcut alte 5 călătorii în Extremul Orient. După moartea
sa pe insula Sancian, în 1552, trupul său a fost returnat provinciei Gōa în
1553 şi purtat în triumf de la malul râului. Francisc Xavier a fost canonizat
în 1662. Gōa este cel mai mic stat al Indiei după suprafaţă ( 3702 km) şi al
patrulea ca venit pe cap de locuitor, deţine printre cele mai rapide creşteri
economice ( Larousse. Istoria artei, p. 924 şi urm.).
116
Gōa impresioneză prin edificiile creştine de o mare frumuseţe şi
opulenţă: Capela Sf.Ecaterina, construită în urma victoriei portughezilor în
1510; Biserica Sf.Francisc, ridicată în 1521 de portughezi şi refăcută de
olandezi în 1661, cu tavan din stuc aurit şi o bogăţie de sculpturi ;
Catedrala Sé ( Catedrala Sf.Ecaterina, 1562 - 1619), cea mai mare biserică
creştină din Asia, cu arhitectură renascentistă. Alte bijuterii arhitectonice
din Gōa sunt Basilica Bom Jésus (1594-1605), Biserica Maicii Noastre a
Rozariului, dintre cele mai vechi edificii, adăposteşte mormântul de

204
 Catedrala Sf.Francisc a fost construită de olandezi pe
locul unei bisericuţe catolice din lemn, ridicată de 5 călugării
franciscani portughezi (1510). Noua biserică de rit protestant
este o masivă construcţie din piatră (1646) care adăposteşte
cenotaful dedicat celebrului navigator Vasco da Gama care
îndeplinea funcţia de vicerege în 1524. El a murit în acelaşi an,
aici, în ziua de Crăciun. Mai târziu rămăşiţele lui Vasco da
Gama au fost mutate în capitala Portugaliei, la Lisabona.
Acest lucru mi-a amintit de cenotaful lui Francisco
Pizarro, cuceritorul Imperiului Incaş, în Catedrala din Lima
(Peru). Deasupra monumentului omagial se află o celebră şi
binecunoscută frescă care-l reprezintă pe marele cuceritor al
lumii incaşe în armură, cu mâna dreaptă pe sabia lungă ce
atinge pământul, flancat în spate de un grup de soldaţi spanioli.
Mâna stângă, ridicată, vizează o barcă unde sunt împinşi brutal
de către luntraşi câţiva indieni cu bustul gol, ceea ce sugera
victoria conchistei. Stema Regatului Spaniei, în mozaic aurit,
cuprinde simboluri hieraldice de epocă, din care nu lipseşte
şoimul cu aripile desfăcute, care ţine la picior, pe o pierniţă de
catifea roşie, o biblie deschisă
În Catedrala Sf. Francisc din Kochi se păstrează pietre
funerare ale negustorilor portughezi, olandezi şi britanici. Nu

alabastru al donei Caterina, soţia celui de-al X - lea vicerege şi prima femeie
portugheză care a ajuns în India; Biserica Sf. Cajetan, de lângă debarcaderul
pentru ferri-boat-uri, cu cele două clopotniţe şi cu cupola din centru, a fost
făcută ca miniatură a Bazilicii Sf. Petru din Roma. În apropiere se înalţă
Biserica Mănăstirii Augustinilor, Mănăstirea Sf. Monica (una dintre cele
mai frumoase mănăstiri de maici). Oraşele de pe coastă păstrează stilul
iberic, case cu acoperişuri din ţiglă roşie, vile, străzi înguste, biserici
creştine baroce, taverne unde se bea bere locală, feni, din mahon sau nucă
de cocos fermentată, dansuri şi cântece tradiţionale, plaje idilice; sate de
pescari pitite printre dumbrăvile de cocotieri. Se simte atmosfera
mediteraneeană (ibidem).

205
departe de Catedrală se găseşte Basilica Santa Cruz şi Templul
Chottanikkara, vestit cândva prin exorcizările care se făceau.
Impunătorul Palat Mattancherry a fost construit de
portughezi (1555) pentru Kochi Raja ca să-i câştige condiţii
mai bune de comerţ. Un secol mai târziu (1663), când olandezii
îşi extind influenţa în zona Malabar, palatul a fost renovat, ca
şi alte obiective mai vechi, ridicate de portughezi. Interiorul
este deosebit de somptuos, remarcabil prin amploare şi colorit.
Picturile şi palanchinele din Sala Încoronării, fresce din
secolele XVI-XVIII, ca şi din alte camere, înfăţişează poeme
epice indiene, scene din Rāmāyana117. De atunci, palatele din
sudul Indiei au fost mereu aurite şi pictate, dovada unei
vitalităţi surprinzătoare şi a unei credinţe sincere.
Moscheea din Kodungallur este o construcţie modernă,
impunătoare, deosebit de spaţioasă, din beton, care permite
unui număr mare de pelerini să participe la desfăşurarea unor
procesiuni specifice cultului islamic.
După atâta concentrare în zona muzeistică şi sacrală,
simţim nevoia unei relaxări. Şi ce poate fi mai la îndemână,
mai ales, pentru femei decât shopping-ul în moderna zonă
Ernakulam, cu magazine de top, mărfuri rafinate, dar cu preţuri
fixe, pe măsură. După câteva ocheade, ca să ne facem o
impresie generală despre comerţul de calitate, preferăm,
totuşi, bazarul unde negocierea mărfii devine o artă a
dialogului dintre vânzător şi cumpărător.
Mă învârt printre tarabe încărcate cu legume, fructe
exotice, peşte (barracude, scrumbii aurii, toni uriaşi cu spatele
lat, creveţi, crabi, moluşte, răpitoare cu botul îngust şi ascuţit
ca de ştiucă etc.) etc. Şi, într-un final, cumpăr o dolofană nucă
de cocos. Vânzătorul i-a tăiat cu pricepere capacul şi înfingând
un pai de plastic în interior, mi l-a întins cu amabilitate. Gustul
plăcut, dulce-acrişor, mi-a revitalizat forţele. Nu am rezistat

117
NGT. India, p. 206-207; Larousse. Istoria artei, p. 924-925.

206
ispitei de a face un selfie cu scena pe care s-o transmit pe
faceboock, prietenilor. Uite, aşa ! Să moară de ciudă !!!
Pe străzi mai înguste şi periferice se dezvoltă un intens
comerţ stradal, inclusiv gastronomic. Tocana îngroşată, avial
din Kerala, gătită în ulei de nucă de cocos ori kaottu cu sos de
nucă de cocos şi năut, sunt perfecte pentru mâncărurile cu orez.
Orezul este preparatul principal ce se serveşte cu sambhar,
rasam (o supă pipărată uşor), legume, uscate sau sub formă de
sos, precum şi pachadi. Vada sunt găluşte din făină galbenă cu
sos de muştar, în timp ce idli sunt găluşte din făină de orez cu
sos sambhar şi nucă de cocos. Upma, pe bază de griş, gătită cu
frunze de curry şi garnisită cu nuci şi copra, este o altă mâncare
apreciată. Samosa un fel de paste triunghiulare, bine prăjite, cu
cartofi, precum şi pakora sau bhajiya – legume căptuşite cu o
pastă de năut şi bine prăjite.
Mirosurile îmbietoare şi curiozitatea mă face să aleg
câte ceva din aceste mâncăruri, preparate la vedere, precum
grătarul cu mici şi fleicuţele de la noi. Am luat o porţie de
vada, găluşte cu sos de muştar. Am mestecat una, dar când am
constatat că nu au carne, am renunţat la celelalte. Recunosc că
sunt o mare consumatoare de carne, sub orice formă, deşi
colesterolul este la limita superioară.
Amurgul coboară încet pe oraş, învăluind totul în
lumini argintii. Suntem invitaţi la o reprezentaţie artistică a
celebrilor dansatori tradiţionali Kathakali, emblematici pentru
această parte a Indiei. Kathakali şi kucipudi sunt piese de teatru
dansate în Kerala, interpretate exclusiv de bărbaţi, spre
deosebire de mohiniattam, un dans religios din aceeaşi
regiune, interpretat de femei. Kathakali se remarcă prin
machiajul şi costumele sale, iar dansul în sine este o
pantomimă religioasă, stilizată, reluând poveşti din marile
epopei indiene118.

118
„Mahābhārata prezintă lupta dintre bine şi rău, dharma şi adharma, luptă
ce capătă greutatea unor norme universale, căci ea guvernează viaţa

207
 Acest concept este demonstrat de spectaculoasele
theyyam-uri din Malabar, în momentul în care actorii-zei în
costume fanteziste dansează în faţa altarelor, posedaţi de
spiritul şi forţa zeităţilor lor dravidiene.
Arta Keralei rămâne seducătoare prin sincretismul ei,
urmare a diferitelor culturi care s-au intersectat. Ca o concluzie
pot spune că impresionează măreţia templelor hinduse
(Chottanikkara, de lângă Kochi, Sri Padmanabhasvamy, din
Trivandrum, Vadakkunathan din Thrissur ş.a.), a palatelor
(Puttan Malika, fosta reşedinţă a maharajahilor din Travancore;
Padmanabhapuram, impunătorul palat, din granit aşezat
deasupra unei podele negre, strălucitoare, făcută din albuşuri
de ouă şi coajă arsă din nucă de cocos, Matancherry din
Kochi), colecţiile bogate din muzee (Muzeul Napier, Galeria de
Artă Shri Chitra cu o colecţie considerabilă de miniaturi, cât şi
picturi în ulei realizate de rajahul Ravi Varma), plajele aurii şi
apele de smarald (Kovalam), masajul ayurvedic relaxant după
înotul prelungit, festivităţi religioase şi regale acompaniate de
muzică interpretată de ansambluri panchavadyam de tobe şi
trompete, orchestre de tobe cenda melam şi stilul de percuţie
tyampaka, elementul senzaţional reprezentându-l elefanţii
(treizeci de elefanţi adulţi împodobiţi, adunaţi în faţa
Templului Vadakkunathan din Thrissur, în ziua când se
celebrează Pooram-ul).
Kerala dispune şi de valori culturale remarcabile:
diplomatul şi scriitorul K.P.S. Menon, romancierul Arundhati
Roy, poetul Vallathol Narayana Menton, renumit pentru că a
relansat Kathakali şi a pus bazele şcolii Kalamandalam din
Cheruthuruthy şi marele cântăreţ de muzică karnatak, Chembai
Vaidyanatha Bhagavatar119.

cosmică, societatea şi existenţa personală” (Mircea Eliade, op.cit., ediţia

2011, vol.2, p.195).

208
 PALATE ŞI GRĂDINI

Dimineaţa, transfer la aeroportul din Kochi pentru

zborul spre Bangalore, de unde se pleacă spre Mysore, unul
dintre oraşele princiare ale Indiei de Sud, supranumit „Oraşul
Palatelor”.
Palatul Amba Vilasa este cel mai important edificiu al
oraşului Mysore, a cărui frumuseţe este evidenţiată, în zilele
festive şi seara, de cele circa 97.000 de becuri luminoase.
Grandiosul spectacol de lumini atrage, pe bună dreptate, mii
de spectatori. Palatul Jaganmohan, construit cu mai bine de 150
de ani în urmă, rămâne un exemplu elocvent al stilului hindu.
Templul Taurului, închinat zeului Nandi, un vehicul al zeului
Vishnu se încadrează în preamărirea sacralităţii hinduse.
Pentru că în această zonă misionarii creştini au
desfăşurat o bogată activitate de evanghelizare, pe parcursul
mai multor secole, se impunea ridicarea unor edificii specifice
noii religii. Cea mai reprezentativă rămâne Biserica catolică Sf.
Filomena, în stil neogotic, cu turnuri ascuţite ce sfidează cerul,
coloane suple, arcuri în ogivă, decoraţiuni rafinate, vitralii
somptuoase. Privind cu atenţie biserica nu m-am putut abţine
s-o compar cu celebrului Dom din Kőln.
Dealurile Chamundi îşi ridicau cu sfială culmile lor
viorii în văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi uşori şi
străvezii ca o reţea alburie şi subţire de aţă de păianjen,
împânzeau imensitatea nemărginitelor deşerte. Albastru şters al
văzduhului topit apăsa greu peste pământ, iar sub arşiţa
covârşitoare a miezului zilei, vântul adormise obosit; frunzele

119
Ibidem, p. 338-339.

209
arborilor nu se clătinau şi tăcerea netulburată îşi întinsese
pretutindeni neţărmurita ei stăpânire... Inima lucrurilor încetase
să mai bată şi o sincopă colosală ai fi zis că tăiase răsuflarea în
pieptul uriaş al naturii.
Căldura zilei se spărgea de ziduri şi se răsucea în
tăvălugi leneşi până departe. Abia ne târăm picioarele parcă
plumbuite şi ştergem rânduri, rânduri transpiraţia de pe feţele
congestionate.
Piaţa alimentară, ca în orice localitate, este un
divertisment al simţurilor. Produsele burduşite pe tarabe, în
cărucioare, în lăzi, prin formă, culoare, conţinut sunt o atracţie
necondiţionată. Fără să mă târguiesc, lucru rar pentru mine,
aleg câteva banane de la prima tarabă şi încep să decojesc fruct
cu fruct şi să-l mestec cu plăcere elefantină. Şi cum pofta vine
mâncând, am luat şi un ciorchine de struguri negri parfumaţi.
Nu conta că nu sunt spălaţi la jet de apă şi că praful strălucea
pe bobiţe. Sucul cleios, scurs printre buze pe întreaga bărbie,
îmi dădea o figură hazlie de copil pofticios şi neascultător la
sfaturile bunicii. Scot un şerveţel umed de hârtie din poşetă şi
şterg urmele care-mi incriminau fapta.
În apropiere se află un atelier de prelucrare a ţesăturilor
din mătase sau bumbac. Dincolo de sala expoziţională, suntem
izbiţi de realitatea deosebit de dură. Într-un spaţiu relativ redus
ca dimensiune şi confort, cu aer îmbâcsit de praf şi transpiraţie,
erau înghesuiţi zeci de lucrători, în majoritate femei, multe
tinere adolescente şi chiar preadolescente. Aşezate pe scăunele,
într-o ţinută sumară, ele trudeau la războaie, mânuind cu
pricepere legarea nodurilor pentru carpetele persane, şi
urmărind, în acelaşi timp, execuţia modelului, care de cele
mai multe ori se dovedeşte deosebit de dificil.
În sala de expoziţie suntem invitaţi, conform
protocolului, la o ceaşcă de cafea sau ceai. Aşezaţi comod
pe scaune, urmărim derularea produselor finite de o mare
varietate şi frumuseţe, prezentate cu multă amabilitate şi

210
răbdare de către patroni. Superbe ţesături din bumbac şi mătase
naturală, cu imprimeuri variate, unele brocaturi sofisticate şi
scumpe cu fir de aur şi argint, covoare de tip Kashmir,
vaporoase eşarfe, şaluri etc. La solicitarea unei colege, un
vânzător înşiră pe tejghea mai multe suluri de mătase. Eu care
cumpărasem, deja, un material cu câteva zile în urmă, dădeam
câte o sugestie doamnelor din jur. Cu greu reuşesc să conving
o tânără din grup la un material de mătase roşie „simbolul
dragostei”, pentru un sari, la care adăugam şi o eşarfă în ton.
După ce am părăsit locaţia, pe bună dreptate, fata mă întrebă:
„Unde voi purta sariul ? La petrecere, în vacanţă, pe litoral ?!”.
Ca să n-o dezamăgesc, zâmbind, îi răspund: „La mare,
desigur!” Mărturisesc că eu nu am folosit materialul din mătase
fină purpurie achiziţionat cu mulţi ani în urmă, pentru sariu. O
tânără, mai îndrăzneaţă, a venit într-o costumaţie indiană la un
concert simfonic în provincie, în admiraţia bărbaţilor şi
privirile acide ale femeilor. Deşi, trebuie să recunosc, nu-i
stătea rău !!!
Timpul a trecut repede şi soarele se apropie, din nou, de
asfinţit. Se înroşeşte-n reflexe sângerii orizontul, căci soarele
zoreşte spre alte meleaguri, iară nouă ne spune grăbit: Noapte
bună! Luna cu mantia tivită cu ghirlande de stele fredona
absentă, zămislind versuri feciorelnice. Într-un loc izolat, unde
se găsesc o clipă de linişte şi un colţ de cer liber, Pâmântul-
mamă îşi manifestă tristeţea şi detaşarea lăuntrică. Numai acolo
îţi poţi asculta suspinul de durere. Razele lunii lucesc mai
intens, noaptea e senină, adie uşor o pală de vânt, adunând de
pe cer, spre apus, mai toţi norii. Încă o zi s-a mai scurs. Ce
tristeţe ! E noapte parfumată sub argintia lunii lumină. Peste
câteva ceasuri, haina întunecată a nopţii se destramă şi zorii
îmbujoraţi îşi fac timid apariţia. Cerul se sprijină pe stâlpi de
lumină, reflectând în univers, simfonii de culori şi iese
pământul din noapte spre zori, întâmpinând ziua cea nouă ce
sta să vină. Palmierii, treziţi din somn, flutură graţioasele

211
frunze prin care strecoară difuz lumina. Acum soarele-n flăcări
aprinde orizontul cu roşii nestemate natura trezind-o.
Dimineaţa plecăm spre Bangalore sau „Grădina
Indiei”, cum mai era denumită capitala provinciei Kamataka. În
drum spre Bangalore (145 km), două popasuri sunt aureolate de
ilustre momente istorice care au schimbat soarta acestei
regiuni: debarcarea portughezului Vasco da Gama în India, în
1498 (în apropiere de portul Calicut/ Kozhikode), şi rezistenţa
în faţa expansiunii britanice a sultanului Tipu din Mysore, din
citadela sa aflată la Bekal, mai la nord, dincolo de Kannur120.
Mormântul lui Tipu Sultan, Sri Ranganathaswamy, a
devenit un loc de pelerinaj pentru semnificaţiile sale deosebite,
lupta pentru demnitate şi independenţă. Prezenţa temutului
sultan se resimte şi în palatul său din Bangalore.
Palatul Tipu Sultan impresionează prin rafinamentul
stilului arhitectonic indo-islamic, cu turnuri şi turnuleţe, scări
monumentale, galerii cu coloane suple, bolţi, încăperi
fastuoase, tapiserie, mobilier elegant din lemn de mahon sau
teck, draperii, porţelanuri chinezeşti, cristaluri, covoare
persane, ornamentaţie bogată, obiecte de podoabă, arme de
epocă, tablouri, curţi interioare, grădini etc. Tronul sultanului
Tipu se află astăzi în Raj Bhavan din Calcutta, fostul palat al
viceregilor britanici Palatul Tipu Sultan poate fi comparat,
prin frumuseţe şi opulenţă, cu Palatul Thirumalai Nayak din
Madurai (secolul al XVII-lea)
Un alt impunător palat din epoca mogulilor, Vidhana
Soudha, adăposteşte sediul administraţiei provinciei Kamataka.
Nu poţi poposi în Bangalore fără să vizitezi Grădina
Botanică Lal Bagh, adevărat paradis cu specii rare de arbori
tropicali, printre care eucalipţi, asacii, pini, casuarina, bambuşi,
liane, specii diferite din inegalabilele orhidee etc. Cei mai mulţi
dintre arbori sunt eucalipţi, cunoscuţi impropriu şi sub numele
de arbori de cauciuc, deoarece conţin o răşină balsamică şi
120
India, p. 343.

212
uleiuri eterice foarte apreciată în medicina naturistă. Eucaliptul
creşte repede, cam cinci metri pe an. Se cunosc exemplare care
depăşesc 160 metri, ceea ce face ca el să fie cel mai înalt copac
din lume. Florile de waratah roşii, în ciorchine, cresc în păduri,
alături de ferigi, orhidee şi planta agăţătoare wonga, cu flori
tubulare, purpurii în interior.
Bambusul adăposteşte, înconjură, ocroteşte, este
nelipsit pescarului, agricultorului, meseriaşului, hrăneşte,
vindecă, amuză copii, serveşte artelor, luptei, simbol al iubirii,
al perenităţii sentimentelor, depozitar al istoriei. Mlădiţele
tinere de bambus se folosesc la prepararea unor delicioase
meniuri culinare, la confecţionarea pipelor, evantaielor,
umbrelelor, pălăriilor conice, a beţişoarelor îmbibate în răşină
pentru ritualul religios, leagănul copiilor, coşurilor de flori,
instrumente muzicale, picturi pe fibre de bambus, arcurile de
luptă, plutele luntraşilor, construcţiile caselor şi templelor etc.
Privesc de la distanţă frumoasele şi gingaşele orhidee,
una din minunile florei tropicale şi nu îndrăznesc să mă apropii
mai mult de temerea pierderii „armoniei”. În acelaşi timp, pe
ecranul minţii mi se declanşează automat supărătoarea
„păţanie” cu orhideea de la pălăria mea din timpul
formalităţilor vamale de pe Aeroportul din Brisbaine
(Australia). Închipuiţi-vă aterizarea pe un aeroport în zorii zilei,
după o noapte nedormită, când vrei să-ţi recuperezi bagajul şi
să ajungi mai repede la hotel să-ţi termini somnul. Dar n-a fost
aşa! Aştept, „cuminte”, nici nu exista altă posibilitate, să-mi
vină rândul pentru prezentarea paşaportului, cu viza de şedere.
Pe sub lentilele fumurii ale ochelarilor, o vameşă trecută de
prima tinereţe, cu faţa ascuţită, păr de un blond- cenuşiu, forme
ciolănoase ce se ghiceau sub uniformă, mă privi inchizitorial,
atrasă de floarea de orhidee violacee prinsă la pălăria de pai pe
care o purtam pe cap. Abia stăpânindu-şi furia, cu ochii
injectaţi şi glasul răguşit, masculinizat, mă întrebă sec dacă
cunosc regulamentele vamale australiene cu privire la

213
restricţiile introducerii unor produse naturale în această ţară.
Şi fără să-mi aştepte răspunsul îmi puse un exemplar în limba
engleză şi franceză a regulamentului. L-am frunzărit timp de
două minute şi zâmbind discret, ca un om nevinovat, dau
afirmativ din cap. Deşi fără multă convingere, arţăgoasa
vameşă mă mai privi o dată din cap până în picioare, ca un
posibil infractor, şi-mi aplică viza de şedere în „Ţara Oilor”,
făcându-mi semn să trec. Ceilalţi călători nu înţelegeau ce se
întâmplă şi de ce dialogul durează atât de mult.
Micul incident l-am considerat o pură întâmplare, fără
vreun efect special asupra moralului meu. Nu ştiam atunci
că deschisesem „Cutia Pandorei”. Ne apropiem de primul filtru
pentru bagaje şi persoane. Ca să evităm orice problemă,
zvârlim sticluţele cu suc sau apă, pe care le aveam din avion,
la un container din apropiere, apoi într-un coşuleţ de plastic ne
punem poşeta, pălăria, ceasul cu brăţara metalică, cureaua de
la pantaloni, pantofii din picioare, paşaportul, şi împreună cu
restul valizelor le încredinţăm spre verificare. Noi trecem, unul
după altul, dezinvolţi prin filtru şi chiar aveam puterea să fim
optimişti şi să le zâmbim acestor funcţionari care oricât de
agasanţi ne păreau îşi făceau datoria, mai ales acum când actele
de terorism au atins cote alarmante pe tot globul.
Ne târâm trollerul spre ultimul control deschis, precum
ţestoasele carapacea pe nisipul arzător. Alte zeci de rânduri se
formară în grabă, sinuoase şi tăcute, rău prevestitoare. Micul
grup de români părea mai detaşat, neştiind ce urmează. Ne
apropiam de punctul terminus, când apăru pe neaşteptate, un
vameş solid, cu păr blond cârlionţat, tipic anglo-saxon, cu
obraji rumeni, plesnind de sănătate, urmat de un căţel cu ochi
negri bulbucaţi şi blana roşcată, lânoasă, învârtind codiţa ca un
pămătuf. Micul patruped se strecura cu rapiditate printre
mormanul de bagaje şi mirosea orice în jur. Dacă i se părea
ceva în neregulă se oprea punând lăbuţele pe valiza buclucaşă
şi nu preceda să latre strident.

214
 Rândul înainta greoi, şerpuitor, fiecare împingând,
acum, anevoie bagajele ce păreau incomode. Deodată,
monotonia peisajului a fost întreruptă când doi tineri au fost
invitaţi cu bagajele într-o cameră alăturată pentru un control
amănunţit. „Se mai întâmplă!” – mi-am zis în sinea mea. Când
credeam că lucrurile s-au mai potolit, potaia roşcată, un
„Bubico” australian, se întorsese brusc şi manevrând din coadă
ca o flaşnetă, începu să latre. Ca din pământ, apăru doi vameşi
în preajma mea şi mă invită să-i urmez. Nu înţelegeam, de loc,
ce se petrece, dar conştiincioasă m-am conformat. Zâmbetul
mi-a dispărut şi ochii mi s-au adumbrit, o panică iguanică mă
cuprinsese şi bărbia a început să-mi tremure uşor, abia
perceptibil. Cu greu am reuşit să-mi stăpânesc nervii întinşi ca
o praştie, deşi erau doar câţiva paşi până la camera „torturilor”.
Pe o masă lungă de lemn mi s-a cerut să deschid valiza. Mă
priveau sticlos, cu răceală, ca pe un posibil delicvent, fără
drept de apărare şi prezumţia de nevinovăţie.
Controlul a fost deosebit de amănunţit, fiecare obiect
(articole de lenjerie, fuste, bluze, rochii, pantofi, sandale, trusa
de machiaj, creme, parfumuri, etc) au fost scoase şi fluturate.
Cum aici nu s-a găsit nimic de invocat, s-a trecut la geanta de
voiaj, unde într-o pungă rămăsese două mere rumene, pe care
le-au rotit în aer cu precauţie, temându-se să nu aibă în interior
droguri sau „Doamne-fereşte”, explozibil.
O vameşă boccie, cu forme rubensiene, buze subţiri şi
păr tuns scurt, purtând mănuşi medicinale pe mâini, îmi luă
pălăria din cap şi-mi smulse furioasă frumoasa mea orhidee pe
care o zbârli brutal la un coş de gunoi, alături de cele două
mere. Un alt funcţionar îmi citi rar şi accentuat câteva
paragrafe din regulamentul vamal care interzicea tranzitarea
oricărui produs alimentar, seminţe, flori etc., pentru a nu pune
în pericol „sănătatatea” bătrânului continent. Finalul poveştii
de pe aeroportul din Brisbaine a fost atenţionarea scrisă din
partea oficialităţilor vamale australiene. Faptele incriminatorii

215
: două mere şi o floare de orhidee, primită la Grădina Botanică
din Singapore !!! De atunci, nu mai port flori proaspete la
pălărie şi am grijă să nu-mi rămână vreun „măr al discordiei”!!!
Abia terminasem plimbările în Grădina Botanică Lal
Bagh, că un vârtej de praf se ridică, ca din senin, lăcrimându-
ne ochii. Rafalele de vânt împingea nori groşi de ploaie.
Grăbim pasul spre hotel, dar picăturile reci, revărsate din cerul
plumburiu, ne udă până la piele. Vorba unui proverb japonez,
nimerit momentului: „Soarta e soartă şi viaţa nu e decât o
plăcere!”. Ajunşi la hotel, ne-am schimbat repede hainele şi am
coborât la cină. Alegem câte ceva din multitudinea de produse
apetisante (brânzeturi, tocane, fripturi, legume, salate, supe
calde etc.) şi apoi la bar continuăm să depănăm peripeţiile zilei.
Din când în când privim prin geam ce se mai petrece afară.
Tabloul naturii deslănţuite este fascinant.
Ploaia continua ropotind în puhoaie, ca la tropice. Câtă
apă din văzduhuri nu era să-i toarne Zeus pe capul serafic al
Selenei, spre a o curăţi de rugina groasă, lăsată de negurile
nopţilor pe faţa ei bălaie şi părul mătăsos! Câtă hodorogeală de
tunete, ce mai vânzoleală şi trăncăneală de pretutindeni nu era
să zguduie, din temelie gospodăria cerească. Câte lumini nu
trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei din senin,
spre a-i cerceta discernământul în greşelile chipului său
grăsuliu şi sprâncenat ! Cochetărie cerească !!! Ploaia se oprise
brusc, dar furtuna, mai continuă, câteva minute, ca un epilog al
zeilor.
În scurt timp, primele stele îşi ţintuise în negrul
albăstrui chipul lor viu de lumină scânteietoare, Regina nopţii
începuse a pluti pe căile deşarte ale umbrelor înalte...

216
 SACRALITATE
ÎN SRI LANKA
CARTEA DE VIZITĂ

Republica Sri Lanka (Sri Lanka Prajatantrika

Samājavadi Janarajaya, aflată pe teritoriul insulei Ceylon1, are
o suprafaţa de 65.610 km2 ( locul 119) şi o populaţie de 21,2
milioane (locul 45), separată de India de golful Mannar şi de
strâmtoarea Palk (50 km)2.
Relieful muntos (vârful Pidurutalagala, 2534 metri şi
Sri Pada/, 2243 metri), din centrul insulei, este străbătut de
depresiuni precum Kandy, Ratnapura ş.a. În zona litorală,
întâlnim câmpii înguste, cu lagune şi plaje frumoase. În general
râurile sunt scurte, cu excepţia lui Mahaweli Ganga, cel mai
lung cu 331 km3. La doar 50 km de ţărmurile Indiei, clima îşi
păstrează caracteristicile, de tropicală, umedă, modelată de
musonul de sud-vest, din mai până în august. Zona estică este
mai uscată, sub acţiunea musonului de nord-est. Numeroase
cicloane lovesc insula, provocând pagube materiale şi umane,

1
Este localizată între 5o55’ şi 9o50’ latitudine Nordică şi între 79o42’ şi
81 52’ longitudine Estică. Insula are o întindere de circa 430 km de la nord
o

la sud şi de circa 220 km de la est la vest (Marea Enciclopedie. Statele

lumii, p. 86; Statele lumii.Mica enciclopedie de istorie, p. 437-439;
Enciclopedia statelor lumii, p. 453- 455).
2
Golful Manmar şi strâmtoarea Palk reprezintă o zonă bogată în recife şi
insule micuţe care au format altădată o fâşie ce lega Sri Lanka de continent
(ibidem).
3
Marea Enciclopedie. Statele lumii, p. 86-87.

217
cel mai puternic fiind în 26 decembrie 20044. Seismul, deşi se
afla la 1600 km de epicentru, urmat de tsunami, au provocat
peste 3000 de morţi şi peste un milion de oameni afectaţi într-o
formă sau alta. Guvernul a declanşat starea de calamitate şi a
făcut apel la ajutor internaţional. Penitenciarul din Matara,
construit de coloniştii olandezi în secolul al XVII-lea, situat la
160 km de capitala Colombo, a fost inundat, fapt ce a permis
deţinuţilor supravieţuitori să fugă din detenţie.
David Booth, expert seismolog la Institutul din
Edinburgh, a subliniat că „valul poate să nu se ridice decât
câţiva metri în punctul de plecare”, dar „înălţimea sa creşte
foarte rapid, acesta putând ajunge şi la 50 de metri în clipa în
care loveşte ţărmul”. Dacă zonele afectate din Oceanul Indian
ar fi dispus de o aparatură sofisticată, de ultimă generaţie,
multe dintre victime ar fi putut fi salvate.
„Marea invadează Pământul!”. Din relatările unui
martor ocular, directorul unui hotel „Primul val a fost relativ
modest, însă un zgomot sumbru anunţa venirea altuia, mult
mai periculos, un adevărat perete de apă ce distrugea totul în
calea ei”. O altă referinţă dramatică a unui rezident în
Puiyagla, oraş la 50 km sud de Colombo: „ Am văzut arbori
desrădăcinaţi şi case luate de ape. În câteva minute localitatea
a fost devastată şi izolată de restul lumii”. Gara din orăşelul
Puiyagla a fost distrusă, doar câteva ziduri rămânând în
picioare. Şoselele au devenit impracticabile şi după trecerea
valului din cauza mormanelor de resturi (copaci, bucăţi de
mobilier, fire rupte, mâl). Oamenii au fugit pe dealurile din
apropiere temându-se să nu mai vină un nou val. Plata
sângerosului tsunami de aici, din Sri Lanka a fost de peste
38.000 de oameni, morţi, răniţi, dispăruţi5. Legătura cu sudul
Indiei se realiza prin portul Dhanushkodi, din Insula

4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 88.

218
Rameshvaram6. Populaţie multietnică, predomină grupul
singalez (72,4 %)7 şi cel tamil (18 %)8. „Maurii”, circa 7 %
suntt urmaşii negustorilor musulmani veniţi din Arabia, care au
dominat comerţul în zonă după anul 1000. Creştinii reprezintă
8%. Aborigenii, populaţia Vedda, sunt sub 1%9. Burgherii, o
altă grupare etnică, reprezintă descendenţi europeni10. Dintre
limbile vorbite se numără: singaleza, tamila (limbi oficiale),
malaeza şi engleza.
Portughezii au pus bazele culturilor de ceai, iar
britanicii le-au extins în regiunea Nuwara Eliya, Uva,
Dambula, Kandy. Insula este lipsită de resurse naturale
notabile. Alături de Malaysia, Sri Lanka acoperă 70 % din
producţia mondială de cauciuc natural. Se extrag pietre
preţioase: diamante, rubine, safire, topaze şi unele minereuri de
metale rare (rutil, zirconiu, titan) care fac parte din structura
exportului. Ratnapura, la sud-est de Colombo, este centrul
industriei pietrelor preţioase. În ultimele decenii s-a dezvoltat
rapid industria prelucrătoare(1/7 din populaţia activă şi 1/5 din
PIB): textilă, alimentară, electronică, mecanica fină 11. Balanţa
comercială deficitară.

6
Templul Ramalingesvara din insula Rameshvaram, izolată de continent de
un ciclon în secolul al XV-lea, este unul dintre cele mai sacre locuri ale
Indiei, unde, conform legendei, Rāmā s-ar fi oprit să-l venereze pe Shiva,
după ce a cucerit Lanka. Portul deosebit de prosper a fost distrus de un
ciclon, în 1964 (India..., p. 331; GNT. India, p. 281).
7
Singalezii au migrat din nordul Indiei în secolul V î.Hr. şi s-au stabilit în
Sri Lanka. Deşi budişti în majoritate (70%), în special theravada sau
hinayana; aderă la sistemul de caste hinduist. Singalezii kandy din munţi
respectă tradiţiile, singalezii din restul regiunilor mai progresişti.
8
iTamilii în majoritate, urmaşii imigranţilor care s-au stabilit în sudul Indiei
după 100 d.Hr., sunt hinduşi şi locuiesc în podişurile centrale.
9
Marea Enciclopedie. Statele lumii, p. 87.
10
Ibidem; Enciclopedia statelor lumii, p. 453-454.
11
Ibidem, p. 88.

219
 ÎNCREZĂTORUL COLOMBO

De pe Aeroportul Internaţional din Bangalore ne

îmbarcăm în direcţia Colombo, Sri Lanka. Abia am avut timp
să servesc un sandwich şi un suc, să răsfoiesc un ghid local şi
câteva informaţii de pe internet, că în difuzoare comandantul
aeronavei ne invită să ne punem centurile în vederea aterizării
pe modernul aeroport din Colombo, capitala statului Sri Lanka.
După efectuarea formalităţilor vamale şi obţinerea vizei
pe aeroport, urmează întâlnirea cu ghidul local. Până acum
totul părea că se încadrează în rutina cunoscută. Şi acum a
venit surpriza deosebită. La urcarea în autocar, întregul grup a
fost întâmpinat cu ghirlande de flori de lotus, ca semn al
ospitalităţii, prieteniei şi respectului. Nu ştiu cum s-a întâmplat,
şi chiar dacă aş şti nu v-aşi relata, dar m-am trezit cu două
ghirlande în mână, aşa că una am încolăcit-o repede după gât
şi pe cealaltă la pălărie. Citeam mirarea şi invidia în ochii
compatrioţilor. Ca să demonstrez că mi-e indiferentă atitudinea
lor, am urcat în autocar plină de ifose ca o vedetă de la
Hallywood. Sper că nu vă îndoiţi de urmări ! Imediat am
imortalizat scena şi am trimis-o pe facebook în ţară. Vorba
ceea, să se bucure şi „duşmanii” !!!
Hotel Pegasus Reef 4* unde suntem cazaţi este o locaţie
deosebit de elegantă cu scări monumentale de marmură,
candelabre şi lustre de cristal, spaţioase holuri, saloane de
primire cu mesuţe de mahon încrustate, canapele confortabile
şi fotolii pluşate sau din piele, bogate draperii asortate cu mult
gust, aranjamentele florale din crini japonezi şi trandafiri
parfumaţi, bazine cu apă unde plutesc misterioşii nuferi,
pavament strălucitor din mozaic, statui şi amfore de porţelan
chinezesc, postate discret pe etajere, tablouri, tapiserii fine
Camerele dispun de un confort ridicat: minibar, televizor în

220
culori, telefon, produse variate pentru baie, halate şi papuci de
unică folosinţă etc. În hotel funcţionează restaurante, baruri,
buticuri, săli de protocol, săli de conferinţe, terase, piscină,
servicii spa, fitness etc. Spaţiile verzi, bine întreţinute,
impresionează prin cromatica fascinantă a rondurilor de flori.
Seara la bar am testat calitatea băuturilor şi am ascultat muzică.
Unii au folosit momentul pentru a dansa pe terasă, sub clar de
lună. Un mic paradis tropical în ţara rajahilor !!!
Aştept cu nerăbdare dimineaţa în fascinantul Colombo.
Ghidul, un tinerel isteţ şi bine informat, prezintă cu
dezinvoltură istoria acestor îndepărtate locuri. Şi orice poveste
frumoasă începe „din negura vremurilor”. Sri Lanka era
cunoscută, în antichitate, ca Taprobane, arabii au numit-o
Serendipity; apoi Ceylon. După obţinerea independenţei, în
1972, Sri Lanka marchează reîntoarcerea la rădăcinile
singhaleze.
Populaţie singhaleză, de origine indo-europeană,
provenită din India, se stabileşte în mileniul al II-lea î.Hr. în
insula Ceylon, conform săpăturilor arheologice. Istoria atestată
documentar începe în secolul V î.Hr. (483 î.Hr.), când prinţul
Vijaya, alungat din India de tatăl său, a debarcat în insulă şi a
întemeiat un regat cu capitala Anuradhapura. La mijlocul
secolului al III-lea d.Hr., conducătorii tamili din sudul Indiei au
atacat capitala regatului şi au ocupat-o temporar. Budismul
devine religie oficială în timpul regelui Devampiya Zissa (247-
207 î.Hr.). După 477 d.Hr. au urmat lupte aprige pentru putere.
Kashyapa I, după ce şi-a ucis tatăl, temându-se de răzbunarea
fratelui Moggallana, a construit fortăreaţa Sigiriya. Tamilii,
stabiliţi în nordul ţării şi-au apărat independenţa cu ajutorul
confraţilor din India. După distrugerea vechii capitale,
Anuradhapura, tamilii au înfiinţat un regat stabil, cu capitala la
Jaffna. Războaie civile între tamili şi singhalezi au continuat în
secolele următoare, favorizând pătrunderea portughezilor. În

221
perioada medievală, au funcţionat două capitale: Kotte şi
Kandy.
Insula a trecut de la o putere colonială la alta, în funcţie
de jocul de interese: portugheză (1505), olandeză (1658),
britanică (1796). Şi rezistenţa Regatului singhalez, cu capitala
la Kandy, a fost înfrântă în 1815 când a fost cucerit de
britanici12. Mişcare naţionalistă singhaleză, după modelul
indian, va fi un factor activ în lupta de independenţă. La
sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, în urma şi a
negocierilor purtate, Ceylonul îşi proclamă independenţa în
cadrul Commonwealth-ului (4 februarie 1948). Imediat după
independenţă, se instaurează un guvern de orientare
prosovietică, ca în întreaga zonă, condus de Solomon
Bandaranaike (1956-1959), iar după asasinarea acestuia,
funcţia este preluată de soţia sa, Sirimavo Bandaranaike (1960-
1965, 1970-1977). Constituţia din 22 mai 1972, adoptată în
timpul guvernării premierului Sirimavo Bandaranaike,
proclamă Republica Sri Lanka13 şi părăseşte Commonwealth-
ul.
Conflictul dintre singhalezi şi tamili14 a escaladat într-
un război civil sângeros ceea ce a imprimat un climat de
violenţă în ţară, cu atentatele sinucigaşe cu bombe ale rebelilor
tamili din capitală, asasinate15, înfruntări politice16. Războiul
12
Ibidem ; Marea Enciclopedie. Statele lumii, p. 375-376.
13
Preşedintele este ales prin vot direct pe 6 ani, reeligibil. Puterea
legislativă aparţine unui Parlament unicameral, format din 225 membri. Ca
şi alte state ale lumii, Sri Lanka are două capitale: Colombo este capitala
administrativă şi Sri Jayewardenapura Kotte, capitala legislativă.
Principalele partide politice sunt: Alianţa Populară (1993), Partidul Naţional
Unit (1947), Frontul Unit Tamil de Eliberare (1948), Congresul musulman
(1980 (ibidem).
14
Organizaţia de gherilă TETE (Tigrii Eliberării Tamil Eelam) a început
lupta pentru obţinerea independenţei (ibidem).
15
În 1983 a avut loc o încercare de asasinat din partea extremiştilor tamili
care sperau să întemeieze prin forţă un stat autonom tamil în nord-estul
insulei, încheiat cu pogromuri din partea autorităţilor singhaleze contra

222
civil a costat viaţa a 60.000 de oameni, cheltuieli militare mari,
daune economice. Deşi s-au purtat negocieri de armistiţiu
(2002) starea conflictuală nu s-a stins. Atentatele teroriste între
fracţiuni au continuat şi în anii următori, printre cel mai recent
numărându-se cel din aprilie 2019, la Colombo, care a afectat
şi turişti străini şi musulmani.
Colombo îmbină în mod fericit arhitectură de epocă
colonială cu modernismul contemporan: bulevarde largi,
parcuri şi grădini, turnuri de oţel şi beton, hoteluri, sedii de
bănci, instituţii politico-administrative, învăţământ, cultură;
rivieră modernă la ţărmul Oceanului Indian. Colombo, capitala
administrativă a ţării, aşezat pe râul Kelany Ganga, a devenit o
metropolă modernă cu trecut colonial, diversitate etnică şi
religioasă, muzee deosebite. O vizită prin muzee, temple,
aşezăminte culturale se impune cu necesitate pentru a cunoaşte
cultura acestor meleaguri.
Muzeul Naţional, situat într-o clădire victoriană din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea (1870), expune arta şi
artefacte populare, de un real interes: colecţii de statuete din
bronz sau teracotă, statui din bronz sau piatră reprezentând pe
Buddha în diferite ipostaze, Shiva, Vishnu şi avatarurile lor,
figuri de războinici şi regi, basoreliefuri din epopeea naţională
indiană Rāmāyana, obiecte artizanale, bijuterii, măşti din lemn,
instrumente muzicale, arme, vestimentaţie, tablouri, împletituri
din bambus, machete de palate şi temple, etc.

etnicilor tamili. Mulţi s-au refugiat, în nord, în jurul oraşului Jaffna,

controlat de tamili. În 1991, 2500 de tamili sunt ucişi de trupele
guvernamentale. După asasinarea preşedintelui R.Premadosa (1993),
Chandrika Kumaratunga(fiica fostei prim-ministru, Sirimavo Bandaranaike)
devine preşedinte şi trupele guvernamentale cuceresc fortăreaţa tamilă,
Jaffna (ibidem, p. 88; ibidem, p. 376; ibidem, p. 454).
16
Ostilităţile, reluate cu înverşunare după 2001, contribuie la relaţii
tensionate dintre Alianţa Populară, partidul preşedintei şi Partidul Naţional
Unit, de opoziţie (ibidem).

223
 Muzeul Simamalaka este dedicat, în mod primordial,
artei şi credinţei budiste. Trebuie subliniat faptul că arta din Sri
Lanka s-a dezvoltat sub influenţa directă a Indiei, datorită
prezenţei celor două principale grupuri etnice ale populaţiei:
singhalezi şi tamili. Sculptura se caracterizează printr-o bogată
fantezie narativă, prin abilitatea redării mişcării şi a trupurilor
sinuoase ale personajelor, precum şi o vădită preocupare pentru
oglindirea realităţii şi a bucuriei de a trăi. Buddha apărea
aşezat, cu piciorele încrucişate, adâncit în meditaţie, cu ochii
întredeschişi, absent faţă de ceea ce se întâmplă în realitate.
Figura lui exprimă pace şi linişte interioară, dar, totodată este
distantă.
Templul Ganesha, dedicat unuia dintre cei mai populari
zei, este foarte frecventat de numeroşi pelerini. Cum treci
pragul, te întâmpină figura atât de cunoscută a zeului Ganesha
cu cap de elefant şi pântec rotofei, fiul lui Parvāti, conducătorul
gărzilor lui Shiva, apărătorul comerţului şi a prosperităţii.
Impresionează arhitectura tradiţională a altarelor, coloanelor
masive, galeriilor, curţilor interioare, dar şi mirosul de tămâie,
smirnă, fumul beţişoarelor de santal, aglomeraţia, spiritul de
venerare al pelerinului etc.
Templul Kotahena, cu simbolistică budistă, venerează
pe Iluminatul meditativ. Pentru a întregi mozaicul spiritual,
poposim şi la Moscheea Jumi Ul Alfar Jumma, impunătoare
construcţie, turnuri şi turnuleţe, cupole aurite, coloane şi arcuri
suple, covoare persiane, ţesute cu migală de mari dimensiuni,
cu motive florale, arabescuri, geometrice, candelabre de cristal,
ferestre largi prin care se cerne lumina. Totul emană
grandoare, opulenţă, ordine. Edificiul permite intrarea câtorva
mii de pelerini la desfăşurarea ceremonialului.
Colombo păstrază numeroase urme ale dominaţiei
coloniale. Vechiul centru şi zona portuară imprimă specific
arhitectural olandez şi britanic. Cea mai mare parte a clădirilor
(palate, biserici, catedrală, bănci, colegii), de aici, reconstituie

224
atmosfera victoriană, din îndepărtata metropolă engleză.
Scuarele, parcurile centrale, monumentele şi grupurile statuare
vorbesc elocvent despre acea perioadă.
În fostul palat al guvernatorului olandez. funcţionează,
astăzi, Muzeul Perioadei Olandeze. Colecţiile sunt deosebit de
interesante şi valoroase cu trimitere directă la războaiele
pentru dominaţie colonială dintre portughezi, olandezi şi
englezi, secolele XVII-XVIII. Documente, fotocopii, tablouri
cu personalităţi militare şi politice, guvernatori, machete de
vase, reconstituiri de bătălii, armament de epocă, monede,
mobilier, statuete, vase de porţelan, candelabre, decoraţii,
uniforme, ţinute de gală pentru recepţii etc. Catedrala olandeză
în Wolfvendaal (1749), sobră, masivă, austeră, completează
începutul epocii coloniale în insulă.
Muzeul Bandaranaike este dedicat prim-ministrului
Solomon Bandaranaike (1899-1959)17, liderul politic care a
militat, întreaga viaţă, precum Jawaharlal Nehru sau Mahatma
Gandhi în India, pentru independenţa statului. Orientarea
guvernului său, prosovietică, şi aplicarea unui program
adecvat, colaborarea strânsă cu populaţia singhaleză, va
nemulţumi minoritarii tamili şi va deschide calea războaielor
civile. În 1959, asemenea lui Mahatma Gandhi sau Indira
Gandhi, va fi asasinat de o grupare teroristă, linia politică fiind
urmată de soţia sa, Sirimavo Bandaranaike (1960-1955; 1970-
1977).
Muzeul reproduce cu artefacte din această perioadă
tulbure, lupta de independenţă, fricţiunile politice, influenţa
sovietică, declanşarea războaielor civile etc. Fotocopii după
documente de epocă, fotografii, tablouri, ilustraţii, presă,
mobilier, obiecte personale, etc.
Mi-am amintit că în părculeţul din faţa Primăriei din
Santiago de Chile, am văzut statuia dedicată unei mari
personalităţi, Salvador Allende Gossens. Reprezentant al
17
Ibidem, p. 89.

225
Frontului Unităţii Populare, venit la peşedenţia statului chilian
în 1970 cu o platformă socialistă (reforma agrară,
naţionalizarea unor sectoare economice industriale, inclusiv
firme americane, relaţii externe cu Cuba, China, U.R.S.S.), a
fost înlăturat brutal, trei ani mai târziu, printr-o lovitură de
stat condusă de generalul Augusto Pinocet Ugarte18. În
Cimitirul Central din Santiago se află mausoleul grandios,
dedicat preşeditelui Salvador Allende, unde aproape zilnic,
urmaşii familiei sau simpatizanţi de stânga aduc flori şi
lumânări.
Vechea clădire a Parlamentului, Turnul cu Ceas,
Primăria, Biblioteca Naţională, Universitatea, reflectă perioada
victoriană, plină de grandoare, fast, monumentalitate, stil
compozit de sfârşitul secolului al XIX-lea.
Un loc deosebit de respectat prin simbolistica sa, îl
reprezintă Piaţa Independenţei, flancată de drapele naţionale.
În centrul acesteia, pe un soclu înalt din piatră, de circa trei
metri, este montată statuia în bronz, a liderului politic care a
proclamat independenţa statului, la 4 februarie 1948. La bază,
pe postament, doi lei şezând pe labe, cu coama fluturând,
întregesc sentimentul de libertate şi putere a naţiunii.
Ansamblul este înconjurat de un bazin cu apă, semn de
purificare spirituală. În spatele monumentului, pe o plarformă
de piatră dreptunghiulară a fost ridicată o copertină cu o
colonadă dublă pe margini, în stil tradiţional, la care se ajunge,
din toate direcţiile, urcând câteva scări. În afara zilelor oficiale,
când animaţia este deosebită, cu paradă fastuoasă, cuvântări,
dansuri, muzică, acest ansamblu din Piaţa Independenţei
constituie un obiectiv vizitat de turişti. Seara, după ce se mai
răcoreşte, poţi întâlni, direct pe scări, sau în galerie, grupuri de
tineri care socializează, cântă, menţin o atmosferă benefică.

18
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Unde zboară condorii, Editura PIM, Iaşi,
2017, p. 311-312, 330-331.

226
 În Parcul Viharamahadevi aleile bordate de copacii
umbroşi, piscinele, gazonul, rondurile cu flori exotice,
constituie o adevărată oază de verdeaţă şi relaxare, mai ales,
pentru părinţii cu copii, bătrâni şi amorezi.
Oraş în oraş, Colombo reflectă noile schimbări
arhitectonice şi de mentalitate modernă. Centru de Afaceri
BMICH este asaltat de bancheri, industriaşi, milionari, vipp-
uri, turişti etc. Moderna clădire a Parlamentului, Turnul
Televiziunii, Amiralitatea, numeroase teatre şi cinematografe,
sedii de bănci, cartierele rezidenţiale reprezintă noua faţă a
capitalei Republicii Sri Lanka.
Portul Colombo este cea mai importantă poartă
maritimă spre India şi alte continente ale globului. Pot fi
văzute numeroase vapoare, sub catarg străin, ce stau ancorate
în rada portului. În preajmă, macarale puternice descarcă şi
încarcă mărfuri, non stop. Şantierele navale lucrează la foc
continuu. Funcţionează şi o staţie de ferry - boat pentru
legăturile capitalei cu alte localităţi portuare ale insulei sau cu
alte insule. Nu lipsesc vasele de croazieră, şalupele, frumos
aliniate la mal, ce-şi aşteaptă clienţii doritori de o aventură pe
valurile înspumate ale Oceanului Indian. Se negociază preţul în
funcţie de numărul de ore afectat, cu sau fără o masă
inclusă.
Cele mai frecventate zone pentru turişti sunt cele
comerciale. În Pettah Bazar găseşti aproape orice îţi doreşti,
de la textile, confecţii strălucitoare sau sobre, bijuterii, ceasuri,
mirodenii, obiecte de uz casnic, artizanat, etc. Hoinărim pe
bulevardele largi ale capitalei, umbrite de falnici palmieri ce-şi
flutură frunzele graţioase în adierea molatică a vântului
tropical, prin magazine selecte, bine aprovizionate cu mărfuri
din întreaga lume, prin pieţe pitoreşti supraîncărcate cu produse
de la legume, la cărnuri frumos ambalate până la fructe exotice
şi flori într-o gamă coloristică impresionantă. Seara ne avântăm
prin cartiere vechi cu uliţe înguste, case modeste, prăvălii şi

227
mici ateliere artizanale, buticuri, prin mulţimea agitată a
străzii.
Am urmărit cu interes modul de a se îmbrăca, de a
mânca, de a conversa al localnicilor pe i-am întâlnit. Ca
oriunde, grupurile de tineri ieşeau în evidenţă, prin naturaleţea
cu care se mişcau, sporăvăiala unora, extravaganţa altora... Cu
toţii se simţeau acasă la ei, folosind din plin motocicletele,
telefoanele celulare, cafenelele-internet, terasele, televizoarele,
laptopurile, pentru a se informa sau asculta muzica preferată
de pe meridianele lumii. Nu poţi cataloga o ţară, un popor doar
numai după venitul naţional şi balanţa comercială !!!
Agenţiile de turism oferă circuite atractive, precum
staţiunea Mount Lavinia19, locuri de scufundări lângă
Negombo, Hikkaduwa şi pe coasta de est, hoteluri cu centre de
tratament axate pe terapii ayurvedice şi pe programe de
nutriţie; situri arheologice de o mare valoare istorică, unele
incluse în Parimoniul UNESCO, Anuradhapura, oraş imperial,
fondat în secolul V î.Hr., templele budiste Thuparamaya şi
Ruwanweli, sec.II î.Hr., Vârful Sri Pada cu urme uriaşe de paşi
atribuite lui Adam (de musulmani), Buddha (de budişti), Shiva
(de hinduşi), Sf. Toma ( de creştini).

19
Ibidem, p. 455; Marea enciclopedie. Statele lumii, p. 377.

228
 PARCURI NATURALE
MADURU OYA
Sri Lanka dispune de o floră şi faună deosebită. Sunt
incluse 400 specii de păsări, 100 specii de mamifere (elefanţi,
urşi, leoparzi, maimuţe, antilope ş.a.), reptile (cobra, pitonul
ş.a.). Datorită restrângerii habitatului se mai menţin puţine
animale: elefanţi, leoparzi, căprioare, 80 de specii de şerpi, unii
veninoşi, precum cobra şi kraitul. Insula poate fi considerată un
adevărat „paradis” al păsărilor migratoare20.
Dorinţa noastră era reîntâlnirea cu elefanţii într-un
mediu natural, tolăniţi în valuri şi scoţând pe trompă jeturi de
apă, sau ajutând la transportul lemnelor grele, la construirea
unor stăvilare, garduri, dansând şi chiar pictând !!!
Senzaţia pe care o trăieşti în sălbăticia junglei pe
spinarea masivului animal ce te suportă cu stoicism şi aparentă
indiferenţă este deosebită. Plimbarea se încheie pe malul apei,
dar la cerere se poate coborî în apă. Ca o adevărată „ regină” a
junglei am acceptat varianta a doua, îndemnând chiar
pachidermul spre mijlocul pârâului. Elefantul meu a păşit greoi
în apă, şi după câţiva metri, o băgat trompa în valuri şi apoi
ridicând-o a răsturnat întreaga cantitate de lichid pe spate. Ne-
am trezit împroşcaţi şi uzi până la piele spre amuzamentul celor
de pe mal care imortalizau, de zor, caraghiosa scenă. Luaţi prin
surprindere, ne-am dezechilibrat şi am căzut în apă pe lângă

20
Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p. 86; Enciclopedia statelor
lumii, p. 453-455.

229
şalele masivului animal care, uşurat de povară, a mai repetat de
câteva ori ritualul. Desigur, bietul de el, dorea să se răcorească,
şi nu a mai ţinut cont de capricioşii musafirii cocoţaţi pe
spinarea lui. Ridicându-ne din apa pârâiaşului, care nu era prea
adâncă, ne-am îndreptat spre mal, urmaţi de elefantul parcă
„ruşinat” de manierele sale.
La despărţire, elefantul a luat bancnota de un dolar ca
semn de împăcare, după păţania cu scăldatul, şi o dat-o pocăit
stăpânului. În timp de decojeam o banană, „prietenul” meu mi-
a aruncat o privire rugătoare şi şi-a fluturat urechile cenuşii ca
un evantai. Nu am rezistat şi zâmbind i-am întins banana pe
care a înşfăcat-o cu trompa şi a rostogolit-o în uriaşa gură
deschisă. După efectuarea acestor „formalităţi”, elefantul,
deosebit de „cuminte”, acceptă să fie imortalizat în diferite
poziţii, el şi dresorul său. Am profitat de acest lucru şi am făcut
numeroase fotografii şi înregistrări video cu „blândele”
pachiderme. Acum trebuie să mărturisesc ceva. Nu ne aude
nimeni, sper ?! Când am stat între trompele încolăcite a doi
elefanţi pentru o fotografie „epocală”, ori câte asigurări am
primit că „totul este în regulă”, am zis repede „Doamne-ajută !”
Temerea a trecut, dar pozele frumoase au rămas. Vă asigur că
nu se vede tremurul maxilarelor şi privirea speriată !!!
Mi-am amintit de o întâmplare hazlie petrecută în
Thailanda, tot la o rezervaţie de elefanţi. După minunatele
plimbări şi fotografii, suntem invitaţi la un meci de fotbal între
superbii elefanţi, antrenaţi pentru acest lucru, în arena
înconjurată de tribune, la care participau peste cinci sute de
spectatori. Eu am reuşit, ca de obicei, să obţin un loc în tribuna
principală, fără să ştiu ce va urma. Mândră, nevoie mare,
îmbrăcată toată în alb (pantalon, tricou, pălărie), m-am aşezat
comod în scaun şi priveam cu atenţie desfăşurarea meciului. Ba
chiar, am făcut un pariu pe masculul câştigător. Deodată, am
observat că o minge mare de plastic nu se îndreaptă spre
poarta improvizată, apărată de un alt elefant, şi ia o altă

230
direcţie. Într-o fracţiune de secundă, m-am întrebat unde va
ajunge mingea care asemenea unui bolid se îndrepta spre
tribuna principală. Oh! Doamne, nu spre mine?! Dar mai
înainte ca Domnul să-mi satisfacă vrerea, am simţit că mingea
mă izbeşte cu putere, răsturnându-mă din scaun. Situaţia care a
urmat era hilară pentru cei din jur, ca în comediile cu Stan şi
Bran. Nu şi pentru mine, „victima” pachidermului nepriceput
în arta fotbalului. Palma ridicată instinctiv pe obraz a mai
atenuat lovitura principală, mingea căzând mai mult pe bărbie,
şi apoi rostogolindu-se pe tricoul inscripţionat New York şi pe
pantalonii mei albi. Pălăria zburase câteva rânduri mai încolo.
Ce să mai vorbim ! Eram murdară din cap până în
picioare, cu hainele răvăşite şi fără pălărie. La început, lumea
din tribună a rămas surprinsă, neştiind cum să reacţioneze.
Apoi au urmat hohotele de râs. După ce mi-am revenit din şoc,
şi am priceput comicul situaţiei, mi-am strâns de pe jos pălăria
mototolită şi murdară, am coborât ruşinată treptele tribunei de
lemn şi m-am dus în vestiar să-mi curăţ tricoul şi pantalonii
plini de noroi. Am turnat apă în neştire, ajutată de câteva
îngrijitoare care abia îşi păstrau râsetele. Ca un şoarece plouat,
am ieşit afară să mă usuc. După câteva momente am revenit în
tribună şi culmea ironii, acum publicul care asistase la micul
incident m-a ovaţionat ca pe un toreador victorios !!!.
În scurt timp, gongul anunţa echipa victorioasă şi
sfârşitul competiţiei, elefanţii retrăgându-se cu o anumită
solemnitate, unul după altul. Nu ştiam care dintre elefanţi mi-a
produs pocinogul, aşa că am zâmbit îngăduitoare şi în gândul
meu l-am iertat pe grandomanul de făptaş21!
Comportamentul elefanţilor din sălbăticia pădurilor
tropicale şi a savanelor este diferit, emanând forţă, inteligenţă,
spirit de echipă, demnitate, echilibru.Credinţele populare legate
de elefanţi sunt încă răspândite în rândurile locuitorilor din
satele din junglă. Demonilor malefici le sunt atribuite mari
21
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea Dragonului, p. 506 - 507.

231
puteri, fiind reprezentaţi prin măşti cu figuri înfricoşătoare.
Odinioară, o vânătoare de elefanţi era îndelung pregătită şi
după un ritual riguros, la care participa întreaga comunitate.
Scăldatul este una din marele plăceri ale pachidermelor.
Elefanţii înaintează până la mijlocul curentului, răgind şi
mormăind de plăcere, sunete ce străpung până departe în
tăcerea adâncă a savanei. Apoi unul câte unul se trântesc în
apă, stârnind valuri circulare care fac să se unduiască şi să
foşnească păpurişul. Nu li se zăresc decât pântecele care par
butoaie uriaşe plutind la suprafaţa apei.
După o clipă de buimăceală, puii de elefanţi rămaşi pe
mal dau buzna în apă, afundându-se şi dispărând aproape cu
totul în vâltoare. Li se văd doar micile trompe înălţate la
suprafaţă ca periscoapele unor submarine. Este o privelişte
uimitoare.
Odată sfârşit cu scăldatul, elefanţii se întorc cu pas
greoi pe malul înalt, escortaţi de o mulţime de păsări. De cum
ajung pe mal adună cu trompa ţărână din jurul lor, presărând-o
apoi din belşug peste toate părţile corpului. Scăldatul
contribuie şi la creşterea apetitului.Masivele creaturi înaintează
în savană înşfăcând frunzele primului arbust pe care le-ndeasă
într-una între colţi şi buza lor ascuţită, alţii rup crengi întregi de
parcă ar fi nişte trestii. Arbori mijlocii şi mici sunt răsuciţi şi
rupţi ca nişte fire de paie, despuiaţi de frunzişul lor, prefăcuţi în
nişte schelete. Cei mai mici au fost pur şi simplu desrădăcinaţi,
trunchiurile golaşe şi crengile frânte zac în mijlocul desişului
alcătuind o privelişte jalnică. Ici colo, se zăresc nişte
adâncituri, de parcă ar fi trecut buldozerul pe acolo, pământul
afânat cedând sub greutatea animalelor. Vânătoarea excesivă,
mai ales pentru colţii de fildeş, a avut rezultate alarmante,
numărul elefanţilor africani, ca şi cei indieni, scăzând
vertiginos. Această situaţie alertantă a impus crearea unor
rezervaţii naturale, elefantul scăpând ca specie, ca printr-o
minune de la exterminare.

232
 După amiază, adulţii îşi fac în linişte siesta la umbra
arborilor, rumegând şi râgâind hrana, legănându-şi trompele cu
un aer fericit sau scărpinându-se de trunchiurile arborilor care
se apleacă şi scârţâie. Stoluri de păsări zboară de colo-colo, se
aşează pe spinările lor ciugulindu-le căpuşele şi alţi paraziţi
cuibăriţi prin zbârciturile pielii lor aspre.
Cerul care până atunci fusese senin se acoperi de nori
cătrăniţi care fugăreau întocmai ca nişte cai într-un galop
sălbatic. Sub furioasa bătaie a vântului, trunchiurile arborilor
puternici se îndoiau, pe când vârfurile ramurilor se pierdeau
într-o ceaţă ciudată, care, lăsându-se tot mai jos, făcea să nu se
vadă nimic în faţa noastră. Vântul se înteţise când printr-o
spărtură a norilor lumina unui fulger ne atrase atenţia, vestind
îngrozitorul uragan care se abătu în scurt timp. Fulgerele şi
tunetele se succedau fără întrerupere şi la zgomotul lugubru al
furtunii se adăuga din când în când bubuitul tunetelor pe care-l
repeta la infinit pădurea.

MINNERIYA
Vremea acum era frumoasă, ploaia de cu seară
primenise văzduhul şi împrospătase culorile firii cu aura de
sărbătoare, deşi fenomenul acesta este foarte rar.
După micul dejun în restaurantul Hotelului Sungreen
Resort 4*, Habarana, plecăm într-un safari în Parcul Naţional
Minneriya, rezervaţie ce adăposteşte circa 200 elefanţi, bivoli,
mistreţi, cerbi, căprioare, urşi, crocodili şi diverse specii de
amfibieni. Parcul acoperă o suprafaţă de 89 km2 şi este dominat
de lacul artificial cu acelaşi nume, construit de o civilizaţie
străveche în secolul al II-lea d.Hr.
Elefantul are membre masive ce se termină cu cinci
degete aşezate pe periniţe groase. Trompa, formată prin

233
sudarea nasului şi buzei superioare, serveşte la aspirarea apei
pentru băut, la smulgerea firelor de iarbă şi crengilor de copaci,
organ de miros nările sunt situate la capătul ei. Elefantul
mănâncă circa 200 kg de iarbă şi bea 150 de litri de apă. Nu
are decât şase dinţi, patru molari şi doi incisivi care formează
colţii de fildeş22.
Scăldătoarea elefanţilor rămâne un tablou încântător şi
pitoresc, chiar dacă ai mai asistat la unul asemănător cu o zi
înainte. Totul începe cu un ritual bine definit. În apa rece intră
mai întâi masculul tată, apoi femela şi la urmă puii, cu alte
cuvinte întreaga familie ! Trompele se afundă în râu şi apoi
apa este aruncată pe spinare ca la duş. Elefanţii se scufundă, se
bălăcesc, înoată nestingheriţi de celelalte vieţuitoare acvatice.
După scăldătoarea ce le înviorează pielea şi funcţiile vitale ale
corpului, elefanţii se retrag pe mal şi-şi continuă drumul printre
tufişuri şi arbuşti ale căror frunze şi ramuri le devorează cu
poftă pe tot parcursul zilei. Dacă temperatura de afară este
ridicată revenirea la scăldat se petrece de mai multe ori pe zi.
Turme de antilope, de specii diferite, cu coarnele
răsucite sau drepte ca sabia, mai voluminoase sau mai
graţioase, pasc ierburile suculente ale savanei, dar în
permanenţă cu urechile ciulite în faţa pericolului pe care-l
constituie rapacile feline.
Tigrul, cea mai agilă şi crudă felină din junglele cu
păduri de bambus şi tufişuri de graminee, îşi pândeşte ore în şir
prada la adăpostul culorii de camunflaj a blănii sale galbenă cu
dungi. Deşi a trecut la mare distanţă, de jeep-ul nostru, o
temere continua să plutească în rândul participanţilor la safari.
A dispărut alene printre tufişuri fără să ne acorde vreo atenţie.
Mi-ar fi plăcut o scurtă conversaţie cu el ! Nu mă credeţi ?
Păcat ! Dorinţe tardive !!!
Pe malul lacului la soare zac nemişcaţi crocodili cu
botul lung, corpul acoperit cu solzi, încheiat cu o coadă
22
Larousse. Plante şi animale, Enciclopedia RAO, p. 88.

234
puternică, în lungime de cinci-şase metri şi circa o sută
cincizeci de kilograme în greutate. Deşi, aparent greoi,
crocodilul atacă cu o viteză fulgerătoare, cu maxilarele
puternice, bordate cu dinţi ascuţiţi, după care-şi scufundă
victima în apă până ce aceasta se asfixie. După ce acesta nu
mai dă nici un semn de viaţă, crocodilul iese cu ea la suprafaţă
pentru a o devora în linişte. Câtă bestialitate 23!!!
Gavialul indian, mai mic ca lungime şi greutate, are
botul îngust de formă cilindrică şi se hrăneşte numai cu peşte.
Păsări carnivore le scormonesc, cu un aer degajat, prin
maxilarele căscate, curăţindu-le de resturile de mâncare.
Roome service !!!
O scenă de neuitat ne-a atras atenţia prin ineditul şi
comicul ei. Pe o plajă mică de nisip umbrită de arbori mari o
ceată de babuini se zbenguiau în mijlocul unui grup de
crocodili ce se pârjoleau ca nişte butuci la soare. Fără să le
pese de prezenţa fioroaselor reptile, au continuat hârjoneala.
Se fugăresc de la un capăt la altul al plajei, scoţând strigăte
stridente, sărind peste crocodili, fără a provoca cea mai mică
reacţie din partea monştrilor imobili. Puii de maimuţă, agăţaţi
de pântecele mamelor lor, iau parte la sarabandă cu o plăcere
juvenilă. Mai la o parte de ceată, părând că dispreţuiesc
vânzoleala deşartă, doi babuini bătrâni, cu fălcile atârnându-le,
ţin sfat cu un aer grav, aşezaţi pe partea posterioară şi cu labele
odihnindu-se caraghios pe genunchi.
Obosită de greutatea din spate o broasca ţestoasă şi-a
ascuns plictisită capul sub carapace. Undeva pe un trunchi de
copac, zărim un pitonul la „plajă”, semiadormit de soarele
amiezii. Păsări cu penaj sobru sau exotic, ciripeau pe diferite
tonalităţi, banalităţi cotidiene, ca într-o adevărată simfonie a
pădurii.
Temperaturile ridicate, precipitaţiile bogate permit
dezvoltarea unei bogate vegetaţii luxuriante, lăstăriş, arbuşti,
23
Ibidem, p. 67.

235
palmieri şi ferigi, mangrove pe ţărmurile inundate, în ravenele
şi golfuleţele formate de mare. La o altitudine de peste o mie
de metri se formează pădurea montană, cu arbori înalţi de peste
15 metri, cu frunze mici şi mai pieloase, ferigi, muşchi, orhidee
şi licheni24.
Privind arborii falnici, mă gândeam cum e să fii copac,
să te planteze oamenii într-un parc, tu să te înalţi an de an, să ai
statura unui om, apoi să-l depăşeşti, să fii cât pereţii casei lui,
să atingi acoperişul... să te înalţi cât două etaje, cât trei, cât
patru ... Să priveşti de sus împrejurimile... Ziua să te mângâie
soarele, iar noaptea să te uiţi la lună şi la stele, să-ţi doarmă
păsărelile printre ramuri, să-ţi cânte greerii în iarba moale şi
ireal de verde de la poale, să-ţi foşnească vântul frunzele, să te
poleiască frumos fiecare toamnă şi să te despoaie frigul de
podoabe într-o noapte... Să renaşti în fiecare primăvară şi să te
tot înalţi... Iar când va fi să mori, să mori în picioare, cu braţele
spre ceruri.

24
Smithsonian, Terra, p.325.

236
 CĂLĂTORIE ÎN TIMP
După-amiaza plecăm într-o călătorie spre satul,
Hiriwaduna, rămas neschimbat de-a lungul timpului. Viaţa se
scurge în tipare ancestrale, cu activităţi vechi de milenii, legate
de întreţinerea culturilor agricole, creşterea vitelor, pescuit,
vânătoare. Interesul autorităţilor pentru turismul rural, le oferă
sătenilor posibilitatea unor mici venituri din transport,
comercializarea unor produse, plimbări cu barca prin laguna
încărcată cu nuferi.
Autocarul rămâne parcat la umbră în faţa unui motel.
De aici suntem preluaţi cu carele tradiţionale, vopsite în culori
vii, cu coviltir din fire de bambus, protecţie contra soarelui
arzător şi a ploii. Ne înghesuim patru persoane pe două
scânduri de lemn, peste care este zvârlită o cuvertură. La car
sunt înjugaţi doi boi, cu cocoaşă (zebu), coarne răsucite şi
pielea deschisă. Un bătrân cu faţa măslinie şi mâinile ridate,
purtând cămaşă cu mâneci lungi şi pantaloni scurţi până la
genunchi, din pânză cadrilată, un fel de dothi indian, pălărie de
pai pe cap, mergea pe lângă car şi îndeamna boii la mers.
Drumul de ţară, nepetruit, plin de gropi şi de praf, temperatura
ridicată, greutatea celor din car, făcea ca truditele animale să nu
iasă din ritmul lor. Pe micile drumeaguri ale satului, în faţa
caselor din lut, acoperite cu frunze de palmieri şi împletituri de
bambus, se înşiruie tarabe cu frumoase ţesături, cuverturi, feţe
de masă cu broderii migăloase, marame, fructe etc. Din curţile
neîngrădite latră câini costelivi, aşa într-o doară, câte o găină
pestriţă, numai pielea şi osul, ca şi stăpânii lor, scurmă în praf,
un cocoş, mai răsărit, se împăunează, bătând din aripi
protocolar. Sătenii ne urmăresc mişcările cu interes, sperând să

237
ne atragă atenţia cu produsele lor, copii se ţin după noi cerând
bomboane şi gumă.
După ce traversăm satul, originalul nostru atelaj, se
opreşte într-un fel de median, înconjurat de pâlcuri de
cocotieri. Binevoitor, bătrânul ne ajută să coborâm din carul
care ne zdruncinase toate oasele, jumătate de oră. I-am
mulţumit, ne-am fotografiat cu săteanul şi boii săi, şi la
despărţire i-am strecurat în mână o bancnotă de 5 dolari din
partea celor patru „mohicani”. A zâmbit uşor în colţul buzei,
lăsând să i se vadă un şirag de dinţi cariaţi şi îngălbeniţi de
vârstă. După ce ne-am desmorţit picioarele şi trupul, am
constatat că ne aflam în apropierea lacului pe care urma să
plutim. Malul argilos, plin de stufăriş şi ierburi, ducea până la
un debarcader. Câteva pietroaie stabilizau malul, de unde urma
o scară improvizată, între două balustrade de palmier, până la
barca, legată de un ţăruş. Ce, mai ! Eram într-un alt timp,
coborât cu câteva milenii !!! Ne-am făcut curaj, şi în vârful
picioarelor, cu multă prudenţă, am trecut pe scara care se
balansa, la orice pas. Un băietan ne întinse o mână sigură ca să
păşim în barcă. Doamne - ajută!
Cele trei bărci, vopsite în culori distincte, în care se
înghesuie grupul nostru, au demarat în larg. Şi pentru că este
vorba de „navigaţie” serioasă, am primit şi veste de protecţie,
portocalii. În scurt timp, buna dispoziţie ne-a revenit şi am
început să chiuim de plăcere, ca pe meleagurile noastre
mioritice. Peisajul lagunei era de o frumuseţe paradisiacă.
Razele soarelui valsau pe luciul apei de smarald, câţiva
peştişori făceau acrobaţii ca să ne atragă atenţia, brotăcei
verzulii săreau de pe o frunză pe alta a nuferilor, printre flori
diafane. Un şarpe iscoditor şi pervers înota în zig-zac pentru
derutarea posibilei victime. Deranjate de zgomotul bărcilor, un
cârd de raţe sălbatice se înălţă în zbor din păpuriş. Înaintăm
încet prin planctonul verde, alge, păpuriş, bambus. Am
desfăcut vestele de protecţie care ne încinsese spatele şi ne-am

238
lăsat purtaţi pe valuri de măiestria cârmaciului nostru, băietanul
adolescent tuciuriu cu care ne înţelegeam, mai mult prin
gesturi, ca în preistorie. S-a dovedit, în scurt timp, un cavaler
plin de surprize ! Când am ajuns în zona populată cu nuferi, a
oprit barca. În timp ce făceam fotografii gingaşelor plante,
luntraşul nostru a cules frunze planturoase şi nuferi înfloriţi,
apoi cu rapiditate de maestru, ne-a confecţionat, la fiecare, câte
un coif. Compoziţia era interesantă şi inedită, coiful verde
terminat în vârf cu o floare liliachie de nufăr. Mândri, nevoie
mare, de achiziţia neaşteptată, am izbucnit în hohote de râs.
Zeci de poze, în poziţii hazlii, erau trimise imediat în
eter celor de acasă. Nu de alta, dar să-i facem invidioşi pe
aventura pe care o trăiam. În cele din urmă, pe unul din maluri,
coborâm din barcă, în aplauzele unui grup de localnici. Suntem
invitaţi în gospodăria unui sătean, pentru a cunoaşte câte ceva
din modul lor de trai. Câteva femei tinere, cu fuste înflorate de
stambă şi tricouri portocalii, care le scotea în evidenţă tenul
oacheş şi ochii negri migdalaţi, cu părul împletit în cozi, ne
făcu semn să le urmăm sub un umbrar, unde erau instalate
câteva bănci din lemn. Ne-am conformat propunerii, aşezându-
ne zgomotoşi pe bănci, unii lângă ceilalţi, în aşteptarea
surprizei. Nu după mult timp, o femeie mai în vârstă, cu faţa
smochinită, trecu prin faţa noastră, cu un platou pe care se
aflau turte coapte la vatră, orez şi curry. La început nu ştiam
cum să procedăm, în lipsa tacâmurilor şi a mesei. Cu acelaşi
zâmbet binevoitor şi tolerant, femeia luă o turtă în care puse cu
două degete o grămăjoară de orez fiert peste care turnă un sos
ardeiat şi încolăci totul, ca un fel de clătită. Am procedat şi noi
la fel, fără să mai ţinem cont de vreo regulă higienică, şi am
început să înghiţim „delicatesa”. La sfârşitul „festinul” vegetal,
toţi eram mânjiţi haios pe mâini şi pe gură. Gazdele ne-a oferit,
la fiecare, ca desert, câte o nucă de cocos, cu conţinut dulce-
acrişor. Ca semn de civilizaţie, aveam alături câte un pai de
bambus şi un şerveţel din hârtie grosolană.

239
 În curte se afla cuptorul, nelipsit din nicio gospodărie,
piua pentru pisat boabele de orez, şi alte ustensile pentru
cultivarea pământului şi pescuit. Cu multă desteritate, gazda
realiză o frumoasă draperie împletită din fire de bambus, apoi
puse câteva mâini de boabe de orez în piua de lemn şi
ridicând maiul cu putere începu procedeul de sfărâmare până
obţinu o făină albicioasă. Ne invită să-i urmăm exemplul, dar
nu a fost posibil să dăm mai mult de două-trei lovituri în piuă.
Câteva găini roşcate şi un cucoş negru împintenat, ieşiţi din
coteţ, scurmau în bătătură. Două pisici cu blana tărcată stăteau
întinse la soare, indiferente la vânzoleala noastră. O capră cu
picioarele din faţă ridicate pe un gard trăgea cu putere de
ramurile unui biet arbust. O potaie lătra de după o stivă de
lemne de bambus, dar nu se apropie de noi. Casa propriu-zisă,
cu două camere, mobilate modest, era curată şi îngrijită. O
magazie pentru păstrarea produselor şi a uneltelor era plasată
în spatele casei de locuit. Coteţul pentru păsări şi un şopron
pentru animale constituia întreaga avuţie a familiei de indigeni.
Ne despărţim de gazde cu strângeri de mâini şi revenim
la bărci, unde ne aşteptau „voinicii” noştri. Soarele obosit ne
trimise câteva raze, vestindu-ne să ne grăbim, înainte de
amurgire. Într-o venerabilă tăcere priveam vrăjiţi feeria lacului
ca într-un superb peisaj impresionist. Odată ajunşi la
debarcader, ne suim în ricşe motorizate şi refacem traseul,
hurducăind la gropile inerente, până la şosea, unde ne aştepta
autocarul. A fost o după-amiază de neuitat, alături de oameni
simpli, dar inimoşi şi ospitalieri.
Maşina goneşte pe soseua, relativ liberă. Se înserează
când ajungem în localitatea Habarana, unde ne cazăm.
Ultimile raze ale soarelui se sting încet, cerul mai propulsează
câteva pete albastre şi rozalii, apoi o ceaţă alburie deschide
drum spre mantia întunecată a nopţii. În scurt timp, harnicii
făclieri aprind graţioasele steluţe şi Doamna Nopţii îşi face
apariţia în straie marmoreice.

240
 Ochii ni se împăinjăneau de somn. Adorm visând la
lacul de smarald şi oamenii de poveste...Doar după câteva
ceasuri, noaptea învălurită zbură în neant, lăsând locul
gingaşilor zori, prevestitorii unei noi zile. O rază de soare îmi
mângâie candid faţa, urându-mi „Bună dimineaţa!” Cobor din
pat şi deschid larg fereastra. Un val de aer rece purificator mă
învioră. Afară domneşte încă liniştea. Personalul nu şi-a
început serviciul de dimineaţă. La recepţie un funcţionar
moţăie în voie. Trezindu-se brusc la zgomotul paşilor mei, îmi
aruncă o privire iscoditoare şi mă întreabă dacă doresc ceva.
Dau din cap şi mă îndrept direct spre ieşire. Ajunsă în stradă,
privesc în dreapta, în stânga şi nu mă hotărăsc ce să fac. Apoi
paşii mă duc, involuntar, spre parcul din apropiere.
Pierdută în larga şi neprihănita singurătate a naturii,
ascult glasul duios şi mistic, în care adierile călătoare ale
dimineţii îşi destăinuiesc frunzelor adormite, eterna lor
dragoste. În tăcerea netulburată, sufletul îmi tresare în faţa unei
picături ce îndoaie sub greutatea-i răcoroasă şi scânteietoare
fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori...Frumuseţea
tabloului dimineţii, în solitudine este fantastică... Printre nori
îşi face apariţia un soare sfios.
Mai stau câteva minute pe o bancă, ascult ciripitul
păsărelelor şi inhalez aerul răcoros al dimineţii înmieresmate. E
aşa de uşor să fii fericit ?! Cu o singură condiţie numai, ca să
nu schimbi înţeleapta ta nebunie pe nebuna înţelepciune a celor
cuminţi !!!
Nimeni dintre colegi nu a sesizat plecarea mea matinală.
La ora şapte serveam, alături de ei, micul dejun... Totul intrase
în banala normalitate !!!

241
 EFIGII REGALE

De la Habarana, continuăm traseul printre plantaţii de

orez, trestie de zahăr, bananieri, ananas, papaya, pe lângă
lacuri, localităţi modeste, cu case din lut, acoperite cu trestie
împletită, puţine din cărămidă sau piatră, pe piloni, ca să evite
furia apelor în sezonul musonic, mici ateliere de reparat,
prăvălii etc. Mai mult de o treime a populaţiei insulei practică
agricultura, cultivând orez (2/5 din suprafaţă), ceai (loc.3 pe
glob la producţie, după India şi China; loc.1 la producţie pe
cap de locuitor), arbori de cauciuc, cocotieri, mirodenii, pomi
fructiferi etc.
Dimineaţa trecuse călduroasă şi sosi şi după-amiaza
ucigător de arzătoare... Soarele îşi ridicase de pe faţă zăbranicul
său de aburi roşietici, şi ajuns în răscrucile cerurilor, îşi
cumpănea, parcă, neclintit pe albastrul şters al adâncurilor,
discul său alb de lumnă topită; iar din ceruri peste pământ, ca
dintr-o imensă sită, mâini colosale şi nevăzute cerneau o
ploaie de foc mistuitor şi pâmântul părea cufundat într-o
genune de flăcări.
În tulburarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al
zilei muşca cu dinţii de foc de pretutindeni şi îşi ostoia setea sa
covârşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii,
sorbite din vinele adânci ale lucrurilor. Şi pretutindeni, toate,
într-un susur nedesluşit, sfârâia a uscăciune! Arbori uriaşi, ca o
mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau neputiincioşi şi
ţipau de uscăciune înăbuşită, sub văpaia incendiului universal.
În drigul amiezii sosim la Polonnaruwa, cea de-a doua
capitală a insulei Sri Lanka, între secolele XII-XVI., după

242
antica Anuradhapura25. De numele capitalei Polonnaruwa se
leagă regele Parakrama Bahu, reformator şi constructor.
Strălucirea noii capitale, oraş de dimensiuni mai restrânse, a
fost dată de edificii magnifice: temple, altare (dogoba), stupe,
palate, statui reprezentându-l pe Buddha, bazine, grădini etc.
Ruinele păstrate sunt o copie palidă asupra măreţiei acelor
timpuri de glorie. Pentru originalitatea şi frumuseţea lor,
ruinele de la Polonnaruwa au fost incluse în Patrimoniul
Universal UNESCO.
Palat Regal păstrează o parte dintre fortificaţiile masive
din piatră şi cărămidă, turnuri de apărare, portaluri cu
ancadramente liniare, ferestre dreptunghiulare, firide, încăperi
publice, precum sala de audienţe, dar şi private, urme de fresce
pe pereţii înnegriţi de intemperiile vremii, coloane cu figuri
animaliere, terminate printr-un capiteliu din flori de lotus,
emblema budismului, mozaicuri, statui, animale mitice (yali),
basoreliefuri cu imagini de lei, elefanţi, maimuţe, scene din
viaţa lui Buddha, scări monumentale, bazine etc. Statuia lui
Parakramabahu, din piatră, în mărime naturală, îl prezintă pe
rege în picioare, cu coif pe cap, degajând un aer solemn.
Măreţia de odinioară se reflecta în doar câteva ruine bătute de
vânt şi ploi. Dar dacă ştii să reînvii cu fiorul inimii şi raţiunea
gândirii aceste veştede ruine, să reconstitui şi pentru o clipă
acea epocă, poţi să speri că ai mai făcut un pas spre descifrarea
marelor enigme ale trecutului.
Un loc distinct îl ocupă Watadage şi Galpotha cu
numeroase statui de piatră reprezentându-l pe Buddha. Baia
Lotusului este o construcţie circulară, pe un postament
25
Anuradhapura, fondat în secolul al V-lea î. Hr., a fost oraş imperial
aproape 1200 de ani. Datorită întinderii vechii capitale (aproximativ aceeaşi
suprafaţă cu Londra) turul se face cu maşina. Anuradhapura este, în acelaşi
timp, un oraş sfânt pentru budiştii din întreaga lume care fac pelerinaje la un
copac subţire, despre care se spune că este o ramură din copacul Bodhi sub
care Buddha a primit Iluminarea în nordul Indiei (Marea Enciclopedie.
Statele lumii, vol. 4, p. 89).

243
patrulater de piatră, înalt de doi metri, înconjurat de o galerie
de coloane încastrate cu basoreliefuri animaliere sau florale,
scări impozante cu decoraţiuni în relief pe reversul
balustradelor, având în centru statuia lui Buddha şezând, cu
picioarele încrucişate şi tălpile orientate sub formă de lotus,
mâinile în poală, privirea meditativă, zâmbetul restrâns în
colţul buzelor.
Conform tradiţiei, când Buddha se afla în pustiu pentru
rugăciuni şi meditaţii, departe de tot ce este lumesc, două
animale l-au ocrotit: maimuţa care i-a adus miere şi elefantul
floarea de lotus. De atunci, se spune că maimuţa şi elefantul au
intrat în simbolistica budistă, reprezentând zeităţi pozitive.
Cel mai vechi templu, Lankathilaka, datează din
secolul al XII-lea. Printre coloane masive se ridică statuia lui
Buddha, în picioare, cu o mantie mulată pe corp şi umărul
drept desgolit. O stupă cu şapte nivele din cărămidă, de mici
proporţii, pe un postament de piatră, puternic deteriorat,
păstrează puţine urme de basoreliefuri şi decoraţiuni.
Împrejurimile sunt dominate de o stupă uriaşă26, din
piatră înnegrită de timp. Pe o bază pătrată, înaltă, de trei metri,
formând un fel de postament, era aşezat corpul rotund al
construcţiei principale care se termina sub forma unui
„tumulus”, unde se păstrau relicvele. Cea mai importantă parte
a monumentului era sanctuarul în care se găsea statuia lui
Buddha, având deasupra o cupolă imensă. Stupa reprezintă un
important punct de pelerinaj de un mileniu. De obicei
vizitatorilor le este interzisă prezenţa, spaţiul sacru fiind
delimitat de un gărduţ.

26
Stupa, monument funerar de origine indiană, era destinată păstrării unei
relicve, importante de sfinţi, de conducători etc. În afara mormintelor şi a
locuinţelor preoţilor, în stupe se găseau biblioteci, camere pentru pelerini
etc.

244
 Fără să ţin cont de aceste norme stricte, beneficiind de
faptul că nu era lume împrejur, am trecut peste lanţul de fier de
protecţie, am urcat repede scările, şi apoi înconjurând stupa, am
făcut fotografii din toate direcţiile. Ca să evit amintirea
dureroasă a tălpililor arse de la Rock Fort din Trichy, nici nu
m-am mai descălţat. Fie, ce-o fi ! Când terminasem periplu şi
mă apropiasem voioasă de scări, un îngrijitor, neînţelegând
dacă urcam sau coboram, mi-a făcut disperat semn cu mâna.
Dând din cap a înţelegere, am grăbit pasul şi am dispărut pe
aleea umbroasă. Abia atunci am observat că nici un turist nu se
apropiase de acest obiectiv, iar fotografiile le făcuse de la mare
distanţă. Nu le-am mai povestit păţania !
În apropiere de fosta capitală, Polonnaruwa, se află
Complexul Galviharya, un sanctuar de piatră cu gigantice statui
ale lui Buddha în ipostaze cunoscute (culcat, stând jos, în
picioare). Cele patru statui ale lui Buddha sunt sculptate pe
latura sudică a unui singur bloc de granit, lung de 51 de metri.
Toate statuile sunt memorabile, cea mai înaltă de 7 metri este
şi cea mai veche din grup. Buddha este prezentat în picioare, cu
mantie pe umeri, braţele încrucişate, desculţ, cu urechile
prelungite şi cucuiul tradiţional în creştetul capului. Cea mai
mare statuie, cu o lungime de 14 metri, îl înfăţişează pe
Buddha culcat pe o parte, cu mâna dreaptă sub cap şi mâna
stângă pe lângă corp, înveşmântat şi cu picioarele goale.
Celelalte două statui ne prezintă un Buddha meditativ, forma
cea mai des răspândită, cu surâsul blajin şi ochii plecaţi,
palmele împreunate, gata să deschidă drumul spre tărâmul
liniştei şi echilibrului deplin, spre Nirvāna. Ghirlande de flori
sunt puse, zilnic, la baza statuilor ca ofrandă din partea
pelerinilor. O copertină protejează complexul de soarele torid
şi de ploile musonice.
Nu ne-am putut apropia de complex până nu am
cumpărat bilet şi, fireşte, ne-am descălţat. Paznicii şi gardienii
nu permiteau niciun rabat de la reguli. Şi de data aceasta, m-

245
am conformat, sub privirile ameninţătoare ale cerberilor de la
poartă. Fiind trecut de ora 18.00, soarele îşi pierduse din
intensitate şi nisipul din jurul altarelor se mai răcorise.
În apropierea Complexului budist Galviharya se află
un lac acoperit de nuferi, ierburi, trestii de bambus, stufăriş.
Totul inspiră linişte, calm, bunătate, visare.
Templele din Sri Lanka sunt puternic influenţate de
arta indiană, mai ales din timpul dinastiei Chola. Atât în
basorelief cât şi în sculptură se definesc două tipuri principale
de înfăţişare a lui Buddha: unul în picioare, cu un veşmânt
lung, şi altul, stând jos, în diferite poziţii, ca o zeitate
antropomorfică cu atribuţii speciale. Ushnishna sau cucuiul de
pe cap, poate proveni din Gandhara, şi reprezintă probabil
nodul purtat sub turban27.
Vizitând atâtea edificii religioase (temple, moschei,
biserici) îmi pun întrebarea firească ce îi atrage pe credincioşi
să se închine, de milenii, în aceste lăcaşuri de cult. Pot fi ei
catalogaţi aprioric inferioari raţionaliştilor materialişti ?!
Asistăm, chiar la o revigorare a credincioşilor, la un sincretism
religios între diferite curente şi doctrine, cele din Orient fiind
mai dinamice şi stârnind interesul şi curiozitatea lumii
occidentale. Pe de altă parte, progresele ştiinţifice sunt epocale.
Ştiinţa limitelor investigheaza principiile mecanicii cuantice,
postulatul relativităţii restrânse, rezultatul celebru al lui Gődel

27
Pe temeiul acestor norme s-au creat numeroase variante, corespunzătoare
ilustrării diferitelor legende budiste. Pentru prima dată, artiştii indieni
tratează tema contemplaţiei, legată de prezentarea lui Buddha, aşezat, cu
picioarele încrucişate în poziţie lotus, adesea cu mâna dreaptă ridicată cu
palma în faţă, adâncit în meditaţie, cu ochii întredeschişi, absent la tumultul
din jur, exprimând pace şi linişte interioară. Primele două statui ale
Înţeleptului înainte de iluminare, găsite la Sarnath şi Sravasti, din nordul
Indiei (secolul al II d.Hr.) sunt încă stângace în frontalitatea ei, cu picioarele
înfipte în pământ, faţa rotundă şi netedă, ochii deschişi cu francheţe, un
surâs, încă puţin crispat, marchează în acelaşi timp distanţa şi compasiunea
(Larousse. Istoria artei, p. 898-899).

246
sau soluţiile pe care fraţii Bogdanov le propun pentru
Universul dinainte de Big Bang. Toate utilizează într-un fel
sau altul limitele. Aceste limite se adaugă celor mai vechi,
apofatismul teologic, inefabilul experienţei artistice. Gânduri,
gânduri ce necesită multă meditaţie...
În regiunile montane se mai văd rămăşite de păduri
luxuriante, cu bambus, rododendron, muşchi şi licheni. Multe
păduri au fost defrişate, în ultimul secol, pentru plantaţii de
ceai. În zona coastei şi la gurile apelor se găsesc păduri de
mangrove. Palmierul, în special cocotierul, este arborele
specific pentru Sri Lanka, alături de arborele de fier, arborele
de mahon, santal, frangipanul, arborele – lalea, arborele de
cauciuc. Încântă ochiul numeroase soiuri de orhidee, hibiscus
etc.
Ne abatem din şoseaua principală şi autocarul
înaintează pe un drum lateral, mai puţin frecventat, spre
surprinderea noastră care ştiam că vom ajunge la un hotel
din Dambulla. S-a înserat şi dăm semne de oboseală. Discuţiile
şi părerile contradictorii au încetat, lăsând loc unei linişti
nefireşti. Noaptea ne înconjură în mantia bordată de luceferi şi
steluţe. La lumina farurilor maşinii se proiectau umbre alungite
de arbori masivi, arbuşti stufoşi, liane îmbârligate strâns de
copaci, ochiuri de apă băltită, câte un ţipet de pasăre, roiuri,
roiuri de ţânţari. Deducem, treptat, că suntem într-o zonă de
junglă, unde noaptea mişună tot fel de animale. Curiozitatea se
îmbină cu temerea ! Aşteptăm deznodământul aventurii prin
noapte. În jurul orei 21.30, ajungem la Complexul Sigiriya
Village.
Închipuiţi-vă un complex de bungalow-uri în mijlocul
unei zone împădurite, cu lacuri artificiale, piscină, punct
sanitar, restaurant şi bar sub o copertină, cu stâlpi şi balustrate
de lemn, recepţie, expoziţie cu obiecte artizanale. După ce am
primit cheia de la camere, am încercat să identificăm locul de
cazare pentru cele două nopţi. Din aleia principală, mai bine

247
luminată, pornea un păienjeniş de drumeaguri, întrerupte de
mici eleştee, părculeţe, statui. După mai mult de un sfert de
oră de bâjbâială, urmărind şi indicatoarele, am ajuns la căsuţa
de lemn, cu numărul 128. Mare ne-a fost surpiza când în faţa
uşii, se aflau frumos înşiruite bagajele noastre, aduse de
hamali. În jurul unui mic eleşteu bordat cu palmieri somnolenţi
erau montate patru bungalow-uri din lemn, cu cerdac, fiecare
cu câte două paturi în interior, grup sanitar, televizor, sistem de
aclimatizare. Uşa era compusă din două părţi: una fixă, mai
înaltă, cealaltă, cu plasă contra ţânţarilor, decapotabilă, pentru
aerisire. Ceilalţi colegi erau cartiruiţi în alte zone ale parcului.
Ne-am instalat bagajele şi mai atenţi, am refăcut drumul până
la restaurant, pentru cina târzie. Ca pretutindeni, cina se
serveşte în sistem de bufet. Fiecare îşi alege cât şi din ce-i
place, într-o gamă variată de brânzeturi, iaurt, fripturi, salate,
peşte, prăjituri, îngheţată, fructe, sucuri etc. Dintre specialităţi
am descoperit pui la rotisor, piept de curcan aburind, clătite
picante umplute cu carne tocată, chifteluţe cu sos de banane şi
ananas, îngheţată asortată cu frişcă, tort de ciocolată cu alune
etc., etc. Un adevărat festin gastronomic la care nu am rezistat,
deşi ora era înaintată şi contraziceam orice sfat medical. Pofta a
învins !
După cină, la bar ne-am răsfăţat fiecare cu băutura
preferată. Am savurat un martini mic cu gheaţă, lămâie şi o
măslină înfiptă într-un beţişor, ca o adevărată „Doamnă”! Este
cu totul alfel să-şi imaginezi, acasă, din faţa televizorului,
jungla şi alfel să fii, chiar şi pentru 48 de ore părtaşă la o astfel
de aventură !!! Aproape de miezul nopţii, agitaţia s-a mai
potolit. Lângă piscina albastră, doi amorezi lipiţi unul de
celălalt pe o bancă, priveau romantici lucirile fantomatice ale
lunii. Rememorând drumul, după un scurt ocoliş ajungem la
căsuţa noastră. Mă trântesc în şezlongul de pe terasă şi o
bucurie nespusă mi se strecură în suflet. Doamne ! Ce

248
frumuseţi neaşteptate ascunde aceste pământuri. O boare de
vânt îmi flutură cămaşa ca o sărutare ademenitoare.
În noaptea caldă şi parfumată de mirosurile îmbietoare
ale zecilor de flori, spuzită de micile făclii, steluţe cu luciri
diamantine, unde probabil sălăşluiesc sufletele străbunilor,
serafica lună, cu veşmântu-i argintat, ne bate cu pletele-i
palide, dezlânate, în geam, creând o lume a fantasmelor...
Un cor de broaşte deschid concertul pe malul eleşteului.
Câteva raţe măcăiau ritmat chemându-şi puii în stufăriş. O
broască ţestoasă înainta printre ierburi indiferentă la
perturbaţiile lumii. rivind mogâldeaţa greoaie mi-am amintit de
suratele sale gigantice din Arhipelagul Galápagos, pe care le-
am vizitat la ele acasă, cu ani în urmă. Parcă ieri poposeam în
miraculosul Archipiélago de Colón, cunoscut ca Islas
Galápagos sau Insulele Ţestoaselor, la 1000 km de ţărmurile
Ecuadorului, în apele Oceanului Pacific28. Ţestoasele uriaşe
terestre şi marine (Testudo elephantopus), cântăresc peste 200
kg şi au o carapace de aproape doi metri lungime29. Faima
Arhipelagului Galápagos este dată de flora şi fauna rarissimă, o
28
Broasca ţestoasă, o mare curiozitate a naturii, numără peste 250 de specii,
exemplarele mari ajungând la peste un metru lungime şi câteva sute de
kilograme în greutate, cu o longevitate de peste o sută de ani. Corpul scurt,
îndesat este protejat de o carapace osoasă acoperită cu solzi cornoşi. Nu are
dinţi, ci numai un cioc cornos. O femelă depune circa o sută de ouă în
nisipurile plajelor însorite, dar puţine exemplare scapă pericolului de a fi
mâncate de păsări sau mamifere. Preferă hrana vegetală, dar şi insecte,
mielci, viermi, cele marine se hrănesc cu raci, peşti, melci, vegetale şi alge.
Broasca ţestoasă înoată bine şi trăieşte, de obicei, în turme, spre ţărm
retrăgându-se numai în timpul nopţii (Larousse. Plante şi animale, p. 66).
29
Galápagos, mic arhipelag de natură vulcanică, este compus din 32 de
insule, în suprafaţă de 7844 km2, dintre care insule principale (Isabela,
Santa Cruz, Santa Maria, Florena, San Salvador, San Cristobal, Españole
ş.a.). Dintre speciile endemice se numără: rechinul de Galápagos, foci şi lei
de mare, cinteze, pescăruşi, pinguinii şi şoimii de Galápagos. Arhipiélago
de Colón a fost declarat de guvernul din Ecuador, în custodia căruia se află,
Parc Naţional şi, apoi, inclus pe lista Patrimoniului Universal UNESCO, în
1959 (vezi 100 de minuni ale lumii, p.14).

249
adevărată Arcă a lui Noe, unde se găsesc atât animale tropicale,
cât şi polare; 700 de specii de plante, din care 40%
endemice30.
Un şarpe dungat îşi unduia sinuos corpul în apă cu
ochii aţintiţi după prădă. În jurul becului din cerdac, deja, se
adunase un roi de ţânţari agresivi. Din pădure veneau şi alte
zgomote pe care nu le puteam desluşi. Oare sunt urşi, mistreţi ?
E posibil şi tigri ?! Doamne sfinte ! Eram în sălbăticia pe care
mi-o dorisem, aşa de mult, ca în celebra Carte a junglei a
scriitorului Rudyard Kipling31.Gata cu presupusul! La culcare!
Intru în cameră, închid uşa şi pun şi zăvorul, pentru orice
eventualitate, dacă trece vreo lighioană sălbatică ?!! Un duş
rece şi mireasma aşternuturilor mă toropi cu desăvârşire.
Razele lunii îmi băteau hazliu în geam. În curând adorm
zâmbind !!! Somn uşor !!!
Doar câteva ore de amorţeală şi telefonul sună prelung !
Îl închid şi mă întorc somnoroasă pe partea cealaltă. Deschid
un ochi, apoi şi celălalt. Mă întrebam de ce l-am fixat la o oră
30
Studiul florei şi faunei din Arhipelagul Galápagos a stat la baza
cercetărilor celebrului savant englez Charles Darwin, materializate în
lucrarea Originea speciilor (1859), unde dezvoltă Teoria Evoluţionistă a
selecţiei naturale (Ioan Popovici, Nicolae Caloianu, Stere Ciulache, Ion
Leţea, Enciclopedia descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.286-287; vezi şi Oltea Răşcanu
Gramaticu, Hoinărind Pământul, Editura PIM, Iaşi, 2012, p. 666- 672 ).
31
Rudyard Kipling (1865-1936) a devenit un recunoscut poet şi prozator
britanic A călătorit din Bombay spre Marea Britanie, trecând prin Burma,
China, Japonia, S.U.A. Primul său roman The Light that Failed a fost
publicat în 1890. Poezia lui Kipling include Gunga Din (1892), The White
Man’s Barden (1899), Puck of Pook’s Hill (1906), Rewards and Fairies
(1910). Renumit autor de povestiri şi romane pentru copii de o largă
popularitate: Cartea junglei (1894), A doua carte a junglei (1895), Povestiri
pentru copii mici (1902), Kim (1911). Laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură, în 1907, primeşte, alături de W.Butler Yeats, Premiul
Gathenburg pentru poezie, în 1934. Cărţile pentru copii au fost traduse şi
în limba română între 1966, 1990, 1991, 1997(vezi Oltea Răşcanu
Gramaticu, Nemurirea mogulului, p. 282-283).

250
atât de matinală. Apoi ca străfulgerată de Buddha, sar din pat,
deschid uşa, şi de pe terasă aştept miracolul apariţiei astrului,
ca în croaziera din Kerala. În depărtări zăresc o stâncă uriaşă
în mijlocul unui platou. Oh ! O minunăţie a naturii ! Este
Stânca Leului cu fortăreaţa Sigiriya. De acolo, astrul ceresc îşi
trimise primele raze să lumineze şi să încălzească natura abia
trezită. Totul în jur îmbrăca o altă haină pe care nu o putusem
desluşi cu o seară înainte. Acum înţeleg de ce staţionam, aici în
junglă, la Sigiriya Village. Dincolo de farmecul pădurii
tropicale, poziţia era cea mai apropiată de obiectivul pe care
urma să-l vizităm.
Priveam în jurul bungalow-ului şi inima îmi tresălta de
plăcere. Natura se deşteptase sub explozia luminii solare,
păsărelele emiteau triluri încântătoare de pe ramurile copacilor,
papagalii viu coloraţi se ciorăvăiau între ei, păunii îşi înfoiau
penele şi-şi roteau cozile seducătoare, gândăceii, broscuţele,
şopârlele se agitau în iarbă, şerpii, raţele şi gâştele sălbatice,
antilopele, urşii şi mistreţii se pregăteau să înceapă aventurile
noii zile. Maimuţele făceau salturi acrobatice de pe o creangă
pe alta, se puricau şi-şi făceau toaleta de dimineaţă, după care
clanul pornea gălăgios în căutarea hranei. Boabele de rouă
străluceau ca nişte diamante pe frunzele copacilor şi în iarba
mătăsoară, plină de sevă. Totul fremăta în jur de viaţă sub
toate formele. Ca om, nu te puteai decât bucura că exişti, că
Marele Demiurg ţi-a dat şansa de a mai trăi o clipă !!!

251
 FORTĂREAŢA CERULUI

Câteva autocare înaintau cu greu pe drumul întortochiat

din junglă, până la marele platou, dominat de Stânca Leului cu
„Fortăreaţa Cerului”, sit arheologic uimitor, intrat în
Patrimoniul UNESCO.
Soarele zvâcnea îndrăzneţ sus, tot mai sus, pe bolta
cerească, făcându-ne să-i simţim, din ce în ce mai supărător,
neîndurătoarea-i dogoare. Căldura ne tăiase şi pofta de glume...
Nu ştiam ce ne aşteaptă. Celor cu tensiunea ridicată sau
probleme cardiace, li s-a recomandat să rămână în parcul de
la intrare, pentru relaj şi shopping.
În timp ce ghidul plecase să cumpere bilete, m-am
aşezat comod pe o bancă, frunzărind un pliant cu descrierea
obiectivului. Absorbită în citit, nu am observat că eram
urmărită atent de două maimuţe cocoţate pe o creangă, chiar
deasupra capului meu. Deodată, masculul, făcând un salt
acrobatic pe bancă, înşfăcă cu dinţii şi ghiarele punga mea şi cu
aceeaşi rapiditate dispăru în frunziş. Speriată, m-am ridicat şi
am făcut câţiva paşi înapoi, neştiind ce înseamnă bubuitura.
Când m-am dumirit, făptaşii erau de nevăzut. Se repeta, parcă
la indigo, întâmplarea din Parcul Naţional Perivar din sudul
Indiei. Colegii au râs, încurajându-mă cu vorbele şugubeţe: „Eh
! Tu, singura dintre noi, ai lipici la macaci !” Bosumflată pe
neatenţia mea, am intrat în Complexul Sigiriya, hotărâtă să mă
răzbun pe orice maimuţă ce mi-ar ieşi în cale.
Fortăreaţa Sigiriya făcea parte dintr-un complex urban
din secolul al V-lea, cu o suprafaţă de aproximativ 70 ha, şi
cuprindea temple, palate, bazine cu apă, locuinţe civile, grădini

252
etc. Conform legendei, regele Kashyapa, după ce şi-a ucis tatăl,
temându-se de răzbunarea fratelui, Mogallana, a construit, între
anii 477- 495, acest „cuib de vulturi”, pe Stânca Leului,
Sigiriya, din interese strategice.
Până în vărful stâncii se urcă circa 1000 de trepte. Să
plec, să nu plec ? Trebuie să risc ! Doar pentru asta am venit!
După încurajările pe care singură mi le-am făcut, pornesc la
drum ! La început totul pare simplu, treptele săpate în piatră
sunt largi şi panta de urcare accesibilă. Din copaci şi stânci ne
pândesc iscoditori macaci, gata să sară, dacă intuiau vreo
posibilitate de hrană. Mi-am făcut un băţ dintr-o creangă
uscată şi am început să-l vântur ameninţător. Să ştie ei, că nu
mai e de glumit ! Se pare că efectul a fost cel scontat şi am
scăpat, momentan, de asaltul drăgălaşelor „verişoare”.
Am trecut cu succes de primele două sute de metri.
Încep să gâfâi şi respiraţia devine şuierătoare. Un nou popas.
Pe lângă mine trec câţiva tineri mai antrenaţi cu un rucsăcel
în spate, de unde se ghiceau sticlele cu apă sau suc. Revin în
circuit, alte sute de metri. Ghidul ne indică un popas mai
îndelungat pentru a admira Chipurile Cereşti de la Sigiriya.
O terasă săpată într-o latură a stâncii, Zidul Oglinzilor,
cu o lungime de 140 metri şi o înălţime de 14 metri, conţine 20
de fresce pictate pe gips, de dimensiuni mari, în culori originale
pline de prospeţime şi delicateţe. Sunt celebrele fresce
Chipurile Cereşti de la Sigiriya, reprezentând 500 de femei
frumoase cu flori în păr, aşa-numitele „Fecioare din Nori” care
încântă vizitatorul cu farmecul şi graţia lor32.
Deasupra terasei se află o scară de fier în spirală între
labele din faţă, cu gheare puternice, ale unui leu . Este ce a mai
rămas din vestita Poartă a Leului care includea, iniţial, şi capul
animalului, realizat dintr-un bloc de piatră. Aci fac popas
majoritatea vizitatorilor, de aceea şi îmbulzeala este mai mare.
Câteva bănci sunt montate la umbra unui cocotier. Pentru că
32
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.4, p. 89.

253
sunt, deja, ocupate, ne aşezăm, direct, pe trepte. Două butoaie
mari cu apă potabilă sunt puse la dispoziţia temerarilor. Fără
să aştept vreo invitaţie, am băut pe nerăsuflate două pahare cu
apă şi mi-am spălat faţa înroşită de efortul făcut. Mă uit spre
vârful Stâncii şi hotărăsc să continui. Vorba ceea, nu puteam
rămâne la jumatea drumului ! Luându-mi inima în dinţi, am
început să urc, uitând de cardiopatia mea ischemică şi de
aritmie. La prima vedere, părea un gând sinucigaş ! Trebuia să
risc, ca şi în alte dăţi ! Doamne-ajută !
Pe scara metalică deosebit de îngustă şi întortochiată,
urcam cu atenţie treptele lunecoase, în şir indian, unul după
altul, cu teama de a ne prăbuşi în gol. Din când în când ne
lipeam de marginea zidului de piatră să ne odihnim puţin şi să
permitem coborârea pentru cei care încheiase circuitul. Încet,
încet, un pas, apoi încă unul. Ridic din nou privirea spre vârf,
calculând, în mintea-mi înfierbântată, câte trepte mai sunt. Mă
încurajez singură. Nu pot fi mai mult de cincizeci de trepte !
Trag aer în piept. Transpiraţia mi se scurge nestingherită peste
ochi, obraji, urechi. Îmi tremurau mâinile şi tălpile picioarelor
mă usturau. Ochii mi se împăinjeniră de lacrimi. La ultima
treaptă mă potihnesc! Îmi revin! Gata, am ajuns ! Eram
epuizată, dar fericită ca un alpinist care escaladase Everestul, în
Lăcaşul Zeilor, Himalaya. Îmi trag sufletul la umbra unui zid,
apoi, cu pas domol încep investigarea fortificaţiilor. Stânca de
formă cubică, din granit roşu, abruptă şi înaltă de circa 150
metri, domină întregul peisaj şi contrastează cu verdeaţa
junglei tropicale din jurul său.
Citadela regelui Kashyapa, cu o suprafaţă de 1.4 ha, se
ridică maiestos pe „Stânca Leului” sau „Poarta Leului”. Din
măreţia de altă dată s-au mai păstrat fundaţiile palatui regal şi
grădinile sale, completate de un ingenios rezervor de apă. După
moartea regelui Kashyapa, fortăreaţa a devenit mănăstire
budistă, pentru ca apoi să fie complet abandonată (secolele
XII-XIII).

254
 Abia, în timpul dominaţiei coloniale britanice, la
sfârşitul secolului al XIX-lea (1894), H.C.P.Bell, directorul
Departamentului de Arheologie, a iniţiat primele săpături la
fortăreaţa Sigiriya. Au urmat altele peste câteva decenii (1930-
1940). Din 1982, Complexul Sigiriya face parte dintr-un
program naţional cultural al siturilor arheologice, inclus, în
Patrimoniul Universal UNESCO.
De acolo de sus, de pe platforma abruptă a Stâncii
Leului, printre fortificaţii şi trepte, lângă lacul de smarald,
parcă văd mişcându-se sufletele războinicilor tamili, prin aburi
de rouă verzuie... Un şoim bătrân, sfâşie văzduhul, bătând
alene din aripile planturoase, un mesager, parcă, a imperionului
celest.
Platforma era animată de vocile zglobii ale zecilor de
copii de gimnaziu sau liceu, în uniforme cu ecuson, care urcase
stânca, însoţiţi de profesori. Cu mult patos, aceştia din urmă,
nu conteneau să le vorbească de măreţia epocilor istorice, dar
şi de conflictele dure şi sângeroasele lupte fratricide pentru
putere. Vocaţia de dascăl m-a făcut să intru în dialog cu elevii
şi profesorii lor. Mi s-au părut volubili şi încrezători în
performanţele lor intelectuale. După ce am făcut câteva
fotografii de grup, m-au interogat, la rândul lor, de unde vin, cu
ce mă ocup, ce fac elevii români. Le-am răspuns cu plăcere
despre deschiderea tineretului şcolar şi universitar către
ştiinţele de vârf, despre potenţialul de a se adapta noilor
provocări ale prezentului şi mai ales la cele ale viitorului.
Simt nevoia de apă şi cerul gurii mi s-a uscat, iar
buzele mă ustură... Duc instinctiv mâna după sticla cu apă... În
minte îmi apare păţania tragi-comică cu maimuţele buclucaşe.
Eh ! A trecut ! Unii tineri, fără să ţină cont de avertismentele
ghizilor şi a indicatoarelor, se căţărau pe ziduri, pentru un selfie
sau o fotografie de grup.
Prin aerul arzând al amezii, printre ruine, parcă,
simţeam prezenţa fantomatică a regelui şi curtenilor, a înalţilor

255
dregători şi comandanţi militari, a curtezanelor şi dansatoarelor
în veşminte vaporoase.Totul genera ordine, disciplină, ierarhie,
ambiţie nemăsurată şi chiar vise... Năluciri, năluciri de istoric!
Şi incredibil, în acea vânzoleală umană pe Stânca Leului, în
celebra Sigiriya, mă simţeam singură, admirând frumuseţea
senină şi rece, profund mişcătoare a eternului, a insondabilului
eliberat de angoasele efemerului şi de identificare cu propriile
limite. Spiritul meu era o mică licărire într-un ocean de iubire
deplină, de lumină neînserată, adăpându-se din izvorul
Dumnezeirii.Orice dogmă sau simbol religios revelat, afirmând
Adevărul, permite urcuşul pe raza sa spre Creator...
Este timpul să revin la realitate. Mai fac un viraj printre
fortificaţii, mă cert cu soarele satanic, şi, în sfârşit, mă hotărăsc
să cobor. Acum păşesc cu grijă pe scară metalică, treaptă cu
treaptă, am, chiar, amabilitatea să cedez locul celor grăbiţi
Riscul unui accident, îmi dă fiori. Doamne-ajută ! Ultima
treaptă. Respir uşurată între ghearele masive ale leului ce
păzea odinioară poarta de intrare spre măreaţa fortăreaţă. Mă
simt epuizată. Mi se-ntunecă privirea cu năluciri de Fata
Morgană...
Ca într-un pustiu saharian, murmur cu glas stins: Apă !
Un călugăr budist, aflat în apropiere, mă trase la umbră şi-mi
dădu un pahar cu apă ! Mi s-a părut un gest ceresc !
Mulţumindu-i binefăcătorului meu, după un sfert de oră, reiau
coborâtul care nu mai constituia un pericol major. Încerc să-mi
drămăluiesc forţele, dincolo de vacarmul turiştilor. Cum
mergeam încet, cu capul plecat, atentă la orice treaptă, nu am
observat când dintr-un copac a sărit cu tupeu, o maimuţă cu
puradelul în spate. S-a oprit pe loc, uitându-se obraznic la
mine. Cum nu mai aveam nicio pungă pe care s-o ciordească,
a arborat un rânjet dispreţuitor şi dintr-un salt a dispărut după
o stâncă.
Cum întâmplarea m-a bulversat, am pierdut din vedere
poteca principală şi m-am trezit pe o cărăruie laterală, îngustă,

256
pe care coborau câţiva tineri. Într-un târziu, mi-am dat seama
de greşeală, dar nu mai aveam puterea să mă întorc până la
bifurcaţia corectă. Am continuat să cobor până la gardul de
plasă a unui bazar supraîncărcat cu mărfuri după toate gusturile
şi preţurile. L-am traversat în grabă, fără să mă opresc la nici o
tarabă. În apropiere era o parcare pentru camioane şi tiruri de
mare tonaj. Mă sucesc, mă învârtesc şi timpul trecea în
defavoarea mea. Riscam să nu fiu prezentă la îmbarcarea în
autocar. Îmi iau inima-n dinţi şi întreb un vânzător unde este
intrarea principală în Complexul Sigiriya. Uitându-se mirat la
mine şi pricepând că m-am rătăcit, îmi indică prin vorbe şi
gesturi direcţia corectă. Aproape alergând, am parcurs cei cinci
sute de metri dintre parcări. Colegii, fără să ştie păţania mea,
tăifăsuiau în tihnă într-un restaurant la o ceaşcă cu cafea şi un
suc. Privesc, încă o dată, fortăreaţa de pe Stânca Leului, un
destin plin de glorie şi agonie, după care urc în autocar.
Revenim la Sigiriya Village în jurul orei 15.00. La
restaurant nu era nicio problemă, se servea non stop. Deşi mi-
am propus să fiu moderată, nu am rezistat ispitei apetisantelor
produse şi sosurilor pipărate, a fripturilor suculente la grătar
sau prăjiturilor sofisticate cu ciocolată. Fructele exotice,
pârguite şi zemoase întreceau aventura culinară. Îmi motivam
apetitul pe necesitatea refacerii forţelor după escaladarea cetăţii
Sigiriya. Era doar un moft care nu putea rezista la o analiză
pragmatică. Orice om cu scaun la cap recomanda un meniu
frugal, hidratare puternică şi odihnă !
După-amiaza program liber, plajă, înot în piscină,
scurte drumeţii în junglă, însoţiţi de ghid. După cum aţi bănuit,
în loc de odihnă, am preferat cărările întortocheate ale pădurii
tropicale, cu liane agăţate agresiv de copaci, cocotieri
cochetând cu cerul albăstrui, arbori de esenţă rară (teck,
mahon), arbori de piper, de vanilie, mici eleştee cu păpuriş
bogat, broaşte şi păsări de baltă, animale cu ochii sticlind, la

257
pândă, ciripit voios de păsărele, papagali coloraţi33 şi gălăgioşi,
acrobaţii impresionante ale trupei de babuini, ţipând strident şi
ascuţit, urme proaspete de elefanţi, mistreţi şi chiar tigri. În
baia aceasta de aburi calzi, ferit de razele soarelui, simţi o
destindere a trupului şi a spiritului.
Grămezi vinete de nori posomorâţi, cu frunţi îndrăzneţe
şi ameninţătoare, se iviră fără de veste şi împânziră într-o clipă
linia de împreunare a cerurilor cu pământul, ce păreau imense
urdii de fantome uriaşe ce urcau, în rânduri strânse pe înalte
trepte de haos, spre asaltul cel mai deasupra al tăriilor cereşti.
O puternică suflare de vânt, ca un glas de pieire, strecurându-se
printre frunzişuri, se strânse tânguios şi jalnic, în nesfârşitul
umbros al depărtărilor. Vuietele de nedescris, trosnetele,
mugetele, vâjâielile acoperă orice sunet. Copacii care până
atunci stăteau nemişcaţi se încovoaie ca nişte nuiele, coroanele
lor sunt agitate puternic încoace şi încolo şi despuiate de cea
mai mare parte a frunzelor ce le-a rămas, trunchiurile gem,
trosnesc, se crapă. Este ca o luptă a elementelor primare. Chiar
şi pământul, zguduit de furtună, are suprafaţa răscolită de praf
şi noroaie. Lumina palidă a fulgerilor se succede fără
întrerupere. Tunetul se rostogoleşte cu o putere de neîntrecut,
fără contenire, ploaia se prăvăleşte în şiroaie ce par rupte din
nori.
Ne adăpostim sub un arbore bătrân cu coroana deasă,
etajată. Ploaia şi vântul ne izbesc puternic în faţă, apoi pe
întregul corp. Tremuram de frica unui fulger care să se
proptească sinucigaş în copac. Oricum, trebuia riscat, altă
soluţie momentan nu era. Cerul întunecat îşi trimite neîncetat
33
Papagalii sunt de o mare diversitate şi frumuseţe, au cioc puternic,
încovoiat şi mobil, picioare lungi, terminate cu gheare, penaj strălucitor
roşu-verzui adaptat la paleta florală multicoloră a pădurii tropicale.
Papagalii îşi construiesc cuiburile în scorburile copacilor înalţi, unde ambii
părinţi clocesc ouăle 25-28 de zile, ziua de mascul şi noaptea de femelă.
Căţărători abili, se hrănesc cu sâmburi, fructe, flori, ducând hrana la cioc cu
piciorul ( Larousse. Plante şi animale, p.75).

258
săgeţile sale de foc, iar prin ploaie se vede parcă o spărtură prin
nori. Cu toate acestea, vântul se înteţeşte din nou şi ia cu sine
norii bulbuciţi. După o oră, artileria cerească îşi încetă recuzita
şi în curând şi ploaia se potoli Doar soarele a rămas ascuns şi
mai trimite, doar, la sfârşitul zilei o rază din nou, luminând
trandafiriu natura trezită la viaţă. În pădure se aşterne liniştea
binecuvântată după furtună !!!
Un sentiment profund, ce pluteşte deasupra bucuriei şi
tristeţii lumeşti s-a împrăştiat în straturi şi asemeni norilor
îndesaţi,măslinii înlăcrimaţi, a învelit această fiinţă singuratică
de la marginea lumii.
În India, preamărirea se înalţă către Puruşa, spiritul
divin şi Omul Primordial. Pentru această sublimă cântare, în
care fiecare inimă îşi poate găsi locul şi se poate scălda în
lumina universală, cine va întârzia, un moment să nu-şi
trudească tălpile zeci şi sute de kilometri, sub fulgerul soarelui
sau sub cuţitul foamei ?! La capătul efortului susţinut stă
primirea caldă sub răcoroasele bolţi ale templului şi baia
purificatoare, ca simbol a iertării păcatelor.
Uzi până la piele şi înfricoşaţi de întâmplare, sărim în
dezordine peste băltoacele din cărare, crengi rupte, înaintăm
prin iarba clipocită, pedalăm prin noroiul cleios. Singurul gând,
Sigiriya Village! Devenisem un fel de Alba ca Zăpada care
căutam căsuţa celor şapte pitici, dar în decorul inegalabilului
tropice. După un duş cald, ne schimbăm ţinuta şi revenim în
restaurant pentru cină. Este cea de-a doua seară pe care o
petrecem aici şi ne simţim ca „acasă”. Ca să evităm orice
răceală comandăm la bar băuturi alcoolice, fiecare după
preferinţă.Unii şi-au aprins nelipsitele ţigări Kent. După ploaie,
întreaga natură primenită se pregăteşte de culcare. Noaptea este
mai răcoroasă şi luna paşte argint printre pletele romanticilor
amorezi.
După ce-mi pregătesc bagajul pentru de a doua zi, ies
pe terasă cu şalul pe umeri. Trântită în şezlong, încep o

259
conversaţie lăuntrică cu luna, cu stelele, cu pădurea, cu
ierburile, cu tot ce mişcă… Gândurile-mi sunt învolburate şi
grăuntele de pesimism îmi cuprinde întreaga făptură. A fi
sau nu, greu de răspuns. E linişte acum, în miez de noapte. Mi-
e frică de atâta nemişcare…
Luna fredona absentă, ademenind cu mreje străvezii
minţile înfierbântate ale visătorilor platonici. În jurul meu toţi
dorm. Treptat fantasma nopţii se destramă lin, ca fâlfâitul unei
aripi de cocori… Cât valu-nspumat loveşte la mal, urmat de un
alt val şi un alt val…, la fel ca şi ieri şi astăzi şi mâine, mereu,
atâta timp cât pământul dura-va, spre un nou început… Eu
sper !!! Zorii îmbujoraţi ai speranţei au învins instinctul meu
nebun, nebun ! De-a dreptu, nebun !!!

260
 TEMPLUL DE AUR
Părăsim pitorescul resort Sigiriya Village, locul
emoţiilor şi bucuriilor noastre, şi ne îndreptăm cu autocarul
spre Dambulla. Localitatea a devenit celebră prin Templul
Stâncii, edificiu cu o vechime de peste două milenii, construit
în secolul I î.Hr. de către legendarul rege Walagambahu.
De la baza complexului monastic, avem de urcat circa
400 de trepte ceea ce pentru temerarii de la Sigiriya părea un
un fleac. Scările sunt largi, săpate în piatră şi permit accesul a
trei-patru persoane. Sub un umbrar şi-au instalat coşurile cu
flori colorate şi parfumate câteva tinere femei, cu faţa arămie,
fuste înflorate şi bluze albe dantelate, părul negru împletit în
cozi grele la spate. Ne îmbie cu ochi rugători să cumpărăm
măcar câteva flori.
Puţin mai sus, un fachir bătrân, cu ten ridat, dothi alb
şi turban pe cap, cu picioarele încrucişate în poziţie de lotus,
cântă la fluier o melodie lină, în faţa unui coşuleţ din trestie. Ne
oprim instinctiv. Ochii ni se dilată de teamă, dar şi curiozitate.
Punem un dolar pe o farfurioară şi asistăm la derularea
spectacolului ad-hoc. Cobra îşi scoase capul, învârtind o
pereche de ochi sticloşi, limba ascuţită şi-şi undui trupul în
ritmul melodiei.
O fi îmblânzită sau totul nu este decât un truc
hipnotic?! Oricât de curioşi am fi, prudenţa ne îndeamnă să
păstrăm distanţa cuvenită. Şi cu toate astea, m-am apropiat
periculos de coş pentru un selfie cu mişcările frivolei cobre.
Observând pericolul, un coleg m-a tras de mână cu brutalitate.
Aceste reptile, şerpii în general şi cobra în special, sunt
mult venerate în aceste locuri, de milenii, ca simbol al

261
fecundităţii şi fertilităţii. În Rajashan (India) cobra este
sărbătorită în cadrul unui popular festival Nāga Pancami, în
lunile de vară, când femeile aduc ca jertfă castronaşe cu lapte,
pe care le pun în faţa templelor, a copacilor sfinţi, precum
smochinul. Problema fecundităţii a fost luată întotdeauna în
serios, deoarece o femeie stearpă îşi poate pierde drepturile
familiale, putând fi repudiată de soţ, chiar şi în Mileniul III !!!
Bucuroasă că nu am păţit nimic, m-am îndepărtat în
grabă de coşul „groazei”, şi am început urcuşul. Din arborii
înşiraţi de o parte şi alta a drumului, se auzeau triluri de
păsărele şi scălâmbăieli de maimuţe „nebune”. Suntem depăşiţi
de alte grupuri de turişti şi de câţiva călugări, inconfundabili cu
veşmintele lor portocalii, cu umărul desgolit şi capul ras,
picioarele goale în sandale. De pe terasele săpate în stâncă, se
poate admira măreţia peisajului. Încet, încet, am ajuns la
intrarea propiu-zisă a Templului şi desculţi am păşit în incinta
sacră.
Templul Stâncii uimeşte prin întinderea sa, un sistem
de cinci peşteri care ocupă un perimetru de circa 2000 m2,
pictaţi aproape în totalitate. Primele trei peşteri sunt mai bine
păstrate, mai vechi şi mai mari decât celelalte. Pereţii şi
tavanele peşterilor sunt acoperite cu fresce pictate în culori
vii, roşu, auriu, roz, albastru, alb, negru, cu motive budiste,
florale, geometrice şi scene din viaţa Iluminatului. Uimirea
oricărui vizitator este numărul ridicat de statui ale lui Buddha,
ale zeilor şi regilor, montate în peşteri, în total 130.
Buddha în poziţie meditativă este cel mai cunoscut din
numeroasele reproduceri. În jurul capului are un nimb,
picioarele încrucişate cu tălpile sub formă de lotus, cu palma
mâinii stângi îndoite pe genunchi, iar cu palma mâinii drepte
deschisă în poală.
Cea mai impozantă statuie a lui Buddha, culcat,
măsoară şi aici 14 metri. Deşi un indicator ne atrage atenţia că
în interiorul templului nu se folosesc mijloacele foto sau video,

262
nu am putut să rezist ispitei şi, ferindu-mă de privirile
întrebătoare ale unora, am imortalizat câteva statui şi m-am
fotografiat lângă un Buddha meditativ. Fericită de mica mea
„înşelăciune”, am grăbit pasul cu aer „nevinovat” spre o altă
încăpere. Din prag i-am făcut un semn discret de revedere !
Sper că a înţeles bucuria mea de a-l reîntâlni sub atâtea forme
în misterioasa insulă !
Figura lui Buddha cu expresia schimbătoare de surâs-
întristare-încruntare m-a urmărit mult timp. Peste chipul lui,
jocul de umbre răsărea ca un refren al pietrei. Piatra devenise
aici o carapace şi ea, dincolo de înţelegerea omenească, se
topea într-o reverie de Nirvāna. Cel Iluminat este Mântuitorul
de dincolo de fire. El încarna Absolutul, forma una cu
reflectarea sa. Devi, Zeiţa provenită din acelaşi simbol extrem
al masculinităţii linga,, ca unicitate ubievitară34.
În prima sală mai spaţioasă domneşte o atmosferă de
rafinament spiritual. Doar grupurile statuare sunt iluminate
discret, în rest domneşte semiobscuritatea. Efectul este cel
dorit. Pelerinii vin să-şi găsească liniştea şi calea de împăcare
cu tot ceea ce vieţuieşte în jur. Vizitatorii străini trebuie să se
conformeze acestor reguli nescrise. Nu eşti într-un muzeu
profan să admiri nişte statui şi stilul lor compoziţional, te afli
într-un spaţiu sacral. Te laşi treptat purtat de zâmbetul blajin şi
îngăduitor al Iluminatului, inima îţi tresaltă a bucurie şi
echilibru, indiferent de religia pe care ai îmbrăţişat-o.
Imaginea lui Buddha în sculptură şi pictură a
reprezentat una din aspiraţiile cele mai înalte ale artei şi
gândirii umane. Aşa cum am mai precizat, până în timpul
regelui kushan Kkanishka (secolul I î.Hr.), sub domnia căruia
s-au stabilit regulile budismului Mahāyāna care permitea
reprezentarea imaginilor, Buddha fusese prezentat în formă
simbolică (urma de picior, frunza de lotus, un tron gol, un cal,
o roată cu spiţe, copacul Bodhi, etc.). Picturile se remarcă prin
34
Felix Guirand, Mythologie générale. Larousse, p. 303-348.

263
simplitatea şi siguranţa liniei, prin puritatea figurilor, prin
perfecţiunea desenului mâinilor şi prin căldura coloritului, ca
în templele hipogee de la Ajanta35, Ellora, Elephanta (India)
sau Longmen Shiku (Peştera Poarta Dragonului) din apropiere
de Luoyang (China), supranumită şi Grota celor 10.000 de
Buddha 36, Grota Seokguram (Coreea de Sud)37etc.
Treptele sunt măcinate de soare, iar pe pereţii abrupţi ai
muntelui se târăsc mărăcinii şi evantaiele lor spânzură peste
chipul lui Buddha. Pelerinul stă faţă-n faţă cu Învăţătorul pe
care liniştea din stâncă îl învesteşte cu un chip aspru,cerându-i,
din întunecime, un strop de lumină.
Peste zări, vulturii planează larg, veghind pe strălucirea
înălţimilor mereu fierbinţi. Sub aripile lor, pelerinul se înfioară
de minunile pe care palmele oamenilor le-au smuls granitului
clipă de clipă…
Doctrina budistă se sprijină pe trei piloni, denumiţi
„Cele Trei Giuvaieruri”: Maestrul (Buddha), învăţătura sa
(dhamma) şi comunitatea sa (sangha) de discipoli laici şi
35
La cele 29 de temple şi mănăstiri, săpate în stâncă în perioada secolelor
II-VII ( dar cel dintâi datând chiar din secolul al III-lea î.Hr.), celebru este
templul-grotă al XIX-lea pentru armonia neîntrecută a faţadei, ornamentată
cu numeroase statui în basorelief, altorelief şi ronde-bosse. În interior,
sculpturile acoperă chiar şi suprafaţa plafoanelor. Corpurile răsar din fundal
în lumina sălii, modelul lor este dat de uşoare linii punctate sau haşuri de-a
lungul liniilor, apoi pe suprafeţe întunecate cu roşu şi negru ce înconjură
fiecare volum (Ovidiu Drimba, op. cit., vol. 2, p. 401; vezi şi D.Barret,
B.Grey, La peinture indienne, Genève, Skira, 1963).
36
Longmen Shiku are 1300 de grote, 70 de nişe ce ascund 40 de pagode,
2780 de inscripţii, 100.000 de statui şi imagini. În zona Luayang şi Xi’an se
găsesc cele mai numeroase mănăstiri, temple, pagode ( vezi Oltea Răşcanu
Gramaticu, Trezirea Dragonului, Editura PIM, Iaşi, 2007, p.100-101).
37
Grota Seokguran (din apropierea vechii capitale Gyeongju, Coreea de
Sud) este o grotă artificială din granit alb, unde se află statuia lui Buddha
Sakyamuni care priveşte spre mare, inclusă pe lista Patrimoniului Mondial
UNESCO. A fost realizată în secolul al VIII-lea de dinastia Silla, pe pantele
Muntelui Tohamsan şi a devenit un important centru de pelerinaj (ibidem, p.
568-569).

264
religioşi care au atins cele mai înalte culmi ale eliberării. Acest
budism simplu şi autentic, denumit Theravadā („tradiţia celor
bătrâni”), continuă să fie răspândit în Birmania, Cambodgia,
Sri Lanka, Laos, Thailanda, şi se bazează încă pe
interdependenţa dintre laici şi călugări, religiozitatea fiind
concentrată în jurul mănăstirilor38.
„În pofida speculaţiilor teologice şi a fabulărilor
învăţaţilor budişti, în pofida anumitor interpretări europene
care au văzut în Buddha un personaj mitic sau un simbol solar,
nu există vreun temei serios de a-i nega istoricitatea”39.
Comunitatea budistă a fost organizată după reguli
monastice, stabilite: călugării (bhikku), călugăriţele(bhikkhuni),
credincioşi laici(upāsakā) şi credincioasele laice (upāsika). Cât
priveşte doctrina, călugării împărtăşeau anumite idei
fundamentale privind transmigrarea şi retribuţia faptelor,
tehnicile de meditaţie care duc la Nirvāna şi „condiţia de
Buddha”40.

38
În religia budistă nu există o carte sfântă obligatoriu, precum Coranul
pentru musulmani sau Bhagavad-Gitā la hinduşi, şi nici o înaltă autoritate
budistă care să stabilească îndatoririle laicilor şi să-i excomunice în caz de
nesupunere (Mircea Eliade, op.cit., I, ediţia 1986, p. 457; vezi şi Ed. Conze,
Bouddhism: its essence and development, Oxford, 1951; A.Bareau, “Le
bouddhisme indien”, Cambridge, 1922, p. 40 şi urm.).
39
Fiu al unui mic rege, Suddhodana şi al primei soţii a acestuia, Māyā,,
Buddha s-a născut în 558 î.Hr. (după tradiţie în 567 î.Hr. ) la Kapilavastu.
S-a căsătorit la vârsta de 16 ani, a părăsit palatul la 29 de ani, a avut
„trezirea supremă” în 523 î.Hr. (sau 532 î.Hr,) şi după care a propăvăduit
tot restul vieţii noua concepţie. S-a stins din viaţă în noiembrie 478 î.Hr.
(sau 487 î.Hr.), la vârsta de 80 de ani (ibidem, ediţie Polirom, 2011, 2, p. 67
şi urm.)
40
Monahismul te eliberează de grijile şi responsabilităţile familiale şi-ţi
permite să duci la bun sfârşit o viaţă contemplativă, fără nici o semnificaţie
mistică, sacră sau magico-ocultă. Posibilitatea de a atinge Nibbāna sau
Nirvāna nu este o chestiune de stare monastică, ci de disponibilitate venită
din înalt – orice idee de „binecuvântare”, de „providenţă” este străină
budismului. Laicii aveau o libertate foarte mare în cadrul comunităţii
budiste, nu exista nici botezul, nici căsătoria religioasă şi nici un alt rit

265
 Budismul a stabilit doar cinci percepte pentru laici: să
te abţii să ucizi fiinţele vii, să te abţii să furi; să te abţii de la
relaţii sexuale ilicite; să te abţii să minţi; să te abţii de la
băuturi car te îmbată şi care pricinuiesc rătăcirea şi neatenţia.
Buddha afirmă că Nirvāna sau Nibbāna este „vizibilă
aici”, adică accesibilă în timpul vieţii, şi că „viziunea” (ariya
cakkhu), permite contactul cu aceasta, în timp ce parinbbāna
se realizează după moarte41.
Pentru Buddha lumea nu a fost creată de nici un zeu,
demiurg, spirit rău (cum consideră gnosticii şi maniheenii), ci
continuă să existe, „adică este creată continuu, prin actele,
bune sau rele, ale oamenilor”42. Urmând Drumul de Mijloc,
adică viaţa cumpătată, constând din comportamente, motive,
decizii, vorbire, trai, atenţie, eforturi şi meditaţii drepte, calea
înfrânării şi autoperfecţionării, poţi ajunge în faţa Nirvānei,
starea transcendentală a emancipării complete, bazată pe pace
şi linişte43.

obligatoriu pentru viaţa conjugală (ibidem, II, p. 91 şi urm.; ediţia 2011, p.

82-85).
41
Vezi Friederich Heller, Die buddhistiche Versenkung, München, 1918;
M.Eliade, La Yoga. Immortalité et liberté, p.169 şi urm.; E.Conze, Buddhist
Meditation, London, 1956; Gerhard Oberhammer, Strukturen yogischer
Meditation, Viena, 1977, p. 102 şi urm.
42
Buddha acorda o valoare egală atât ascezei –meditaţie de tip yoga, cât şi
înţelegerii doctrinei. Meditaţia budistă tip yoga presupune izolarea, o anume
poziţie nemişcată a corpului, disciplinarea în mod conştient a gândirii,
controlul atent al respiraţiei (prānāyāma) care trebuie să decurgă în mod
regulat fără a fi întreruptă de alte exerciţii yoga. Următoarea etapă a
meditaţiei o constituie dhyāna, pătrunderea în sfera contemplaţiei pure şi
finalul presupune intrarea într-un spaţiu aflat la limita dintre conştient şi
inconştient, o plutire la graniţa dintre lumea efemeră şi Nirvāna. Potrivit
unor învăţaţi budişti înţelepciunea (prajňā) este singura care poate să
realizeze desăvârşirea omului şi realizarea Nirvānei, fără tehnici yogiste (cf.
M. Eliade, op.cit., II, p. 92).
43
Cf. Guy Richard Welbon, The buddhist Nirvāna and its westwrn
interpreters, Chicago – London, 1968.

266
 Budismul combate societatea stratificată în caste,
ierarhizarea şi susţine egalitatea oamenilor din punct de vedere
moral, nefiind împotriva acumulării bogăţiilor de către oameni
obişnuiţi.
Revin din meditaţie şi privesc cu deosebită atenţie
picturile şi statuile lui Buddha din Templul Stâncii de la
Dambulla. La ieşirea din lăcaşul sacru, un călugăr budist44 mi-
a pus la mâna dreaptă un şnuruleţ alb şi a murmurat câteva
cuvinte... Am înţeles că mi-a transmis o forţă benefică. Deşi au
trecut mai multe luni de la acea întâmplare şi am revenit în
ţară, nu am avut curajul să mă despart de el. Este un mesaj de
pace şi linişte de la Buddha !!!
Parcurgând spaţiul sacral de la Dambulla, nu puteam
să nu reflectez la alte centre budiste vizitate pe parcursul anilor.
Budismul din Nara, localitate aflată la 30 km de Kyoto
(Japonia) reprezintă o formă exuberantă a doctrinei, bogată în
simboluri cosmice. Mandalele pot fi reprezentate prin statui de
lemn lăcuit pe un altar fără a fi încadrate în temple. Exemplele
cele mai tipice sunt statuile de gardieni ce păzesc porţile
templelor mari, unul cu gura deschisă, celălalt cu ea închisă,
simbolizând sunetele a şi om, prima şi ultima literă din
alfabetul sanscrit şi deţin forţe magice pentru a proteja spaţiul
de forţele malefice. Se întâlnesc cazuri când unele statui cu
puteri miraculoase au fost asunse publicului şi expuse după

44
Asceza externă se referă la posturi cu o durată şi o intensitate diferită,
culminând cu sinuciderea prin înfometare (samlekhanā), la care acced unii
călugări deosebit de spiritualizaţi. Ea include şi unele poziţii obositoare ale
corpului menţinute de bunăvoie.Asceza internă conţine mărturisirea
voluntară a greşelilor în faţa superiorului comunităţii şi executarea pedepsei
aplicate, îndeplinirea serviciului divin pentru întreaga comunitate, studierea
legii jaina, antrenament în concentrarea mentală. Puritatea sufletului poate fi
câştigată prin ducerea unei vieţi echilibrate în conformitate cu dogmele (M.
Eliade, op.cit., p. 89).

267
sute de ani sau în cel mai bun caz primăvara şi toamna în
timpul festivalurilor religioase45.
O marea surpriză ne aştepta, la poalele colinei,
Templul de Aur (Golden Temple), una dintre cele mai
sofisticate şi opulente construcţii care venerează personalitatea
lui Buddha. Primul contact este Stupa Aurită, unde pelerinii
depun ofrande, mai ales florale, la statuia lui Buddha, în timp
ce călugării rostesc rugăciuni şi purifică spaţiul sacru.
Templul, propriu-zis, de mari dimensiuni, este situat pe
o platformă de piatră de câţiva metri. Cele trei nivele ale
edificiului sunt marcate prin ancadramente de flori de lotus, în
culorile budismului: albastru, alb, roz. O scară monumentală
din cărămidă arsă, cu balustrade treminate cu gheare de lei,
duce până la primul nivel, unde se află şi intrarea. De la
frontispiciu până la acoperiş este montat un basorelief, colorat
care reprezintă o figură fantastică a spiritul protector. Partea
superioară a acoperişului este dominat de o uriaşă statuie aurită
a lui Buddha, înaltă de 14 metri, în poziţie şezând, cu mantie
drapată şi cu umărul drept desgolit, picioarele încrucişate cu
tălpile lipite în formă de lotus, mâna stângă, cu degetele palmei
lipite ating două degete ale mâinii drepte ridicate, în semn de
toleranţă, pace, înţelegere. Ochii semideschişi, în meditaţie,
inspiră, încă o dată principale sentimente umane: speranţa,
compasiunea, echilibru, liniştea, iertarea. Două turnuleţe albe
sub formă de stupe, de o parte şi alta a statuii, întregesc
ansamblul de excepţie.
Interiorul Templului de Aur este străpuns de galerii
etajate, scări monumentale, coloane suple şi altare închinate lui
Buddha cu ingenioase ancadramente din lemn aurit, fresce viu
colorate în motive tradiţionale, camere pentru meditaţie, studiu,
bibliotecă etc. În perimetrul curţii se află chiliile călugărilor
care asigură desfăşurarea zilnică a ritualului, contactul cu miile
de pelerini, întreţinerea spaţiilor. În apropierea Templului de
45
Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea Dragonului, p. 395-396

268
Aur sunt amplasate clădirile Departamentului pentru Cultură şi
Protecţia Siturilor Arheologice din Sri Lanka.
Şi la acest obiectiv, alături de pelerini şi turişti, am
întâlnit zeci de copii de gimnaziu şi liceu, în uniforme, însoţiţi
de profesori. Vizite şi lecţii interactive despre cultura şi
civilizaţia străveche din Sri Lanka. O femeie tânără, cu forme
pline, fustă trandafirie ca la ţigăncile noastre, stătea pe
marginea bordurii şi dezinvoltă îşi alapta pruncul la sân.
Omuleţul dolofan trăgea cu putere din gurguiul sânului mamei,
laptele binefăcător. Scena, din apropierea Templului de Aur,
era de o naturaleţe copleşitoare, şi constituia cheia vieţii,
perpetuarea prin iubire.Maternitatea, oriunde şi oricum a
fiinţelor vii !!!
Două femei, în sariuri îngrijite din mătase, una în roşu,
alta în albastru, înaintau agale, ferindu-se de arşiţa amezii sub o
umbrelă portocalie Ne-am salutat zâmbind, ca între vechi
cunoştinţe. Eram, încă, sub influenţa binefăcătoare a clemenţei
şi toleranţei budiste.
Ne suim în autocar şi continuăm drumul pe autostradă
prin Matale spre Kandy (82 de km). Ca şi în India, reţeaua de
drumuri datează din perioada colonială. În prezent, drumurile
sunt bune în mare parte asfaltate.Legătura dintre marile oraşe
se face cu autobuzul, a cărei viteză este limitată în localităţi la
55 km/h şi de 75 km/h în afara localităţii.
După grandoare Templelor de la Dambulla, templele de
la Aluvihara ni se par cunoscute ca structura arhitectonică şi
ritualul budist. Plăcerea pe care ne-a asigurat-o traseul a fost
popasul în localitatea Matale la o Grădina de mirodenii şi
condimente. Ghidul ne oprea, aproape la orice arbore şi ne
indica denumirea şi mai ales fructul. Categoric de unele
auzisem, le văzusem în filme şi documentare, dar în realitate,
toate într-un loc, nu. Un arbust de scorţişoară şi unul de piper,
puţin mai încolo altul de vanilie, urmat de un ghimbir şi un
cardamom.

269
 Amabil, ghidul ne-a oferit câte un fruct verde, o
sămânţă, o păstaie din fiecare. Nu am îndrăznit să bag în gură
şi să mestec decât căteva boabe de piper verde. Cum limba mi
s-a iuţit teribil, fără nicio jenă le-am scuipat afară după o tufă.
Într-un chioşc, acoperit cu frunze de palmier, pe bănci
de lemn am ascultat relatările ghidului despre misterioasele
mirodenii şi condimente, rolul lor în gastronomie pentru
accelerarea unor funcţii vitale ale corpului. Grădina avea şi
arbori cu funcţii medicinale precum camforul sau rituale
precum santalul.
Ca din senin a apărut o femeie şi doi bărbaţi care ne
oferi la cerere masaje faciale, spate, mâini sau picioare.
Pentru început am rămas în expectativă, dar văzând abilitatea
cu care degetele lor întindeau crema şi efectuau cu fineţe
masajul, mi-am arătat disponibilitatea pentru un masaj la
umeri. Revigoraţi şi binedispuşi am părăsit cabinetul
improvizat, nu înainte de a strecura discret în palma lor câţiva
dolari, gest pentru care ne-au mulţumit aplecând capul şi
mâinile lipite de corp.
Pe parcursul vizitei, am descoperit câte ceva dintre
secretele cultivării şi prelucrării condimentelor şi mirodeniilor,
folosite în rafinata bucătărie indiană şi nu numai. Grădina din
Matale este cotată ca una dintre cele mai mari şi vestite din Sri
Lank. La final, gazdele noastre ne-au oferit un pahar cu suc
natural din fructe exotice cu arome de chimbir, vanilie şi
scorţişoară. A fost un deliciu răcoritor, după cele două ore de
peripeţii în lumea miraculoaselor mirodenii şi condimente... De
la magazinul expoziţional al grădinii, am achiziţionat câteva
pliculeţe cu piper, cuişoare, ghimbir, vanilie şi o cremă pe bază
de camfor pentru masaje.
Părăsim Grădina fermecată a mirodeniilor şi
condimentelor şi, în scurt timp, poposim la o manufactură de
batik, o specialitate a indienilor şi zonelor adiacente. În ateliere
mici înghesuite, lucrătorii execută cu pricepere şi migală

270
diferite operaţiuni ce ţin de procesul tehnologic al obţinerii
acestor pânzeturi rafinate. Se utilizează ştampilarea mecanică a
modelului, executarea manuală sau mixtă. Modelul se aplică
prin procedeele amintite pe o bucată de carton sau mătase, se
ceruieşte, se întroduce într-o baie cu coloranţi, spre exemplu
bleu, apoi urmează ceruirea spaţiilor rămase libere, o nouă
introducere în baia de coloranţi brun, clătirea cu un jet de apă
clocotită pentru îndepărtarea ceruirii, şi în final spălarea cu apă
rece şi uscarea pe suporţi.
Impresionează gama largă de ţesături din fir de bumbac
sau mătase, de diferite dimensiuni şi grosimi, culori şi modele
de o mare calitate şi fineţe. Din expoziţia cu vânzare, se pot
achiziţiona produse finite, metraj sau confecţii ( bluze, fuste,
baticuri, eşarfe, rochii, şaluri, sariuri etc.), cu preţuri, categoric
mai scăzute decât din magazinele marelor oraşe. O eşarfă
râmâne amintirea acestui popas.

271
 CITADELA DE PE DEAL

În timp ce mărşăluiam spre Kandy, astrul solar îşi

scutură plictisit straiele poleite în vatra de jăratic a culcuşului
său ancestral, înainte de odihna binemeritată după o zi de
strălucire, asupra unei lumi banale şi trecătoare. Ultimele raze
mai cochetează pe bolta azurie după care dispar, lăsând locul
amurgului. Noaptea intră în atributele ei. La ridicarea baghetei
magice, apărură, mai întâi drăgălaşele steluţe apoi mândra
lună. Ajungem în Kandy unde ne cazăm. Deşi obosită nu pot să
dorm, gândurile se învălmăşesc anapoda, ca boabele de grâu
într-un căuş de lemn şi bucuria-mi dispare din priviri, cu
tânguiri de buhă. Mă trezesc privind insistent bolta cerească.
Îmi aleg o steluţă din depărtările hăului ceresc ce abia sclipeşte
candid. Adorm într-un târziu cu gândul la cei de acasă. Ce-o fi
făcând ei ? Suntem la o diferenţă de cinci ore, după fusul orar.
Of ! Ce dulce este cuvântul ACASĂ!
Mai apoi, lumina stelelor a prins să moară, cerul s-a
înroşit puţin la orizont, încet s-a ridicat mantia străvezie a
nopţii. Zori de ziuă încep timid să mijească îndepărtând
negreaţa damnatică. Hyperion, scuturându-şi aşternuturile
şifonate şi pleoapele amorţite de răceala nopţii, zâmbind
şăgalnic, după gimnastica de înviorare, îşi pregăteşte în grabă
carul de foc pentru a porni în noua sa călătorie pe bolta
cerească. Mă las mângâiată de o rază zglobie care-mi gâdilă
obrajii şi-i spun:„Bună Dimineaţa !”, „Ce bine că exişti!” Nu
am timp să mă bucur suficient de acest splendid spectacol
celest, că ceasul sună în disperare scularea. În câteva minute

272
cobor la micul dejun. Autocarul ne aşteaptă să pornim pentru
un nou traseu.
Popasul într-o manufactură de prelucrare a pietrelor
preţioase şi semipreţioase (diamante, rubine, safire, topaze,
smaralde, chihlimbar, ametist etc.), a metalelor scumpe (aur,
argint, platină) te duce cu gândul în Peştera lui Ali Baba.
Diademe, coliere, cercei, brăţări, inele, agrafe,
pandantive de aur, argint, platină, încrustate cu rubine, safire,
diamante, topaze, ametiste, perle, staţionează în vitrine, difuz
luminate pentru a crea o atmosferă romantică etc. Pe rafturi
tronează vase de diferite forme şi mărimi pentru ritualuri,
decoraţiuni interioare, sfeşnice, cupe, talgere, candelabre,
cutiuţe de bijuterii, măşti din lemn de teck sau metal, figurine
animaliere (elefanţi, tigri, urşi), brelocuri, statuete din lemn,
metal, teracotă., rame, cutii cu piese de şah etc. Pe postamente
înalte pot fi admirate statui din aur, argint, lemn reprezentând
diferite zeităţi.
Efectiv nu ştii spre ce să-ţi îndrepţi privirile şi la ce
vitrină să poposeşti. Totul revarsă bogăţie, fineţe, rafinament,
măiestrie artistică. O clipă privindu-te în oglindă, în sclipirea
satanicilor podoabe, te poţi crede frumoasa şi seducătoarea
Cleopatra a Egiptului sau enigmatica regină din Saaba !!! Nu
poţi să nu te gândeşti cu admiraţie la mintea ingenioasă a
celor care au conceput şi mâinile dibace a celor care au
executat montura. Este o activitate migăloasă, colectivă, care
presupune un mare efort şi o puternică răbdare. Produsul finit
pare de domeniul basmelor orientale cu maharajahi, sultani şi
prinţese. Vânzătorii sunt foarte amabili, răbdători, abili cu
vizitatorii.Cel mai dificil rămâne să satisfaci plăcerile femeilor
care după ce vrăvuiesc tot magazinul cumpără un flecuşteţ de,
cel mult, 20 de dolari.
Ca să-ţi îndeplinească dorinţa, însoţitorul care te-a
preluat de la intrare aşteaptă respectos în spatele fiecărei

273
vitrine, te lasă să probezi bijuteria, îţi recomandă ceva care să
ţi se potrivească.
Ameţită de atâtea seducţii demenţiale, recurg la un
respiro cu o ceaşcă de ceai sau cafea, bonus din partea firmei.
Reiau periplu prin alte încăperi cu lucruri şi mai extravagande,
dar la preţuri foarte ridicate. Dacă ţi se citeşte pe obraz o
neclaritate privind achiziţionarea, însoţitorul îţi recomandă să
foloseşti nu numai bani cash, ci şi cardul VISSA. Totul este
legal, fără nici o temere, certificatul de garanţie se acordă
automat. Cum banii noştri erau puţini, ne-am făcut damblaua,
fiecare probând un colier, o brăţară sau un inel. Numeroasele
fotografii a acestor fascinante bijuterii, sunt martore ale vizitei.
Şi pentru că nu putem pleca, chiar cu mâna goală, mi-am luat
un pandantiv din argint cu motive orientale.
În marele Bazar, altă viaţă, puteam negocia. Pe tarabe
sau în dughene, puzderie de produse, din gama cunoscută, pe
care nu merită să o mai înşirui.
Spre amiază poposim în vestita Grădină Botanică
(Royal Botanic Gardens) din Peradeniya, înfiinţată în a doua
jumătate a secolul al XIV-lea, de regele Wickramabahu III şi
extinsă şi reorganizată în timpul dominaţiei britanice, sub regii
Kirti Sri Rajasinghe (1747-1780) şi Rajadhi Rajasinghe (1780 -
.1798). Planul de modernizare al grădinii a fost conceput de
Alexandar Moon în 1821 şi finalizat şase ani mai târziu de
Kandyan Kingdom.
Suprafaţa Grădinii a crescut de la 40 acri la 147 de acri
(60 ha) şi prezintă o diversitate impresionantă de copaci,
plante şi flori exotice, peste 4000 de specii cultivate. Obiectiv
turistic, cu puternice valenţe educative şi informaţionale, Royal
Botanic Gardens este vizitată anual de circa 1,2 milioane de
adulţi şi copii.
Pădurea tropicală este impresionantă prin fantezia vieţii
vegetale şi animaliere Lianele ţes o pânză deasă, legând copacii
între ei şi făcând înaintarea omului dificilă. Nu ştii ce să admiri

274
mai întâi, bambuşii subţiri şi înalţi, ce se mlădie cu eleganţă
sub adierea vântului, fără a se lăsa doborâţi, lianele ce-şi trimit
rădăcinile aeriene pe arborii din jur de care se încolăcesc şi
trăiesc parazitar până ce gazda se usucă, ferigele uriaşe,
numeroasele specii de arbori (teck, mahon, abanos, cocotieri,
bambuşi, cedri, arborii de cârnaţi, arbori de fier, santal) şi
arbuşti (cafea, cacao, vanilie, cuişoare, ananas, ghimbir),
diferite plante ce dau o notă plăcută, aleile umbroase şi
rondurile de flori exotice cu parfum suav şi policromie
incitantă, pârâiaşele ce-şi susură molcom undele ca într-o
poveste orientală, cascade frumos amenajate, lacuri pe care
plutesc diafane lebede albe printre nuferi cu corole violacee,
albe sau gălbui, paviloane pentru odihnă şi relaxare. Unii
arbori planturoşi, cu coroane gigantice, au o vechime între 130-
180 de ani. Numeroasele specii de palmieri (peste 250) îşi
clatină graţios frunzele, dar cel mai elegant rămâne, desigur,
palmierul evantai din Madagascar. Din cele 80 de specii de
ghimbir roşu doar 20 sunt folosite ca mirodenii.
Grădina de orhidee, Orchidarium, încântă privirile prin
diversitatea şi frumuseţea speciilor. Glastre şi ghivece, prinse
în tavan de unde se revarsă şerpuitoare orhidee, de toate
nuanţele (alb, roz, siclam, violet, galbene cu dungi maronii,
etc.), cu parfum rafinat, ca într-o simfonie de culori, mai, mai
să crezi că eşti în lumea poveştilor cu zâne şi grădini fermecate.
Orhideele sunt flori selecte care cer îngrijire deosebită şi multă
pasiune din partea cultivatorilor, fiind un important produs la
export46. Mi-am amintit de celebrele Grădini Botanice pe care
le-am vizitat în Malaysia, Thailanda, Indonezia, Singapore,
Coreea de Sud, Africa etc.
Privirea se odihneşte scăldată de feeria înverzită şi
trupul se simte înviorat de umbra dulce a copacilor de aici.
Câtă deosebire între umbra aceasta dătătoare de viaţă şi umbra

46
Există peste 2000 de specii de orhidee în lume ( Larousse. Plante şi
animale, p. 23).

275
deasă, îmbibată de umezeala pădurii tropicale, care-i adevărată
tortură ! Ce-i drept, razele soarelui nu pot pătrunde uşor în
desişul acestor păduri, dar temperatura, din pricina lipsei de
ventilaţie, este nu numai înăbuşitoare, ci mai ales extrem de
umedă. Te-ai crede într-o baie de aburi turcească, ceea ce nu
se compară cu umbra uşoară şi plăcută a arborilor din
Peradeniya.
La ieşirea din Grădina Botanică ne întâmpină negustorii
de fructe proaspete, băuturi răcoritoare şi îngheţată. Ne ispitesc
şi tarabele din jur încărcate cu artizanat autentic.
Kandy sau „Citadela de pe deal”, ultima capitală a
regilor singhalezi, este un exemplu fidel a influenţei. indiene.
Pentru vestigiile pe care le deţine, localitatea Kandy este
înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Dalada Maligawa (Templul Dintelui) este cel mai
reprezentativ obiectiv religios şi turistic din zonă. Tradiţia
spune că în secolul al IV-lea, dintele lui Buddha a fost adus în
Sri Lanka, ascuns în părul prinţesei Orissan (pentru a nu fi atins
de mâinile profanilor) şi aşezat în acest templu. Relicva a
devenit în timp foarte preţuită în Sri Lanka şi în lumea budistă.
Templul, construit la începutul secolului al XVII-lea, a
fost refăcut un secol mai târziu. Discuţii furtunoase se poartă
în legătură cu verdicitatea artefactului.Unii susţin că adevăratul
dinte ar fi fost adus în Gōa în 1650, cel din Kandy se consideră
a fi fals.
Dalada Maligawa poate fi vizitat după un orar fix de trei
ori pe zi: între orele 7.00-8.00 dimineaţa, 12.00-13.00 la prânz
şi 19.00-21.00 seara, când se oficiază pūjā47. Ne-am rezervat
pentru vizita de seară. În faţa porţii principale se îngrămădesc
sute de pelerini şi turişti. Păşim emoţionaţi în grădina
templului, cu alei, ronduri de flori, copaci masivi, statui, până

47
Există, în situaţii deosebite, şi pūjā săvârşite în templu (mandira). Înainte
de a trece pragul templului sau la ieşire, credincioşii înconjură templul,
avându-l tot timpul în dreapta, în sensul acelor de ceasornic.

276
la somptuosul edificiu. Aici agitaţia este mai mare, unii intră,
alţii, deja, ies din templu.
După purificarea cu apă din bazin, pelerinii cu
picioarele goale, ghirlande sau buchete de flori în mâini, urcă
scările de marmură ce asced la o esplanadă cu balustrade
frumos sculptate cu figuri animaliere şi florale. Impunătoarea
construcţie din marmură albă este înconjurată de un canal de
cinci metri lăţime plin cu apă ca la castelele medievale.
Dincolo de prag, o galerie lungă cu fresce armonios colorate,
pe pereţi şi tavan, cu elemente picturale specifice acestei religii
(arborele sacru, roata, rozeta, motive geometrice, spirite
protectoare), te introduc în atmosfera sacrală a evenimentului.
Din sala principală cu coloane masive din piatră a marelui
sanctuar, pe scări, la etaj, se găsesc alte altare, capele, spaţii
pentru ofrande, depozite, bibliotecă, muzeu etc. Dar cel mai
important şi sacru loc este Capela cu Dintele lui Buddha.
Nimic din planul structural al acestui complex nu este
realizat la întâmplare. Dincolo de elementele tradiţionale
arhitecturale, se are în vedere crearea gradată a unei atmosfere
emoţionante care să-l scoată pe individ din starea profană spre
cea sacră, transcedentală. Călugării, cu robele lor portocalii, cu
capul ras şi picioarele desculţe în sandale, şedeau cu picioarele
încrucişate pe un postament, de circa jumătate de metru
înălţime, cu palmele lipite şi privirea plecată, rostind rugăciuni
pentru cei care adusese ofrande. Nu se auzea decât murmurul
lor continuu, sacadat, în atmosfera îmbibată de mirosuri de
flori parfumate şi lemn de santal. Cei care intrau se închinau în
faţa altarului, după care îngenunchiau câteva minute,
continuând incantaţiile în faţa divinităţii budiste.
Nenumărate şiruri de pelerini, bărbaţi, femei, copii,
aşteaptă în ordine să depună ofrandele florale şi să aprindă
beţişoare de santal, să se roage pentru cei morţi şi, mai ales,
pentru iertarea păcatelor celor vii.

277
 La parter, marele sanctuar este delimitat prin coloane
frumos cizelate, colţi de elefanţi montaţi în stative, de o parte şi
alta a treptelor de marmură, ancadramente sculpturale la cele
două uşi argintate, draperii de mătase, ornamente aurite pe
pereţi şi tavan. Doi bărbaţi vânjoşi, cu faţa măslinie, bustul
descoperit şi picioarele goale, bat ritmic la tobe. Procesiunea cu
torţe de la ora 20.00, începe în prezenţa a sute de pelerini.
Poalele draperiei sunt ridicate şi statuia aurită a lui Buddha
este adulată cu zeci de petale de lotus şi iasomie, în mirosul
puternic de tămâie şi santal. Timp de câteva minute atmosfera
devine incendiară. Călugării murmură mecanic rugăciuni, parcă
fără să obosescă. Ochii strălucesc, mâinile sunt împreunate şi
ridicate spre cer, îngenunchiaţi şi încovoiaţi de povara
păcatelor cer îndurare. Pentru o clipă simt că marea zeitate a
coborât printre ei şi-l binecuvântează.
Colind alte încăperi, deschise vizitatorilor, ba chiar şi
în capele destinate doar pelerinilor. Curiozitatea mă îndeamnă
să nu pierd nimic din vedere. Punctul culminant al vizitei îl
reprezintă Capela unde se află depozitată preţioasa relicvă,
Dintele lui Buddha. Am încercat de câteva ori să intru, dar
îmbulzeala era prea mare. Oricum, nu puteam să renunţ !
Pentru că se apropie sfârşitul duratei accesului în
templu, cea mai mare parte a pelerinilor se retrag. Acum este
momentul favorabil şi pentru mine. Privesc îndeaproape cele
două basoreliefuri, amplasate de o parte şi alta a intrării în
capelă, reprezentând „paznicii” meniţi să îndepărteze spiritele
rele din spaţiu sacru. Urc încet treptele şi intru în preţiosul
sanctuar. Doi călugări urmăresc orice mişcare a vizitatorilor şi
indică circuitul. Nu am apucat decât să văd altarul, în formă
de lotus pe care, într-o casetă din aur masiv, împodobită cu
pietre preţioase, se afla Dintele lui Buddha. Am vrut să
fotografiez scena, deşi ştiam că este strict interzis. Ochii de
cerberi ai supraveghetorilor mă priviră miraţi de îndrăzneală,
apoi luându-mă de umăr m-au împins uşor în afara capelei.

278
Ruşinată de faptă, am făcut un scurt viraj recapitulativ prin
templu şi am grăbit pasul spre ieşire.
Frământată de gânduri revin la veşnica întrebare:
SACRU sau PROFAN. Faptul că sacrul se manifestă prin
anumite obiecte şi fiinţe tabu este astăzi incontestabil. Unii
autori, precum Laura Lévi- Makarius, au văzut în încălcarea
tabu-ului sursa însuşi a sacrului:„Orice perspectivă sociologică,
psihologică, lingvistică, istorică etc. care ar încerca să confişte
misterul «fabricării» sacrului în lume nu ar face decât să
mutileze şi să simplifice o realitate transumană şi, în bună
parte, inaccesibilă omului, cum este ce a sacrului”48.
Roger Caillois aprecia că: „Sacrul şi profanul sunt două
feţe indisolubil legate una de alta. Un Ianus cu două feţe...
Profanul nu trebuie demonizat şi văzut ca un chip întunecat al
acestei lumi. Are şi el demnitatea şi măreţia lui pe care le
putem surprinde doar dacă renunţăm a mai aplica acestor forţe
stihiate, acestor primordii, canoanele raţiunii suficiente şi ale
logicei binare”49.
În lumea postmodernă, occidentală se vorbeşte tot mai
mult de desacralizarea sacrului şi sacralizarea profanului:
„absenţa lui Dumnezeu”, de „vide sacré”, cum amintea Paul
Tillich50. Dialogul Religie şi Ştiinţă este esenţial pentru că este
orientat tocmai spre experienţa integratoare, care nu lasă în
afară nici omul, nici lumea, nici dimensiunea spirituală a vieţii.
„Ştiinţa poate să purifice religia de eroare şi superstiţie,
iar religia poate să purifice ştiinţa de idolatrie şi falsul absolut...
Astăzi, datorită globalizării şi altor fenomene care au dus la
accelerarea istoriei, Biserica a intrat aproape fără voie în
contact cu lumea oamenilor de ştiinţă, de aceea tipologia

48
Lévi - Makarius, La sacré et la violation des interdits, Paris, Payot, 1974,
în Nicu Gavriliţă, Mişcări religioase orientale, Editura Fundaţiei AXIS,
Iaşi, 2006, p. 23.
49
Roger Caillois, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.150.
50
Paul Tillich, Honnétete et sens du sacré, Paris, 1996.

279
relaţiei dintre cele două comunităţi înregistrază mai multe
modele, de la conflict, independenţă şi integrism până la
dialog”51. Gânduri, gânduri... În afara incintei sacre, sub o
copertină, special amenajată, ard lumânări, căndeluţe sau
beţişoare de santal. În noaptea liniştită printre fumul gros de
tămâie şi santal, pluteau spiritele acestor meleaguri.
În Complexul Dalada Maligawa se află şi Muzeul Sri
Dalada ce adăposteşte documente şi fotografii legate de istoria
Dintelui lui Buddha. Turnul octogonal a fost folosit, în timp,
ca bibliotecă. Adulaţia faţă de Buddha şi preţioasa relicvă se
manifestă plenar în timpul procesiunii anuale Esala Perahera,
cu 10 zile înainte de luna plină până în iulie sau în august
Dintele lui Buddha este purtat prin oraş pe un elefant, frumos
împodobit52.
Complexul Dalada Maligawa mi-a amintit de Jokhang
(Dzhao Li) din Lhasa „Casa Zeilor” din Tibet, ridicat în secolul
al VII-lea pentru a adăposti statuia lui Buddha (Jōbo), adusă în
dar de prinţesa chineză Wen Cheng. Patru acoperişuri aurite
marchează capelele lui Buddha Jobo, Avalokiteshvara,
Maitreya şi Songtsen Gampo. Statuia din aur a lui Buddha este
împodobită cu bijuterii şi acoperită cu brocaturi şi fâşii de
mătase. La picioarele statuii, lămpi de argint umplute cu ulei de
yak ard continuu. Pe aleea rituală Bakuo (800 de metri),
pelerinii se prosternează în praf şi înconjură complexul, alţii îşi
scot pălăriile, călugări meditează şi se roagă pe marginea
drumului în schimbul unor donaţii. Odinioară exista o alee,
lungă de şapte kilometri care înconjura oraşul pe care se
rânduiau pelerinii în drum spre templu. Tibetanii nu rostesc
doar rugăciuni, ci rotesc cilindri mici sau mari, agită steaguri
colorate, se prosternează cu întreg corpul la pâmânt. Acest
obicei tibetan se numeşte ciak, fiecare credincios fiind nevoit

51
Wilhelm Dancă, Omul are puterea de a cunoaşte adevărul, în N.
Gavriliţă, op.cit., p.107 şi urm.
52
Ibidem, p. 89.

280
să execute 108 prosternări şi să parcurgă zeci de kilometri pe
jos53.
Impresionează prin frumuseţe arhitecturală, rafinament
şi spiritualitate budistă câteva temple din apropierea fostei
capitale, Gyeongju (Coreea de Sud): Bulguk-sa, situat pe
ţărmul mării la 750 metri altitudine (secolul al VI-lea), cel mai
renumit din ţară; Krimsa (secolul al VII-lea), Seokguran
(secolul al VIII-lea), templu rupestru, important centru de
pelerinaj, ca şi Templul Beomcosa, Templul Tongdosa şi
Altarul Chungnyeolsa ( cel mai mare templu din Coreea şi cel
mai sacru, fondat în 646 de un călugăr ce a studiat în China,
adăpostind în cele 50 de clădiri, 200 de călugări) 54.
Ies din interiorul templului Dalada Maligawa printre
ultimii pelerini şi călugări. Afară s-a mai răcorit şi noaptea este
plăcută. O ultimă privire spre graţioasa construcţie, mângâiată
de primele raze ale frigidei Selene. Caut cu privirea grupul.
Nicio grijă, îmi spun în gând ! Trebuie să fie pe aici ! Dar spre
surprinderea mea, nu văd pe nimeni cunoscut. Paşii mă poartă
spre poarta cea mare a Complexului. Stupoare, poarta era
închisă şi luminile stinse ! Caut o altă ieşire, dar nu întrezăresc
nimic. Temerea că pot să-mi petrec noaptea în această grădină,
mi se părea halucinantă. Mă rog la toţi Dumnezeii, inclusiv lui
Buddha, să-mi ofere o soluţie salvatoare. Ca din senin, apăru,
de după arbori, pe o alee laterală, un grup de femei care trăgând
după ele câţiva puradei miorlăiţi. se îndreptau spre zidul din
dreapta mea. Evrika ! Luându-mă după ele, târâş-grăbiş, am
ajuns la o poartă pe care paznicii au încuiat-o în urma mea.
Oh! Oh! Explicaţia: Buddha trebuia să se odihnească până la
ritualul de a doua zi. Nu credeţi ?!
Ajunsă în stradă mă uit îngrijorată în dreapta, în stânga,
dar nici urmă de grup. Iuţesc pasul spre parcarea din faţa porţii
centrale, locul pentru autocare. Colegii se suise de mult în

53
Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., p.230-232.
54
Ibidem, p. 568-569.

281
maşină. La ultima numărătoare a ghidului o persoană lipsea.
Vă daţi seama, imediat, despre cine era vorba ?! Persoana cu
probleme, eram tot eu ! Când timpul propus aşteptării se
terminase şi şoferul se pregătea de ultimele manevre pentru
ieşirea din parcare am apărut şi eu. Sub privirile revoltate ale
colegilor, urc calmă în maşină, având chiar puterea să zâmbesc.
Întrebările veneau în cascade. Unde ai fost? De ce ai întârziat ?
Binedispusă acum, după trecerea pericolului, le răspund
misterios: „La o conversaţie cu sacrul Iluminat !!!”
Templul Dintelui din Kandy mi-a amintit de complexul
de la Angkor (Cambodgia), înghiţit de junglă aproape patru
secole şi redescoperit întâmplător de o misiune franceză în
secolul al XIX-lea. Al doilea mare templu după Anghor Wat,
Angkor Thom a fost construit de regele Jayavarman al VII-lea,
în capitala Imperiului Khmer, în urma răsunătoarei victorii
asupra Regatului Cham. Monumentala Poartă a Victoriei, din
partea de sud, de o sută de metri înălţime, are încastrate în
turnul de piatră cele patru capete ale lui Buddha
Avalokileshvara (3 m), simbolizând compasiunea, echitatea,
milostenia şi umilinţa.
Autocarul frânează brusc în faţa teatrului unde suntem
invitaţi la un spectacol cu dansuri tradiţionale specifice
diverselor ritualuri şi ceremonii tradiţionale. A fost un final
plăcut al unei zile plină de peripeţii !!!
Umbra nopţii se întinde, cuprinzând întreaga zare. Şi-
apoi, noaptea înstelată, densă, precum neagra smoală, ne
cuprinde ca o apă, şi în unda ei, ne spală. Şi, deodată, ca o
minune, a nopţii crăiasă apare mândră, cu faţa ei luminoasă,
alungând misterele şi descântând spaimele mute... Orologiul
bate miezul nopţii.
Natura doarme somn dulce şi molcom. Păsărelele dorm
cu căpşorul sub o aripă. Şi fiecare pom visează la fructe dulci
în somn. E linişte adâncă de nimeni deranjată. De sus, luna cea
înaltă ne învăluie cu raze argintii şi ne îndeamnă să admirăm

282
tăcerea dulce a nopţii! Aerul răcoros îmi mângâie cu un sărut
fugar faţa. Gânduri, gânduri vin în stoluri nebune !
N-ai cerut să te naşti şi te-ai născut. Nu vrei să mori şi
ai murit. Nu ştim să fim mai fericiţi, mai optimişti sub razele de
soare! Suntem zgârciţi în sentimente, alergăm mereu să
rezolvăm măruntele probleme şi ce-i mai important în viaţă,
rămâne fructul necules !
Întotdeauna suntem nostalgici după timpul care s-a
scurs, oricât de greu ne-ar fi fost. Ni se pare că a fost mai bine
atunci, şi, întorcându-ne am sta mereu acolo. Acesta este un
paradox, pur omenesc, care ţine de natura noastră veşnic
schimbătoare. Căci trecutul înseamnă tinereţe şi sănătate, iar
prezentul, de multe ori, cam doare!!

"O, bătrâneţe, cât de superbă răsari !

O bun venit, inefabilă graţie a zilelor ce apun!"55

55
Walt Whitman, Song of myself, Editura Univers, Bucureşri, 1976, p.70.

283
 PERIPEŢII AMUZANTE
NUWARA ELIYA

Noua dimineaţă ne-a bătut la uşă şoptind: Scularea !

Nuwara Eliya ! Ce surprize ne va aduce această zi ?! În scurt
timp, după plecarea din Kandy, autocarul se opreşte pe şosea şi
coborâm fără să ştim unde şi, mai ales, de ce? Ghidul ne invită
să vizităm o mică plantaţie cu arbuşti de cafea, cacao, vanilie,
cuişoare, piper. La început, nu ne-am exprimat curiozitatea,
mai ales că abia se derulase vizita într-o cunoscută Grădină de
mirodenii din apropiere de Kandy. Ghidul insistă şi ne face
cunoştinţă cu expermentatul fermier. Vedeta era, de astă dată,
un mic animal, din familia dihorilor, luac, care mănâncă,
printre altele şi tecile cu boabe de cafea, dar pe care nu le poate
digera. În scurta perioadă în care acestea se află în stomacul
luacului, în contact cu unele enzime, conţinutul lor devine
performant. După eliminare, tecile sunt strânse, spălate, uscate,
iar cafea rezultată, în mod paradoxal, este cu mult mai tare şi
mai aromată. Un kilogram de cafea se vinde cu 300 de dolari
pe piaţa locală, în occident fiind de câteva zeci de ori mai
scumpă.
Acum, aveam posibilitatea să comparăm o ceaşcă de
cafea obişnuită, arabică, cu cealaltă trecută prin tubul digestiv
al dihorului ceylinez. Sinceră să fiu, am refuzat oferta, apoi, în
urma insistenţelor celor din jur, am luat o gură de cafea dar fără
să-i depistez miraculoasele calităţi. Colegii mă consolează că
cei trei dolari pentru înghiţitura de lichid maroniu a fost, cu

284
adevărat, un chilipir exotic, şi că într-un bar nu scăpam fără 25
de dolari. Aşa o fi ?!! Ridic din umeri a pagubă !
Soarele, ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea,
parcă, neclintit, pe albastrul şters al adâncurilor, discul său alb
de lumină topită; iar din ceruri peste pământ, ca dintr-o imensă
sită, mâini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc
mistuitor şi pământul părea cufundat într-o genune de flăcări...
În acest infern arzător, reluăm drumul spre Nuwara
Eliya, localitate cunoscută pentru două atuuri: prelucrarea
ceaiului şi păstrarea arhitecturii coloniale britanice.
Nuwara Eliya a fost supranumită „Mica Anglie”, casele
semănând cu celebrele cottage englezeşti. Este o reală plăcere
să hoinăreşti pe străduţe înguste, printre case aproape identice
cu cele din zona rurală englezească. Puternica influenţă
colonială se resimte în întreaga stuctură arhitectonică.
Locuitorii de astăzi au reuşit să conserve aceste clădiri care le
imprimă un aer deosebit. Poţi să-ţi închipui că te afli într-un
adevărat muzeu în aer liber care reconstituie epoca colonială.
Aici este cel mai răcoros loc din ţară, iar vremea este similara
celei unei zile de primăvară din Anglia.
Nuwara Eliya este amplasată în centrul regiunii unde se
cultivă vestitul ceai de Ceylon. Vizitarea unei fabrici de
prelucrare a ceaiului este binevenită. Culturile de ceai de pe
colinele din jur sunt atent îngrijite până la maturizarea
frunzelor şi recoltare. De obicei, se practică recoltatul manual.
Sătenii, cu un coş de papură în spate, stau încovoiaţi ore întregi
pentru adunarea preţiosului produs. Urmează transportul şi
depozitarea materiei prime în spaţii mari, bine aerisite. Timp
de mai multe zile frunzele sunt întoarse pe o parte şi pe alta,
mecanic sau manual, pentru ca procesul de uscare să se facă
lent şi uniform. Urmează fărămiţarea şi sortarea pe diferite
resorturi. Faza finală ţine de compartimentul ambalare,
etichetare şi distribuţie la firmele contractuale. Cea mai mare
cantitate de ceaiul urmează drumul exportului, fiind un produs

285
cu vechi tradiţii şi solicitări, pentru calităţile deosebite în
întreaga lume.
După ce urmărim procesul tehnologic mecanizat,
suntem invitaţi în salonul de protocol să degustăm o ceaşcă cu
ceai verde sau negru. Atmosfera a fost plăcută, ne-am amintit
de traseul ceaiului din China în India şi teritoriile adiacente, de
transformarea servirii ceaiului într-un adevărat ritual la
japonezi, şi, de ce nu, la britanici.
Am surprins un astfel de ritual, cu ani în urmă, într-un
restaurant din Tokio. Ceremonialul de deservire a ceaiului este
un divertisment plăcut şi interesant prin ineditul său. O gheişă,
deosebit de tânără şi frumoasă, îmbrăcată cu un elegant kimono
de mătase de culoare închisă, având ca imprimeu crenguţe de
flori de cireş, strânsă cu un brâu lat portocaliu (obi), cu
pieptănătura sofisticat aranjată, şosete albe şi saboţi tradiţionali
de lemn, prepară, cu mişcări agile de felină îmblânzită, licoarea
gălbuie, din cele mai multe sorturi de ceai aromat, pe care
după mai multe degustări şi mirosuri o împarte spectatorilor.
Desigur farmecul gheişei, aromele ameţitoare ale
ceaiului, cadrul romantic creat, aranjamentele florale, tip
ikebana, ridică costul acestui ceremonial care nu durează mai
mult de o jumătate de oră la suma de o sută de dolari, derizorie
pentru unii, importantă pentru noi56.
Ne despărţim de gazdele noastre şi reluăm traseul în
direcţia Parcul Naţional Yala. Maşina se strecoară atent prin
serpentine, prin zona muntoasă, printre pini, bambuşi,
cocotieri, feluriţi arbuşti etc., prilej de a admira priveliştea
oferită de valea Ella, lanţul muntos Kataragama, cascada
Ravana. Un scurt popas pentru fotografii la monumentul
Randeniwela, ridicat după războiul cu portughezii din 1630.
Spre seară ajungem în Parcul Naţional Yala. Hotelul
Ekho Safari Hotel 4* este situat într-un cadru pitoresc, pe
malul lacului Tissa.
56
Oltea Răşcanu Gramaticu, Trezirea Dragonului, p. 359.

286
 Soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea
cealaltă, munţii de pe dreapta mă înmormântaseră cu umbra lor
posomorâtă. Primele stele îşi ţintuise în negrul albăstrui al
cerului chipul lor viu de lumină scânteietoare, Doamna nopţii
începuse a pluti pe căile deşarte ale umbrelor înalte. Zumzetul
s-a mai potolit, în jurul meu se lasă treptat tăcere, pustiu... Este
ora binefăcătoare când întreaga natură se relaxează. „Noapte
bună!”Suflete odihneşte-ţi trupul, în aşteptarea noilor surprize !

CURIOZITĂŢI LA YALA

Parcurile naturale au un rol deosebit în menţinerea

condiţiilor de supravieţuire a unor importante specii de animale
care datorită vânătorii excesive, a braconajului şi defrişărilor
masive, sunt pe cale de dispariţie
Parcul NaţionalYala, înfiinţat la sfârşitul perioadei
interbelice, cu o suprafaţă de 378 mile2, este apreciat ca cel mai
bun loc din Sri Lanka pentru un safari în lumea animală. Dis-
de-dimineaţă ne îmbarcăm în câteva jeep-uri şi pornim în
marea confruntare, vizualizarea de la mică distanţă a celor mai
surprinzătoare animale în mediul lor natural de sălbăticiune:
elefanţi, antilope, bivoli, tigri, crocodili, şerpi etc. Peste 130 de
specii de păsări rezidente şi migratoare populează această mare
rezervaţie.
Pădurea adăposteşte numeroase forme de viaţă animală
de o frumuseţe inegalabilă: fluturi şi păsări de o bogăţie
cromatică unică, vulturi şi maimuţe zgomotoase, camelioni,
şerpi, lilieci, furnici, ţânţari, păienjeni, moluşte, reptile printre
care pitoni, mamifere mari (antilope, tigri, elefanţi) etc.

287
 O lume magică, cu pini maiestoşi, liane împleticite de
trunchiul copacilor noduroşi orhidee liliachii şi albe, ce se
revarsă graţios ca un policandru de pe scoarţa unor arbori,
ferigi uriaşe ca în timpuri preistorice, eucalipţi cu înălţime de
peste 20 de metri, palmieri cu frunze dantelate, bananieri
încărcaţi cu fructe aurii, bambuşi ce-şi leagănă suplele tulpini,
parcă şoptind poveşti nemuritoare printre frunzele dantelate,
arbuşti de toate soiurile, tufişuri, licheeni, muşchi moale de un
verde mat, plante de tot felul etc.
Primul popas îl facem la scăldătoarea elefanţilor de care
suntem încântaţi de fiecare dată, asemenea unor copii. După
acomodarea cu temperatura apei, elefanţii se scufundă, înoată
nestingheriţi de celelalte vieţuitoare acvatice. Este un tablou
uluitor, plin de tandreţe familială din partea acestor mastodonţi.
Limbajul elefanţilor pe care le folosesc pentru a comunica între
ei este deosebit de bogat şi complex, de la câteva expresii
faciale, ghiorăieli, mirosuri puternice, mângâieri tandre şi
elegante din trompă. Folosirea trompei, a cozii, a tălpilor şi a
pielii corpului joacă un rol important în menţinerea legăturilor
sociale. Mama şi puiul se ating cel mai mult, femela
ghiontindu-şi şi controlându-şi puii, lăsându-i să-şi întindă
trompa lângă burta ei şi când se odihnesc.
Zărim în apropiere gâtul lung al unei girafe şi capul
graţios cu micile corniţe de pe frunte ce se mişcă anevoios să
prindă din coroana unui arbore câteva mlădiţe pe care apoi le
rumegă vreme îndelungată. Cele mai elegante apariţii cu zbor
de săgeată sunt antilopele, cu coarne răsucite sau drepte ca
sabia, ce pasc ierburile suculente ale savanei. Cu urechile
ciulite încearcă să peîntâmpine pericolul pe care-l constituie
prădalnicele feline.
În copaci diferite specii de maimuţe fac giumbuşlucuri
aeriene spre amuzamentul privitorilor, iar păsări cu penaje
fascinante îşi continuă programul zilnic, făcând multă gălăgie.
Printre ierburi înalte şi arbuşti se strecoară, cu multă agilitate o

288
familie de tigri, cu blana dungată. Senzaţia mare ne-a ridicat
adrenalina şi ne-a golit stomacul, deşi eram la o distanţă
apreciabilă. Ghidul ne atrage atenţia, să nu coborâm din jeep şi
să privim în linişte, fără să facem vreun zgomot. Pentru orice
eventualitate, tânărul avea pregătită puşca cu tranchilizante şi
urmarea crispat apropierea sălbăticiunii. Fără să ne acorde
nicio atenţie, masculul se tolăni, la zece metri de maşină, în
iarbă sub un umbrar, urmat de femela şi cei trei pui. Căldura
amiezii îi moleşise şi moţăiau, vânătoarea urma pe înserate,
mai la răcoare.
După-amiaza ne aşteaptă o altă surpriză, safari în
Parcul Naţional Undawalawe. Acest parc, cu o suprafaţă de
119 mile2, a fost creat ca un sanctuar al animalelor sălbatice
după construcţia barajului Udawalawe, pentru păsările de apă
(raţe, gâşte, cormorani, pelicani, stârci etc.) şi elefanţi.
Cele mai vii amintiri din lumea animalelor le am din Africa de
Sud, unde am avut posibilitatea să vizitez mari rezervaţii şi
parcuri naţionale, precum Krűger Park (1,9 mil.ha) şi
Pilanesberg Park din apropiere de Sun City (55 mii ha). Atunci
m-am familiarizat prima dată cu noţiunea de „The Big Five”,
adică cele mai puternice şi temute cinci animale din Africa:
leul, leopardul, rinocerul, bivolul, elefantul57.
Tot ce am văzut pe viu în diferitele rezervaţii şi parcuri
naturale în ţări tropicale de pe tot mapamondul, de-a lungul
anilor, s-au transformat în observaţii deosebit de valoroase pe
care apoi le-am transpus în cărţile mele. Am avut miraculoasa
şansă să pătrund mai aproape de această lume a animalelor, s-o
preţuiesc şi să devin o militantă a măsurilor adoptate de
organismele şi fundaţiile ecologiste în vederea salvării de la
dispariţie a numeroase specii de plante şi animale, care
reprezintă o zestre de nepreţuit pentru generaţiile viitoare ale
Planetei Albastre !

57
Oltea Răşcanu Gramaticu, Paradisul Pierdut, p. 638- 644.

289
 O linişte desăvârşită se aşterne pentru câteva minute. E,
chiar, prea multă tăcere, şi frica te cuprinde Te întrebi dacă nu
tu, omul, eşti cauza. Până atunci era agitaţie, mişcare a
păsărilor şi animalelor pădurii De după perdeaua verde te
privesc mii de ochi, priviri sticloase de şarpe, priviri hazlii de
maimuţe, ochi întrebători de pasăre urmărindu-ţi de sus, cu
neîncredere, mişcările, toate vietăţile reţinându-şi răsuflarea
pentru a nu atrage atenţia acestui ciudat şi nechemat şi
periculos oaspete, OMUL !!!
Soarele stă să cumpănească dincolo de piscurile
îndepărtate şi viorii ale munţilor, apoi dispare în noianul de
flăcări ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru şi aurora
altor lumi.
„Lumina şi sunetul nu sunt decât vibraţiile universului,
pe care le percep ochii şi urechile. Dacă ne străduim să ne
concentrăm, vom reuşi să tălmăcim doar parţial armonia vastă
a îmbinării tuturor luminilor şi culorilor universului, într-o
perfectă melodie a minţilor noastre sunetele vibraţiilor
neîncetate ale peisajelor care izvorăsc mereu în sânul creaţiei,
sunt de sesizat cu urechile lăuntrice, cu ochii închişi”58.
Se lasă noaptea senină, plină de freamăte misterioase,
de scrâşnituri, de clinchete de clopoţei, de miresme grele, iuţi
ale unor plante necunoscute ce-şi împrăştiau inflorescenţele
aromitoare, în preajma noastră. Scormonesc întunericul
misterios care acoperă munţii, pădurea şi lacul. Umbrele se
ridică din adâncuri şi aruncă mantia-i mohorâtă peste zările fără
sfârşit ale răsăritului de lună. Trestiile lacului se încovoaie şi
foşnesc în bătaia uşoară a vântului. Apa clipoceşte molcom. O
reptilă se scufundă cu un plescăit sonor. Peştii ţâşnesc de
pretutindeni în salturi acrobatice. Tulburate din odihna lor prin
desişurile de pe maluri, păsărelele se înalţă în zbor într-un
fâlfâit precipitat. Pădurea forfoteşte, se agită; ies din cotloane
fiarele sălbatice în căutarea vânatului. Sunetele se înteţesc, se
58
R. Tagore, Scrisori rupte, 52, p. 94.

290
suprapun. Răgetele şi urletele sălbăticiunilor pădurii, mai
departe, mai aproape, strigătele onomatopeice ale păsărilor de
noapte devin mai puternice, încălecându-se într-o pânză sonoră
ale cărei nuanţe şi înţelesuri nu le poţi distinge decât dacă ai
trăit mai mult timp în intimitatea pădurii. Apoi sunetele se
etompează treptat. Suntem impresionaţi de frumuseţea stranie a
nopţii, dar obosim repede tot admirând-o. Este ora în care
sufletul se pătrunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe
plaiurile cereşti de merge să se închine Creatorului. Şi timpul
se scurge încet, încet, în clepsidra lui de cleştar, imperturbabil
la viermuiala umană.

„Dacă vreţi să ajungeţi la stele,

îngrijiţi-vă mai întâi de rădăcini
şi apoi construi-i-vă aripi cu ele
ca fâlfâirea lor semeaţă,
să înalţe spiritul vostru uşor... uşor... la cer” !59

După câteva ore de somn, privesc, din nou, cum stelele

se stingeau ca nişte făclii şi se iveau zorii, o pală violacee ce
invadă cerul. O infinitate de nuanţe ce creşteau în intensitate
impuneau domnia roşului. Soarele se înstăpâni în câteva
minute. Aşa irupe lumina zilei la tropice, aproape fără tranziţie.
Oceanul verde al pădurii este străbătut de triluri superbe ce se
contopesc în adevărate imnuri ale bucurii revederii soarelui,
făcătorul de lumină şi căldură. Răsăritul şi apusul soarelui
sunt clipe astrale ale unui univers din care şi noi facem parte.

59
Liliana Elena Muştiuc, Oameni mari ai Planetei Albastre, în op.cit., p.
25.

291
 BALENE ŞI ELEFANŢI

BALENELE LA ORIZONT

Identificat cu biblicul Tarshis, Galle a fost cel mai

important port al ţării până la înfiinţarea celui din Colombo.
Timp de două secole, oraşul a fost ţinta disputelor coloniale,
datorită poziţiei sale strategice. Capturat de portughezi (1587),
cedat olandezilor (1640), ajunge, în final în stăpânirea
englezilor (1796). Majoritatea clădirilor existente datează din
perioada colonială, bastioanele purtând şi astăzi nume
olandeze. Galle este renumit pentru tradiţiile artizanale
specifice: producţia de dantelă, sculptura în abanos, tăiere şi
şlefuire a pietrelor preţioase.
Continuăm drumul spre Ahungalla, localitate pe malul
mării, unde ne şi cazăm la Hotel Riu Ahungalla 5*. Surpriza de
a doua zi era croaziera de observare a balenelor60 în largul
coastelor.
Îmi amintesc de mitul biblic cu miraculoasele
întâmplări pe mare ale proorocului Iona şi corăbiei sale, înghiţit
de o balenă pe care Dumnezeu a trimis-o pentru a-l pedepsi

60
Dintre speciile de balene mai cunoscute: balena de Groelanda, balena
albastră, balena cu cocoaşă, balena albă ş.a. În jurul Balenei albe s-au ţesut
de-a lungul vremii numeroase legende, superstiţii, având darul de a scăpa
nevătămată, chiar cu o pădure de harpoane înfipte în spate (Larousse.Plante
şi animale, p. 97).

292
deoarece nu respectase poruncile61, de bizarele şi fantezistele
portrete ale balenei din străvechile sculpturi hinduse, egiptene
şi greceşti, zugrăvite pe pereţii templelor, pe soclurile statuilor,
pe scuturi, pe medalioane, pe cupe, pe monezi. Imaginea cea
mai veche se găseşte în faimoasa pagodă de la Elephanta, din
India, o frescă care reprezintă încarnarea zeului Vishnu într-un
levitan, cunoscută sub numele de Matse Avatar. În vignetele
unor cărţi din vechime, apar un soi de balenă foarte ciudată, din
al cărui cap ţâşnesc, bolborosind, jeturi de apă. Unii pictori
renascentişti folosesc motivul balenei sau delfinului, dar
planşele cu aceste vietăţi marine sunt inexat executate. Aceste
erori se datorează şi faptului că desenele au fost făcute după
balene eşuate la ţărm, balena vie, în toată maiestatea ei
semnificativă, nu poate fi văzută decât în ape la mari adâncimi;
iar când pluteşte la suprafaţă trupul ei uriaş rămâne ascuns
vederii, întocmai cu acela al unui cuirasat.
Sri Lanka este o destinaţie recunoscută de iubitorii de
natură ca fiind unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru
a observa balenele albastre şi caşaloţii. Condiţiile climatice de
aici sunt ideale pentru acest lucru: soare fierbinte tropical,
vreme preponderent blândă, locurile de observaţie care se află
la o oră de navigat distanţă de ţărm, apa uluitor de
transparentă62.
61
Pocăindu-se, Dumnezeu i-a auzit strigătul stins şi a poruncit chitului să
iasă din întunecimea rece a oceanului la faţa însorită şi caldă a apei, şi-l
„vărsă pe Iona pe uscat”, printre toate încântările văzduhului şi ale
pământului; Iona auzi a doua oară cuvântul Domnului de a propăvădui
Adevărul în faţa Minciunii. Balena lui Iona apare în gravurile vechilor
Biblii şi în pozele vechilor abecedare (Herman Melville, Moby Dick., vol.I,
p. 88-89).
62
Balenele albastre sunt cele mai mari creaturi de pe Pământ, care ajung
până la 30 metri lungime şi consumă în jur de 4 tone de krill. Aceste
creaturi maiestoase înoată în aproape toate oceanele lumii, ajungând în
apele de la Ecuator iarna. Adeseori pot fi văzute singure sau câte două iar
ocazional înoată în grupuri mici. Caşaloţii sunt cetacee cu dinţi care trăiesc
în bancuri. Deţin cel mai mare creier dintre toate animalele şi au un singur

293
 Urmărim aventura până la 60 km în larg, în căutarea
terenurilor de joacă ale acestor giganţi. Balenele care elimină
apa prin orificiul respiratoriu, aflat pe capul acestora, reprezintă
un spectacol de neuitat. Marissa, aflat pe coasta de sud în Sri
Lanka, este locul unde se pot observa balenele albastre -
pigmeu între lunile decembrie-martie, de dimensiuni ce nu
depăşesc 25 metri, dar apariţia lor este la fel de spectaculoasă
ca cea a surorilor mai mari. Balenele despică valurile mari de
câţiva metri de ambarcaţiunea noastră, stropindu-ne cu apa pe
care o pulverizează atunci când respiră.
Am avut o şansă uriaşă să văd balene în periplurile pe
meridianele globului la San Diego, Mexic, Capul Horn ( Cabo
del Horns), Capul Bunei Speranţe ( Cabo da Bōa Esperança),
Noua Zeelandă.
Mi-am amintit de experienţa trăită pe ţărmurile reci
ale Noii Zeelande, cu un deceniu în urmă. Mica noastră
expediţie marină începu într-o dimineaţă albăstruie, când o
linişte nefirească domnea pe mare, când dâra de lumină
proiectată de soare pe ape seamănă c-un deget de aur pus
deasupra lor, pentru a le porunci să păstreze cine ştie ce taină,
când valurile catifelate şoşoteau în dulcea lor tălăzuire, în
această pace adâncă a lumii vizibile, un strigăt puternic porni
de pe puntea superioară a vasului. Balena ! Ne îngrămădim cu
toţii, aşa cum albinele se reped spre ramuri, în perioada roirii,
uitându-ne în direcţia arătată de un membru al echipajului. Era
un fel de movilă cenuşie, care, înălţându-se din ce în ce mai
sus la orizont, sfârşi prin a se desprinde din valurile străvezii, la
circa cincizeci de metri în faţa ambarcaţiunii noastre, se
scufundă încet, apoi se ridică din nou, şi dispăru despicând
zgomotos valurile zdrenţuite de trecerea ei. Abia am apucat să
deschidem aparatele de fotografiat şi de proiecţie, telefoanele
mobile. Unii mai norocoşi au surprins o aripă sau coada

orificiu de suflat. Acestea se scufundă la cea mai mare adâncime dintre

toate balenele (Larousse. Plante şi Animale, p. 97).

294
cetaceului, eu doar dâra de apă înspumată lăsată în urma ei, ca
o Cale Lactee. Prea puţin ca să le demonstrez amicilor că era
vorba de o balenă !!! Mă consolez cu descrierile celebrului
Melville în Moby Dick. Giganticele cetacee au inspirat romane
celebre, filme nemuritoare, tablouri şi sculpturi.
Prânzul îl servim pe vasul de croazieră cu delicioase
specialităţi marine: fructe de mare, langustă, peşte la grătar,
sucuri, îngheţată. Ne oprim pe un atol pentru plajă şi
scufundări. Spre seară revenim la hotel. Liniştea aparentă este
străpunsă de o rafală puternică de vânt, cerul se înnoură,
fulgerele scăpărau şi tunetele bubuiau ameninţător. O ploaie
se porni în şiroaie, asemenea voalurilor de pe feţele zânelor
orizontului, şi răcori pământul pârjolit. Albul şi negrul sunt
nonculori pe care le găsim printre nori şi printre picăturile de
ploaie.

ORFELINATUL ELEFANŢILOR

Autorităţile naţionale au înfiinţat parcuri şi rezervaţii

naturale pentru conservarea unor specii pe cale de dispariţie:
Yala Vest (Ruhana) şi Yala Est ( elefanţi, căprioare), Parcul
Naţional Wilpattu (leoparzi), Parcul Naţional Bundala (paradis
ornitologic)63. Pe unele le-am vizitat în periplul meu actual.
Acum, însă, era vorba de ceva deosebit.
Pinnawala s-a înscris pe harta turistică drept orfelinatul
pentru elefanţi. Ferma a început să funcţioneze în anul 1975
pentru şapte pui de elefanţi abandonaţi, iar între timp s-a

63
Ibidem.

295
transformat într-un centru de cercetare şi studii asupra
elefanţilor, cu sprijinul cercetătorilor locali şi internaţionali.
La intrare în Parcul Pinnawala, aglomeraţie mare. Zeci
de vizitatori aşteaptă în ordine să-şi procure un bilet. Câteva
grupuri de elevi, în uniforme deschise la culoare, pantaloni şi
cămaşă albă cu mânecă scurtă la băieţi, fustă şi bluză albă la
fete, cu cravată bleumarine cu dungi albe la gât, pălărie de pai,
addidaşi sau pantofi în picioare, se amuzau, făcând un selfi.
Nu am ratat, nici de astă dată, momentul de a intra în discuţie
cu ei şi de a face o fotografie de grup. Exuberanţa lor ne-a adus
şi buna dispoziţie. O colegă cu zâmbet sarcastic îmi aminti:
„Nici aici nu-ţi uiţi profesia!” Dau indiferentă din cap, chiar
dacă săgeata trimisă m-a durut !
Însoţiţi de ghizi profesionişti intrăm în circuitul propus
printre spaţiile care adăpostesc aceste animale inteligente şi
fascinante, elefanţii, cu relatări legate de fiecare caz, vârsta,
greutatea, starea de sănătate, acomodarea în captivitate etc.
Sfârşitul vizitei, aduce şi marea surpriză. La ora 12.00,
elefanţii din rezervaţie urmau să fie scoşi, încolonaţi ca la o
paradă în drum spre scăldătoare din râul din apropiere.
Pentru că a devenit un adevărat dever comercial,
străduţa care coboară spre râu este înţesată cu magazine,
manufacturi, buticuri, shoppuri, restaurante, terase. Mă opresc
în faţa unui magazin mai îngrijit, în vitrinele căruia străluceau
seducătoare bijuterii.Le privesc stăruitor, ca orice Evă, dar
resursele financiare nu-mi permit o asemenea risipă, şi trec mai
departe spre marea dezamăgire a vânzătorului care-mi făcea
semne din uşă.
Vis-à-vis, îmi atrage atenţia ingenioase produse de
papetărie. În prima încăpere funcţiona un atelier. O femeie,
între două vârste, cu un sariu verde şi un văl pe cap, ne
întâmpină şi cu multă bunăvoinţă ne explică tehnica obţinerii
acestui produs, hârtia. Ridic din umeri, nimic deosebit ! Dar
uimirea creşte când ne prezintă materia primă, baliga

296
elefantului. Pornind de la faptul că elefantul consumă o
cantitate mare de frunze şi ramuri, excrementele sale sunt
fibroase. Printr-un procedeu original după spălare, dospire,
măcinare, se obţine o pastă care uscată şi pusă în tipare produce
o hârtie groasă care apoi se poate remodela obţinându-se
calitatea dorită. Într-un alt spaţiu se afla o expoziţie care oferă
spre vânzare produse artistic confecţionate: lampadare, coperţi,
albume, agende, evantaie, casete, rame etc. Un mod, aparent
banal, dar ecologic, eficient folosit, care în cele mai multe
cazuri ajunge la gunoi.
Grăbesc pasul spre „scăldătoarea” elefanţilor. Un hotel
amplasat chiar pe malul apei, oferă o privelişte uluitoare
privind parada pachidermelor. Reuşesc să mă strecor prin
mulţimea agitată şi cu o sticlă de pepsi în mână, ating
balustrada, de unde vizibilitatea asupra evenimentului era mai
bună.
Deodată, cineva strigă, cu glas răguşit: Vin, vin !!!
Îmbrânceala se intensifică între vizitatorii aparent „civilizaţi”,
fiecare potrivindu-şi aparatul foto sau telefonul mobil pentru
imortalizarea evenimentului la care eram părtaşi.Elefanţii,
aflaţi în Orfelinat, erau scoşi pentru scăldat, când razele
soarelui cădeau perpendicular pe creştetul oricărei vieţuitoare
cu o mare intensitate. Mergeau încolonaţi, unul după altul, cu
paşi domoli şi trompa lăsată în pământ, îndemnaţi îndeaproape
prin chiuituri sau chiar biciuiţi de îngrijitorii lor. Jandarmi pe
jos sau călări îndepărtau oamenii din calea elefanţilor pentru
evitarea oricăror accidente. În pas legănat îşi face apariţia un
mascul puternic ce nu pare impresionat de mulţimea
gălăgioasă. Pe spinarea sa tronează un bărbat mărunţel,
tuciuriu, numai piele şi oase, cu bustul gol, pantaloni scurţi şi
turban pe cap, ca-n filmele de aventuri. Ei deschid parada...
Urmează alţi doi elefanţi.Încerc să-i număr dar nu reuşesc !!!
Ca şi alţi confraţi, fac poze în prostie, mai mult sau mai puţin
reuşite !

297
 Turma a ajuns la râu. Începe partea a doua a
spectacolului. Privim cum se bălăcesc elefanţii cu mişcări
greoaie, prin nămol, ridicându-şi enormele picioare de dinapoi
pentru a ieşi din terenul mocirlos. Corpurile lor sunt acoperite
cu noroi albicios, cenuşiu sau ciocolatiu, după cum e solul
frecventat de ei. Duşul copios îl realizează cu ajutorul
trompelor. După ce s-au răcorit, se adapă din râu îndelung,
aspiră apa cu trompa lor flexibilă, apoi îşi răstoarnă litri întregi
de apă în gura mică.
Dar cum apele râului scăzute, din cauza temperaturii
ridicate, se recurg şi la mijloace artificiale, amuzante. Din
rezervoare speciale, aflate pe mal, se pompează apă prin furtun
către spinările mastodonţilor. Pentru că, deja, a devenit un
reflex, elefanţii se înghesuie spre aceste „arteziene” care le
potolesc, fie şi parţial, bălăceala într-o apă mai adâncă. După
jumătate de oră, asistăm la epilogul ceremoniei. Revigoraţi,
elefanţii ies din apă şi îşi reiau drumul binecunoscut spre
„lăcaşul” provizoriu. Fiecare dintre ei, acum vindecaţi de
„necazurile” avute în junglă, visează la libertate, la „familie”,
în savana înverzită în apropiere de laguna mocirloasă care să
le satisfacă toate poftele.
Continuăm drumul spre Colombo, unde ne şi cazăm la
Hotel The Ocean.
Focul zilei încet apune şi-şi mână telegarii la culcare.
Înserarea cenuşie ne-nconjură lasciv şi boarea nopţii ne-mbracă
în mantia-i de stele. Luna, feciorelnică prinţesă, îmi zâmbeşte
discret, îndemnându-mă la visare.

298
 LA REVEDERE, SRI LANKA !

Capitala Colombo oferă un amestec interesant de

tradiţii locale, coloniale, împletite cu ritmuri moderne de
dezvoltare economică, social-culturală, politica deschisă spre
dezvoltare, democratizare, echitate, stoparea acţiunilor unor
grupări ultra-naţionaliste care au degenerat, decenii întregi,
după independenţă, în adevărate războaie civile etc.
Colombo impresionează prin varietatea monumentelor
istorice, cochete resorturi rezidenţiale, locaţii moderne pentru
instituţiile publice, culturale, bancare, media, dar şi prin
discrepanţe edilitare şi sociale, cartiere modeste lipsite de un
confort adecvat, cu străzi murdare, pline de gunoaie prin care
mişună câini şi pisici costelive, roiesc ţănţari agresivi şi muşte
libidinoase, cu hoţi, vagabonzi, cerşetori ce dorm în ganguri
sau direct pe caldarâm etc. Noaptea, anumite zone periferice,
suprapopulate, slab luminate, devin incerte pentru circulaţie,
planând, oricând, pericolul unui jaf, viol sau chiar omor.
Hotelul The Ocean este amplasat în apropierea falezei,
pe partea stângă, alături de alte lanţuri hoteliere, asaltate de
numeroşi turişti străini. Dincolo de bulevardul spaţios, cu
patru benzi de circulaţie, trece o cale ferată, cu trenuri
supraalomerate cu navetişti, în orele de vârf, după încheierea
programului. Ca şi în India, fiecare stă unde poate şi cum
poate, în picioare, pe scări, şi chiar pe acoperişul trenului,
sfidând un posibil accident. După ce treci calea ferată, începe
faleză şi ţărmul nemărginit al oceanului învolburat.

299
 Colegii, obosiţi după atâta hoinăreală, s-au îndreptat
spre hotel. E ora unsprezece noaptea şi traficul s-a mai potolit
pe bulevard. Atunci îmi vine în minte năstrşnica idee de a mă
plimba singură pe faleză, visătoare, şi, de ce nu, să-mi ud
picioarele concestionate de atâta mers pe jos. Elanul mi s-a
topit treptat, când am văzut plaja aproape goală şi doar câţiva
băietani ce se îmbrânceau pe mal, într-o veselie debordantă.
Şi pentru că sunt o încăpăţânată incurabilă şi-mi plac riscurile,
nu am renunţat, aşa cum ar fi făcut, vorba românului, orice om
cu scaun la cap. Cu sufletul la gură, am băgat repede tălpile
picioarelor în apa rece şi fără să mai aştept miraculoasele
efecte, am alergat prin nisip, până la un loc mai luminat. Vă
vine să credeţi ! Deodată m-a cuprins frica că mi se putea
întâmpla ceva neprevăzut !!! Mintea înfierbântată îmi juca
feste şi am început să tremur nervos. Scenariu pe care-l
derulam era de-a dreptul macabru. Mă vedeam lunecând din
neatenţie sau împinsă brutal de vreun necunoscut spre
amuzament în valurile întunecate până departe, în adâncuri, ca
o jertfă a zeului Neptun.
Am înteţit pasul pe faleză. Un individ care-şi plimba
câinle în lesă se opri un moment uitându-se după mine. M-am
speriat şi mai tare. Doamne ! Nu este un drogat ?! Ori un
asasin ?!! În agitaţia care mă cuprinse, nu conştientizam că
deja, pe partea cealalată a bulevardului strălucea firma
hotelului meu, cu nume predestinat „The Ocean”. De la terasa
balconului, de la etajul al noulea, relaxată, privesc întinderea
imprevizibilului Ocean, fără nici o temere. În spaţiul acesta,
acum, mă simţeam protejată, ca „acasă”.

300
 PARADIS ÎN MALDIVE
MALE / NORD MALE ATOLL

Transfer la Aeroportul Internaţional din Colombo

pentru zborul Companiei Srilankan Airlines UL115 spre Malé.
Formalităţile vamale au durat mai mult, zborul propriu-zis
aproximativ o oră. Insulele Maldive1 se înşiruie precum perlele
în colierul fermecătoarei prinţese Diana. Din avion pot fi
văzute plajele de nisip alb strălucitor, creând un contrast
puternic cu apele de un albastru-închis şi cu verdele vegetaţiei.
Bancurile de corali se sprijină pe un lanţ de munţi
submarini2. Arhipelagul Maldive este compus din 26 de atoli,
1190 de insule din care 250 sunt locuite. Insulele sunt dispuse

1
Republica prezidenţială Maldive (Dhivehi Raa’jeyge Jumhoariyya) este
localizată în Oceanul Indian, la 500-1000 km Sud - Est de Capul Comorin,
extrema sudică a Indiei şi 600 km Sud-Vest de Sri Lanka, între 7o06’
latitudine nordică şi 0o42’ latitudine sudică, 72o33’ şi 73o44’ longitudine
estică. Altitudinea medie este cea mai redusă din lume, circa 2 metri, cea
maximă 2,4 metri pe insuliţa Wilingili din atolul Addu. Suprafaţa
arhipelagului este de 298 km2 (locul 184 în lume) şi populaţia se ridică la
309.000 locuitori, densitate 1036 loc./km 2. Capitala Malé are o populaţie de
peste 70.000 de locuitori (Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 4, p. 84-
85).
2
Enciclopedia statelor lumii, p. 309.

301
într-un lanţ dublu orientat Nord-Sud, cu o lungime de circa 760
km şi o lăţime de 130 km
Climatul musonic, cu temperaturi de 27-29o, mai –
octombrie, căderi masive de ploaie (peste 2000 mm/an),
permite dezvoltarea unei flore tropicale (păduri dese de
cocotieri, bananieri, arbori de mango şi de papaya, arbori de
pâine, bambuşi şi mangrove). Faună este formată în principal
din felurite păsări şi peşti (tonul fiind caracteristic zonei)3.
Colonişti din India meridională (singhalezi, tamili), Sri
Lanka, arhipelagul malaez au poposit, începând cu secolul al
V-lea î.Hr. În antichitate, Maldive au devenit un loc de popas
pentru corăbiile care făceau legătura între Marea Roşie, sudul
Indiei şi China. Geograful grec Ptolemeu menţionează în
lucrările sale, în secolul I î.Hr., existenţa a 1378 de insule.
Legenda spune că un prinţ indian Koimala s-a stabilit
aici, devenind primul sultan. Denumirea insulei ar fi fost dată
de soţia acestuia Mahiladipa de unde ar fi derivat Maldive
adică Insula Femeilor.
Religia budistă, introdusă în secolul al III-lea, a fost
înlocuită cu cea islamistă în anul 1153, ca urmare a influenţei
negustorilor arabi ce se stabilise din secolul al IX-lea.
Cunoscutul navigator chinez Zheng He vizitează regiunea la
începutul secolului al XV-lea. Sultanatul cu capitala la Malé
devine vasal în secolul al XVI-lea suveranilor din Kandy (Sri
Lanka).
Portughezii îşi impun dominaţia în secolul al XVI-lea
asupra Sultanatului de Malé4, urmaţi de olandezi în secolul al
XVII-lea, francezi la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi în final
britanici. În 1887, Sultanatul de Malé devine protectorat

3
Ibidem, p. 309; Horia C.Matei, Statele lumii. Mică enciclopedie de istorie,
Editura Meronia, Bucureşti, 1999, p.296-297, în continuare Statele
lumii.Mică enciclopedie de istorie.
4
În 1506, navigatorul Laurenço de Almeida ajunge în aceste insule şi
autoritatea portugheză se instituie pentru scurt timp.

302
britanic, legat administrativ de Ceylon. Chiar după ce Ceylonul
şi-a dobândit independenţa (1948), Maldive rămân sub
protectorat britanic, până la 27 iulie 1965. Trei ani mai târziu,
în urma unui referendum (11 noiembrie 1968), monarhia este
abolită şi se proclamă Republica Maldive5.
Primul preşedinte, Ibrahim Nasir Maumoon Abdul
Gayoom, ales în urma scrutinului prezidenţial din 11 noiembrie
1968, a condus ţara în mod autoritar şi în celelalte cinci
mandate care au urmat, ceea ce a declaşat ample proteste din
partea populaţiei6. După o perioadă de toleranţă religioasă, în
1997 se legalizează sharia, islamul devenind religie oficială.
Preşedintele Muhamad Anni Nasheed (2008-2012) a
fost încarcerat de şase ori între 1990-2008 şi 2015-2016.
Islamizarea forţată a fost impusă de preşedintele Abdulla
Yamen în 2013. Actualul preşedinte Ibrahim Mahomed Salih
încearcă o revenirea la un echilibru intern, deschidere spre
dezvoltarea şi creşterea nivelului de trai al ţării cotate printre
cele mai sărace din lume. În 2016, Republica Maldive a ieşit
din Commonwealth-ul britanic.
Nord Malé Atoll, cel mai apreciat atoll din Arhipelagul
Maldive, cu o lungime de 60 km şi o lăţime la centru de 39 km,
este format din 27 de insule, unele dintre ele fiind construite
artificial în scop turistic7. Aici se află şi capitala Malé şi în
5
Puterea legislativă aparţine unui parlament unicameral, Consiliul
Cetăţenilor, alcătuit din 48 de membri din care 40 sunt aleşi prin vot
direct, iar 8 numiţi de preşedinte, mandatul fiind de 5 ani. Puterea executivă
se împarte între preşedinte şi un cabinet ministerial numit de şeful statului,
dar răspunzător în faţa parlamentului. Pluripartidismul a fost introdus, abia ,
în 2005. Ţara este organizată în 20 de districte şi capitala Malé (ibidem).
6
Protestele interne s-au materializat într-o tentativă de lovitură de stat,
organizată de 400 de mercenari tamili şi singhalezi stipendiaţi de maldivenii
din exil, 3 noiembrie 1998 (Enciclopedia statelor lumii, p. 309-310).
7
Bandos, Kurumbala, Baros, Farukolufushi Club Med, Furana/ Full Moon
Beach Resort. Importanţa acestui atol este dată şi de locuitorii Insulei
Vilingli, una dintre primele insule turistice, şi de noul oraş Hulumale care
parcă se înalţă din mare.

303
apropiere, în Hulule, Aeroportul Internaţional. Nord Malé
Atoll, localizat pe lanţul estic de atoli, la 4 km nord de Sud
Malé Atoll şi 48 km nord-est de Ari Atoll, a devenit centrul
turismului din Maldive, cu cel mai mare număr de staţiuni, cu
plaje largi, bine amenajate, uimitor de frumoase, nisip fin,
valuri puternice ce se sparg zgomotos de maluri, pâlcuri de
palmieri şi eucalipţi, un loc ideal pentru orice om. Atolul Boa
a fost decretat Rezervaţie biosferică de către UNESCO în 2011.
Transportul între insule se face cu ajutorul bărcilor cu
motor, cu dhonis-uri şi cu hidroavionul8.
Seismul din 26 decembrie 2004, urmat de un tsunami
uriaş, a lovit puternic şi arhipelagul Maldive, pricinuind
pagube uriaşe. Capitala, în care trăieşte o mare parte din
populaţia ţării, a fost inundată, nivel de 1,5 metri, aeroportul
închis. Seismul de 9.1o, declanşat în largul insulei Sumatra, a
fost calificat drept al cincilea în topul celor mai puternice
dezastre naturale care au lovit în secolul trecut, supremaţia
deţinându-l cel din Chile, din 1960. Bilanţul seismelor din
secolul al XX-lea, în zonele de risc din Asia şi Oceanul Indian,
s-a ridicat la halucinanta cifră de un milion de morţi şi
dispăruţi9. Nici uraganele din Marea Caraibilor10 sau seismele11
din America Latină nu au fost mai prejos, în ultimile decenii.

8
Marea Enciclopedie. Statele lumii, p. 373; vol. 4, p. 84-85.
9
În China au avut loc seisme cuprinse între 7,5 - 8,6o pe scara Richter, în
1920,1927, 1932 soldate cu peste 650.000 de morţi şi dispăruţi; în Japonia
în 1923, 7, 9o – 143. 000 victime; Iran, 1990, 7, 7o- 50.000 de victime.
10
Uraganul Irma, un ciclon tropical deasupra Atlanticului, cel mai intens
din ultimii zece ani (30 august – 15 septembrie 2017), cu rafale de vânt de
peste 215 km/h, a afectat: Cuba, Republica Capului Verde, Bahamas,
Guadalupe, Puero Rico, St.Martin, Insula Turks şi Caicos, Florida,
arhipelagul Keys. Uraganul a provocat importante pagube materiale (peste
1,2 miliarde) şi victime umane. A urmat la sfârşitul lunii septemrie 2017,
Uraganul Maria care a afectat unele zone, deja, calamitate, din Marea
Caraibilor: San Guadalupe, Puerto Rico, provocând o criză de proporţii în:
oraşe fără apă, curent, servicii de telefonie, vânt distrugător, 250 km/h şi

304
 Chiar înainte de a ne îmbarca spre Maldive, ni s-a atras
atenţia asupra regulamentului vamal. Pot fi introduse fără taxe
articole de uz personal şi cantităţi limitate de ţigări şi tutun. Se
interzice, fără niciun drept de apel, alcool, carne de porc,
harpoane şi materiale ofensive, inclusiv materiale cu caracter
antiislamic, precum şi scoaterea de corali negri, ţestoase şi
baga. Încălcarea legii substanţelor narcotice duce la închisoare
pe viaţă. Introducerea de valută este nelimitată.
Respectând aceste norme nu am avut nicio problemă la
vamă. Slavă, Domnului !

ploaie potop. A fost considerat cel mai puternic uragan în Puerto Rico din
ultimii 85 de ani.
11
Seismul UPDATE din Mexic, 7,1 o, 224 morţi, pagube mari.

305
 SOARELE LA MAAFUSHI

După un scurt tur al capitalei Malé, ne îmbarcăm pe o

şalupă către Maafushi, insulă făcând parte din Nord Malé
Atoll. Trecem pe lângă ambarcaţiuni cu motor sau cu vele
pentru croazieră sau pescuit, insule şi insuliţe cu păduri
luxuriante, palmieri falnici, bambuşi şi trestii unduitoare,
bananieri încărcaţi de roade, oameni oacheşi făcând prietenos
cu mâna de pe maluri, peştişori aurii scoţând timid capul din
apă şi păsări deschizându-şi aripile graţios deasupra valurilor
înspumate. O zi senină şi caldă, ca la tropice.
Ne trezim repede din visare. După jumătate de oră,
debarcăm în Maafushi, gazda sejurului nostru insular. Pe chei,
ne scuturăm picioarele şi mâinile pentru o uşoară desmorţire,
şi, apoi, urmăm ghidul, pe o alee, circa cinci sute de metri,
până la Paradise Island Resort § Spa 4*. La recepţie găsim
bagajele transportate de hamali cu o maşină - platformă. Ne
atrag atenţia numeroase pliante cu atracţiile turistice ale zonei,
demne de un padişah.
Paradise Island, aflat într-un mic golf pe malul lagunei,
este unul dintre cele mai frecventate locaţii din insulă pentru
gama variată de servicii pe care o oferă : camere curate şi
spaţioase, dotate cu confort modern, restaurante, baruri, centre
spa şi fitness, plajă privată, oficii de turism etc. Restaurantul,
aflat sub o cochetă copertină, cu lateralele deschise, are
montate pe un podium mese şi scaune din lemn de bambus,
dulapuri pentru farfurii şi tacâmuri, recipiente pentru sucuri şi
apă rece, grătar pentru specialităţi de carne sau peşte, etc.
Se servesc preparate variate şi delicioase cu specific
local, dar şi european, păstrate în vase de ceramică sau inox,
salate asortate în boluri mari de sticlă sau porţelan, fructe
exotice, tipsii cu prăjituri, cupe cu îngheţată etc.

306
 În mijlocul locaţiei este amplasată o fântână arteziană
pentru decor, dar şi pentru răcorirea atmosferei. Barul oferă
băuturi reci, nealcoolice, la comandă. Din restaurant păşeşti
direct pe nisipul argintat al plajei private. Se pot închiria
şezlonguri, umbrele, corturi, prosoape, halate, echipament
pentru scufundări şi alte ustensile necesare sporturilor marine:
ochelari, cască, înotătoare de plastic pentru picioare, bărci,
saltele, colaci de salvare, veste de protecţie, tuburi cu oxigen,
etc. O perdea de palmieri, pini, arbuşti protejează plaja de
furtunile de nisip şi vitregiile valurilor. Salvamarii urmăresc,
îndeaproape, prestaţia înotătorilor, mai ales a copiilor,
intervenind rapid pentru evitatea unor accidente fatale, a
„îndrăzneţilor” care se aventurează dincolo de geamandură.
Revenim la recepţie pentru formalităţile cuvenite şi
înmânarea cheilor de la camere. Norocoasă, cum sunt, camera
mea se afla într-un resort modern, abia dat în folosinţă, cu
balcon spaţios şi vedere la ocean. Faptul a stârnit invidii şi
discuţii în grup. Eh ! Asta e !!! Un tânăr hamal mi-a cărat
bagajul până la uşa camerei 208. I-am dat un bacşiş şi a plecat
mulţumindu-mi politicos cu palmele lipite de corp şi capul
plecat. Fiind o zonă de influenţă islamică, femeile nu sunt
admise să lucreze în hoteluri la întreţinere, în restaurante,
piscine sau baruri. Voi reveni asupra acestui amănunt, privind
condiţia femeii într-o ţară musulmană.
Pe insulă funcţionează centre specializate pentru
instructajul şi practicarea sporturilor de mare risc: schi nautic,
parapanta, jetski, scufundări etc. Panouri publicitare indică
acestă ofertă, ca pe un moment de neuitat, la preţuri rezonabile.
Primul element de admiraţie a insulei Maafushi este
frumuseţea luxuriantă a peisajului tropical: plaje întinse
pudrate cu nisip fin, foşnet duios de palmieri, vuiet trepidant
de valuri ce se sparg de malurile stâncoase, cer senin, apă cu
purităţi de cristal prin care se zbenguiesc peşti multicolori,
corali imperiali, miros natural de sare, nuci de cocos cu suc

307
îmbietor, înot fără restricţii până la excitantele jocuri nautice,
fenomenale pentru vitalitate şi fantezia riscului care face să
crească adrenalina. La umbra drămăluită ce o cern frunzele
palmierilor, străjeri ai plăcerilor intempestive, un alt sport se
anunţă, lipsit de orice violenţă, seducţie spre buna dispoziţie,
masajul pe orice parte a corpului, excitat de mâini fine, dar
insistente ale unei tinere maseuze oacheşe, mlădioasă ca o
trestie, cu zâmbet molipsitor.
Soarele amiezii loveşte fără cruţare, orice vieţuitoare
tânjeşte după o boare de vânt, păsările au amuţit, copacii îşi
răsucesc cu tristeţe frunzele. Plaja este puţin populată la o
asemenea oră, cei mai mulţi stau în piscine, la terase umbrite
de vegetaţie bogată, în restaurante, la shopping.
După servirea prânzului, lenevesc în şezlong sub
frunzişul unui bătrân arbore prin care se cernea lumina, ca
nişte bănuţi de soare şi bănuţii se mişcau uşor la adierea unei
boare de vânt.
Obosită de călătoria zilei, toropită de căldura amiezii,
am aţipit, împăcată cu întreaga natură… Deschid alene un ochi.
Nimic nu s-a schimbat. Cerul e albastru, de o perfectă puritate
cromatică, soarele dogoreşte infernal. Fără să-mi dau seama,
atmosfera începe să răsufle adânc, asemenea unei mitologice
făpturi, aducând unele adieri răcoroase ce vibrează cu valurile
oceanului. De la balconul camerei devin părtaşă la răbufnirea
naturii înfuriate. Rafalele sunt tot mai puternice, se întunecă
cerul şi cad primii stropi grei şi mari de ploaie, biciuind
pământul arzător. Nu se mai vede nimic, apa curge în lungi
şiroaie, bulucindu-se peste tot, din învălmăşeala norilor se aude
canonada apocaliptică a trasnetelor şi tunetelor.
Odată cu atenuarea darabanei copleşitoare a
descărcărilor electrice şi norii par să-şi mai astâmpere furia.
Ostilităţile se apropie de sfârşit şi pe neaşteptate ploaia
încetează. Cerul se înseninează şi, în scurt timp, soarele reapare
surâzător.Din pământ se înalţă fuioare de aburi ca nişte ofrande

308
aduse zeilor fecundităţii. Dar mâine s-ar putea să plouă din
nou! Ce să mai comentăm, suntem la tropice!!!
Atmosfera primenită de darul celest, invită la plimbare.
Nu puteam să refuz un asemenea moment. Îmi pun o pereche
de blugi şi o bluză subţire de batick, cu arabescuri pastelate,
sandale în picioare, poşeta pe umăr şi ies grăbită din cameră.
Refac drumul cunoscut până la debarcader, privind cu
insistenţă tot ce era în jur : hoteluri luxoase, vile cochete,
magazine cu firme atractive, buticuri, încărcate de mărfuri,
restaurante cu terase umbrite, panouri mari, colorate cu reclame
adecvate pentru sporturi nautice şi croaziere, etc.
Ca orice femeie, curiozitatea mă împinge într-un butic
cu antichităţi, vase de porţelan, statuete zoomorfe şi
antropomorfe, măşti înspăimântătoare de lemn sau metal,
artizanat fin, corali strălucitori, albi sau coloraţi, în stare
naturală sau prelucraţi, bijuterii din aur, argint, platină cu
încrustaţii de pietre preţioase, semipreţioase, corali. .
Vânzătorul mă invită să privesc produsele selecte din vitrine
sau pe rafturi, chiar dacă nu cumpăram. Gestul m-a uimit şi la
plecare am promis să revin. Un indicator menţiona că locaţia
era supravegheată video. Nici nu se putea alfel, cu lumea
pestriţă care circulă într-un dute - vino.
Continui periplu prin alte buticuri în căutare de mărfuri
indigene, lucrate manual. La primele ore ale dimineţii şi seara,
numărul turiştilor este mai mare, unii a shopping, restaurante,
alţii la plimbari pe chei. Bărbaţii preferă o ţigară şi un pahar de
suc, preparat rapid de chelner, pe o terasă adumbrită. Fiind o
ţară musulmană, băuturile alcoolice sunt interzise, în
restaurante, terase, pe plajă şi chiar în hotel. Ca să satisfacă,
cererea de alcool a turiştilor, mai ales occidentali şi de alte
religii, s-a ajuns la un compromis interesant. Doritorii
înveteraţi, porniţi pe distracţii, pot solicita o şalupă până la cel
mai apropiat atol artificial, unde un resort, special amenajat,

309
oferă posibilitatea consumului de alcool. După câteva ceasuri,
întoarcerea se asigură din partea firmei.
Gata cu plimbatul ! Şi mâine este o nouă zi, vorba
celebrei Scarlett O’Hara din best-seller-ul american Pe aripele
vântului. Prefer să mă aşez pe o bancă, de unde privesc, în
tăcere, ca pe ceva sacral, apusul de soare la tropice. Este un
tablou care a fascinat omenirea de la Creaţie ! Doamne ! Mi-ai
dăruit şi această clipă nemuritoare ! Prieteni, sunt pe insula
Maafushi, în arhipelagul Maldive, scăldat de apele calde ale
Oceanului Indian ! Vă vine să credeţi, unde m-au purtat paşii ?
Nici, mie !!! Parcă sunt sub imperiul unei vrăji ! Mă
desmeticesc cu greu din visare.
Soarele, hărţuit şi obosit de capriciile călduroasei zilei
la tropice, se scufundă în culcuşul mătăsos dintre valuri,
trăgând după el şi ultima lucire roşietică a orizontului. Umbra
stiriată şi mişcătoare a amurgului se pleca în cupă de azur a
serii, în puţul fără vânt al nopţii. Poarta de gratii a asfinţitului
se-nchise-n urma lor. Treptat, noaptea intră în atribuţiile ei…
Cheiul se umple de melodii ritmatice de la tonomate, plimăreţi
veseli, amorezi romantici, înlănţuiţi, precum lianele pădurii
tropicale. Unii mai îndrăzneţi se asvârl în apă şi înoată, până
hăt departe, în larg. Sirena unui vaporaş se aude în larg. La
mal, dormitează bătrânele bărci pescăreşti, şalupele colorate,
vaporaşele de croazieră, mişcate uşor de valuri.
Mă reîntâlnesc cu colegii la barul hotelului pentru un un
capuccino şi fresh parfumat de fructe. De pe terasă ascult
respiraţia caldă a oceanului ce-şi mână alene valurile pe
ţărmurile stâncoase, cărând spre nisipul plajei crabi răsturnaţi,
scoici ferecate, vaporoase meduze.
Luna plină şi miile de steluţe urcară pe bolta cerească,
luminând baldachinul de rădăcini oarbe, lucioase ca smalţul
ierburilor şi trunchiurilor cocotierilor.Aprigul şi solitarul
luceafăr ardea cu o strălucire vie sorocul lui din zori până-n
noapte.

310
 Este trecut de miezul nopţii şi o boare de vânt îmi
mângâie obrajii, urându-mi:"Noaptebună, româncuţo !!!" Ce
este Nemurirea ?! Nu mai reuşesc să-i descifrez meandrele !
Adorm cu gândul la minunele Creaţiei.
Zorii se trezesc scobite-n sus spre suprafaţă, făcându-şi
drum printre vârfurile picurătoare ale miilor de lăstare de unde
se ridică parc-ar fi abur şi se-mprăştie şi păstrează pământul
încremenit în somn cu murmurul adormit al gâzelor ; apoi tot
mai sus năzuind, se târâie pe scoarţa zgrumţuroasă, deodată-
mprăştiindu-se într-o risipire grăbită, melodioasă, din gâtlejuri
înaripate şi scânteietoare, năvălesc în sus şi umplu neantul
negru-al nopţii cu galben narcis.

311
 MIRACULOSUL OCEAN

Vârfurile înalte şi ascuţite ale eucalipţilor dimprejur

răsăreau din umbră spintecând văzduhul limpede.
Aştept cu înfrigurare plecarea cu un modern şi
confortabil vas de croazieră în largul Arhipelagului Maldive. O
astfel de croazieră oferă ocazia unică de a observa lumea
fantastică a animalelor marine de la graţioşii peştişori exotici în
forme şi culori deosebite, cu aripioare mătăsoase, recifuri de
corali albi, verzi, albaştri, violet, creaţie a milioane de ani, la
pisici de mare, calmari uriaşi, tigri marini, foci, delfini, rechini,
rechini ciocan12, peşti ferestrău13 şi chiar rechini-balenă14, care
pot ajunge la 18-20 metri lungime.
Un moment de neuitat îl oferă show-ul cu dresură de
delfini. Considerate cele mai inteligente vieţuitoare din
nemărginita împărăţie a apelor, delfinii execută salturi de-

12
Rechinul-ciocan (Sphyrna zygaena) are corpul caracteristic de rechin,
însă capul dispune de prelungiri de o parte şi de alta, care îl ajută probabil
ca să-şi localizeze prada şi să capete viteză când înoată. Ocazional poate
ataca omul. Dimensiunea este de până la 4 metri lungime (Enciclopedie
ilustrată. Lumea animalelor, p. 99).
13
Peştele-ferestrău (Pristis) cu o lungime de până la 7 metri şi o greutate de
peste 2 tone, are aspectul unei lame turtite. Rostrul ce poate măsura peste un
metru, fiind prevăzut cu peste 50 de dinţi ascuţiţi, este folosit pentru a
scormoni fundul mării în căutarea animalelor îngropate în nisip sau pentru a
ataca alţi peşti (ibidem, p. 101).
14
Rechinul-balenă (Rhincodon typus) este cel mai mare rechin din lume, cu
o lungime de 18-20 metri şi o greutate de 20 de tone. Coada lui poate
măsura mai mult de 2,5 metri de la o extremitate la alta, iar botul este
suficient de mare pentru a înghiţi un om aşezat de-a curmezişul. Se hrăneşte
exclusiv cu plancton şi cu peşti mici (Larousse. Plante şi Animale, p. 96).

312
asupra valurilor ce ating câţiva metri, spre satisfacţia
privitorilor15.
Doritorii de snorkelling îşi pun echipamentul adecvat,
pregătindu-se pentru lansarea la apă. Există şi posibilitatea unui
semi-submersibil tour, prin ferestrele căruia se poate vedea
minunăţia de corali în forme ciudate şi culori fantastice, de
galben, roşu, verde, violet etc. Şi într-un mod sau altul, ocazia
este excepţională de a observa viaţa marină, cu păduri de corali
rămuroşi, evantai ale căror vârfuri purpurii lucesc precum
beculeţele în Bradul de Crăciun, dar şi grămezi de corali
albaştri formaţi din ciuperci, corali roz, corali bulboşi, verzui.
Splendoarea priveliştii este mărită şi de mulţimea vieţuitoarelor
care îşi aleg recifele ca mediu de viaţă. Printre aceştia apare şi
steaua de mare stacojie, castraveţii de mare, lucioase scoici,
peşti exotici, bureţi de mare, stridii, midii, colonii de moluşte,
crabi, arici de mare, anemone maritime, viermi tubulari, alge
etc.
Contactul cu marea de corali rămâne un lucru de
neuitat. Aveam şansa de a reînoda amintirile din alte escapade
de acest fel în Marea Caraibilor, Galapagos, San Diego,
Brisbaine, Capul Horn, Noua Zeelandă ş.a.
Supremaţia o deţine Great Barrier Reef cea mai mare
structură vie de pe Terra, vizibilă din Cosmos, giuvaer de azur,
indigo, safir şi alb. Închipuiţi-vă o lagună ce se întinde pe
aproape 2500 de km, egalând în lungime Marea Britanie, de-a
lungul coastei Queensland-ului, o lăţime cuprinsă între 200
până la 2000 metri, cuprinzând 2900 de recife de corali, 300
de insuliţe şi 210 insule în interiorul recifelor16.
Palmaresul acestei comori naturale este de neînchipuit:
mii de recifi, insule, bancuri de nisip şi lagune, fiecare în alt

15
Se cunosc 40 de specii de delfini în lume, ce trăiesc în grupuri şi
comunică între ei (ibidem, p. 97).
16
Russell Ash, Marile minuni ale lumii, Litera Internaţional, 2003, p. 61;
Larousse. Plante şi animale, p. 35.

313
stadiu de dezvoltare, 4000 de specii de scoici, 1500 specii de
peşti printre care pisicile de mare, rechinii sau merlinii negri şi
uriaşi. Recifurile sunt rezultatul a 10.000 de ani de activitate,
în timpul cărora oceanul s-a ridicat până la nivelul actual, după
ultima eră glaciară. Arhitecţii sunt milioane de polipi
coraligeni, înrudiţi cu meduzele, care au un inel de tentacule
minuscule în jurul gurii17.
Se cunoaşte faptul că recifele de corali pot creşte numai
acolo unde lumina soarelui poate pătrunde – în ape limpezi
până la adâncimi de 40 metri, având temperatura cuprinsă între
18-33oC, într-o mare diversitate de forme şi mărimi : corali moi
şi duri, asemenea unor coarne de cerb, bici, evantai, tentacule
veninoase pentru a-şi alunga rivalii sau substanţe mortale
eliberate în apă. Cei mai mulţi au culoarea albastru sau maro,
cu forma unor coarne de cerb, cei de piatră sunt de un alb
strălucitor, cei mov, trandafirii sau roşii par adevărate flori.
Coralii mici nu au schelete de calcar şi emană o lumină
fluorescentă18. Coralul ciupercă (Fungia) este întâlnit în
Oceanul Indian şi Oceanul Pacific, ajungând la o dimensiune
de până la 25 cm.19. Polipii de corali se hrănesc cu larve din
apă şi cu alte animale minuscule, pe care le prind cu tentaculele
lor urzicătoare. Surprinzătoare pare regenerarea polipului de la
un singur picior şi o bucată mică de intestin .
Prin părţile laterale ale ambarcaţiunii noastre, bordate
cu o placă groasă de sticlă, lungă cam de trei metri, se vedea

17
Coralii sunt alcătuiţi din mici animale cu corpul moale, numiţi polipi, care
trăiesc în colonii numeroase. Fiecare polip extrage carbonatul de calciu din
apa mării, transformându-l într-un schelet de calcar.
18
Există în jur de 300 de specii de corali pietroşi, cei mai obişnuiţi fiind
coralii Acropora sau coralii rămuroşi, sub diferite forme şi culori
(Enciclopedie ilustrată. Lumea animalelor, p.16).
19
Acest coral este alcătuit dintr-un singur polip şi trăieşte în locurile
nisipoase de pe fundul mării. Tentaculele lui sunt îndreptate în sus, pentru a
prinde animalele minuscule din jur. Coralii adulţi se pot mişca şi, dacă sunt
culcaţi pe o parte de furtună, se pot redresa (ibidem).

314
perfect fundul mării. La un moment dat, bezna începu să se
destrame, adâncimea deveni mai mică şi curând sub fereastra
submarină a apărut imaginea feerică a recifului de corali. La
circa un metru şi jumătate de la fundul vasului, luminaţi
puternic de soare, apar tot felul de corali vii, unii mari, cu
ramuri multe, ca nişte arbuşti, alţii ca nişte cupe sferice
împletite de rămurele mici, globuri formate din petale sau
plăcuţe subţiri, paralele şi multe alte forme. Toţi aceşti corali
sunt vii, iar pe ramurile lor se zăresc mici polipi care le dau o
culoare când verde, când galben sau portocaliu, când violet sau
roşu.
Splendoarea priveliştii este mărită de mulţimea de
vieţuitoare care de care mai colorate, care îşi aleg recifele ca
mediu de viaţă. Printre corali se găsesc actinii mari de diferite
culori : roz, violet, galben, unele cu petale extrem de subţiri,
penate, altele cu tentacole mobile, groase, cu care apucă prada
şi-o introduc în orificiul bucal. Alge purpurii, anemone de mare
pătate, ciuperci galbene şi adevărate tapiserii de alge verzi
acoperă recifurile părăsite de polipi, peştele-soldat, cu gura sa
mare, poartă o uniformă cu dungi albastre pe fond galben20.
Printre recifuri poţi vedea steaua de mare stacojie şi
castraveţii de mare, lucioase scoici, crabi târându-se încet,
calmari trecând cu iuţeala săgeţii, peştişori coloraţi de la un
albastru aprins, alţii irizaţi, în toate culorile curcubeului,
galbeni cu dungi negre ori roşii cu pete albastre, unii
staţionează pentru "o poză", alţii înoată alene în bancuri şi apoi
speriaţi de ceva dispar într-o clipă.
Cea mai mare ameninţare pentru recifurile de corali o
reprezintă peştele-papagal (Scarus)21 şi mai ales steaua de mare
20
Marea Enciclopedie ilustrată. Animale, Editura Litera, 2009, p.50; vezi şi
Oltea Răşcanu Gramaticu, Asaltul Tigrilor, p. 27-29.
21
Peştele-papagal este întâlnit în toate apele tropicale şi are o lungime de
30 cm. Şi-a primit denumirea de la dinţii împreunaţi ca un cioc de papagal.
Are un al doilea set de dinţi, dispuşi în fundul gurii, pe care-i utilizează
pentru a fărămiţa hrana. Trăiesc în recifuri de corali şi noaptea se înfăşoară

315
(Acanthaster planci)22 cu coroana de spini, o creatură urâtă
care se fixează pe coral,sucurile sale digestive otrăvitoare,
dizolvând practic polipii.
În Oceanul Indian mai poate fi văzută scoica uriaşă
(Tridacna gigas), cea mai mare bivalvă din lume, cu o lungime
de circa un metru şi cântărind până la 300 kg, din care 95% din
greutate o reprezintă cochilia23, nautilus (Nautilus pompilius),
singurul cefalopod cu cochilie externă permanentă, cu o
dimensiune de circa 15 cm diametru24, crabul-hoţ (Birgus
latro), considerat cel mai mare şi mai greu crustaceu care
trăieşte pe uscat, cântărind până la 4 kg şi are cleşti mari şi
masivi25.
Ne îndreptăm spre ţărmul unui atol acoperit de vegetaţie
bogată. Cocotierii semeţi ce-şi îndoaie frunzele în adierea
vântului, nisipul alb de corali al plajei, apa verde cu aer
misterios al lagunei, soarele strălucitor al tropicelor, creează o
impresie de neuitat.Motorul vasului pornit a plecat mai departe,
strecurându-se cu măiestrie printr-o trecătoare îngustă,
ajungând la o platformă dreaptă, aflată la o mică adâncime.

într-un "sac de dormit" din mucus, ţinându-şi la distanţă inamicii

(Enciclopedia ilustrată. Lumea animalelor, p. 128).
22
Steaua de mare cu ţepi, cu o dimensiune de 40 cm diametru, are până la
23 de braţe acoperite cu ţepi veninoşi. Se hrăneşte cu corali de recif,
consumându-le corpul moale şi lăsând doar scheletele. După fiecare atac,
steaua de mare dispare şi reciful se reconstituie încet (ibidem, p. 91).
23
Aceste moluşte uriaşe trăiesc în apă puţin adâncă sau pe recifele de corali.
Ele filtrează hrana din apă cu ajutorul a două sifoane. Buzele ei cărnoase şi
viu colorate conţin alge microscopice care-şi produc hrana folosind
energia solară. Scoica primeşte o parte din această hrană (ibidem, p. 28).
24
Cochilia lui conţine o serie de camere umplute cu gaze, care funcţionează
ca un flotor. Animalul trăieşte în cea mai mare dintre camere şi este protejat
de o glugă cărnoasă. Are 90 de braţe, care sunt scurte şi lipsite de ventuze
(ibidem, p. 31).
25
Se hrăneşte exclusiv cu fructe, în special nuci de cocos verzi, căzute
înainte de a se coace. Masculii îşi petrec întreaga existenţă adultă pe uscat,
însă femelele se întorc în mare pentru a depune ouăle. Există peste 4000
de specii de crabi, printre cele mai mari crustacee din lume (ibidem, p. 45).

316
Aici în apa caldă şi puţin adâncă a originalei lagune, te poţi
scufunda, poţi aduna corali de pe fundul oceanului, cu propriile
mâini. Cum am spune: "Aici, e de mine !"
Când umbli pe un recif de corali trebuie să fii încălţat,
căci aşchiile mărunte sau ascuţite de calcar pătrund în piele şi
provoacă plăgi mici şi dureroase care se vindecă greu.
Nucile de cocos, crude sau preparate, servesc atât ca
mâncare, cât şi ca băutură, constituind o hrană plăcută. Miezul
nucilor se mănâncă crud, uneori pisat, din el se prepară crema
de cocos, foarte gustoasă, folosită ca ingrenient la pregătirea
celor mai variate mâncăruri. Laptele de cocos proaspăt şi rece
constituie o băutură răcoritoare plăcută. Răsuflarea fierbinte de
la Tropice se face tot mai mult simţită. Timpul după-amiezii îl
drămăluim pentru plajă, înot, relaxare. Seara împătimită de
atâtea plăceri ne invită, "acasă" în Maafushi !

AVENTURĂ INSULARĂ

Ziua se anunţa bună şi liniştită sub cupola limpede –

albăstruie a cerului. Soarele dezmeticit din culcuşuri urca din

317
cavernele-ntunericului, prin zori şi răsărit de dimineaţă mai
departe...
Astăzi vreau să cobor pe plajă mai devreme, când
soarele nu şi-a trimis, încă, săgeţile de foc. Nu am reuşit cum
îmi propusesem, din două motive: m-am trezit târziu şi nu am
renunţat la un copios mic dejun care s-a prelungit până în jurul
orei nouă. În sfârşit, cu prosopul pluşat în mână şi o carte, mă
îndrept spre nisipul plajei, unde colegii îmi rezervase o umbrelă
şi un şezlong. Căpoasă, cum sunt, m-am aşezat direct pe nisip
în apropierea apei. M-am întors precaută, pe toate feţele, să nu
mă usture pielea şi să mă bronzez uniform. După o oră de
cochetat cu soarele - bărbat, m-am îndreptat spre digul stâncos.
Cu picioarele în apă priveam extaziată bancurile de peştişori pe
care curentul le aducea aproape de mal. O fetiţă cu păr bălai, de
trei- patru ani, goală, goluţă, intră în apă încercând să prindă un
peştişor colorat. Cum nu a reuşit, se-mpletici şi căzu în valuri.
Fiind în apropiere, am sărit după fetiţă şi am reuşit să-o trag la
mal. Plângând în hohote, se smunci din braţele mele şi alergă
disperată la mama care, câţiva metri mai încolo, făcea plajă şi
nu observase scena. Urmarea, fetiţa a fost bruftuluită şi
pedepsită să se joace în nisip, lângă şezlongul mamei.
Alţi copii adunau din nisipul plajei cochilii de scoici şi
fragmente de corali albicioşi aduşi de valuri. Un băieţel cu
lopăţica în mână terminase de construit un castel de nisip, cu
ajutorul unui frate mai mare. Nu lipseau tinere frumoase, în
minuscule costume de baie care le puneau în evidenţă coapsele
suple şi sânii voluptoşi. După ce cochetau cu băieţi pe plajă, se
aruncau în valuri întrecându-se până la geamandură. Doamnele
cu forme mai pline, preferau înotului saltelele de plastic, care
se îndoiau de o parte şi alta sub greutatea „venusienilor”.
Sucurile, apa rece, îngheţata erau servite prompt, la umbră, de
chelneri în pahare speciale pe tablale împletite din bambus.
Cerul e albastru, de o perfectă puritate cromatică,
soarele dogoreşte ca în purgatoriu, atmosfera e calmă, nu se

318
mişcă nicio frunză către depresiunea încetinitoare a amiezii.
Văzduhul şi marea puteau fi cu greu deosebite de acel azur
atotînvăluitor. Aerul era străveziu şi pur, ca obrazul unei
fecioare pe care marea robustă şi bărbătească fremăta,
înălţându-şi valurile puternice, lungi şi stăruitoare, ca pieptul
lui Samson. Ici şi colo, pe sus, lunecau aripile albe ale unor
păsări imaculate ce păreau gândurile duioase ale aerului, stihia
feminină, dar în adâncuri, prin albastru fără fund al apelor, se
vânzoleau levitanii puternici, rechinii – gândurile aprige,
tulburi şi ucigaşe ale oceanului masculin.
Pe dig câţiva pescari amatori se străduiau să prindă
ceva, cât de mic, măcar un guvid care să justifice răbdarea şi
timpul pierdut. În apropiere, plaja publică era supraaglomerată
de numărul mare de turişti, mulţi cu familiile lor. Copii se
dădeau în balansoar, scrânciob, înotau în bazine mai mici sau
alergau la minifotbal pe nisip etc. Tonetele cu dulciuri,
îngheţată, seminţe, fructe şi sucuri erau luate cu asalt de mici şi
mari. Femeile intrau în apă, înotau puţin şi apoi din nou la
şezlong pentru masaj cu diferite creme hidratante. Bărbaţii se
arătau lei - paralei faţă de doamne, dar mai ales domnişoare,
invitându-le la un schi nautic, jetski şi chiar parapante, sub
soarele exploziv care le incitase hormonii. Cunoştinţele se
făceau şi se desfăceau rapid pe plajă, de la câteva ceasuri la
câteva seri, în funcţie de valuta pe care o punea la bătaie
„masculul”. Totul era o mică aventură de vacanţă, depinzând
de preferinţele partenerului sau partenerei !!!
În miez de zi, soarele jăruieşte ameţitor peste întreaga
fire, vântul doarme agăţat de ţărmul stâncos, acoperit de spuma
diafană a valurilor. Oceanul pare şi el adormit şi doar din loc în
loc câte un val poznaş îşi arcuieşte puterile. Dar când nu te
aştepţi valurile cresc ca intensitate şi mărime, spărgându-se
unele de altele şi mugind se reped spre maluri.
Cum este trecut de ora 13.00, stomacul îmi dă semne de
nerăbdare. Doamne ! Ce gurmanzi suntem noi românii şi aici

319
mă includ şi pe mine. Curios lucru, mă acomodez uşor la orice
tip de mâncare, nu mi s-a întâmplat să nu-mi placă ceva.
Desigur, în orice meniu, alături de produse ale gastronomiei
locale, există posibilitatea unor preparate după reţete
occidentale. Dar ca să ne înţelegem bine, brânzeturile,
mezelurile, carnea (fiartă, prăjită, la grătar) şi fructele erau
preferinţele vizitatorilor.
Aerul acela vesel şi fericit, cerul acela îmbietor, sfârşiră
prin a ne mângâia inimile. Revin în cameră pentru un ceas de
odihnă. Arşiţa s-a mai potolit. Într-o ţinută comodă, şort, tricou,
şlapi, pălărie de pai, pornesc să fac ocolul insulei. De la
recepţie, un funcţionar amabil mă informeză că este posibil un
asemenea tur, insula având o suprafaţă mică, 3 km lungime şi 1
km lăţime. Şi mucalit adaugă: alergând – o oră, la pas - două,
iar cu opriri cel mult trei ore. Cum ceasul indică abia ora
17.00, consider că mă puteam încadra în voie. Pe partea stângă
se afla debarcaderul şi spaţiile hoteliere, restaurantele, terasele,
buticurile şi magazinele, parcurile. Cum s-ar spune partea
vizibilă a lunii, Maafushi. Pe mine mă interesa partea
necunoscută a insulei, numită Vedana, unde trăiau localnicii, în
număr de circa 3000, de religie musulmană. Din spatele
hotelului o stradă îngustă ducea la celălalt mal. Diferenţele erau
vizibile.Alături de câteva vile înconjurate de palmieri şi
verdeaţă, celelalte locuinţe erau modeste. Cheiul era prost
întreţinut, în ţăruşi de lemn atârnau funiile groase care legau
câteva bărci pescăreşti. Femeile musulmane purtau mantii
lungi de stofă sau bumbac, închise la culoare, până în pământ,
ce le acoperea trupul, mâinile şi picioarele, iar pe cap,
broboade înodate sub bărbie. Câteva surate stăteau pe o bancă
de lemn la sporăvăiala de după-amiază şi mestecau seminţe,
ca la noi. Termometrul indica 35 oC la umbră.
O bătrânică zbârcită, cu faţa stacojie de soare şi muncă,
cu spinarea încovoiată, sub veşmântul negru, ros la poale, mâna
o capră zăbăugă, cu o nuia de bambus, ajutată de cei doi

320
nepoţei, un băiat de şase-şapte ani, cu pantaloni scurţi
bleumarine, tricou alb şi o fetiţă de opt-nouă ani în rochiţă roşie
cu buline, papuci de plastic.Cum eram singura persoană străină
în această zonă şi aproape „desgolită” după părerea lor, s-au
oprit în loc privindu-mă curioşi. Am profitat de acest moment
să le fac fugar câte o fotografie. Când doream să-i ademenesc
cu o bomboană, bunica se rosti la ei şi ameninţătoare ridică
băţul în aer. Copii o zbughiră speriaţi, care încotro. Puţin mai
încolo, un băietan, în pantaloni suflecaţi şi tricou negru,
împingea un căruţ plin cu mărfuri. I-am făcut cu mâna pentru
a-l filma. A acceptat, dând şmechereşte şapca de pe cap.
Continui drumul, printre mici dughene, tarabe,ateliere
meşteşugăreşti. Un grup de femei şi bărbaţi învârteau mătănii
între degete în drum spre moschee.
În apropiere, pe un teren de hambal, îngrădit, copii
băteau mingea. Orice lovitură marcată de unii sau alţii era
ovaţionată cu chiote. Nu am putut trece mai departe fără să-i
salut şi spiritul meu de profesor a tresărit.
În clădirea modernă de vis-à-vis funcţiona şcoala
gimnazială, frumos compartimentată: clase de curs, holuri,
cancelarie, laboratoare, bibliotecă, curte asfaltată, îngrijită. În
spatele şcolii se afla o altă clădire, de mici dimensiuni, viu
colorată, în faţa căreia se înşirau bănci, tobogane, balansoare,
căsuţe, pitici, bazine, roduri de flori, gazon. Citind firma am
înţeles că era o grădiniţă pentru învăţământul preşcolar, de
curând inaugurată. Încântată de procesul de modernizare care
cuprinsese comunitatea şi din această insulă, am privit înainte.
Mă declarasem satisfăcută de ce văzusem şi mă pregăteam să
intru în zona turistică.
În câteva clipe, constat că trec pe lângă un zid înalt
terminat cu sârmă ghimpată. Ce, Dumnezeu, o fi ! Zăresc, într-
un foişor, un bărbat în uniformă, înarmat. Ce era în clădirea
cenuşie, apărată cu atâta străşnicie ? Nu poate să fie, ce
gândesc ? Ce să caute o instituţie coergitivă într-un loc mirific

321
şi relaxant ? Peste 50 de metri, enigma s-a deslegat. În faţa
unor porţi solide, doi paznici îmi fac semn să traversez pe
partea opusă a străzii.
Temătoare mă conformez. Dar curiozitatea mă
scormonea. Întorc capul şi citesc rapid firma. Rămân
stupefiată, era, cu adevărat, o închisoare. Am întrebat şi un
localnic ce reprezintă misteriosul loc. Răspunsul a venit
prompt: închisoare !!! Am iuţit pasul spre cheiul din Maafushi
Acum mă simţeam în siguranţă. Eram pe partea luminoasă a
„lunii”. M-am aşezat pe o bancă ca să-mi revin din şocul
avut !
Trufaşa, sălbatica natură cu domul ei falnic şi azuriu,
boltit şi înflorit, cu întinsul ei de verdeaţă smălţuit în culori vii
şi cu imensa ei pânză de apă sclipitoare, aruncând reflexe, cu
seninătatea sa cumplită şi imensă, îmi dădea un semn de linişte
şi echilibru sufletesc. Soarele se precipita să scapete printre
ape, recifuri şi arbori seculari.Teptat-treptat lumina abandonă
cerul şi se târa amuţită din frunză-n frunză, din cracă, ram şi
trunchi, coborând din lăstar în lăstar, în iarbă, târându-se tot
mai jos, printre murmurele adormite ale gâzelor, până-n clipa-n
care toată lumina câtă mai rămăsese se-adună în jurul unei guri
mute şi tandre într-o respiraţie stinsă…
Când mă pregăteam să plec, cerul se întunecă şi vântul
prinse putere ridicând în aer bidoane de plasic, hârtii, crengi
decapitate de pe trunchiuri, morman de frunze, nori de praf.
Cirezi de fulgere impertinente brăzdau bolta cerească. În scurt
timp, din norii bosumflaţi, din ugerul cerului cad stropi grei şi
mari de ploaie.
Mă adăpostesc sub copertina terasei unui restaurant.
Cine ar fi crezut că vremea se modifică aşa de repede. Suntem
la tropice, ar spune amuzat cârcotaşul ! Da, da, dar nici aşa,
aproape, în fiecare seară, că mi se duce cheful plimbării !!! A
trecut aproape o oră, temperatura a coborât sensibil. În tricoul
meu subţire, nu pot să-mi reţin un tremur al braţelor desgolite.

322
Cum chelnerul se rotea în jurul meu întrebător, am comandat
un ceai verde de Ceylon. Plimbându-mi ochii în jur, descopăr
cu uimire, pe o bară între suporţi metalici, o pereche de
papagali de talie mare, Area. Masculul cu penaj strălucitor se
giugiulea cu consoarta lui, mai mică. Totul părea romantic,
până când a izbucnit cearta conjugală şi papagalul - bărbat,
arogant şi dominator i-a dat un cioc puternic în cap, ameţind-o.
După scena violentă, făptaşul linguşitor începu să ţopăie şi să
gângure în jurul femelei, parcă cerându-şi iertare. Au ciugulit
câteva boabe de orez şi au reluat paşnic conveţuirea spre
deliciul privitorilor care filmase întreaga scenă amuzantă.
Ostilităţile cerului se apropie de sfârşit şi pe neaşteptate
ploaia încetă. S-a întunecat şi eu încă nu sunt la hotel !!! Sărind
peste băltoace, cu şlapii în mână şi toate veşmintele ude, alerg,
ca la o cursă de maraton, să ajung la hotel. În hol, toate privirile
s-au îndreptat amuzate spre mine, ca şi cum ar fi zis : „ Asta de
unde a picat, sărăcuţa!” Noaptea - şi deschidea abisurile
molatice şi ademenitoare ca aripa morţii!

O ZI LA TROPICE

323
 O imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini
de deasupra se topeau, sus de tot, şi se pierdeau pe nesimţite în
înălţimile limpezi şi largi ale văzduhului vioriu de dimineaţă.
Soarele se ivise de mult pe ceruri... Eucalipţii, cu
trunchiuri netede şi goale se ridicau încremeniţi şi drepţi ca
nişte soldaţi la paradă, iar din bolta ciuruită de umbra neagră-
verde, deasă, se cerneau în liniştea largă a copacilor picături de
cer pretutindeni. Vântul luneca ca un râu nevăzut şi tăindu-se
în frunza lor ascuţită, trimetea până în depărtare tânguioase şi
prelungi glasuri de orgă....
Focul solar cădea necruţător ca o coloană
perpendiculară aurie peste întreaga suflare. Străveziul cer
tânjeşte după o boare de vânt. Palmierii îşi răsucesc frunzele
de căldură. Puţini sunt pe plajă la o asemenea oră, cei mulţi
stau în piscine, la terase umbrite de vegetaţie bogată, la
shopping, în restaurante. Fără să ţinem cont de nimic, câţiva
amici am hotărât să mergem să testăm valurile oceanului şi
eventual puţină plajă. Mă întind într-un şezlong şi caut poziţia
favorabilă razelor solare. Doamne ! Nu puteam să mă întorc
nebronzată, în ţară ! Nu de alta, aş fi ridicat suspiciuni în
legătură cu periplul asiatic !!!
Când procesul de coacere s-a accentuat şi pielea
înroşită începu să mă usture, am alergat buimacă spre apă, fără
să mai ţin cont de neştiinţa mea în arta înotului. Dar ce mai
conta în acel moment torid, când şi creerii ardeau ! Doream să-
mi răcoresc trupul cât mai rapid, mai ales că pulsul agitat îmi
semnala cardiopatia ischemică, de care se pare că uitasem !!!
Apa mă învălui cu braţe molcome de seducătoare rusalcii,
împingându-mă spre largul întunecat. Un val puternic, urmat de
câteva mai mici, mă dezechilibră, apa sărată îmi pătrunsese în
gură şi în ochi. În jurul meu, fete şi băieţi, chicotind, săreau pe
coama valurilor înspumate, îmbrâncindu-se şi înotând în
diferite stiluri, surferii dădeau reprezentaţii de adevărată
măiestrie. Nimeni nu a observat ce se întâmpla cu mine, la

324
câţiva metri. Din nefericire, trăiam a doua oară în această
călătorie, coşmarul valurilor ce mă împing spre larg, spre
adâncurile nisipoase. Şi când mintea începu să mi se - ntunece,
am simţit o mână puternică că mă apucă de ceafă şi mă săltă
spre mal. Sprijinindu-mă de umărul salvatorului, m-am aşezat
sub un umbrar şi am cerut şoptit o sticlă de apă. Treptat atacul
de panică a trecut şi am revenit la o aparentă stare de
normalitate. Abia atunci colegii au conştientizat ce mi se
întâmplase şi s-au grăbit să-mi dea tot felul de sfaturi. Cu
sarcasmul românului le-am împărtăşit că nu a fost mare lucru,
mai mult spaima. Şi îmbărbătându-mă singură le spun: „Nu
puteam să dispar aşa de stupid, tocmai în seducătorul
Maafushi ! La Tropice !!!”. Dar întâmplarea venea la scurt
timp după imprudenţa de la Chennai !
În acea după-amiază fierbinte am rămas în cameră,
lâncezând în aşternuturi. Abia spre seară mi-am luat curajul să
merg la cină şi apoi la o scurtă plimbare pe chei.
Astrul zilei, obosit de lunga-i călătorie, îşi încheie
imperiala misiune, lumina aurie a cerului dispare, zările se
ascund în întuneric şi uitându-mă la umbra lui ştearsă, îmi dau
seama că a apărut cornul strâmb şi subţire al lunii. Formele
schimbătoare ale lucrurilor se topiră şi se mistuiră în noapte ca
într-o mare învolburată şi fără de margini...
Restaurantele şi-au deschis oferta romantică. Pe nisip, în
apropierea ţărmului au apărut, ca din senin, cinci-şase mese,
acoperite cu ţesături fine, şi scaune din bambus. În mijlocul
mesei trona un felinar sau o lumânare parfumată într-un suport,
alături de o vază fină din porţelan chinezesc cu un fir de
orhidee, frezie sau trandafir. Tinerii chelneri roiesc în jurul
cuplurilor, mai ales amorezi, promiţându-le cel mai delicios
meniu pescăresc: fructe de mare, homari, langustă, scoici, raci
etc. Nimic nu poate fi mai frumos, într-un decor inedit care
emană dragostea... Flacăra lumânării pâlpâie în adierea uşoară

325
a vântului, frunzele palmierului scot sunete line de harpă,
valurile oceanului întunecat se înghesuie ghiduşe spre mal.
Pe o scenă improvizată, o formaţie de portoricani cântă
în ritmuri exuberante despre dragoste, natură, armonie,
libertate. Solistul vocal şi chitarist, un tânăr chipeş, cu faţa
zâmbitoare, păr lucios împletit în codiţe, legat la spate, blugi
negri strânşi pe picior, tricou inscripţionat, interpreta melodii
cunoscute din repertoriul internaţional. Timbrul vocii, deosebit
de cald şi nuanţat, atrăgea atenţia publicului. Tinerii ovaţionau
zgomotos, băteau din palme, fredonau melodia şi chiar dansau
în plină stradă.
Spectacolul se desfăşoară pe tot parcursul sezonului
turistic, în mare vogă, până la miezul nopţii. Familii cu copii
staţionau câteva minute, aplaudând şi apoi continuau agale
drumul spre hotel. Mărturisesc, am ascultat formaţia câteva seri
şi fermecată de energia debordantă pe care o emanau, am visat
la „dulcea pasăre a tinereţii”!!! I-am întâlnit a doua zi la o
masă sub un umbrar. Mi-au făcut semn cu mâna şi le-am
răspuns cu aceeaşi plăcere ca între „prieteni”. O fotografie de
grup rămâne ca suvenir.
Deşi este târziu, nu am chef să urc în cameră, paşii se
îndreaptă automat, din nou, spre plaja, încă populată, de
amorezi şi chitarişti. Unii mai curajoşi fac baie în ocean,
înotând până hăt departe, de te apucă spaima că vor fi înghiţiţi
în mrejele sirenelor.
Mă aşez pe un ciot noduros şi ascult valurile clăbucite
ce izbesc sacadat malul; privesc luminile din larg ca nişte
faruri călăuzitoare; mă plimb agale prin nisipul umed cu
picioarele goale şi nu mă sfiesc să culeg cochilii de scoici
sparte şi corali cu ingenioase ramificaţii albe sau gălbui. Plaja a
devenit pustie.
Privesc, încă o dată, cerul, marea, cocotierii şi le trimit
o candidă sărutare. Ceasul indică o oră târzie în noaptea. Un
vânticel se porni, ridicând moviliţe de nisip şi spărgând

326
armonia valurilor. Răceala nopţii-mi pătrunde seducător pe
sub tricou. Ochii îmi strălucesc hipnotic. De ajuns ! Suflete
buimac, e ora de culcare !
Spre ziuă se porni furtuna aducătoare de ploaie.
Fulgerele se izbesc de nori sticloşi ca de nişte pereţi meniţi să
închidă furia cerului. Se prăvale norii spre noi cu mânie, în
rafale de stropi, ca nişte şerpi veninoşi, peste întinsuri, într-o
strânsoare rece, îngenunchind verdele ierbii.
Spălată natura-i parcă nouă în straie crăieşti, cu bijuterii
de rouă-n clopoţei aurii. Apar zorii cenuşii. Soarele speriat se
ascunde un timp în culcuşul cald, apoi dezmeticindu-se
porneşte la drum, dinspre răsărit împrăştiind cu dărnicie
zeiască buchetul de raze jucăuşe şi deschide încetişor fila unei
cărţi uriaşe, iar la sfârşitul zilei, seara, o întoarce tot atât de
discret spre apus !!!

GÂNDURI LA DESPĂRŢIRE
327
 Întinsă într-un hamac, la umbra unui palmier, savuram
deliciosul cocktail din fructe şi o ceaşcă cu cafea aromată.
Soarele, furişându-se tandru în pas de Don Juan, iradia săruturi
calde peste întreaga natură moleşită de arşiţă. Doar briza mării,
domnişoară singuratică şi bizară, se străduia să aducă puţină
răcoreala la mal. Este o atmosferă molatică ce-ţi cuprinde
corpul arzând. Gândurile zboară spre zările albastrului infinit, o
pânză ţesută de zările calde. Începi să visezi cu ochii deschişi şi
să improvizezi rime. Mi-e sufletul o mare de lumină pe care
navighează "corabia nebună", cărându-mi amintirile dintr-un
trecut îndepărtat spre viitor.
Am o predilecţie pentru plimbarea de dimineaţa sau
cea pe înserat când temperatura este mai suportabilă. Hoinăresc
fără ţintă prin mulţimea anonimă a portului, inspir cu voluptate
aerul sărat al mării, precum fumătorul care-şi prizează porţia
de tutun şi întind obrazul pentru mângâierile tandre ale
ultimelor raze ale soarelui de jăratec.
Apusurile de soare la tropice sunt de neegalat Mă plimb
pe chei şi următresc pescarii care stau nemişcaţi, asemenea
unor moviliţe de piatră, cu privirea aţintită la undiţa azvârlită
în apă. Se simte oboseala, concentraţia mare, picăturile de
transpiraţie sărată pe frunte şi pe grumazul gâtului. Un bătrân
priveşte în neştire apa învălurită în speranţa unui peşte de mari
proporţii, cu care să se laude seara prietenilor. La vremea
amurgului, norii capătă mereu alte şi multiple nuanţe, bărcile
trec, pescarii şi-au strâns plasele, susurul lichid şi mângâietor al
undelor se aude tot timpul.
Orizontul se înroşeşte-n reflexe sângerii, vestind curând
pacea, feeric nocturnă, iar soarele zoreşte spre alte meleaguri,
dispărut complet peste linia de hotar dintre Cer şi Pământ. O
umbră, asemenea unei tristeţi abia perceptibile, care se exprimă
nu prin lacrimi, ci printr-o privire umedă şi profundă ivită pe

328
sub genele lungi ale unor ochi cufundaţi în depărtări, învelea
încetu nemărginirea. La hotarele dinspre răsărit ale pământului
adormit, peste adâncurile oarbe ale nopţii, geana lunii
înflăcărate trimetea lungi raze de lumină mută şi rece, care se
topeau pe luciul aerian al sufletului meu. Ai fi zis că, în
văzduhuri, mâna celui atotputernic aprinsese o candelă de
străjuire pe un mormânt pustiu.Din depărtări nehotărâte, umbre
negre se desprindeau prin noapte în răstimpuri şi, lunecând
grăbite, se mistuia pe rând în uşa luminată şi larg deschisă a
sufletului.
Seara de adio în Maafushi are un caracter fastuos, pe
plajă, la malul bătrânului şi seducătorului Ocean, cu lumânări
parfumate aprinse pe măsuţe din pai de bambus, cu fructe de
mare, varietăţi de peşte şi fripturi aburinde, sosuri rafinate,
salate exotice, băuturi reci, amestec suav de flori. E o seară
senină. Nici un nor nu ameninţă să strice clipa feerică, cu
tresteţea despărţirii de nişte locuri mirifice şi bucuria revenirii
ACASĂ !
Peisajul întunecat din jur se limpezeşte treptat sub
razele lunii. Cerul e împestriţat de stele, ca vălul inocentei
mirese de odinioară, unele scapără mai puternic, altele cu luciri
stinse din ochi abia clipesc. Tresar la dâra de lumină a unei
stele căzătoare. A trecut ! Printre milioanele stele ce pudruiesc
bolta cerească, sigur una este a mea ! O stea norocoasă ?!
Se aud foşnete bizare dintre tufişuri. Câte un peştişor
rătăcit sare jucăuş pe luciul apei vălurite. O pasăre cu penaj
colorat ceartă puii din cuib pentru neascultare la ora somnului.
Treptat se lasă sfânta linişte a nopţii înmieresmate...
Viaţa de noapte în discoteci, baruri abia acum începe în
toată plenitudinea ei. Dar şi aici pândeşte temerea de orice fel,
depinde de norocul fiecăruia !
Oricum, pentru noi sejurul în micul Paradis al
Maldivelor a luat sfârşit !!! Cine ar fi crezut vreodată că voi
ajunge şi aici ?!! Bucuria unora, întristarea şi indiferenţa altora!

329
Aşa e viaţa !!! Pentru cei care au poposit aici este o amintire
binemeritată, o realitate de vis !
Şi nu pot să nu trag unele concluzii la încheierea
acestui inegalabil periplu prin ţări scăldate de tumultosul
Ocean Indian. Leagăn al uneia dintre cele mai vechi civilizaţii
de pe Terra, India rămâne ţara marilor contraste unde istoria şi
tradiţia merg mână în mână cu prezentul dinamic. Fie că este
vorba de bucătăria specifică, caracterizată printr-un amalgam
de gusturi deosebite, de cultura şi civilizaţia milenară de
invidiat, de relieful fascinant sau de căldura oamenilor, India te
face să râzi de bucurie, îţi taie respitaţia de mirare, îţi răstoarnă
toate concepţiie şi îţi sădeşte în minte noi subiecte de meditaţie.
Tradiţia care a supravieţuit vremurilor (sariu, yoga,
dans, muzică, artă, gastronomie etc.) s-a îmbogăţit continuu.
India se poate considera un adevărat „muzeu” viu. Din triada
invenţiilor indiene trebuie amintită: cifra zero pe care se
bazează astăzi orice sistem de programare, medicina
tradiţională ayurveda şi yoga.
Credinţa în zeii lor, brahmani, budişti, sickişti, jainişti a
devenit un antidot, de-a lungul timpului, profund înrădăcinat
care le explică aproape orice: diferenţierea socială, defecte
fizice, inteligenţă, reuşită, necaz, moarte, reînviere, binele şi
răul din viaţa pământească! Pretutindeni, monumentele vechii
culturi atestă geniul unui popor care, dincolo de credinţele
religioase, exprimă inepuizabile rezerve spirituale.
Trăind în contemporanietate, nu putem să nu constatăm
progresele făcute de Confederaţia Indiană, la sfârşitul secolului
al XX-lea şi mai ales în primele decenii al secolului al XXI-lea,
pentru implementarea valorilor democratice, progresul tehnic
şi ştiinţific care resfrânt în economie să poată asigura un trai
decent celor peste un miliard de locuitori. În acelaşi timp, să
promoveze într-o lume globalizată valorile interetnice şi
multiculturale, interconfesionale.

330
 Sri Lanka a dezvoltat o interesantă cultură şi civilizaţie,
de sorginte indiană., dar a filtrat-o prin propriul suflet al acestui
popor, iubitor de frumos şi libertate. Dominaţia britanică, atât
pentru India, cât şi Sri Lanka, a imprimat noi ritmuri de gândire
şi acţiune occidentală, paradoxal, a creat lideri, instruiţi în
metropolă, dar care reîntorşi în ţinuturile natale, vor milita
pentru independenţă, reducerea decalajelor de dezvoltare
economică, pendulând printre conflicte fratricide politice şi
religioase, pentru asigurarea unui climat de dezvoltare,
prosperitate, democraţie şi pace în regiune.
Maldivele, pumn de atoli, insule şi insuliţe, natură
luxuriantă şi bogăţie acvatică de excepţie, a găsit treptat cheia
spre dezvoltare şi emancipare. Deschizând barierile turismului,
au fost mai bine cunoscute în lume, nivelul de trai al
localnicilor s-a îmbunătăţit sensibil. Mai este, însă, mult de
muncă, trebuie atrase, sub orice formă, resurse financiare
externe pentru proiecte viitoare.
La sfârşitul unei astfel de călătorii nu poţi să nu
exclami: Doamne, ce frumoasă este viaţa ! Merită s-o trăieşti ca
un dar inegalabil al forţelor celeste, aici, şi pretutindeni în
spaţiul oferit de Planeta Albastră !
Toate aceste imagini se amestecă dureros în clepsidra
nemiloasă a lui Chronos, cu confruntări, lupte fratricide,
războaie sângeroase pentru putere, orgoliu, supremaţie
colonizatori rapaci, decimare şi chiar exterminare, în unele
zone, a elementelor locale, catastrofe naturale, formarea de
popoare şi naţiuni din mixaje dureroase, poluare, fanatism
religios, terorism...
Momentele de respiro, de pace, deşi puţine la scara
timpului, au permis evoluţia civilizaţiei umane, la stadiul în
care ne aflăm astăzi. Secolul al XX-lea a fost cel mai
contrastant, spaţiul celor mai barbare experimente la scară
mondială, eşecul celor mai sinistre utopii politice, militare,
culturale. Cum de s-a ajuns aici ? Cine ne va garanta că ele nu

331
se vor repeta sau se vor naşte altele şi mai bizare cu efecte
catastrofale pentru întreaga planetă ? Ne confruntăm deja cu un
inamic mult mai perfid şi necruţător, în faţa căruia nimic nu
valorează – terorismul. Secolul al XXI-lea a debutat sub
semnul sângelui şi a groazei ! Doamne, poate fi şi mai rău ?!!
Am avut sentimentul plăcut de a recunoaşte, aici, ca şi
în alte spaţii asiatice, că noua generaţie va şti să modeleze un
viitor mai bun, ieşind din îndoctrinările naţionalist - extremiste,
totalitare, războaie civile, pentru democraţie, bunăstare şi
linişte pe aceste meleaguri vlăguite de cotropitori şi lupte
nesfârşite.Ceasul de pace şi de linişte sună tăcut de pretutindeni
şi firea amorţită îşi pleacă spre odihnă capul său... Tăcerea îşi
întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă
ale nesfârşitului, iar din înaltul cerurilor mâna îndurătoare a
Celui mai Puternic, aprinse milioanele de stele Luna sfioasă ne
zâmbeşte complice, privind duios singurătatea fiecăruia dintre
noi... Susurul domol, prelung şi nehotărât al tăcerii mute se
ridică peste abisuri ca o cântare fermecătoare de leagăn şi
luminile dormeau duse pe braţele imense de întuneric. Irizări
violete se resfrâng din stele, creând umbre fantastice spre
ţărmul de vise, dară somnul mi-l tulbură chicotelile spiriduşilor
nopţii.

332
 INTERMEZZO ISLAMIC

CAPITALA CELOR ŞAPTE

COLINE

Cum totul este proteguit de astre, nu am putut pleca în

luna noiembrie în India, aşa cum plănuisem. Ştirea m-a înfuriat
în primul moment. Nu-mi găseam locul. Cum să nu plec !
Încerc disperată alte variante. Dar, timpul este prea scurt pentru
o ofertă convenabilă. Atunci, altceva ?! Mă decid la Iordania,
ţară pe care nu o vizitasem.
Noiembrie, luna mohorâtă a lui brumar. Purtate de vânt
puţinele frunze rămase se desprind de ramurile copacilor şi,
după un imperial vals vienez, coboară razant pe pământul jilav,
formând un covor moale în tonuri calde de la galbenul gutuii,
de pe pervazul bunicii, la cărămiziul hornurilor pitoreştilor
case de la ţară. Lumina zilei s-a micşorat vizibil şi soarele
picoteşte bosumflat în culcuşul pufos de nori, fără să mai
scoată capul pe cerul plumburiu. Găsesc o maşină care mă
duce direct la Aeroportul Otopeni „Henri Coandă”. Formalităţi
vamale de rutină. Zborul cu Compania TAROM RO187, pe
timp de noapte, a decurs agreabil, şi în mai puţin de trei ore
aeronava românească ateriza pe Aeroportul Internaţional din
Amman.
Alte formalităţi, recuperarea bagajelor, întâlnirea cu
ghidul local şi transfer la Hotelul Amman Cham Palace 4*, din
capitală. Somn scurt de câteva ore. A doua zi familiarul tur de
333
oraş cu maşina pentru a cunoaşte istoria regiunii şi principalele
obiective turistice.
Regatului Haşemit al Iordaniei (El-Mamlaka el -
Urdunia el -Haşemia), cu o suprafaţa de 89.342 km2 (locul
112) şi o populaţie de 10.171.480 locuitori, majoritar arabă, în
20181, se învecinează cu Siria în nord, cu Irak în nord-est, cu
Arabia Saudită la est şi la sud şi cu Israel şi Autoritatea
Naţională Palestiniană la vest. Împreună cu Israelul împarte
coasta Mării Moarte şi pe cea a Golfului Aqaba (Eilat) al Mării
Roşii, cu Arabia Saudită, Israel şi Egipt. Singura graniţă
naturală este râul Iordan, care împarte teritoriul în malul de
vest al râului (Cisiordania) şi malul de est (Transiordania).
Celelalte graniţe, la nord, cu Siria, la est cu Irakul şi sud-est cu
Arabia Saudită, au fost trasate arbitrar după interesele
colonialiste cuprinse în Acordul Sykes- Picot2.
Relieful este compus dintr-un platou arid (80%), cu
dune de nisip şi văi seci, parte a pustiului arabo-sirian,
altitudinea cea mai înaltă la Jabal Umm ad Dami (1854 m) iar
cea mai joasă la Marea Moartă (- 428 m). Depresiunea El Ghr,
dominată de râul Iordan (265 km), dispune de puţină vegetaţie.
Deşi muntoase, deşertice, aride aceste meleaguri au fost
locuite de milenii. În jurul anului 2000 î.Hr. semiţii amoriţi s-
au stabilit pe malul estic al râului Iordan, în timp ce canaaniţii
(care aparţineau de filistini) pe malul vestic. În acest spaţiu s-
au perindat ca invadatori sau colonişti: anatolieni, egipteni,
israeliţi, asirieni, babilonieni, perşi, greci, caldeeni, romani,
arabi musulmani, cruciaţi creştini, otomani (1516 -1918) şi
britanici. După Primul Război Mondial, în 1920, teritoriul a
fost încredinţat, prin mandat din partea Societăţii Naţiunilor,
1
Populaţia este compusă din 99,2 % arabi dintre care 80 % musulmani
suniţi; 0,5 % cerchezi, 0,1% armeni, 0,1 % turci, 0,1 % kurzi ş.a. Circa 4%
din populaţie sunt creştini, în majoritate armeni (Marea Enciclopedie.
Statele lumii, vol.5, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, Editura Financiarul,
2008, p. 467)
2
Enciclopedia statelor lumii, p. 233-235.

334
Marii Britanii. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial,
Marea Britanie a organizat, instruit şi înarmat armata
transiordaniană.3. Emiratul autonom al Transiordaniei, creat în
1928, apoi regat, îşi obţine independenţa la 25 mai 1946.
Ca urmare a hotărârii Rezoluţiei 181 din noiembrie
1947 a Adunării Generale a O.N.U, vechiul teritoriu palestinian
este împărţit între evrei şi arabi. La 13 decembrie 1948,
Parlamentul a votat transformarea Transiordaniei în Regatul
Haşemit al Iordaniei, iar Abdullah I a devenit rege4.
În urma primului război arabo-israelian (1948-1949),
Iordania anexează partea de vest, Cisiordania şi Ierusalimul cu
„Locurile sfinte”, pe care le va pierde în urma victoriei rapide a
Israelului în Războiul de Şase Zile arabo-israelit din iunie
1967. În urma numeroaselor tratative, la nivel internaţional, în
1988 responsabilitatea asupra Cisiordaniei este încredinţată
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Ocuparea
Kuwait-ului de către Irakul lui Sadaam Hussein şi Războiul din
Golf (1991), atrag extinderea embargoului şi asupra Iordaniei,
fapt care contribuie la izolarea ei economică şi politico-
diplomatică. La 25 iulie 1994 se semnează la Washington o
Declaraţie iordaniano-israeliană (Bill Clinton, Ithah Rabin şi
regele Hussein), urmată de încheierea Tratatului de Pace ( 26
octombrie 1994) prin care se pune capăt războiului de multe

3
Sub comanda generalului John Bagot Glubb şi a altor 47 de ofiţeri
britanici, Legiunea Arabă era cea mai performantă, mai bine antrenată şi
mai utilă în zonă (ibidem).
4
Prin Acordul de la Ierihon sau a II-a Conferinţă arabo-palestiniană, din 1
decembrie 1948, în condiţiile în care se unificase politic şi geografic cu
populaţia palestiniană, a fost proclamat Abdulah I al Iordaniei Rege al
Palestinei. Guvernul Transiordaniei a ratificat această unificare cu
palestinienii la 7 decembrie 1948. După uciderea acestuia de către un arab
palestinian pe când ieşea de la rugăciune, în faţa Moscheei Al-Aqsa din
Ierusalim (1951), a urmat la conducere, nepotul său Hussein al II-lea
(ibidem).

335
decenii. După moartea regelui Hussein al II-lea, puterea este
preluată de fiul său Abdulah ibn Hussein.
Iordania (El Urdun) este împărţită administrativ în 12
guvernorate5 (muhafazah) care la rândul lor sunt împărţite în
52 de nawahi.
Devenind o zonă de stabilitate, turismul a luat un mare
avânt în ultimele două decenii, contribuind la venitul naţional
cu o cotă importantă ( circa un milion de dolari /anual) la care
se adaugă contribuţia emigranţilor ţărilor arabe petroliere. Între
1985-2011 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO au fost
incluse 4 obiective: ruinele oraşului Petra; Cetatea Q’user
Amra, situl arheologic de la Um es-Rasas, zona protejată Wadi
Rum. Din anul 2005 tradiţiile culturale ale beduinilor din zona
Petra şi Wadi Rum figurează pe lista Patrimoniului Cultural
imaterial al Umanităţii UNESCO.
Aventura mea iordaniană a înscris ca punct de plecare
capitala, Amman ( Jebel Al Qala’a). Aşezat pe şapte coline,
precum sofisticata Romă antică, Ammanul s-a extins treptat,
înglobând şi zonele din jur. Un rol important în dublarea
populaţiei l-au avut, în ultimele decenii, refugiaţii din Siria,
Liban, Irak, ca urmare a interminabililor conflicte militare6.
Primul contact vizual este deosebit de plăcut şi totodată
surprinzător, moschei alături de biserici creştine sau sinagogi.
Ceea ce pretindeam că ştim despre istoricul acestui teritoriu,
trebuia revizuit. Realitatea era dincolo de aşteptări, cu oameni,
locuri şi monumente de excepţie.
Marea Moschee Al- Hussaini a fost ridicată în 1924, de
regele Abdullah, după ce Amman a devenit capitala
Transiordaniei, sub mandat britanic. Cea mai veche moschee
din Amman este un complex ecleziastic de proporţii

5
Cele 12 guvernorate sunt: Amman, Balqa, Zaeqa, Madaba, Irbid, Jerash,
Ajloun, Mafraq, Aqaba, Karak, Ma’an, Tafilah.
6
În urma Războiului din Golf (1991) s-au refugiat în Iordania circa
200.000 de irakieni (Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 5, p. 60).

336
monumentale: coloane, arcuri, portaluri, cupole mai mari, mai
mici, turnuri şi turnuleţe, ornamentaţie sofisticată cu
arabescuri, mozaicuri, bazine cu apă, multiple încăperi pentru
meditaţie, studiu, socializare, muzeu, curţi interioare etc. În
zilele de sărbătoare, numărul pelerinilor poate atinge câteva
mii.
Vis-à-vis de Marea Moschee, se află Catedrala
Ortodoxă Sf.Gheorghe, impunător edificiu care-şi desfăşoară
în condiţii normale activitatea, mulţi creştini fiind iordanieni,
dar şi refugiaţi. Moscheea Abu Darwish a fost construită în
1961 de regele Hussein al II-lea al Iordaniei.
Oraşul se ridică pe locul biblicei Rabba, capitala
amoriţilor, sub Rabbath Amman. La mijlocul secolului al III
î.Hr., Rabba a fost reconstruită devenind cetate grecească şi
redenumită Philadelphia, în onoarea noului suzeran, Ptolemeu
II Philadelphul (308-246 î.Hr.). Sub influenţa Imperiului
Roman primeşte privilegii administrative şi politice importante.
După ce a fost cucerit de arabi în 637, oraşul a redevenit la
vechiul nume, Rabba sau Rabbath-Amman. Din secolul al XX-
lea este cunoscut drept Amman. Cucerit de trupele britanice şi
arabe la sfârşitul Primului Război Mondial, devine capitala
Emiratului Transiordaniei7.
Iordania surprinde prin densitatea vestigiilor antice
romane, conservate, în mod surprinzător, într-un mediu arid,
drum al caravanelor, războinicilor beduini şi fanaticilor
pelerini.
Cetatea romană (secolele II şi III d.Hr.), situată pe o
colină deasupra oraşului, era înconjurată de un zid lung de
1700 metri, restaurat în ultimii ani. Conform structurii
arhitectonice romane fortăreaţa avea un for, un odeon şi un
teatru. În vechea incintă a forului se pot vedea ruinele
Templului Roman, închinat lui Hercule, alături de Biserica
franciscană, medievalul Palat Omayyad şi Moschee. De aici, se
7
Ibidem, p. 61.

337
pot admira în voie vestigiile preţioase, dar şi noua structură
arhitectonică şi culturală a oraşului.
La poalele cetăţii erau amplasate două structuri romane
pentru divertisment: Teatrul (capacitate de 6000 de locuri) şi
Odeonul (500 de locuri), utilizate astăzi pentru concerte sau
diferite evenimente culturale. Muzeul de Arheologie deţine
semnificative artefacte ale antichităţii romane şi bizantine (vase
de metal, sticlă, ceramică, statuete de bronz, statui de marmură,
monede, medalioane, arme, bijuterii etc.). Muzeul de Folclor şi
Muzeul Tradiţiilor Populare scot în evidenţă bogăţia şi
frumuseţea acestor locuri.
După-amiaza hoinărim, după bunul nostru plac, pe
lângă ruine şi monumente de cult, pe străzi lăturalnice, parcuri,
şi, în final, în bazarul supraîncărcat cu mărfuri, ca oriunde în
Orient.
Jebel Amman este o zonă boemă, mai selectă, de unde
pornesc în pantă numeroase străzi şi străduţe, dintre care cea
mai frecventată de tineri, vizitatori este Rainbow Street,
datorită numărului mare de cafenele, pub-uri, gelanterii,
patiserii, restaurante etc. Aici poţi mânca cea mai delicioasă
shaorma, îngheţată asortată, bea un suc de fructe exotice sau o
cafea aburindă şi aromată. Animaţia creşte o dată cu înserarea
şi jocul miraculos al firmelor multicolore, veseliei şi
exuberanţei. De la chioşcuri poţi cumpăra publicaţii în limba
arabă, dar şi engleză. Ziarele de top sunt Abd Raboh, Al
Hadath, Al Dustour, Al Rai, şi publicaţia în limba engleză
Jordan Zimes şi The Star.

338
 ÎNCĂRCĂTURĂ BIBLICĂ

Dimineaţa părăsim Ammanul pentru vizitarea a două

obiective de maximă importanţă istorică şi culturală, Jerash şi
Ajloun. Jerash, datat din timpurile biblice, cu circa 6500 de ani
în urmă, sub numele de Geara, a devenit Decapolis, membră a
confederaţiei de zece oraşe romane din Orientul Mijlociu. În
timpul naşterii lui Iisus, Jerash era un important loc de popas a
caravanelor pe rutele comerciale nabateene din Orientul
Mijlociu. Maxima înflorire a cunoscut-o în jurul anului 300
d.Hr., în timpul perioadei bizantine, pentru ca rolul său să se
diminueze după cucerirea arabă şi islamizarea din 650 d.Hr8.
Ascuns de nisip timp de multe secole, în urma unui proces de
restaurare din ultimii 70 de ani, Jerash a devenit un excelent
reper de urbanism roman din Orientul Mijlociu, cu străzi
asfaltate şi colonade, temple, teatre, piaţete spaţioase, băi
publice, numeroase fântâni şi bineînţeles ziduri vechi străpunse
de numeroase turnuleţe şi porţi.
Ansamblurile urbanistice romane impresionează prin
logica desăvârşită a traseelor străzilor, a arterelor de circulaţie,
prin alinierea zidurilor caselor la stradă. Amplasarea necesară
în centrul oraşului a forumului şi pieţelor, a monumentelor şi
edificiilor administrative, politice, comerciale şi religioase
impresionează, de asemenea, prin marea măiestrie a inginerilor,
arhitecţilor şi constructorilor, capabili să adapteze organizarea
oraşelor la condiţiile reliefului natural.
Străzile şi arterele de circulaţie făceau legătura între
Forum şi zidul de incintă cu turnuri de pază şi porţi de intrare
(Porta Maggiore). Străzile, trasate sistematic în reţea sau tablă

8
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 5, p. 61.

339
de şah, cu pavimente de piatră, erau bordate cu trotuare.
Dalajul tipic era format din blocuri de piatră groase,
poligonale, de diverse forme şi dimensiuni. Piaţa Forumului
civil avea pavimentul cu dale dreptunghiulare regulate. Între un
pavaj şi altul, rămânea un spaţiu pentru vehicule. Din loc în loc
existau gurile de canal pentru scurgerea apei de ploaie. În faţa
intrării locuinţelor îngrijite şi a micilor magazine, pe marginea
trotuarului erau create cavităţi în care se fixau stâlpi de lemn
pentru susţinerea copertinelor şi perdelelor9.
Rememorez câteva din comorile antice ale cetăţii:
Arcul lui Hadrian (Hadrianic Arch), construcţie masivă,
supraetajată, cu trei arcade, una centrală înaltă şi două
secundare mai mici, coloane cu capiteluri coritince, două
ferestre la etaj, fronton; Hipodromul cu o arcadă principală şi
câte cinci secundare pe unde intrau gladiatorii, publicul,
notabilităţile oraşului; Piaţa ovală (Oval Plazza), impresionantă
prin dimensiuni ( 90 metri lungime şi 80 metri lăţime) şi
importanţa socio-politică, mărginită de suple coloane corintice
din marmură, pavament mozaical, cu un impunător obelisc
central, bine conservat; Strada principală (Colonnaded Street
„Cardo”), din direcţia nord-sud, pavată, uşor curbată pe
margini pentru scurgerea apelor de ploaie, galerii, finită cu
Poarta de Sud (South Gate), monumentală, cu arcada principală
şi alte două de o parte şi alta; Templul lui Zeus (Temple of
Zeus), parţial distrus în urma seismelor, păstrând o parte din
latura vestică a edificiului şi câteva coloane corintice ; Templul
Nimfelor (The Nemphaeun), clădire impozantă, realizată cu
mult gust din marmură şi gresie, cu numeroase statui, scări,
fântână, altar semicircular; Templul lui Artemis (Temple of
Artemis) cu coloane masive şi fastuoase capiteluri; Catedrala
Sf. Teodor, din secolul al IV-lea, cu superbe mozaicuri
creştine.

9
Vezi Adriana Botez- Crainic, Istoria artelor plastice, vol.I, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.147 şi urm.

340
 Cele două teatre de mari proporţii, semicirculare, în
trepte, scena în mijloc, acustică deosebită, servesc şi astăzi
pentru organizarea unor manifestări culturale, recitaluri
artistice de dansuri şi cântece acompaniate de instrumente de
percuţie beduine. În Teatrul de Sud am fost invitaţi să
participăm la un recital improvizat de câţiva instrumentişti
locali. După aplauzele binemeritate din partea noastră, la
despărţire au acceptat, cu vădită prietenie, câteva fotografii de
grup.
Problema oricărui vizitator constă în cunoşterea
importanţei acestor vestigii, alfel, la prima vedere, par nişte
ruine, ca multe altele. Trist este că nici autorităţile locale din
Jerash nu au intuit valoarea lor de patrimoniu universal şi au
construit abuziv o şosea asfaltată prin partea de jos a sitului
antic pentru a face legătura cu actuala aşezare modernă.l !!!
Jerash a pierdut, astfel, şansa de a fi inclus în Patrimoniul
UNESCO. Păcat ! Mare păcat ! Aşezarea are o valoare
culturală inestimabilă !!!
La ieşirea din sit ne aşteptau zeci de vânzători
ambulanţi cu pliante, vederi, ghiduri turistice, medalioane,
statuete, mărgele, mătănii, apă minerală etc. Se ţineau insistent
după noi pentru a cumpăra câte ceva, desigur negociabil. Când
au aflat că suntem români au devenit surâzători şi ne strigau
amical, bătându-ne pe umăr: „România, mămăligă, sărmăluţe!”
În faţa unei astfel de efuziuni de prietenie, am acceptat să
cumpărăm câteva pliane cu ilustraţii ale sitului şi oraşului.
La 30 km distanţă de capitală, în direcţia nord-vest,
printre păduri de pini şi plantaţii de măslini, poposim în oraşul
Ajloun. Aici este locul unde împăratul roman Hadrian şi-a
petrecut iarna anilor 129-130 d.Hr. Îndrăgostit de privelişte a
construit un Arc de Triumf, lăsând laturile sale nelegate pentru
viitoarele ziduri ale oraşului. Ajloun a cunoscut momente de
glorie şi declin, în funcţie de stăpânitorii vremii. Temerele de
ascensiunea cruciaţilor, au determinat pe musulmani să ridice,

341
aici, o puternică fortăreaţă pentru a proteja căile de comunicare
dintre Iordania şi Siria. Castelul Ajloun, cunoscut în arabă sub
numele de Qala at el-Rabbad, a fost construit între anii 1184-
1185, înscriindu-se într-un lanţ de forturi ale cărui balize
luminoase transmitea pe timp de noapte semnale venite
dinspre Eufrat şi Cairo.
Cruciadele (1095-1270) în număr de opt, sprijinite de
papalitate, aveau principal obiectiv eliberarea „Locurilor
Sfinte”, ocupate de turcii selgiucizi. Pe teritoriile eliberate
vremelnic s-au înfiinţat regate şi emirate după model
occidental, apărate de noile ordine militaro - călugăreşti
(ioaniţi, teutoni, templieri), s-au construit impunătoare edificii
ecleziastice creştine. Pe parcursul a două secole şi jumătate de
„războaie sfinte” au murit patru-cinci milioane de oameni,
singurele rezultate fiind recucerirea provizorie a Sfântului
Mormânt de la Ierusalim şi cea definitivă a Mediteranei,
purtătoare de imense bogăţii10. Astăzi ruinele Castelului Ajloun
oferă vizitatorilor o panoramă deosebită asupra văii Iordanului.
Parcurgem celebra Via Regala, o şosea considerată una
dintre cele mai vechi din lume, de mai bine de 5000 de ani,
care ne duce la Muntele Nebo. Situat la 800 metri deasupra
câmpiei Moabului, el este cunoscut de localnici drept Sieagha.
Nebo, locul unde legendarul Moise11 a privit către Canaan12,
numită şi „Ţara Făgăduinţei”13. Evenimentul ar fi avut loc după

10
Când, unde şi cum s-au întâmplat cele mai dramatice evenimente care
au schimbat lumea, Reader’s Digest, 2006, p.86-87; Oltea Răşcanu
Gramaticu, Amurgul zeilor, Editura PIM, Iaşi, 2006, p. 320 .
11
În egipteană Mashu, în ebraică, Moshe.
12
Pe la 1300 î.Hr. „Popoarele mării” jefuiau regiunea estică a Mediteranei.
Un grup s-a stabilit pe coasta de sud a Canaanului, cunoscuţi sub numele de
filistini (Cheia cunoaşterii. Lumea antică, Reader’s Digest, p. 66).
13
Canaanul era considerat o regiune fertilă, numită în Biblie „Ţara
Făgăduinţei”, fiindcă fusese „promisă” de Yahve (Iehova) evreilor (ibidem;
Când, unde şi cum s-au întâmplat. Cele mai dramatice evenimente care au
schimbat lumea, p. 19 ).

342
„fuga din Egipt” şi eliberarea evreilor14 din robia faraonică a
lui Ramses al II-lea, urmată de perigrinarea lor timp de
patruzeci de ani prin nordul Peninsulei Sinai, sudul Mării
Moarte şi estul râului Iordan.Muntele Nebo reprezintă şi
prezumtivul loc al înhumării profetului. Dacă Moise fusese o
personalitate excepţională de organizator, legislator, unificator
de triburi, precum şi un venerat conducător spiritual, urmaşul
său Iosua se va dovedi un şef militar, sub conducerea căruia
triburile israeliene au înaintat spre nord, ajungând până sub
zidurile Ierusalimului, „Oraşul palmierilor”, pe care l-au cucerit
în urma mai multor asedii15. Contribuţia deosebită a evreilor în
cultura Orientului Apropiat este întroducerea monoteismului
religios în locul politeismului adorat de popoarele antice16.
Tribul nomad al keniţilor care practicaseră în trecut cultul
şarpelui, acum venerau pe Yahve, credinţă preluată, apoi, sub
impulsul reformelor lui Moise, ca divinitate unică a evreilor.
„Să nu ai alţi dumnezeu afară de mine. Să nu-ţi faci chip
cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sunt în cer, pe
pământ sau în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să
slujeşti lor”17.
Yahve nu era conceput ca având forme umane, ci ca o
prezenţă inefabilă, căruia nici nu trebuie să i se pronunţe
numele. Yahve înseamnă în ebraică „cel ce este”, „cel care
face să existe”, „cel care creează”. La origine era o divinitate
14
Evreii pretind că sunt descendenţii celor 12 fii ai lui Iacov, nepotul lui
Avraam, veniţi din cetatea Ur, Mesopotamia. Ei s-au stabilit în Canaan, în
regiunea Levent din estul Mediteranei, pe la 1800 î.Hr. Canaanienii trăiau
în câteva cetăţi: Ierihon şi Ierusalim. Cucerirea egipteană din secolul al
XIV-lea î.Hr. şi colonizarea israeliţilor i-a împins pe canaanieni spre zona
de coastă din nord, unde au fost cunoscuţi ca fenicieni (ibidem, p. 67).
15
Vechiul Testament are o valoare istorică dacă este coroborat cu alte
izvoare, prin personajele pe care le invocă (regi, faraoni, popoare, cetăţi şi
oraşe etc.) şi prin traseele comerciale antice între Egipt şi Asia Mică
(ibidem, p. 66).
16
Oltea Răşcanu Gramaticu, op.cit., p. 314 şi urm.
17
Ieşirea, XX, 3-5.

343
atotputernică a naturii, zeul furtunii, al trăsnetelor şi al
vulcanilor. Caracterul său fundamental era moralitatea, spiritul
de justiţie, severitatea faţă de cei vinovaţi. Yahve guvernează
întreaga lume, ajutat de îngeri, un fel de mesageri ai săi18.
Însăşi cucerirea Palestinei este prezentată ca o poruncă a lui
Yahve dată lui Iosua: „ Scoală dar şi treci Iordanul, tu şi tot
poporul acesta, în ţara pe care o voi da fiilor lui Israel... de la
pustie şi de la Libanul acesta până la râul cel mare, până la
râul Eufratului şi până la marea cea mare, spre asfinţitul
soarelui vor fi hotarele voastre”19,
Din vârful colinei, privim în depărtări pe Valea
Iordanului20 acolo unde este poziţionată Marea Moartă şi
celebrele cetăţi ale Ierihonului (30 km) şi Ierusalimului (60
km). Pe platou a fost ridicat un semnificativ monument cu
valoare biblică ce reprezintă un toiag de care este încolăcit un
şarpe, simbolul victoriei lui Moise asupra ispitei. Aici
funcţionează o Biserică franciscană şi un valoros Muzeu ce
deţine importantele artefacte antice ce pun în evidenţă istoria
acestor meleaguri, rivalităţile teritoriale şi religioase, trădări,
ipocrizii, cruzimi nemaiuzite, martiriu, sete de dominare etc.De
acolo, din acest perimetru sacru al Muntelui Nebo, la apus de
soare, îndrăznesc să chem Dumnezeirea şi să-i mulţumesc !!!

18
Vezi Ovidiu Drimba op.cit., ediţia 1997, p. 254-255.
19
Iosua, I, 204, 9.
20
Valea Iordanului are 410 km lungime şi 6-20 km lăţime, iar spre Marea
Moartă, valea scade la 400 metri sub nivelul mării. Valea Iordanului
marchează graniţa cu Israelul (Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.5, p.
58-61).

344
 FANTEZII MILENARE
KIR HERES
Cea de-a treia zi s-a dovedit plină de culoare, cu oraşe
„biblice” şi fantezii naturale, într-un relief muntos şi deşertic.
Pare o lume desprinsă dintr-un alt timp şi spaţiu, iar noi nişte
simpli „figuranţi” într-un decor selenar !
Karak, identificat cu biblicul Kir Heres, aminteşte un
episod interesant din vremea regelui Mesha când a fost asediat
de regele din Israel şi aliaţii săi din micile regate Judah şi
Edom după cucerirea regatului Moabului. În perioada romană,
localitatea a purtat numele de Kyriakopolis.
Al Karak, capitala districtului cu acelaşi nume, se află
pe un platou deasupra văii Karak. După o perioadă de
prosperitate, când Al Karak era un arhiepiscopat creştin sub
autoritate romană, cruciaţii au ridicat aici o fortăreaţă (1142),
din motive strategice, apărarea drumului spre Ierusalim.
Aşezată în partea sudică a unei stânci de calcar de 950 metri
deasupra oraşului, fortăreaţa a fost construită pe un plan
trapezoidal, cu 250 metri lungime şi 80-135 metri lăţime21.
Când cruciaţii au fost expulzaţi din Palestina în secolele
XII-XIII, fortăreaţa a căzut în mâna musulmanilor (1260) care
au construit un palat şi o moschee22
În structura arhitecturală se delimitează cu claritatea
stilul fortăreţei cruciate, de secolul al XII-lea şi extinderile
făcute în secolele următoare de dominaţie islamică (porţi,
galerii, săli de festivităţi, turnuri de apărare, curţi interioare,

21
Ibidem, p. 61.
22
Muhammad ridică palatul şi moscheea în 1311.

345
capele, piaţete, biserică cruciată, moschee islamică, închisoare
etc.).
Câte atrocităţi s-au derulat, timp de două secole, între
cruciaţi şi musulmani în numele credinţei ?!! Şi ele au
continuat în epoca modernă şi contemporană, îmbrăcând noi
forme, dar esenţa rămânând aceeaşi. Ideologia continuă să fie
folosită ca armă principală de extremiştii naţionalişti pentru
crearea unei stări de haos, confuzie, dominare, conflicte
militare soldate cu milioane de morţi, răniţi, dispăruţi,
emigranţi.
Trecând prin numeroasele stăpâniri străine (romană,
bizantină, arabă, cruciată, otomană), oraşul Karak, distrus
parţial, a renăscut prin eforturile oamenilor locului, ajungând
astăzi la peste 170.000 de locuitori. Este interesant de văzut
centrul istoric care conservă numeroase clădiri otomane din
secolul al XIX-lea.
Reluăm traseul spre Madaba supranumită „Oraşul
Mozaicurilor”, situat la 709 metri înălţime. Lăsăm maşina într-
o parcare şi pe străzi înguste şi întortochiate, pline de dughene,
prăvălii, taverne, tonete cu apă minerală, răcoritoare, fructe,
covrigi, dulciuri etc., ajungem la Bazilica St.George. Biserica
greco-ortodoxă este renumită pentru harta în mozaic din podea,
datând din secolul al VI-lea. Celebrul mozaic, format din două
milioane de bucăţi de piatră colorată, înfăţişează Ierusalimul,
Bethleemul, Karakul, fluviul Iordan, Muntele Sinai, alte
dealuri, văi şi oraşe din Ţara Sfântă, dar şi delta Nilului.
Rămânem minute în şir în jurul mozaicului, din care s-a
păstrat doar o parte, încercând să înţelegem modul de realizare
a întregului ansamblu, de la precizia amplasării geografice a
obiectivelor din Ţara Sfântă, la valoarea emoţional spirituală.
Mozaicul din Bazilica St.George este interesant şi unic în
acelaşi timp privind evoluţia creştinismului în epoca bizantină.
După masa de prânz într-un restaurant cu specific local,
reluăm drumul spre Petra. Decorul s-a schimbat ca într-o

346
tragedie antică cu spaţii deşertice şi colinare, puţină vegetaţie
şi aşezări risipite. Iordania este o ţară săracă în bogăţii naturale
cu excepţia fosfaţilor şi a sărurilor de potasiu, cantităţi mici de
petrol şi sare. Extinderea irigaţiilor în zona El Ghor a dus la
sedentarizarea unei părţi din populaţia nomadă, cultivându-se
pentru consum intern cereale, legume, bananieri, citrice, meri
etc. Industria prelucrătoare este concentrată în zona Amman-
Zarqa-Aqaba, fiind axată pe producţia de îngrăşăminte chimice,
ciment, produse petroliere, bunuri de larg consum.
Curiozitatea se împleteşte cu emoţia şi temerea.
Mărşăluim spre o lume fantastică, ireală, misterioasă. Şi toate
poartă un singur nume legendara Petra !
Soarele îşi trimite puţinele raze rămase disponibile să
înveselească cerul, apoi cochetând cu crestele golaşe ale
munţilor, dispare în culcuşul nopţii. Orice apus de soare este o
plăcere a simţurilor, dar aici la Petra este un adevărat miracol.
Rămânem cu ochii aţintiţi spre ceruri până când negurile reci
ne înconjură. Acolo este Petra cu biblicul Munte al
Sacrificiului lui Avraam, cu invazii de cruciaţi, beduini, cu
regate dispărute, făuritoare de civilizaţii inegalabile în piatra şi
nisip !!! Răsare luna şi umbrele sale făuresc lumi fantastice
ale trecutului milenar. Dojenitor, Doamna Nopţii ne trimite la
culcare. „ Noapte bună!”

FANTASTICA PETRA

347
 Au apărut zorii din nebuloasele reci ale nopţii şi în
curând marele crai al zilei îşi începe plimbarea strălucitoare pe
bolta cerească. Ne sculăm dis-de-dimineaţă să prindem
începutul acestei miraculoase aventuri care ne va aduce
întâlnirea cu Petra, fosta capitală a regatului Nabateenilor, a
cărui populaţie a dispărut misterios, precum hittiţii din Asia
Mică
Din faţa Hotelului Petra Panorama 4*, la care am fost
cazaţi, ne îmbarcăm în maşină şi parcurgem în câteva minute
cei trei kilometri care ne despart de situl arheologic.
Cu o vechime milenară, menţionată în manuscrisele
essenienilor de la Khirbet Qumran, Marea Moartă, secolul I
î.Hr. - secolul d.Hr., Petra mai păstrează 800 de monumente
ce pot fi studiate de specialişti şi admirate de miile de
vizitatori. Considerat una din cele şapte minuni ale lumii, „unul
dintre cele mai preţioase moşteniri culturale ale omenirii”23,
situl Petra este înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, din
anul 1985.
Anticul Rekem era capitala Regatului nabateenilor
între secolul al VI-lea î.Hr. şi începutul secolului al II.d.Hr.
Petra a devenit un important punct de tranzit pentru caravanele
care înfruntau zonele neospitaliere ale deşertului Iordaniei. În
timpul ocupaţiei romane oraşul se va numi Arabia Petra. Un
puternic cutremur din anul 363 a distrus complet localitatea,
transformând-o în ruine. Despre nabateeni şi oraşul săpat în
stâncă trandafirie, cu 2000 de ani în urmă, nu s-a mai vorbit
nimic, a fost pierdut peste un mileniu în deşertul Iordaniei. O
consemnare sporadică din secolul al XIII-lea aminteşte trecerea
sultanului mameluc, Balbars din Egipt, în urmărirea cruciaţilor.

23
Printre minunile lumii se numără: Marele Zid Chinezesc, Petra
(Iordania), Cristo Redentor (Brazilia), Machu Picchu (Peru), Chichen Itzá
(Mexic), Colosseum ( Italia), Taj Mahal ( India)

348
 Redescoperit miraculos, în 1812 de elveţianul Jean
Burckhardt, precum templele din Anghor Wat (Cambodgia) şi
Macchu Picchu, capitala legendară a incaşilor (Peru), Petra a
intrat în circuitul turistic mondial. Turul Petrei se face, de
obicei pietonal, timp de mai multe ore. Vârstnicii au
posibilitatea să aleagă o cursă cu trăsurica, excentricii - mersul
pe cal, măgar sau pe cămilă, însoţiţi de arămii beduini, în
costumele lor binecunoscute.După ce trecem de enigmaticul
Mormânt Obelisc care a stârnit numeroase discuţii între
specialişti, străbatem îngustul defileu As-Siq (900 metri
lungime, 6 şi 4 metri lăţime), într-o forfotă nebănuită de
pietoni, trăsuri colorate cu două locuri, strigăte violente ale
însoţitorilor beduini, opinteli şi răget de animale biciuite,
moviliţe de bălegar pe jos etc. Riscul unei ciocniri violente,
între vehiculele improvizate, mai ales, pentru cei distraţi sau
copii zburdalnici, scăpaţi din mâna părinţilor, planează în aer.
Deodată, când ne aşteptam mai puţin, o pietricică, desprinsă
din masivul muntos, ricoşează exact pe capul unui tânăr din
grupul de români, rănindu-l uşor. Fesul de lână de pe cap a
atenuat lovitura care se putea termina dezastruos. Cum nu
dispunem de o trusă de ajutor sanitar, am improvizat un
pansament dintr-o batistă pentru a opri picăturile de sânge
purpuriu ce se prelingeau pe fruntea transpirată de emoţii.
Înşiruiţi, unul după altul, am continuat drumul cu mai multă
prudenţă în traficul haotic. Din când în când ridicam puţin
privirea spre pereţii colţuroşi ai strâncilor care strangulau
revărsarea luminii.
Şi cum era firesc, ne-am amintit că în acest peisaj
izolat, prăpăstios, sălbatic, s-a turnat filmele americane de mare
popularitate, Indiana Jones şi Ultima Cruciadă. Încă puţin şi
temerea s-a risipit, am ieşit din defileu şi valea s-a lărgit. În faţa
ochilor se deschide cel mai somptuos şi controversat
monument, Al-Khazneh. Denumirea de Trezorerie a fost dată
de beduini, oamenii deşertului, care credeau că întreaga

349
construcţie adăpăsteşte un tezaur. Au circulat şi alte supoziţii,
privind existenţa unui templu sau a unui monument funerar
impozant. În urma cercetărilor arheologice mai recente,
descoperirea unor rămăşiţe umane, indică probabilitatea mai
clară a unui edificiu funerar, atribuit marelui rege Aretas al
III-lea.Încăperi spaţioase, săpate cu meşteşug în piatră,
adăpostesc locuinţe, dar şi morminte regale ale nabatienilor.
Continuăm pe Aleea Coloanelor pentru a admira
ruinele unor importante edificii romane (temple, teatre,
depozite etc.). După un scurt popas, câţiva hotărâm să urcăm
cele 1500 de trepte, până în vârful muntelui unde, conform
legendei biblice, ar fi avut loc Sacrificiul lui Avraam !!! La
început mi s-a părut o glumă ! Am uitat de tahicardia mea !
Neobişnuită cu urcuşul, în scurt timp, am rămas în urma
grupului. Gâfâind şi cu obrajii arzând, înaintam încet. Simţeam
că nu mai am aer şi palpitaţiile inimii s-au intensificat, privirea
mi s-a înceţoşat... Doamne, ce mi-a trebuit asta! Încă un pas !
Doamne, dă-mi putere ! Am ajuns !!! Priveliştea care ni se
dezvăluie ochilor este, cu adevărat, copleşitoare. Efortul a
meritat !
Reveniţi la bază, ne reîmprospătăm forţele cu suc rece
şi cafele aburinde, servite cu dichis într-un restaurant arab. De
aici pornesc alte 800 de trepte spre uriaşul altar, cu pilaştri şi
frontoane, săpat în stâncă. Am acceptat şi această provocare !
Deoarece traseul era mai frecventat de turişti, din loc în loc
erau instalate corturi cu produse ale beduinilor (vase, cuţite,
statuete, mărgele, şaluri, eşarfe etc.) şi băuturi nealcoolice (apă,
ceai,sucuri). Dacă încerci să treci indiferent, femeile te
asaltează cu gura, bărbaţii te trag de mânecă, până când accepţi
să bei, măcar, o ceaşcă cu ceai fierbinte. Continui să urc,
numărând scările. După părerea mea trebuia să fi ajuns, dar un
pinten de stâncă, obtura priveliştea. Nu pot să renunţ, tocmai
acum ! Trec de stâncă şi în faţa ochilor, ca un miracol, se
deschide platoul, cu misteriosul edificiu, supranumit

350
„Mănăstirea”. Deşi există unele similitudini, acest monument
este mai puţin fastuos decât Al-Khazneh. Spaţiul a fost folosit
de cruciaţi drept biserică şi apoi de islamici ca moschee. De pe
platou, priveliştea ce se deschide vederii este tot atât de
copleşitoare şi răsplăteşte efortul temerarilor. Un mic restaurant
oferă băuturi calde sau reci şi mâncare, tip fast-food cu produse
specifice bucătăriei arabe. Unii împătimiţi în ale muntelui şi-au
montat corturile peste noapte.
Nu poţi părăsi miraculoasa zonă fără să vizitezi
Beidha şi Siq el-Barid, aşezare antică, la 8 km de Petra,
supranumită Mica Petra, datorită asemănării arhitecturale
dintre ele şi multitudinii de monumente şi construcţii săpate în
stâncă (locuinţe, temple, teatre etc.). Situl a fost excavat între
anii 1957-1983. În apropierea sitului sunt instalate tabere de
beduini cărora li s-au creat, de către autorităţile centrale,
condiţii pentru fructificarea meşteşugurilor artizanale. Pentru
noi, beduinii rămân oamenii deşertului, cu un mod de trai
diferit, buni călăreţi, iscusiţi în manevrarea săbiei şi arta
războiului. Încercările de sedentarizare sunt la început şi
rezultatele se vor vedea în timp, mai ales pentru tânăra
generaţie.
Seara în faţa celebrului monument, Al - Khazneh,
participăm la renumitul concert Nicht by Petra, de muzică şi
dansuri tradiţionale beduinilor, joc de lumini şi artificii.
Puţinele scaune din plastic sunt rezervate turiştilor, marea
majoritate a vizitatorilor stau pe jos, pe o pătură sau direct pe
piatră. Atmosfera este incitantă, jocurile de lumini şi sunet bine
dirijate, mişcările dansatorilor şi costumaţia te trimit cu gândul
în acele vremuri îndepărtate, parcă descinse din Biblie. Timp
de o oră ne integrăm spiritual acelor legende misterioase despre
regate înfloritoare dispărute miraculos, regi şi regine ale
nisipurilor, bogăţii fabuloase, spadasini şi cai negri arăbeşti cu
coamele în vânt şi picioarele din faţă ridicate, melodii
percutante etc. Şi toate în decorul magnific oferit de defileul

351
As Siq şi Al Khazneh. După ce mai cochetăm, o dată, cu
luna, candida vestală a cerului împestriţat de stele, adormim cu
gândul la nabateeni, beduini, cruciaţi, luceferi, cămile, spaţii
aride, deşertice, focuri satanice, zei, temple, spectacole teatrale,
morminte regale, mesaje apocaliptice...

PEISAJ SELENAR

O nouă aventură fascinantă o înscriem la Wadi Rum,

zonă deşertică, supranumită de localnici Valea Lunii, 60 km
lungime, una dintre cele mai frumoase imagini de deşert din
lume, cu un peisaj de-a dreptul selenar.
„Vast, răsunător, bun gust” - sunt cuvintele lui
T.E.Lawrence pe care le-a folosit pentru a descrie Wadi Rum.
Colonelul britanic de informaţii T.E. Lawrence (1888-1935)
mai cunoscut ca Lawrence of Arabia, a jucat un rol important
în cadrul Primului Război Mondial pentru sprijinirea
declanşării revoltelor arabe din anii 1916-1918, împotriva
dominaţiei otomane, unirea unor triburi dispersate în regate ad-
hoc cu câte un şeic colaborator cu britanicii, numit rege.
Documentele Acordului secret Sykes-Picot care veneau
să reglementeze dezideratele colonialiste franceze şi engleze în
Orientul Mijlociu, au încăput pe mâna otomanilor care le-au
transmis şeicilor arabi, fapt care a destrămat marea insurecţie
arabă antiotomană organizată de britanici24.
În magnificul peisaj deşertic de culoarea trandafirului
roşu, se prefigurează această vale, obsedant de frumoasă. Din
loc în loc răsar pinteni masivi de piatră, asemenea unor străjeri
24
S-a lansat zvonul că după Revoluţia Sovietică din 1917, documentele
acordului au fost găsite de sovietici în Ministerul de Externe al Rusiei şi
transmise otomanilor în schimbul unor avantaje.

352
la porţile Nemuririi. Şi nu poţi să nu fii fericit că soarta ţi-a
hărăzit să vezi asemenea frumuseţi. Mi-am amintit că acest
peisaj a asigurat fundalul cunoscutului film Laurence al
Arabiei în magistrala interpretare a lui Lawrence Olivier.
În Jeep Safari, descoperit, cu 4 locuri, ne aventurăm
câteva ore în deşert. Din nisipul fin cu sclipiri roşietice se
desprind formaţiuni de rocă cu înfăţişări uimitoare, precum cei
Şapte Stâlpi ai Înţelepciunii, pereţi de piatră încrustaţi cu glife,
simboluri umane, animaliere, geometrice din vremuri străvechi.
Comparaţia nu o puteam face cu deşertul Nevada din nordul
statului S.U.A., dar mai ales Atacama, dintre statele Bolivia,
Peru, Chile ( America de Sud), cel mai uscat loc de pe pământ,
depăşindu-şi confraţii africani şi asiatici (Sahara şi Gobi), pe
care-l străbătusem în urmă cu câţiva ani.
În Deşertul Atacama au fost descoperite, pe nişte
dealuri stâncoase, gravuri lungi de zeci de metri reprezentând
fiinţe humanoide cu aripi, figuri geometrice (cercuri,
triunghiuri, pătrate, heptagoane), precum şi câteva inscripţii
săpate în piatră, având litere de peste doi metri lungime. Dintre
ciudatele geoglife (desene pe sol) reprezentând figuri
geometrice şi siluete stilizate, se numără Uriaşul din Atacama,
un desen lung de 120 de metri pe coasta unui deal lângă
Iquique. Se consideră că datează din epoca preincaşă, acum
circa un mileniu în urmă. Se pune problema cum a supravieţuit
o asemenea populaţie în condiţiile în care Deşertul Atacama nu
oferă condiţii de viaţă25.
Revenim la aventura de la Wadi Rum. Beneficiind de
popasul făcut, câţiva, mai îndrăzneţi, printre care mă număram
şi eu, urcăm pe o cărăruie pe muchea muntelui, fără să

25
În zona de coastă a Deşertului Atacama s-a dezvoltat cultura Chinchorro,
datată între 7000- 1500 î.Hr., populaţie sedentară, la sud de Peru, până în
Antofagusta, nordul Chile. Populaţia a folosit mumificarea şi interesante
practici funerare (Oltea Răşcanu Gramaticu, Unde zboară condorii, p. 303-
303).

353
prefigurăm vreun pericol. Puternic marcaţi de efort, cu obrajii
arzând ca para focului şi transpiraţie abundentă pe frunte, ne
aşezăm pe prima piatră din cale. De aici, priveliştea era de-a
dreptul halucinantă: deşert, cât vezi cu ochii, stânci golaşe, în
forme stranii, soare dogoritor. Nu ne mai săturăm să privim
grandoarea aridă, unde semnele de locuire par deosebit de
dificile, iar vegetaţia chircită de bătaia nemiloasă a soarelui şi
vântului sunt pete rare de un verde-maroniu în intensitatea
galben-cenuşie a împăreţiei castelelor de nisip... Gânduri,
gânduri trec prin minte, precum apele din râuri, şi-mi aprind un
foc în imensele pustiuri.
Când nu ne aşteptam, un coleg desprinde dintre degete
o eşarfă tricoloră. Bucuria a fost fără margini. De la înălţimea
colinei, fluturând tricolorul, am început să strigăm
entuziasmaţi: Trăiască România ! Cu buzele tremurând am
fredonat şi câteva versuri din Imnul românesc, atâtea cât ni le
aminteam ! Totul avea aici o altă rezonanţă. Atunci, am
conştientizat că era 1 Decembrie, Ziua Naţională. a românilor.
Ce este şi cu viaţa asta ! Nu m-am gândit niciodată că
Centenarul Marii Uniri, ziua sacră de 1 Decembrie, o voi
sărbători în pustiul Iordaniei, la Wadi Rum. Ne-am îmbrăţişat
cu căldură şi ne-am adresat urări de bine pentru revenirea în
ţară.
Dar surprizele acelei zile de 1 Decembrie au continuat.
Temperatura amezii depăşea 40 de grade şi disconfortul a
crescut. Popasul s-a organizat, de data aceasta, în mijlocul
deşertului, printre beduini. Două corturi mari, având pereţii
laterali dezveliţi pentru aerisire, reconstituiau bogăţia artistică
a localnicilor (pânzeturi, cămăşi, antirie, basmale, eşarfe,
sandale, ceainice, potire, ibrice, ulcioare, mesuţe şi scăunele
sculptate, narghilele, pipe, vase de aramă etc.). În apropiere
câteva cămile rumegau plictisite, fără să ne acorde nicio
atenţie; patru cai pur sânge arăbeşti scurmau cu copita
pământul gata să rupă hamurile din ciotul de care erau

354
priponiţi. Doi măgari, deranjaţi de agitaţia vizitatorile, în semn
de protest, au început să ragă. bizar... Pe pirostii, sub care
ardeau câteva vreascuri şi balegă uscată, trona ceainicul de
cositor. Din două ibrice de aramă se răspândea aroma fierbinte
de cafea la nisip.
După ce ne-am acomodat cu atmosfera, gazdele ne-au
invitat să admirăm expoziţia cu obiecte de artizanat. S-a produs
o oarecare zarvă, fiecare dintre noi vrăvuind prin mormanul de
ţesături, pânzeturi, marochinărie, bijuterii, statuete, vase...
Curioasă din fire, am solicitat să probez un costum,
specific femeilor acestor meleaguri. Trebuie să recunosc că-mi
şedea bine în noua ţinută, fapt confirmat şi de cei din jur.
Sigură pe mine, ca la o paradă a modei, m-am învârtit de
câteva ori în faţa oglinzii, m-am fotografiat, şi apoi am pus pe
raft costumaţia arăbească, spre uimirea gazdelor. Nici cu
ceilalţi vizitatori pricopseala nu a fost pe măsura aşteptărilor.
Au fost achiziţionate doar câteva eşarfe, baticuri, trăistuţe,
brelocuri, câştigul gazdelor fiind minim. Ne-am luat rămas bun
şi am reluat periplul.
Timpul a trecut repede şi soarele dădea semne de
oboseală. Ca din senin a început să bată vântul şi nori de nisip
se ridicau în cale, acoperindu-ne faţa, gâtul, mâinile... Ochii mă
usturau şi începuse a lăcrima. Cu cât înaintam, temperatura
scădea din intensitate. Aproape de asfinţit, jeep-urile noastre au
revenit la bază. Ne-am desmorţit picioarele, am sorbit un suc,
un ceai şi am părăsit cu regret Wadi Rum.
Înserarea pe aceste plaiuri este o adevărată poezie,
amurgul de aramă trimite ultimile pâlpâiri pe spinările cenuşii
ale înălţimilor, galbenul spălăcit al deşertului devine fumuriu,
umbrele se preling pe drum cu suflare de gheaţă.
Continuăm drumul spre Aqaba, cunoscută staţiune
aflată în însoritul golf al Mării Roşii, la bifurcaţia între
Iordania, Israel, Arabia Saudită.Ajungem târziu în noapte la
Aqaba şi ne cazăm la Hotel City Tower 4*, din zona centrală.

355
 Gândul mă poartă în mii de galaxii, văd lumi diferite în
culori şterse sau vii, aud muzici stelare sublime, dar mă întorc
grăbită, la oameni, pe Pământ !!!

„Răspântii stelare, cu vene de sori nutrind infinitul,

Au conturat poezia Pământului
Şi s-au exilat de teama inerţiei,
La eternul picotind
La umbra unei păpădii”26.

Mii de făclii se mişcă în noapte aprinse, purtate spre

ireala întâlnire, unde se dau sorţii. Iar peste tot şi toate, luna
străjuia ca o imensă candelă a speranţei ! Apoi se retrag
grăbite, în universul lor paralel. Drumul e lung şi noaptea se
apropie de sfârşit. Fantomele nopţii nu pot să ferice porţile
zeului soare. Dimineaţa purpurie anunţă o zi senină şi
călduroasă. Când mă trezesc, razele soarelui se strecoară lin în
cameră curgându-mi pe faţă şi-n creştet, în mii de particule de
apă şi lumină. Simt o bucurie nespusă în sufletul meu !
În clepsidrea destinului meu Timpul vrăvuieşte... Timpul se
grăbeşte !!!

26
Mariana Popa, Răspântii, în op.cit., p. 73.

356
 EXOTISM ŞI DURERE

Tradiţia atribuie regelui Solomon fondarea acestui port

la Marea Roşie. Anticul Ayla servea negustorilor ca popas
pentru călătoriile din Extremul Orient spre Orientul Mijlociu şi
nordul Africii. O ramificaţie a vestitului Drum al Mătăsii ce
pornea din China, Asia Centrală, Asia Mică, Marea
Mediterană, includea şi zona Palestinei şi a Mării Roşii. Ayla a
devenit după ocupaţia arabă un principal punct de popas al
pelerinilor musulmani spre oraşul-sfânt Mecca, din Peninsula
Arabă.În prezent portul Aqaba reprezintă singura ieşire la
mare.
Staţiunea Aqaba este reumită pentru recifele sale de
corali şi viaţa marină unică, cu privelişti de vis, munţi pitoreşti
şi mare azurie, climă blândă pe tot parcursul anului.
Un importantul sit arheologic, excavat de dr. Donald
Whitcomb, profesor la Universitatea din Chicago, în perioada
1886-1933, conţine artefacte romane, bizantine şi islamice din
perioada Umayyad, Abasid şi Fatimid (650-1100): fortificaţii,
palate, bazilică ş.a. Ele sunt bine conservate şi se pot vizita.
Fortul Mamluk este unul dintre principalele vestigii
medievale din Aqaba, reconstruit în secolul al XVI-lea, de
regele Qansur Al-Ghuri (1510-1517). Flancat de turnuri
semicirculare, fortul este marcat cu diverse inscripţii care
marchează perioada târzie a dinastiei islamice. Fortul, alături
de funcţia sa strategică, a servit drept caravanserai pentru
miile de pelerini în drumul spre Mecca.
Săpăturile arheologice curente au scos la iveală poarta
şi zidurile oraşului, împreună cu turnuri, clădiri şi o moschee.
Muzeul fortului adăposteşte o colecţie impresionantă de
artefacte, ceramică şi monede din Iran, Siria, Egipt, Etiopia şi
îndepărtata Chină etc.

357
 Tot în Aqaba se mai păstrează Casa lui Sharif Hussein
Bin Ali, străbunul regelui Abdullah al II-lea, cât şi clădirea
cosiderată a fi cea mai veche biserică din regiune.
În zona centrală a localităţii Aqaba se ridică majestoasa
Masjid Al Sharif Al Hussein Bin Ali, cea mai mare moschee
din Iordania, loc de pelerinaj pentru câteva mii de
credincioşi musulmani.
Se vorbeşte limba arabă, ca limbă oficială dar şi engleza
şi mai puţin franceza. Cât am poposit pe aceste meleaguri
ghidul nostru Ali, ne-a învăţat câteva cuvinte în limba arabă:
Iordania - El Urdun, Dumnezeu – Allah , Patria – El -Vatan,
Rege – El- malik, Deviza „În primul rând Iordania” – El Urdun
Aualan; Imn „Pace regatului Iordanian” – As-salam el-malaki
el-urdoni.
Staţiunea oferă un sejur plăcut pentru turişti în hoteluri
de lux, discoteci, restaurante cu meniuri sofisticate, baruri şi
braserii, parcuri şi grădini îngrijite, bulevarde largi, flancate de
arbori seculari şi flori.
Marele Bazar este un adevărat orăşel comercial unde te
pierzi printre străzi întortochiate, magazine, dughene, tarabe,
depozite, angrosişti, negustori ambulanţi, cerşetori, hoţi de
buzunare, produse de bună calitate, alături de cele de duzină,
într-un talmeş - balmeş, ţesături, pânzeturi, confecţii, covoare,
carpete, marochinărie, aparate electrice şi electronice, ceasuri,
obiecte de uz casnic, ceramică, porţelan, artizanat, mirodenii,
seminţe etc. Trebuie să pierzi cel puţin o dimineaţă ca să-l
parcurgi şi mai ales să cumperi ceva ! Desigur că există în zona
hotelieră şi magazine de lux, în stil occidental, cu mărfuri de
firmă, garantate, inclusiv se comercializează băuturi alcoolice.
Faleza lungă de câţiva kilometri este bine întreţinută, cu
plaje private şi publice, obiecte necesare (şezlonguri, umbrele,
colaci şi veste de salvare, saltele ), grupuri sanitare, duşuri,
fast-food etc. Cei care fac plajă cu adevărat sunt turiştii străini,
dar şi copii şi bărbaţii indigeni. Femeile îmbrăcate, de obicei cu

358
halate închise pe gât şi broboadă neagră pe cap, stau la umbră
şi urmăresc jocul copiilor pe nisip şi în apă. Tradiţia
musulmană interzice degolirea trupului de veşminte pentru
femei. Cele mai tinere poartă blugi şi un fel de cămaşă de
pânză până la genunchi. Îşi clătesc mâinile şi picioarele, faţa,
chicotesc şi se stropesc cu apă. Vezi în privirea lor dorinţa de a
se bălăci în apă şi de a înota în largul mării. Dacă pentru
moment nu se poate, speră ca în viitor generaţia lor să modifice
această cutumă.
O nouă zi în Aqaba o dedicăm sporturilor nautice şi
croazierii pe Marea Roşie. Dimineaţa se anunţa deosebit de
frumoasă şi însorită. Ne-am împrăştiat pe plajă în funcţie de
preferinţe, urmând să ne reîntâlnim la ora anunţată pentru
îmbarcarea pe vasul de croazieră. Plaja privată era plină de
turişti din toate colţurile lumii, gălăgioşi şi bine dispuşi la şotii.
Cei mai mulţi, tolăniţi în şezlonguri, cochetau cu razele solare
în speranţa unei bronzări rapide. Deşi apa era încă rece, câţiva
indivizi mai curajoşi s-au aruncat în valuri, înotând până la
geamandură. Copii se jucau în nisip aproape de ţărmul mării,
sub supravegherea atentă a părinţilor. Atmosfera era obişnuită
unei zile de plajă. Nimic nu prevedea fatalitatea la care am fost
martori.
Tânărul arădean care suferise micul accident în defileul
de la Petra, oarecum restabilitat, a intrat în apă, a înotat puţin
şi prudent a revenit la mal. În acelaşi timp, un alt membru al
grupului, un profesor din Bucureşti, între două vârste, de talie
mijlocie, deşi avea un uşor handicap la un picior, a intrat în apă
încrezător în forţele sale. L-am văzut înotând până s-a pierdut
în zare. Convinşi că nu i se putea întâmpla nimic, ne-am întors
la micile noastre tabieturi. S-a scurs aproape o oră. Pe terasa
unui restaurant sorbeam în tihnă o ceaşcă cu cafea şi
răsfoiam distrată o revistă. Deodată s-a produs o îmbulzeală pe
plajă şi câţiva bărbaţi, gesticulând haotic, scoteau sunete
stridente pentru intervenţia serviciului de salvamar. Am dedus

359
că se întâmplase un accident, dar nu bănuiam exact despre ce
era vorba şi mai ales despre cine.
Mă ridic de pe scaunul de rafie şi mă îndrept spre
debarcader, unde staţiona vasul de croazieră. În acel moment,
ghidul se apropie de noi şi cu faţa lividă şi glasul strangulat, ne
comunică că s-a înecat un om. Un fior ne cuprinse pe toţi şi
am întrebat, cuprinşi de emoţii: Cine este ? Răspunsul a venit
prompt: Profesorul! Ne-am dus în fugă, buluc, spre locul
accidentului. Echipajul de pe Ambulanţă, sosit în scurt timp,
făcea eforturi disperate de resurcitare. Minutele se scurgeau cu
greutate. Doamne, ajută-l să nu moară ! Singura speranţă era
la Dumnezeu ! Dar după 45 de minute, doctorul a fost nevoit
să declare decesul. Acoperit cu o prelată de plastic cenuşie,
corpul neînsufleţit al profesorului urma să fie dus la morgă
pentru necropsie. Paşaportul şi celelalte acte se aflau la hotel.
Ghidul iordanian s-a ocupat de toate formalităţile care s-au
dovedit deosebit de complicate, mai ales că era un turist străin.
Noi am rămas pe plajă pironiţi locului, cu privirea
înceţoşată, fără să ne vină a crede că totul se petrecuse
fulgerător, fără nici o şansă de salvare pe o plajă iordaniană, la
Marea Roşie. Năpraznica mare, satisfăcută de sacrificiul adus
zeilor adâncurilor, îşi domolise treptat valurile nărăvaşe şi
cocheta liniştită cu soarele amezii. De croazieră nu mai putea
fi vorba. Dar cum toate urgiile se năpustise asupra acelei zile
nefaste, am aflat că pe vasul de croazieră s-a produs un
incendiu care cu multă greutate a fost localizat înainte de
îmbarcarea pasagerilor. Asta mai lipsea ! Se pare că forţa
divină ne-a proteguit.
Ne-am întors trişti la hotel, fără să scoatem vreo vorbă.
Nu puteam crede că totul era adevărat, că am asistat la o
dramă imprevizibilă... Că era vorba de un coleg de-al nostru de
grup, de un român !!! Aşezaţi în jurul unei mese, am început în
şoaptă să murmurăm o rugăciune. „Tatăl nostru care ne eşti în

360
Ceruri ai grijă de sufletul lui Ion, dispărut printr-o moarte
năpraznică pe meleaguri străine...”
Profesorul ne-a atras atenţia, de la începutul călătoriei,
prin ţinuta decentă, limbajul politicos, cunoştinţele
enciclopedice despre aceste meleaguri. Cu o seară înainte,
după cină, la un pahar de vin roşu, pe un ton mucalit, ne-a
povestit unele lucruri din viaţa sa. Era ardelean de origine,
dintr-o familie modestă. Inteligent şi ambiţios a urmat la
Bucureşti Facultatea de Matematică şi Fizică şi la Cluj,
Institutul Politehnic. Prin concurs a fost numit profesor de
matematică la un renumit liceu din capitală, apoi a continuat
cariera universitară. O grea pierdere a suferit prin moartea
soţiei, cu câţiva ani în urmă. Avea doi copii, o fată şi un băiat
în Bucureşti, realizaţi sub aspect profesional şi material.
Bucuria nespusă erau nepoţii. O viaţă plină de sacrificii,
dedicată muncii, responsabilităţii, profesiei. Acum devenise o
simplă amintire. Cum a fost posibil ?!!
Ne gândeam stupefiaţi la modul în care a primit familia
din ţară vestea şi cum se vor derula formalităţile de repatriere a
defunctului profesor. A doua zi, ghidul iordanian ne-a explicat
greutăţile pe care le întâmpină cu traducerea şi autentificarea
documentelor, taxele aferente... Întrebările noastre au devenit
obsesive: Când vine băiatul profesorului? Dacă s-a luat
legătura cu Ambasada Română din Amman ? Ce spune Firma
de asigurare ? Etc., etc.
Cu ochii umeziţi de lacrimi, Ali ne-a împărţit covrigi şi
mandarine de sufletul celui dispărut fulgerător dintre noi.
„Dumnezeu să-l odihnească în pace!” Gestul iordanianului,
plin de compasiune şi umanism, ne-a marcat.
Ochii distilează lumina din lacrimi ca să ştie când sunt
fericiţi şi să nu mai tremure la gândul dezamăgirii. Iar când
tristeţea îşi caută în ochi refugiu, doar ca un act de divertisment
al pleoapelor în calea lacrimilor mai poate salva aparenţele.

361
 Şi povestea lui Ali este deosebit de interesantă,
presărată cu lumini şi umbre, urcuşuri şi coborâşuri. Ne
întrebam, din primele zile, unde a învăţat atât de bine limba
română ? Cum de ne cunoaşte atât de bine ţara, obiceiurile şi
credinţele, politica ?!! Cine este de fapt Ali ? Care sunt
legăturile cu România? Treptat misterul care plutea în jurul lui
Ali s-a devoalat. Iordanianul nostru, un bărbat trecut de 50 de
ani, subţirel, agil ca o panteră, vorbăreţ, cu o ţinută sportivă,
faţa măslinie şi ochi de cărbune, politicos şi manierat, cu un
zâmbet în colţul gurii, impresiona prin cunoştinţele sale din
domenii deosebit de variate: geografie, istorie, religie,
economie, geopolitică. Nu prididea să ne răspundă cu
solicitudine la orice întrebare, oricât de năstruşnică părea. În
glasul său se simţea o vibraţie profundă faţă de plaiurile natale,
faţă de istoria milenară, cu urmele unor civilizaţii strălucite,
model de conveţuire multietnică şi multireligioasă care a
înfruntat vremurile etc.
Ali provenea dintr-o familie numeroasă cu zece copii.
Cu treizeci de ani în urmă, Ali şi fratele său au fost trimişi să
studieze medicina în România, la Bucureşti. Moartea
prematură a tatălui său, a avut consecinţe grele. Fratele său s-a
reîntors în Iordania. Ali se căsătorise cu o colegă de facultate
şi avea doi copii. În aceste condiţii a rămas în România. Soţia
şi copii sunt creştini, el a rămas musulman. Aşa l-au prins
evenimentele din decembrie 1989. A renunţat la continuarea
studiilor şi s-a angajat în diferite munci ca să-şi întreţină
familia. A lucrat în comerţ, la un hotel, la un laborator, în
construcţii etc. A încercat să-şi facă propria afacere cu mărfuri
din import, cu predilecţie turceşti, dar a eşuat. Şi-a schimbat de
mai multe ori domiciliul, la Iaşi, Piteşti, Craiova. Oscilaţia
veniturilor a creat disensiuni în familie care s-au adâncit treptat
până la destrămare. Soţia care-şi finalizase studiile medicale a
plecat cu un alt bărbat în America. Ali a trebuit să se ocupe şi
de educaţia şi întreţinerea celor doi copii, o fată şi un băiat.

362
 Acum şapte ani a luat hotărârea de a se reîntoarce în
Iordania. Băiatul l-a urmat încercând unele afaceri imobiliare la
Amman. După un an era din nou la Bucureşti. Fiica locuieşte la
Piteşti. În prezent sunt căsătoriţi şi au la rândul lor copii. Ali a
trebuit să urmeze studii universitare în domeniul turismului,
devenind ghid calificat. Cum numărul turiştilor a crescut
simţitor în ultimii ani, Ali are o afacere rentabilă în acest
domeniu. Preferinţa faţă de grupurile de turişti români i se pare
firească. Deşi trecut de prima tinereţe, Ali şi-a găsit consolarea
şi pacea într-o nouă căsătorie, cu o frumoasă musulmană din
Egipt, mai tânără cu douăzeci de ani. Nu şi-a uitat copii şi
nepoţii din România, pe care-i vizitează anual. Pentru el,
România rămâne a doua patrie.
Povestea lui Ali ne-a demonstrat că o conveţuite se
bazează pe iubire, respect, valori comune.
Revenim la drama ce se derulase cu o zi în urmă. Pe
măsură ce timpul trecea, situaţia a devenit tot mai confuză.
Spre stupefacţia noastră, familia refuza să vină pentru
identificare mortului, transferul cu un avion la Bucureşti în
vederea înhumării. Pretextul oferit: lipsă de bani !!! Ambasada
nu se arăta interesată, iar Firma de asigurare nu se grăbea să ia
o hotărâre. Fiind o persoană cuoscută în mediul universitar ne-
am gândit să transmitem prin mijloacele de socializare un
mesaj în vederea strângerii sumei necesare expatrierii. Dar
asta necesita timp, implicare.Cum nicio soluţie nu a fost
finalizată, Ali a luat hotărârea să-l înmormânteze, pe cont
propriu, într-un cimitir creştin din Amman. Un gest cu totul
neaşteptat care a făcut să crească şi mai mult persoana sa în
ochii noştri. Ne continuăm traseul stabilit la Marea Moartă
(Yam Ha Melach), ultima escală înaintea încheierii sejurului,
fără ghid. Suntem cazaţi într-o staţiune pe ţărmul Mării Moarte,
la Hotel Grand Easr 4*, cu tot confortul necesar: camere
spaţioase cu vedere la mare, restaurant, bar, spa, fitness, plajă,
grădini de flori şi citrice etc.

363
 Marea Moartă are o suprafaţă de 605 km2, lungime de
50 km şi o lăţime de 15 km, adâncimea de 430, 5 metri sub
nivelul mării. Coasta Iordaniei, de la Marea Moartă, oferă
unele dintre cele mai spectaculoase peisaje naturale şi spirituale
din lume. Conţinutul de sare al apei de 31.5%, te face să
pluteşti la suprafaţă, imposibil să te scufunzi. Apa are în
compoziţie 21 de minerale, plus alte 12 minerale care sunt
unice în lume. Se adaugă un nivel ridicat de magneziu, sodiu,
potasiu şi brom. Studiile au arătat că apa de la Marea Moartă în
combinaţie cu nămolul negru, găsit de-a lungul ţărmului, au
beneficii pentru îmbunătăţirea circulaţiei sângelui, pentru
artrită, vindecarea alergiilor şi revitalizarea pielii. Centre spa şi
de sănătate renumite oferă împachetări cu nămol, masaj,
excelente facilităţi de fitness.
Dimineaţa o rezerv pentru plajă şi bălăceală în apa
sărată, împachetări cu nămol, relaxare. Mi-am amintit de
popasul făcut cu ani în urmă în staţiunea Ein Ghedi de pe malul
israelit al Mării Moarte (Yam Hamelach – Lacul de Sare, în
ebraică). Conform tradiţiei aici s-ar fi ascuns David urmărit de
regele Saul (secolul al XI î.Hr.) şi tot de aici se trage şi
seminţia lui Iuda. Staţiunea este deosebit de populată pentru
efectele terapeutice ale apei. Îmi vine să râd de păţania de
atunci, dar la acea dată, vă asigur că a fost un amestec de tragi-
comic. Mă avânt în apă ca o bezmetică fără să bănuiesc ce va
urma. Din cauza concentraţiei mare de sare, în câteva minute
simt o puternică usturime şi mâncărime în cele mai sensibile
părţi ale corpului. Renunţ să mai fac pluta ca o sirenă în apa
mării, cum sperasem, nici măcar o fotografie, şi alerg spre mal,
direct sub duşul rece, încercând disperată să înlătur sarea de pe
piele. Nu am mai avut curajul să revin în apă şi m-am mulţumit
cu o bere rece pe terasa unui restaurant. Acum am preferat
plaja şi plimbarea pe malul mării, fără teribilisme inutile...

364
 După - amiază plecăm spre El-Maghtas, locul sfânt
unde a fost botezat în apa Iordanului27 Iisus Hristos de către
proorocul Ioan28. Zona are o semnificaţie majoră pentru cele
trei religii monoteiste: iudaică, creştină şi islamică. Tot aici se
consideră, conform Bibliei, că s-ar fi ridicat la ceruri Profetul
Ilie.
În timpul vizitei în Israel, în anul 2000, am poposit la
Iardenit, locul unde Iordanul părăseşte Lacul Kinneret,
supranumit Ghenazaret. Aici am asistat la un spectacol pitoresc
oferit de miile de pelerini, îmbrăcaţi în cămăşi lungi albe,
păşind în apă pentru a fi scufundaţi asemenea botezului biblic.
Credinţa în puterile magice ale marilor fluvii o întâlnim
din timpuri străvechi la toate popoarele antice care venerau
Nilul, Tigrul şi Eufratul, Gangele, Dunărea, Rinul ş.a. Dar
numai Iordanul este legat de botezul lui Iisus Hristos prin
coborârea Duhului Sfânt sub forma unui porumbel. De la acest
moment crucial se vorbeşte de activitatea de predicator al lui
Iisus, fiind axată pe ideea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu29.
Nu poţi decât să cauţi sunetul divin în stare să vindece
de noapte vuietul rănilor. Întâmplarea îţi iese în cale
învolburată, nu îndrăzneşti să-i refuzi îmbrăţişarea, te refugiezi
într-un gând unde totu-i absurd şi nu ţi se arată nici o ieşire.
Părăsim sacralul El-Maghtas şi ne îndreptăm cu
autocarul spre Amman. După miezul nopţii transfer la
Aeroportul Internaţional Qeen Alia pentru îmbarcare pe zborul

27
Râul Iordan ( Nahr el Hasbani) izvorăşte în partea de sud a depresiunii
Beqaa, la poalele munţilor Hermon, din Liban, curge spre sud şi pătrunde pe
teritoriul israelitean, în depresiunea Mării Moarte (Traian Micu, Liban,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.15)
28
Noul Testament este compus din 27 de cărţi în greacă : 4 Evanghelii ale
Sfinţilor Marcu, Matei, Luca, Ioan; Faptele Apostolilor, Epistole (culegeri
de scrisori, ultima profeţând Apocalipsa atribuită Sf.Ioan). Scrierile sunt
adunate în jurul anului 200, selecţia celor 27 de cărţi făcută în jurul anului
382 (Cheia cunoaşterii. Lumea antică, Reader’s Digest, p. 140-141).
29
Luca, 17 : 20-21.

365
Companiei TAROM RO188 cu destinaţia Bucureşti. Când zorii
cenuşii se zbăteau să părăsească noaptea sticloasă de
decembrie, aeronava românească ateriza pe Aeroportul Henri
Coandă din Bucureşti. Eram din nou, Acasă ! Cele două
săptămâni în Iordania s-au scurs ca o poveste. La finalul
călătoriei am rămas încântată de cele văzute: locuri biblice,
areal arid, monumente istorice de top, gastronomie rafinată,
mozaic etnic, oameni primitori şi calzi.

366
 ŢARA CEDRILOR

ELVEŢIA ORIENTULUI

Accept noua provocare, doar la câteva luni după

prelungitul periplu în India - Sri Lanka - Maldive. Doream,
într-un fel, să revin pe meleagurile Orientului Apropiat,
încărcate de o fascinantă istorie de peste trei milenii, cu vechi
civilizaţii peste care s-au suprapus dominaţii străine, extazul şi
agonia unor celebre cetăţi pe malul mării (Byblos, Sidon, Tyr),
capitală vibrantă, Beirut, supranumită Parisul Estului, peisaje
montane magnifice, savuroase bucate şi vinuri de colecţie, şi,
mai ales, un popor prietenos şi ospitalier.
Început de toamnă arămie, cu roade bogate în hambare,
cules de struguri rubinii, soare încă binevoitor, ploi reţinute,
bobocei la şcoală, bilanţuri promiţătoare....
Obişnuiţi cu plecările mele intempestive, prietenii nu
m-au mai întrebat de traseu. Oricum, li se părea o svârlitură de
băţ, traversam în zbor, doar Marea Neagră şi o parte a
Mediteranei, nu ditamai ocean sau lanţ muntos! Mi-au dat
„binecuvântarea” zâmbind şi mi-au urat : „Drum bun!”
Ajung la gara provincială cu un taxi şi la ora indicată
mă sui binedispusă în trenul regio Iaşi - Bucureşti Nord.
Atmosfera din vagon nu era schimbată din alte dăţi:
aglomeraţie, vociferări, chiar injurii, lipsă de respect,

367
comportament suburban, confort redus Cinci ore de mers, pe
un traseu de circa 300 km. Te apucă ameţiala, când te gândeşti
că în Occident, ca să nu mai vorbim de Japonia, trenurile
rapide parcurg această distanţă într-o o oră, cel mult o oră şi
jumătate. Of ! Acolo ! Nu la noi, unde parcă totul este
anchilozat !!! Şi ceea ce este nostim, călătoria cu avionul la
Beirut durează doar două ore !!! Deci timpul l-am pierdut
anapoda, tot în ţară !!!
Cu nervii la pământ, gândindu-mă şi la o posibilă
întârziere, tresar când trenul opreşte la peron. Oh ! Este Gara de
Nord ! Doamne, am scăpat de toate problemele! Amin! La
coborâre, veşnica îmbulzeală de-a valma, fără nicio
consideraţie, deşi era punctul terminus. Cum bagajele sunt
voluminoase şi grele, apelez la un călător. În grabă, înghiontită
de cei ce se agitau în spatele meu, uit pe ultima banchetă a
vagonului poşeta. Fac vreo 50 de metri pe peron, cu ambele
mâini ocupate, şi îngrozită constat că îmi lipseşte ceva. Oh !
Poşeta ?! Acolo aveam toate actele (paşaport, carte de
identitate, carduri) şi bani (roni, valută). Cum a fost posibil aşa
ceva ?! Mă opresc năucită, ca după o lovitură în mijlocul
capului. Văzându-mi faţa lividă şi mâinile tremurând, un tânăr
mă întrebă ce mi s-a întâmplat. Nu am putut să articulez decât:
„Poşeta !”. Urc repede scările în vagonul buclucaş, mă uit de
jur-împrejur, dar nu zăresc nimic. Mi se întunecă privirea şi
sunt gata să mă prăbuşesc. O controloare, apărută în uşa
vagonului, îmi sugeră să apelez la Poliţia feroviară din Gara de
Nord. O rază de speranţă mi se strecură în inimă. Poate, poate,
am noroc ! Printre zecile de oameni indiferenţi la „drama” mea,
încerc să identific biroul de poliţie.
Tânărul se oferi politicos să mă însoţească până la
ghişeul „Obiecte pierdute”, cărându-mi bagajul. Uitându-mă
mai bine la faţa lui, mi s-a părut cunoscut. Dar de unde, oare?
Ca să-mi scurteze suspiciunile, „ protectorul” meu mi-a amintit
că-mi fusese elev la liceu. Terminase Facultatea de Drept din

368
Bucureşti, la Relaţii Internaţionale. În această seară aştepta un
amic să sosească cu trenul de la Constanţa. Am dat din cap şi
am zâmbit uşor. Continuam să alerg buimacă, împleticindu-mă
printre călători. Doamne, fă o minune ! În momentul în care am
deschis uşa Biroului de Poliţie, un bărbat blond, cu ochi
albaştri, cu pantaloni şi geacă de blugi, cu rucsac în spate,
tocmai predase o poşetă pierdută. Îmi venea să-l strâng în braţe
pentru gestul făcut. Noi gânduri îmi trec prin minte. Totul este
în regulă ? Nu lipseşte ceva din poşetă ? Doamne-fereşte !
Paşaportul, biletul de avion !!! Îmi iau rămas bun de la
„cavalerul” care mă însoţise şi strâng mâna „binefăcătorului”
care-mi redase speranţa. După o asemenea întâmplare, nu poţi
decât să gândeşti pozitiv şi să nu zvârli anatema asupra
întregii generaţii.
După avalanşa de emoţii care mă copleşise, rog
poliţiştii să-mi înapoieze poşeta. Zâmbind, funcţionarul de la
ghişeu, îmi spuse să mă calmez şi să iau loc pe scaun până la
întocmirea actelor. Ce acte ?! Nu pricepeam nimic !
Conştientizez, într-un târziu, că trebuie să acceseze la
calculator datele privind profilul meu, să mă supună la un scurt
interviu pentru a se convinge dacă eram persoana păgubită şi că
toate obiectele îmi aparţin. Uitându-mă la ceas, solicit, cu glas
mieros, să se grăbească întrucât în acea noapte am zborul spre
Beirut. Au ridicat din umeri şi au continuat documentarea
amănunţită pe internet. Cum totul părea în regulă, îmi înmână
un proces-verbal cu obiectele găsite pentru avizare şi în final
îmi restitui preţioasa poşetă, fără de care nu mai puteam pleca...
Le-am mulţumit şi, fără să mă mai uit în urmă, am plecat
repejor până la staţia de taxi. Nu aveam timp de negocieri.
M-am urcat în primul taxi, rugând şoferul să meargă „ca
fulgerul” până la Aeroportul Otopeni. Capul îmi huruia şi
mintea parcă-mi amorţise. Trebuie să ajung în timp util la
aeroport – îmi spunem în gând - alfel toate strădaniile şi
emoţiile mele vor fi inutile. După jumătate de oră, ajunsă la

369
destinaţie cobor agitată din taxi, achit cursa, şi trăgând trollerul
şi geanta de voiaj, cu poşeta strâns lipită de umăr, intru în holul
Aeroportului. Colegii de grup, deja, făcuse check-inul. Am
întins paşaportul şi celelalte formalităţi s-au desfăşurat
standard. Nimeni nu ştia ce trăisem în cele 90 de minute ale
aventurii mele. Era, cum s-ar zice, secretul meu ! Neatenţia mă
putea costa, în primul rând, plecarea în Liban. Beau un ceai
aromat de plante şi încerc să-mi revin. Pronia cerească mi-a
mai dat o şansă ! Doamne, a câta oară ?!!
La ora 00: 45 decolăm de pe Aeroportul Internaţional
Henri Coandă, cu un zbor al Companiei TAROM în direcţia
Beirut. După doar două ore, la 02:55, avionul aterizează pe
aeroportul, aflat la zece kilometri de capitala libaneză.
Aşteptăm în ordine efectuarea formalităţilor de obţinere a vizei,
recuperăm bagajele şi părăsim incinta aeroportului. Plăcerea
deosebită este ghida care ne însoţeşte, o tânără de 24 de ani,
absolventă a Facultăţii de Turism, vorbitor de limba franceză
şi engleză. De talie mijlocie, graţioasă, plete negre, faţă ovală,
măslinie, ochi verzi adumbriţi de genele lungi, zâmbet cald,
poartă blugi şi tricou cu ecusonul firmei. După urările
tradiţionale de „Bun venit!”, ne suim în autocar în direcţia
Beirut. Străbatem zona periferică şi apoi ne încadrăm pe
cornişa feeric luminată. De o parte, întrezărim valurile
clăbucite ale Mediteranei ce se izbesc de ţărm, farul vechi,
farul nou, construcţii portuare, zonă de agrement, pe cealaltă
parte a bulevardului, bordat cu şiruri de palmieri ce-şi mişcă
graţios frunzele în boarea unui vânticel, ingenioase turnuri de
beton şi sticlă, cu zeci de etaje, spaţii pentru agenţii şi sedii
bancare, comerciale, culturale, hoteluri de lux, restaurante etc.
Locaţia unde ne cazăm, Hotel Gems 4*, se află la un sfert de
oră de Corniche Road, faleza, ceea ce este un adevărat bonus
pentru plimbările de seară. Numeroasele hoteluri, restaurante,
buticuri, puburi, grădini, parcuri, taverne, magazine artizanale,

370
tarabe cu fructe, agitaţia tinerilor şi turiştilor până noaptea
târziu, totul imprimă zonei un aer boem.
Pentru că terenul era în pantă şi blocat de maşini,
autocarul a oprit o stradă mai sus de hotel, noi urmând să ne
cărăm singuri bagajele, circa o sută de metri, ceea ce a creat
primele vociferări. În timp ce aşteptam la recepţie să ni se
înmâneze cartela pentru camere, un grup de trei tineri cu
banderolă roşie la mână şi cu un mic steguleţ libanez strigă
plin de entuziasm „Vive la revolution!” Am zâmbit şi am dat
mâna cu tinerii „revoluţionari”. La început nu am înţeles
suficient despre ce este vorba. Ne-am dumerit în zilele
următoare cu informaţiile oferite de ghid, de mass-media şi
contactul nostru direct cu demonstranţii.
Momentan somnoroşi am preferat să ne luăm camerele
în primire şi să prindem un pui de somn. La ora nouă sună
strident telefonul de la recepţie. Încerc să mă înviorez cu un
duş rece şi cobor la micul dejun, în sistem de bufet, cu
posibilitatea să alegi ce şi cât pofteşti din produsele apetisante
şi variate: salate, roşii, ardei, ciuperci, musaca de vinete,
brânzeturi, măsline, mezeluri, ouă fierte, omletă, pizza,
prăjituri, cereale, lapte, iaurt, halva, ceai, cafea, sucuri naturale,
fructe etc. Deşi ochii -mi erau măriţi la vederea atâtor bunătăţi
şi nările s-au dilatat de la mirosurile îmbietoare, iau, doar, două
felii de caşcaval, câteva măsline şi o roşie pe care le mestec în
fugă, beau o ceaşcă cu cafea şi fug în hol să-mi întâlnesc
colegii în aşteptarea ultimelor informaţii despre situaţia din
Beirut şi restul ţării.
De o săptămână se declanşase în capitală şi în marile
oraşe ample manifestaţii antiguvernamentale ale tinerilor
pentru democratizarea societăţii libaneze. Aceştia au ocupat
principalele pieţe publice şi au montat baraje pe anumite
porţiuni de autostradă şi chiar şosele. Momentan manifestaţiile
aveau un caracter paşnic. Se fluturau steaguri, se strigau
lozinci, se intonau cântece patriotice, se recitau poezii, se

371
asculta muzică. De la tribunile improvizate liderii prezentau
mulţimii tumultoase revendicările care de la o zi la alta se
radicalizau.Hotărâţi să nu părăsească marea Piaţa a
Independenţei, din centrul Beirutului, unii tineri şi-au instalat
corturi, s-au deschis oficii cu liste de susţinere a revendicărilor
antiguvernamentale. Tinerii „revoluţionari” solicitau demisia
guvernului şi parlamentului, alegeri libere, separarea bisericii
de stat, desfiinţarea shariei, emanciparea femeii, subvenţii
mărite din partea statului pentru învăţământ, cultură, sănătate
etc. Forţele de ordine, armata patrula în zonă pentru evitarea
unor altercaţii sau distrugerea de bunuri materiale. Cursurile
şcolilor şi universităţilor au fost închise.Magazinele, instituţiile
de cultură şi religioase din zona marcată de manifestanţi au
avut aceeaşi soartă. Marea Moschee din Piaţa Independenţei
ocupată de „revoluţionari” era păzită de forţe militare din
motive de securitate. Acum erau blocate porţiuni importante
din autostrada Tripoli-Beirut-Tyr-Saïda şi din unele şosele
regionale, cu pietre din caldarâm şi trotuare, cauciucuri, sârmă
ghimpată, pământ ş.a. Steagurile libaneze fluturau peste tot,
prin porta-voce liderii solicitau o mai largă participare populară
pentru „dărâmarea” guvernului, sub presiunea străzii !!!
În noua conjunctură pentru că nu se ştia ce curs vor lua
evenimentele, Agenţia de turism libaneză a modificat traseul,
direcţionându-l spre obiectivele din provincie şi în final
capitala Beirut. În condiţiile deteriorării situaţiei şi a
introducerii stării de asediu, se preconiza, chiar, un plan special
de evacuare a noastră cu un avion spre ţară. Clipele de
incertitudini ne-au urmărit pe tot traseul „aventurii” noastre în
Liban pe vremuri de restrişte.

372
 GEOSTRATEGII LIBANEZE

Republica Libaneză (Lebanon), cu suprafaţa de 10.452

km cu o populaţie estimată la 4.467.000, situată pe ţărmul
2

estic al Mării Mediterane, se învecinează cu Siria la nord şi est

cu Israel la sud. Relieful este în mare parte muntos, cu văi
adânci, câmpii înguste. Se disting două lanţuri de munţi
paraleli cu Marea Mediterană: Munţii Liban (Djebel Lubnan),
desfăşuraţi pe 174 km lungime şi 25 km lăţime, cu vârfuri
impunătoare de peste 3083 metri înălţime (Qurnat as Sawda,
3088 m/h), în mare parte împăduriţi cu cedri, şi Munţii
Antiliban (Djebel esh Shahr), stâncoşi, arizi, cu vegetaţie
redusă; masivul Hermon (Djebel esh Sheik)1 cu vârfuri de 2814
metri înălţime2. La poalele Munţilor Hermon se află izvoarele
râului Iordan (Nahr el Hasbani) care curge spre sud pe
teritoriul israelian, în depresiunea Mării Moarte. Între Munţii
Liban şi Antiliban se află depresiunea Beqaa, având forma unui
coridor îngust (130 km lungime şi 8-10 km lăţime) drenată de

1
Masivul Hermon - Sanion al asirienilor, Sirion al fenicienilor era
considerat în antichitate ca un munte sacru, fiind unul din centrele vechiului
cult de pe locurile înalte. Canaanienii îl considerau reşedinţa marelui zeu
Baal. În epoca romană pe pantele lui au fost construite numeroase temple şi
sanctuare. Arabii l-au numit Djebel esh Sheik, gândind că, crestele lui albe,
seamănă cu un şeik bătrân (Traian Micu, Liban, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 14; Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.5, p. 68)
2
Marea enciclopedie. Statele lumii, vol. 5, p. 15; Traian Micu, op. cit., p.
68.

373
râul Nahr el Litani, în sud3 şi de fluviul Nahr el Assi/ Oronte4
în nord. Între munţi şi ţărm se află o câmpie litorală îngustă.
Locuitorii Libanului „sunt urmaşii diferiţilor oameni
care au ocupat, invadat sau s-au aşezat cu traiul în acest colţ al
lumii”, făcând ca Libanul să fie „un mozaic de culturi strâns
legate între ele” şi religii, musulmanii având o pondere mai
mare5, astăzi decât creştinii sau alte culte6.
Libanul a fost patria fenicienilor din antichitate, care au
dezvoltat o civilizaţie maritimă de invidiat între anii 3000-500
î.Hr., deschizând drumul colonizărilor în Marea Mediterană7.
Au suferit invazii şi dominaţii numeroase: egipteană (secolele
XVII-XIII î.Hr.), asiro-babiloniană (VIII-VI î.Hr.), persană
(secolele VI î.Hr.), macedoneană (332 î.Hr.), romană (63 î.Hr.),
bizantină (395 d..Hr.), arabă (636 d.Hr.)8, cruciată (secolele XI-

3
Nahr el Litani izvorăşte din partea centrală a depresiunii Beqaa, în
apropiere de oraşul Baalbek, cu o lungime de 140 km. Emirul Seif ed Din
Dunquz, guvernator al Siriei (1320-1339) a făcut lucrări de drenare a apelor
într-un lac, ogoarele eliberate de ape devenind fertile (ibidem, p.15).
4
Oronte are o lungime de 450 km şi curge spre nord, trecând pe teritoriul
sirian.
5
93% din populaţie sunt descendenţi ai arabilor, iar restul sunt kurzi şi
armeni.
6
Sub aspect religios se estimează: 54 % musulmani (27 % şiiţi, 27 %
sunniţi), 40,5 % creştini (21% catolici maroniţi, 8 % greco-catolici, 6,5%
alţi creştini, inclusiv armeni gregorieni, armeni catolici), 5,5% druzi ş.a.
(ibidem).
7
Navigatorii fenicieni, acţionând pe cont propriu sau în serviciul regilor
egipteni, asirieni, persani, au colindat mările lumii antice, deschizând
comerţului căi noi spre ţinuturi necunoscute: Coloanele lui Hercule
(Gibraltarul), Oceanul Atlantic, insulele Capului Verde, la nord de Bretagne
(Franţa) şi Insulele Casiterite (Anglia), în răsărit pe Marea Roşie, peninsula
Arabică, Golful Persic, şi chiar au navigat în jurul Africii. Pentru
consolidarea relaţiilor comerciale cu ţările din bazinul Mării Mediterane,
fenicienii au întemeiat colonii în Sicilia, Sardinia, Malta, insulele Baleare,
pe coastele Africii de nord şi în sudul Spaniei, cea mai importantă fiind
Cartagina, întemeiată de tyrieni în jurul anului 800 î.Hr. (ibidem)
8
Atlas Historique. Larousse, p. 171.

374
XIII)9, otomană (151610- 1918).Confederaţia libano-siriană sub
mandatul Franţei, în conformitate cu hotărârile Conferinţei de
pace de la San Remo (aprilie 1920), a rezistat doar şase ani,
Libanul separându-se de Siria. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial suferă ocupaţia militară anglo-franceză şi

9
După cucerirea Ierusalimului (1099), cruciaţii au înfiinţat trei state
feudale: regatul Ierusalimului şi ducatele Edessa şi Tripoli. Între 1103 şi
1124, cruciaţii au cucerit oraşele fortificate Tripoli, Beirut, Sidon şi Tyr,
creând baroniile de Saïda şi Beirut, vasale regatului Ierusalim. Profitând de
desele conflicte dintre Egiptul fatimid şi regatul seldjukizilor de la Damasc,
cruciaţii îşi consolidează puterea Noul sultan Salad ed Din, întemeietorul
dinastiei Aiyubizilor, a reuşit să recucerească Ierusalimul şi principalele
oraşe libaneze, cu excepţia Tyrului şi Tripoli (1187-1188). Din 1229
teritoriul libanez a fost teatrul luptelor între cruciaţi pentru stăpânirea
oraşelor Beirut, Tyr, Acra. Statele cruciate au fost înfrânte şi spulberate
(1265-1268), ducatul Tripoli în (1289), Tyr, Sidon, Beirut ocupate de
sultanul mameluc Qalaun (1291). Cruciadele, pe lângă confruntarea
militară, a reprezentat prima colaborare între Orient şi Occident, politică
social-economică, contactul dintre două civilizaţii. Cruciaţii au preluat unele
forme de viaţă şi civilizaţie orientală, la rândul lui, orientul cucerit s-a lăsat
atras de obiceiurile europene. Sub aspect politic s-au constituit state latine
în Orient. "De la Adriatică la Golful Persic – spunea Nicolae Iorga - s-a
petrecut o occidentalizare, mai mult sau mai puţin vizibilă, de-a lungul
celor două sute de ani" (N. Iorga, Quelques observations sur les raports
entre le monde oriental et les croisés, extrait de "Melanges", p. 259 ;
Când, unde şi cum s-au întâmplat cele mai dramatice evenimente care au
schimbat lumea, p. 86-87 ; Traian Micu, op.cit., p. 57-62).
10
În 1516 armata turcilor otomani, sub conducerea sultanului Selim, a
zdrobit armata mamelucilor lângă Alep şi a ocupat Siria, Libanul şi Egiptul
(Atlas Historique. Larousse, p. 200). Principatul Libanez, condus de emiri
din familia Maan, şi-a păstrat o largă autonomie, cea mai strălucită perioadă
fiind în timpul emirului Fakhr ed Din II. Diplomat iscusit, politician abil, a
obţinut firman de domnie nu numai asupra Libanului, ci şi a unor ţinuturi
din Siria, Palestina, precum şi asupra oraşelor Saïda şi Beirut. A intrat în
conflict de mai multe ori cu puterea suzerană, nevoit să se exileze, a sfârşit
în final prin a fi arestat, dus la Istanbul şi decapitat (1635). În 1660 se
crează un nou paşalâc cu sediu la Saïda, care cuprindea regiunea litoralului,
precum şi Libanul central şi sudic. Conflictele au continuat (Traian Micu,
op.cit., p. 63-65).

375
parţial germană. Independenţa, proclamată la 23 iunie 1941, a
fost recunoscută sub autoritatea guvernului Franţei Libere la
26 noiembrie 1941. Doi ani mai târziu, guvernul libanez a
abolit unilateral mandatul francez asupra acestei regiuni şi a
proclamat la 8 noiembrie 1943, independenţa11, pe care Franţa
este nevoită s-o recunoască ( 22 noiembrie 1943). Controlul
regiunii s-a menţinut până la sfărşitul războiului, trupele
franceze retrăgându-se abia în 31 decembrie 1946.
Războaele arabo-israelite au avut drept consecinţă
creşterea afluenţei de refugiaţi palestinieni12. La 13 aprilie
1975 se declanşează Războiul Civil între fracţiunile politice şi
religioase creştine şi musulmane, la care se vor adăuga
musulmani irakieni, sirieni, palestinieni, trupe arabe de
descurajare, unităţi regulate israelite, siriene, soldaţi americani,
francezi, englezi sub drapelul O.N.U. În ciuda numeroaselor
armistiţii încheiate de forţele beligerante, au continuat
atentatele politice, represalii, sechestrări de persoane, s-a
adâncit criza parlamentară13. Abia în 1990 se ajunge la
încetarea focului şi se proclamă cea de-a doua Republică (21
septembrie 1990). Războiul Civil va avea consecinţe nefaste:
60.000 de morţi, 270.000 de răniţi, 600.000 de refugiaţi,
distrugeri în valoare de peste 20 miliarde de dolari.
. Situaţiile conflictuale au continuat şi la începutul
deceniului întâi al secolului al XXI-lea. Asasinarea prim-

11
Prin Pactul nostru din 1943 reprezentarea în Parlament era 6 la 5
musulmani; şeful statului urma să fie creştin, prim-ministru musulman
sunnit; un preşedinte de Parlament musulman şiit. Acest Pact s-a menţinut
până în deceniul şapte (Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.5, p.70-71).
12
În 1958, S.U.A. intervine în conflictul arabo-israelit. În 1969,
palestinienilor li s-a permis să-şi stabilească baze militare de antrenament în
sudul Libanului. În 1973, Libanul a fost implicat în conflictul din Orientul
Mijlociu (ibidem).
13
În 1978 Israelul invadează sudul Libanului, iar în 1982 întreg teritoriul
libanez. În 1988 Siria ocupă părţi din Beirut; în 1990 ia sfârşit războiul
civil (ibidem).

376
ministrului Rafik al Hariri (februarie 2005)14 a provocat noi
disensiuni interne, accentuate şi de criza financiară începută în
2007. Republică parlamentară15, Libanul are ca preşedinte pe
Michel Aoun. În urma a două săptămâni de manifestaţii ale
tinerilor „revoluţionari” în Piaţa Independenţei din Beirut şi în
principalele oraşe ale ţării, pentru o largă democratizare,
guvernul Saad Hariri a demisionat (27 octombrie 2019).
Manifestaţiile au continuat, solicitându-se măsuri radicale:
desfiinţarea actualului parlament, alegeri anticipate, separarea
bisericii de stat, lărgirea libertăţilor democratice, toleranţă
religioasă, emanciparea femeii, sprijinirea mai accentuată a
dezvoltării învăţământului, culturii, sistemului sanitar şi de
ocrotire socială etc.Economia libaneză se bazează pe activităţi
comerciale, financiare, servicii şi turism Stabilitatea internă
din ultimii ani, numeroasele obiective istorice, vestigii antice,
situri arheologice de top, intrate în Patrimoniul UNESCO16,
palate, temple, moschei, natură exotică, climă mediteraneană,
gastronomie şi vinuri rafinate, sunt factori care au dus la
creşterea numărului de turişti. Vibrantul Beirut, supranumit
Parisul Estului, oferă savuroase bucate libaneze şi vinuri de
colecţie, istorie fascinantă de trei milenii, cu epoci memorabile
de la fenicieni, dominaţii străine, oraşe-cetăţi pe malul mării
precum Byblos, Sidon sau Tyr; ruine romane la Baalbeck.

14
Alegerile parlamentare din 27 august şi 3 septembrie 2000 se încheie în
favoarea preşedintelui Selim al Hass şi Rafik al Hariri desemnat prim-
ministru.
15
Adunarea Naţională are 128 de membri (împărţiţi egali între creştini şi
musulmani) aleşi pe 4 ani. Purtătorul de cuvânt trebuie să fie şiit, iar prim-
ministrul, musulman sunnit (ibidem, p. 70).
16
Cinci obiective au fost incluse până în 2011 pe lista Patrimoniului
Mondial UNESCO: ruinele vechiului oraş Anjar, situl arheologic Baalbek,
situl arheologic Byblos, situl arheologic Tyros, Wadi Qadisha (Valea
Sfântă) şi Horsh Arz el –Rab (Pădurea de Cedri).

377
 PARISUL ESTULUI

Capitala ţării şi cel mai importat port libanez, Beirutul,

a fost situat iniţial numai pe promotoriu de lângă ţărmul mării,
dar ulterior s-a extins pe mai multe coline: cartierul creştin de-a
lungul şoselei cu Tripoli, în partea de nord a oraşului, iar
cartierul musulman în partea de sud, de-a lungul şoselei spre
Saïda. Dincolo de zona rezidenţială, cu grădini şi parcuri, se
ridică, în terase descoperite cu vegetaţie bogată, lanţul central
al munţilor Liban.
Istoria Beirutului, ca a întregului Liban, este
impresionantă. Oraşul fost menţionat în tăbliţele cuneiforme
găsite la Tell el - Amarna în Egipt, datând din secolul al XV-
lea î.Hr., ca un centru comercial al fenicienilor17. Deşi a suferit
întreaga gamă a ocupaţiilor străine (egipteană, asiriană,
persană) a cunoscut o anumită prosperitate până la perioada
seleucidă, când în 140 î.Hr., în timpul luptelor pentru
succesiune a lui Antiochus VII, a fost complet distrus. Refăcut
de romani, sub numele de Iulia Augusta Felix Berythus, oraşul
a beneficiat de o serie de măsuri militare (sediul legiunilor a
V-a Macedonica şi a III-a Galica), edilitare (construcţii de
temple, teatre, băi etc.) şi culturale (celebra Şcoală de drept).
Producţia manufacturieră cu ţesături de mătase era apreciată ca
important produs de export, încă din antichitate.
Localitatea a suferit vicisitudini naturale18 şi numeroase
stăpâniri străine (arabă19, cruciată, mamelucă, otomană).
17
Atlas Historique.Larousse, p. 10-11.
18
Cutremurul din anul 551 a distrus o mare parte a oraşului.
19
Expansiunea arabă s-a realizat sub semnul noii religii, islamul, elaborată
de Mohamed la începutul secolului al VII-lea, care preconiza aşa-numitul
djihad,adica războiul sfânt pentru răspândirea credinţei prin sabie. În timpul
dinastiei Omayyasilor (661-750) graniţele Califatului arab includ, la răsărit,

378
Perioadă de redresare economică, când Beirutul a devenit un
centru al comerţului între ţările Orientului Apropiat şi Europa
Occidentală, a fost brusc frânată de cucerirea otomană (1516).
O perioadă de stabilitate au impus emirul Fakhe ed Din II care
îşi stabileşte aici reşedinţa şi emirul Beshir II (1788-1840).
La începutul secolului al XIX-lea, Beirutul apărea ca un
amalgam de străduţe întortochiate, moschei, biserici creştine,
case etajate di piatră, souk-ul cu ganguri întunecoase, taverne,
mici prăvălii, mirosuri apetisante de carne şi peşte prăjit,
mâncăruri condimentate, vinuri parfumate, îmbulzeală, hoţii...
Consulul francez la Alep, Henri Poujoulat a lăsat o
interesantă descriere din această perioadă:
„N-am văzut nimic mai bizar, neregulat, extraordinar,
ca oraşul Beirut. Casele construite din piatră, sunt mai înalte
decât în celelalte oraşe ale Siriei: bolţi, ieşiri secrete, pasaje
întunecoase, străzi strâmte şi întortocheate inspiră mai întâi un
fel de spaimă călătorului care doreşte să viziteze oraşul.
Fiecare casă dă impresia unei temniţe inaccesibile şi cartierul
musulman mai ales pare a nu fi locuit decât de o populaţie de
deţinuţi”20.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în timpul
conflictelor religioase, un număr mare de creştini maroniţi se
stabilesc la Beirut. Odată cu sporul demografic şi creşterea
importanţei economico-financiare, vorbim de sistematizarea
centrului oraşului, trasându-se noi bulevarde, scuaruri, pieţe,
parcuri, edificii politico-administrative, social-culturale şi
religioase, o arhitectură de tip occidental. Pe drept cuvânt,
Beirutul a primit calificativul de Parisul Orientului. S-a
acordat atenţie şi modernizării operaţiunilor portuare şi de

Turkestanul şi o parte din India, iar la apus Maghrebul (Africa de nord-

vest) şi Spania (711). A urmat dinastia Abassidă şi Fatimidă.
20
Henri Poujoulat, Corespondence d’Orient, tome II, p.124, cf. Traian
Micu, op.cit., p. 40.

379
agrement. Din 1920, Beirutul devine capitala Republicii
Libaneze.
S-au păstrat puţine mărturii ale perioadei antice. Cu
ocazia săpăturilor făcute pentru unele fundaţii s-au descoperit
numeroase obiecte de artă şi de uz casnic, fragmente de statui
şi coloane ale templelor, resturi de ziduri ale palatelor,
termelor, teatrelor din timpul antichităţii feniciene, elenistice,
romane etc. Războiul civil (1975-1990) şi intervenţiile trupelor
străine din ultimele decenii ale secolului al XX-lea au avut
repercusiuni grave asupra capitalei libaneze. Distrugerile
masive au afectat zona centrală: moschei, biserici, instituţii
politico-administrative, muzee, sedii de bănci, hoteluri,
locuinţe, tradiţionalul souk-ul cu alură medievală, fortificaţiile
masive ale fostei cetăţi Ibn’Arraq al-Dimashqi, din care s-a
păstrat doar poarta etc.
Astăzi, Beirutul a devenit un şantier cu un program
amplu şi costisitor de reconstrucţie a zonei comerciale şi
rezidenţiale în forma originară. Din păcate, ruinele souk-ului,
bazarul oriental, au fost dezafectate, aici amplasându-se noi
spaţii comerciale. S-a acordat o mare atenţie modernizării
falezei, cu bulevarde largi, impunătoare turnuri de sticlă şi
beton, feeric luminate noaptea, sediile unor instituţii bancare,
comerciale, social-culturale, trusturi media, hoteluri, mall-uri,
restaurante, magazine etc. Faleza, cu o întindere de peste cinci
kilometri, cu numeroasele atracţii (restaurante, baruri, Luna-
Park cu nelipsita Roată şi instalaţii fascinante pentru copii,
croaziere cu iahtul sau barca cu motor pe mare, pescuitul
sportiv, pistă pentru biciclişti şi pentru amatorii de jogging,
plimbări etc.) constituie principala bază de agrement pentru
locuitorii capitalei şi turişti, indiferent de vârstă.
Metropola oferă o privelişte de excepţie, cu fundalul
său de dealuri şi munţi. În sus, terasele înverzite care urcă în
trepte spre culmile golaşe ale munţilor; în jos, oraşul plin de
contraste, iar mai departe, ţărmul stâncos şi marea nesfârşită.

380
 Beirutul rămâne un important centru religios, aici
funcţionând mai multe culte şi secte, ceea ce a impus o anumită
toleranţă pe parcursul secolelor. Ca să înţelegi structura
arhitectonică şi modul de funcţionare a ritualului religios se
impun câteva cunoştinţe sumare în domeniu.
Creştinismul, răspândit la sfârşitul secolului I şi
începutul secolului al II-lea, recunoscut ca religie oficială a
Imperiului Roman în secolul al IV-lea, a devenit religie
predominantă în Liban până la ocupaţia arabă. După ce au
adoptat limba arabă, Biblia şi celelalte cărţi sfinte au fost
traduse din limba greacă în limba arabă. Chiar şi slujba
religioasă a început să se oficieze în limba arabă.Creştinii
ortodocşi recunosc pe patriarhul Antiohiei, cu sediul la Damasc
Pot fi întâlniţi în nordul ţării şi în capitală.Creştinii maroniţi
sunt monotheliţi, susţinând că cele două naturi deosebite ale
lui Iisus Hristos (divină şi umană) se uneau într-o singură
fiinţă. Comunitatea maronită, fondată de un călugăr sirian,
Marun, în secolul al IV-lea, a fost condamnată ca eretică de
către Sinodul de la Constantinopol (681). O mare parte dintre
ei s-au refugiat în Munţii Liban, în Valea Qadisha, unde au
ridicat mănăstiri, printre care Deir Qannubin, necropola
patriarhilor lor. În secolul al XVIII-lea ca urmare a misionarilor
catolici, maroniţii recunosc supremaţia Vaticanului, dar nu au
renunţat la cultul şi organizarea bisericii lor, care are în frunte
un patriarh, cu reşedinţa la Jeita (nordul Libanului)21.
Armenii gregorieni sunt adepţii unei credinţe
condamnată ca erezie la Sinodul din Calcedonia (451), întrucât
admitea numai natura divină a lui Iisus Hristos. Aceasă
„biserică”, înfiinţată în Armenia în secolul al IV-lea de
legendarul Grigore Luminatorul, a păstrat trăsăturile străvechi:

21
Maroniţii au numeroase biserici şi mănăstiri, sunt activi în viaţa culturală
şi politică, prin intermediul şcolilor confesionale, a societăţilor de
benefacere şi asociaţilor culturale, a presei (Traian Micu, op. cit., p. 31-
32).

381
Biblia şi cărţile religioase tipărite în limba armeană.
Majoritatea armenilor grigorieni locuiesc în Beirut şi
împrejurimi şi în Libanul de Nord. Biserica uniată s-a desprins
în secolul al XVIII-lea în urma activităţii desfăşurate de
misionarii catolici, recunoscând autoritatea Vaticanului, dar îşi
păstrează organizarea. În Liban există trei biserici uniate:
greco-catolică, siro-catolică şi armeano-catolică. Biserica
nestoriană şi iacobită de sine stătătoare în sânul bisericii
creştine din secolul al IV-lea. Credinţa nestoriană, condamnată
ca eretică de Sinodul de la Efes (431), a fost întemeiată de un
călugăr sirian, Nestorius, devenit patriarhul Constantinopolului.
El susţinea că Iisus Hristos nu era „om-dumnezeu” ci numai
„purtător de dumnezeire”. Exilat în Libia a murit în câţiva ani.
Adepţii lui s-au consolidat în Siria şi au răspândit ideile în
Liban, Siria, Irak şi Iran. Iacobiţii sunt monofiziţi, la fel ca
armeano-gregorienii. Particularităţi: fac cruce cu degetul, vrând
să arate unitatea deplină, oficierea slujbei în vechea limbă
arameică22. Patriarhul prezent al Antiohiei şi Orientului îşi are
reşedinţa în împrejurimile oraşului Mossul (Irak).
Biserica catolică şi protestantă au un număr redus de
credincioşi. Musulmanii din Liban aparţin la trei biserici
diferite: şiită23, sunnită24 şi durză. Cei mai mulţi sunt sunniţi.

22
Ibidem, p. 33.
23
Ali, văr şi ginerele lui Mohamed, a fost proclamat calif de cei din Medina
care nu recunoşteau legitimitatea califilor precedenţi (Abu-Bākr, Omar,
Osmān), deoarece nu erau din neamul Profetului, fiind „aleşi” de
comunitatea religioasă. Marea schismă din anii 655-661 a fost provocată
de apariţia şiismului. Şiiţii sunt fideli descendenţilor lui Ali, numiţi imani,
învestiţi cu puteri divine, situându-i deasupra profetului. Începând cu Ali,
şiiţii au avut în total 12 imani, ultimul Mohamed, dispărând fără urmă la
873. Pe parcursul anilor au apărut mai multe secte şiite: septimaii, zaydiţii,
ismaeliţii, duodecimamii ş.a. (A.Andreescu, N.Radu, Jihadul islamic, RAO,
Bucureşti, 2015, p. 107-109).
24
Sunniţii, majoritari, sunt partizani ai tradiţiei, Sunna, sub conducerea
califului (ibidem).

382
Druzii sunt o ramură a sectei ismaeliţilor25. În afară de Allah, ei
mai cred în divinitatea lui Hakim, calif fatimid (996-1021),
care este aşteptat să vină la sfârşitul Lumii. Credinţa califului
Hakim a fost propăvăduită de un prieten al său Darazi sau
Durzé, stabilit în munţii Siriei de vest.Durzii nu au moschei, nu
practică cultul morţilor şi nu îndeplinesc prevederile
shariatului, nu practică circumciziunea, permit băuturile
alcoolice şi carnea de porc. Secta metualiţilor trăiesc izolaţi în
munţi şi se feresc de contact cu străinii26.
Beirutul impresionează prin calitatea şi diversitatea
instituţiilor culturale şi de învăţământ. Se impun atenţiei
Biblioteca Naţională, în partea centrală a capitalei,
Universitatea Naţională (1921), Academia de Belle Arte (1943)
Conservatorul de muzică, Universitatea Catolică franceză St.
Joseph (1881), în partea de est; Şcoala Superioară de Filologie,
Centrul de Studii şi Cercetări Matematice şi Fizice; Şcoala de
Teologie a Orientului Apropiat, Palatul Organizaţiei UNESCO
pentru Orientul Apropiat, în sudul oraşului; Universitatea
Americană (1866)27 în Avenue Bliss, Universitatea Arabă etc.
Şcolile private şi cele publice, universităţile nu sunt gratuite.
Biblioteca Naţională, înfiinţată la Beirut în 1921,
posedă peste 150.000 de volume, majoritatea în limba arabă.
(beletristică, literatură pentru copii, ştiinţă, istorie, religie etc.),
din Liban şi alte ţări ale Orientului Apropiat. De o deosebită
importanţă pentru specialişti este secţia de manuscrise în limba
arabă, persană, armeană, ebraică veche, siriacă, dintre care
unele originale foarte rare. Cea mai mare parte din aceste
manuscrise au fost reproduse prin microfilme pentru a putea fi
consultate mai uşor.
25
Sectă musulmană întemeiată de Ismail, din secolul al VIII-lea,
recunoşteau ca legitimi numai primii şase imani, despre care credeau că se
încarnează ( H.Corbin, Histoire de la philosophie islamique, I, Paris, 1964,
p. 111).
26
Traian Micu, op.cit., p. 36-37.

383
 Biblioteca Universităţii Americane cu peste 100.000
volume are un caracter divers, conţinând opere ştiinţifice,
beletristice, tehnice etc. în limbi europene şi orientale. Are trei
filiale: Biblioteca Colegiului Internaţional, Biblioteca islamică
şi Biblioteca „Nicola” care păstrează colecţii speciale.
Biblioteca Universităţii Catolice St.Joseph numără
peste 150.000 volume şi 3000 de manuscrise vechi. Biblioteci
de profil funcţionează pe lângă Şcoala Superioară de Filologie,
la Centrul de Cercetări Matematice, la Institutul francez de
Arheologie etc.
Muzeul Naţional, o prestigioasă instituţie culturală din
Beirut, aflat într-un edificiu somptuos cu coloane neoclasice,
păstrează colecţii valoroase: vase, monede, arme, unelte,
bijuterii, ceramică, porţelanuri, sarcofage, fragmente de statui
şi coloane, basoreliefuri, documente, ilustraţii, tapiserii,
covoare, tablouri, mobilier etc. Vis-á-vis de muzeu este
amplasată o colonadă romană din timpul lui Herod cel Mare,
cu o vechime de peste două milenii.
De o mare valoare este Marea Moschee (Djami el
Omari), la bază o construcţie monumentală cruciată din secolul
al XII-lea, a Cavalerilor Ordinului Ospitalierilor28. După
alungarea cruciaţilor (1291), musulmanii au transformat-o în
moschee.
Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca
urmare a dezvoltării luptei de eliberare naţională, s-a produs
„renaşterea” culturală arabă, manifestată prin crearea literaturii
moderne şi apariţia presei care au dat un puternic impuls

28
Ordinul Spitalului Sf.Ioan, înfiinţat la Ierusalim (1070), a devenit, câteva
decenii mai târziu, sub oblăduirea papalităţii, Ordinul Ospitalierilor. După
cucerirea Ierusalimului de către turci (1291) s-a stabilit în cetatea Accra, în
continuare în insula Cipru, insula Rodos, Messina, Viterbo, spre a se fixa,
în final, în insula Malta (1530), teritoriu pus la dispoziţie de împăratul Carol
Quintul. În timp de război, membrii ordinului purtau manta neagră, iar pe
timp de pace manta roşie ( S.Columbeanu, R.Valentin, Cruciadele, Editura
Mica Enciclopedie Română, Bucureşti, 1971, p. 28-29).

384
dezvoltării limbii literare arabe contemporane29.În biblioteci,
librării se pot găsi operele celor mai reprezentativi scriitori
libanezi „iluminiştii”din secolul al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea30: poetul şi filologul Nasif al Yazidji
(1800-1871), publicistul Butrus al Bustani (1819-1883)31,
dramaturgul Marun Nakkaş (1817-1885) scriitorul Faris aş
Şidyaq (1805-1887); Djindji Zeydan (1861-1914)- autor a unei
Istorii a literaturii arabe, a unei Istorii a civilizaţiei
musulmane, a unei Istorii a limbii arabe, creator al romanului
istoric32; poetul Halil Moutran (1870)33 ş.a.
Influenţa curentelor literare occidentale este mai
puternic resimţită la unii scriitori care au emigrat în Franţa,
S.U.A., precum Kahlil Gibran (1883-1931)34, Amin ar Rayhani
(1879-1940)35, Omar Faruhi (1895-1946)36, Tawfik Iusuf
29
Traian Micu, op.cit., p. 168 şi urm.
30
Preluând ideile iluminismului francez, scriitorii libanezi au întemeiat
ziare şi reviste, au deschis şcoli, au tradus operele unor autori occidentali,
creând ei înşişi opere în toate genurile literare. Emigranţii, stabiliţi în Egipt
şi America, au participat activ la această mişcare de regenerare culturală,
dând pe unii dintre cei mai talentaţi scriitori arabi ai epocii moderne
(ibidem).
31
Butrus al Bustani a întemeiat în 1863 la Beirut prima şcoală naţională în
limba arabă, a publicat săptămânalele „Nadir Suria” (1860), „ Al Djanna” şi
ziarul „Al Djinan” (1870) care dezbăteau probleme politice, literare,
culturale A mai scris un dicţionar al limbii arabe (Muhit al Muhit) şi o
enciclopedie rămasă neterminată (ibidem, p. 170).
32
Djindji Zeydan a întemeiat revista „ Al Hilat”.
33
Halil Moutran a publicat o culegere de versuri (Diwan) în forme clasice,
dar şi în stil modern, traduceri din Shakespeare, articole literare etc. A
obţinut titlul de „ poet al ţărilor arabe” şi a fost ales preşedinte al „Societăţii
lui Apollo”, care regrupa scriitori din Cairo (ibidem, p.171).
34
A scris povestiri (Logodnica de la câmpie, Suflete răzvrătite), numeroase
articole, culegeri de versuri (Lacrimi şi cântece) în limba arabă, dar şi
engleză ( Profetul) ( ibidem, p.172).
35
Publică schiţe, poveşti, versuri în proză (Al Rayhaniyat), romane (In
harem). A militat împotriva fanatismului religios şi obscurantismului
clerical, împotriva tradiţiilor învechite şi a ploconirii faţă de civilizaţia
occidentală (ibidem, p.171-172).

385
Awad37, Marun Abbud38. În perioada postbelică se remarcă:
Djamil Djabr39, Annis Freyha40, Suhail Idris41 etc.
Aproape jumătate din populaţia ţării locuieşte în
capitala Beirut42. Alături de limba arabă43, se vorbeşte şi
franceza44.
Media este reprezentată prin numeroase publicaţii în
limba arabă, posturi de radio şi televiziue. De la primul ziar
libanez apărut la Beirut în 1858, „Hadikat al Ahbar”, astăzi se
36
Participant la mişcarea de eliberare naţională, a susţinut o literatură
realistă (ibidem, p.174).
37
Publică culegeri de povestiri: Bluza de lână ( 1937), Lipia ( Ar Raghif)
(1938) ş.a.
38
Operă variată ce cuprinde studii critice, eseuri, romane ( Emirul roşu,
Viţelul gras), cărţi de poveşti, culegeri de poeme ( Furtunile, Sângele şi
purpura), piese de teatru ( Cristofor Columb, Peştera Djinilor) etc. în care
critică unele aspecte ale vieţii libaneze. Membru al Academiei arabe, a
primit, pentru activitatea sa literară, Marele Premiu al Preşedintelui
Republicii (ibidem, p.175).
39
Doctor în litere al Uiversităţii di Lyon, autor de eseuri biografice şi critice
despre Amin Rayhani, Tagore, Djubran, May Ziyase etc., a scris două
romane psihologice După furtună şi Nelinişte (ibidem, p.176).
40
Profesor la Universitatea Americană din Beirut, s-a preocupat de predarea
limbii arabe. A publicat Ascultă Reza ! (1955) Civilizaţia în declin (1957).
41
Doctor în litere la Sorbona şi diploma Institutului de Ziaristică din Paris.
A publicat culegeri de nuvele: Dorinţa (1947), Focuri şi zăpezi (1948),
Lacrimi amare (1957) etc. şi două romane: Cartierul latin şi Al Handan al
Gamiq (ibidem, p.176).
42
Dintre oraşele cu peste 100.000 de locuitori se numără: Tripoli (500.000
loc.), Zahlé (200.000 loc.), Sidon (100.000 loc.).
43
Araba aparţie ca şi limbile ebraica, siriaca, amhara, familiei limbilor
semite, din care au făcut parte şi unele limbi dispărute ca asiro-babiloniana,
feniciana, paleo-ebraica, etiopiana, arameica ( ibidem, p. 26).
44
Misionarii creştini, veniţi din occident la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea, încercau să răspândească credinţa şi prin
intermediul unei întinse reţele de şcoli şi seminare, prin ordinele călugăreşti
ale iezuiţilor şi lazariţilor. Aproape 40 % dintre libanezi sunt consideraţi
francofoni alţi 15% sunt „francofoni parţiali”, 70% din gimnazii folosesc
franceza ca a doua limbă de instruire şi doar 30% engleza. În prezent,
ponderea limbii engleze a crescut mai ales în afaceri şi ştiinţă.

386
tipăresc peste patruzeci, dintre care se remarcă An-Nahar, Al-
Qanat, As-Safir. Principala publicaţie în limba franceză este
L’Orient-Le Jour45. În capitală funcţionează peste 40 de agenţii
de informaţii şi birouri de presă străine, aparţinând marilor
agenţii internaţionale:France Presse, United Press International,
Associated Press, Reuter etc.
Sălile de cinematograf, teatru, concerte sunt luate cu
asalt de public. Cinematografia libaneză a luat naştere în 1924
când a fost creat primul film artistic libano-egiptean Pe ruinele
Baalbekului. Au urmat filmele artistice: Stelele prinţesei
pustiului (1948), Logodnica din Liban (1952) cu participarea
unor artişti egipteni. Între 1956-1960 s-au realizat 13 filme
artistice: Floarea Roşie de regizorul Miche Harun, Drum în
necunoscut de regizorul Gerges Naser, Două inimi într-un
corp, Amintiri, Apelul conştiinţei de regizorul Georges Kahi.
Numărul producţiilor cinematografice a crescut astăzi,
impunându-se pe piaţa internă şi orientală. Show-urile de
modă sunt deosebit de apreciate. Georgiana Rizk, fotomodel, a
obţinut înaltul titlu de Miss World, în anii trecuţi.
Deşi romantismul souk-ului medieval s-a destrămat
odată cu distrugerea sa în urma Războiului Civil şi
desamblarea ruinelor, locul său a fost luat de un modern
ansamblu Khan Antoun Plaza., cu numeroase magazine şi
buticuri moderne cu o diversitate de mărfuri interne dar şi de
import: mătăsuri, confecţii, marochinărie, confecţii, sticlă şi
porţelanuri, lustre, candelabre, bijuterii, artizanat, covoare,
carpete, statuete, produse electro-casnice, electronice,
televizoare, laptopuri, telefoane celulare etc.
Pentru divertisment este preferabil o plimbare pe
Corniche Road, mai ales seara sau noaptea, o scurtă croazieră
pe un iaht în apele vălurite ale Mediteranei, un moment haios
cu copiii în Luna Park, o cină romantică cu lumânări în
sfeşnice argintate, flori în vaze de porţelan, meniu sofisticat din
45
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.5, p.70-71.

387
care nu lipsesc fructele de mare într-un cochet restaurant pe
ţărm, o deplasare cu rolerele sau jogging pe faleză, indiferent
de vârstă, sau, de ce nu, pescuitul sportiv. Pe promontoriul
Beirutului întâlneşti o diversitate de restaurante, cafenele,
pub-uri cu vederi panoramice asupra golfului şi a faimoasei
stânci Pigeons Rock/ Stânca Porumbeilor. Noaptea se furişează
hoţeşte, întinzâdu-şi mantia vaporoasă peste întreaga suflare. A
răsărit luna cu străluciri metalice, sfidătoare la viermuiala
umană...

388
 MISTERELE DIN NAHR
EL KALB

Datorită evenimentelor tumultoase din Beirut, traseul

iniţial a fost modificat, înlocuindu-se toate cazările din capitală
cu altele din oraşele unde staţionam. După un prim contact cu
atmosfera capitalei, ne înscriem pe Corniche Road, frumosul
bulevard, bordat cu graţioşi palmieri care separă ţărmul
mediteranean de promontoriul Beirutului. Autocarul, păstrând
viteza legală, a înaintat câţiva kilometri fără probleme până la
Valea Nahr el Kalb, principalul obiectiv din acea zi.
Citisem despre frumuseţile naturale ale Libanului, dar
nu am sperat să fie atât de fascinante. Numeroşi scriitori au
descris farmecul deosebit al acestor meleaguri, printre care
Voltaire, Lamartine, Flaubert, Pierre Loti, Pierre Benoit, Henri
Bordeaux ş.a.
Aventura la Nahr el Kalb a început într-o senină şi
caldă dimineaţă. Suntem de-a dreptul bulversaţi de priveliştile
de senzaţie ale văii râului Nahr el Kalb, dar şi de ruinele antice
(Apeductul roman de la Zebéidé) şi stelele comemorative care
rezumă întreaga istorie a Libanului până în prezent. Apeductul
roman, adevărată artă de inginerie46, aducea în oraş apa prin
tuburi sau canale, susţinute de arcuri uriaşe, de la mari
distanţe. Specialiştii consideră că defileul Nahr el Kalb era
locuit din preistorie, iar în antichitate a fost traversat de

46
În epoca imperială Roma dispunea de 13 apeducte, cu o lungime totală de
430 km şi care aduceau în oraş peste un milion de metri cubi de apă pe zi.
Impresionează şi astăzi ruinele faimoaselor apeducte romane din Franţa
(Pont-du-Gard, Metz) sau Spania ( Segovia, Tarragona).

389
armatele cuceritorilor care au stăpânit acest teritoriu. Faraonul
Ramses al II-lea, în secolul al XIII-lea î.Hr., apoi regii asirieni,
în secolul al VIII-lea î.Hr., au pus să se graveze inscripţii şi
stele în care erau comemorate victoriile lor. Mai târziu au
apărut inscripţii greceşti, latine, arabe, franceze şi engleze.
Toate aceste inscripţii, cu excepţia celei a regelui babilonian
Nabuchodonosor, se găsesc pe peretele de pe malul stâng al
râului, de-a lungul drumului săpat în stâncă. Drumul roman
trecea râul la câţiva metri de amonte de şoseaua actuală, cum o
dovedeşte inscripţia latină. Drumul arab mai înainta 200 de
metri până la podul cu un singur arc, atribuit sultanului
mameluk Malek Zahir Barquq (1382-1398). Drumul egiptean
urma malul stâng al râului până aproape de vărsarea în mare47.
Stelele comemorative de la Nahr el Kalb sunt un grup
de 20 plăci sculptate în stâncă ce marchează diverse
evenimente istorice. Dintre acestea, trei stele sunt din perioada
egiptenilor şi conţin inscripţii în hieroglife iar şase sunt în
scrierea cuneiformă şi datează din perioada regilor neo-asirieni
şi neo-babilonieni. Alte plăci comemorative sunt din perioada
grecilor şi a romanilor, a sultanilor mameluci ai Egiptului şi din
perioada intervenţiei în Liban a împăratului Napoleon al III-lea
din 186048. Inscripţiile de la Nahr el Kelb au fost selecţionate
de specialişti în funcţie de importanţă: Coloana cu caractere
cuneiforme, gravată de regele Nabuchodonosor al II-lea ( 605-
562 î. Hr.) pe peretele de pe ţărmul drept, aproape de podul
şoselei actuale, cu victoriile campaniei sale militare; Marea
inscripţie arabă a sultanului mameluk Barquq, gravată pe o
stâncă de pe malul stâng, în faţa podului arab; Inscripţia latină
a împăratului Caracalla (211-217d.Hr.) care relatează
realizările Legiunii a 3-a Galica; Inscripţia comemorativă a
intrării în Damasc a trupelor franceze comandate de generalul
Gouraud (25 iulie 1920); Stelă egipteană în care figura

47
Traian Micu, op. cit., p. 17.
48
Ibidem, p. 17-18.

390
faraonului este aşezat în faţa zeului Ptah a fost înlocuită cu o
inscripţie referitoare la expediţia franceză a împăratului
Napoleon al III-lea (1860) în Liban; Stelă asiriană
reprezentând un rege cu mâna dreaptă ridicată; Două stele
asiriene deteriorate; Inscripţia engleză menţionând ocuparea
oraşelor Damasc, Alep, Homs de către trupele engleze în 1918;
Stelă engleză comemorând eleberarea Libanului şi Siriei în
1941; Stela libaneză comemorând evacuarea Libanului de către
trupele anglo-franceze în 1946; Două inscripţii greceşti; Stelă
reprezentând un rege asirian neidentificat; Stelă egipteană
dreptunghiulară cu faraonul Ramses al II-lea (1292-1225 î.Hr.)
sacrificând un captiv zeului Harmakis; Stelă înfăţişând un rege
asirian; Stelă egipteană reprezentând pe faraonul Ramses al
II-lea jertfind un prizonier zeului Ammon; Basorelief asirian al
regelui Assarhadon, în cuneiformă, relatează expediţia în Egipt.
Studiul limbii vechi feniciene începe în secolul al XVII-
lea prin publicarea inscripţiilor de pe monedele feniciene. În
1735 se publică de către Guyau de Marnome, comandor al
Ordinului Cavalerilor de Malta, prima inscripţie bilingvă
greco-feniciană provenind de pe o ostraka din Malta. În 1758,
abatele I.J.Barthélémy descifrează inscripţii feniciene de pe
monede. Un secol mai târziu, marele semitolog W.Gesenius
face să apară două volume asupra limbii şi scrierii feniciene
(1837)49. Importante inscripţii descoperite în secolul al XIX-
lea şi al XX-lea se referă la tariful jertfelor aduse în templu la
Mardilia (găsit în 1845); inscripţia sarcofagului regelui din
Sidon, Eşmunazar (găsită în 1855) şi inscripţia regelui din
Sidon, Iehavmilk (găsită în 1869); inscripţia regelui asirian din
Sidon (găsită în 1923); inscripţia lui Azitavad (găsită în 1947);
inscripţiile greco-feniciene de la El-Hofra (publicate în 1955)

49
W. Gesenius, Scipturae linguaeque Phoeniciae Monumenta, Lipsiae, II,
cf. Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1979, p. 154.

391
ş.a. Gramatici ale limbii feniciene au fost publicate de
Z.S.Harris50 şi J.Friedrich51.
Fenicienii au întrebuinţat scrieri foarte diferite în
numeroasele state - oraşe ale lor. Una din cele mai vechi,
scrierea eblaită cuneiformă, este scrierea pseudo-hieroglifică de
la Byblos, pe care un arheolog francez, Maurice Dunand a
găsit-o în locul anticului oraş fenician, Gebel, scrisă pe cinci
plăci de piatră şi şase table de bronz. Cel puţin 114 grafeme se
pot distinge în această scriere pseudo-hieroglifică de la Byblos,
fiind vorba de o scriere silabică şi nu alfabetică. Cercetătorul
francez E.Dhorme a susţinut că este vorba de o scriere semită
arhaică ce posedă semne silabice şi alfabetice, derivată din
grafemele egiptene ieroglifice52.Francezul François Lenormant,
în 1838, iar apoi în 1866 şi 1872, a publicat lucrări importante
asupra originii egiptene a alfabetului fenician. Teza lui a fost
reluată de E. de Rougé şi Isaac Taylor şi susţinută de
egiptologii P.Montet şi A. Mallon53.
Scrierea ugaritică consonantică a fost descifrată de
orientalistul german H.Bauer şi de francezul E.Dhorme
Direcţia scrierii era de la stânga la dreapta, ca în scrierea greacă
şi latină. Din secolul al XIV-lea î.Hr. apare scrierea feniciană
propriu-zisă, dar într-o formă mai arhaică, ca după anul 500
î.Hr. să devină o scriere cursivă. Grecii au preluat alfabetul54
de la fenicieni, pe care l-au răspândit în tot occidentul roman şi
etrusc.Alfabetul din Ugarit se compune din 28 de semne, din

50
Z.S.Harris, A. Grammar of the Phoenician Language, Philadelphia,
1936.
51
J.Freiedrich, Phönizish- Punische Grammatik, Romae, 1951.
52
C. Daniel, op.cit., p. 163 şi urm.
53
Ibidem, p.165 şi urm.
54
Termenul de alfabet este un cuvânt de origine feniciană, derivând de la
aleph, prima literă a alfabetului fenician având sensul de „bou” şi de beit, a
doua literă a alfabetului cu sensul de „casă”. Gramma de la gimel
„cocoaşe” (de cămilă), delta de la „uşă”, „poartă” etc. (ibidem, p. 166-
167).

392
care 26 sunt consoane, două semivocale. În inscripţia de pe
sarcofagul regelui Ahiram, ce datează din secolul al X-lea
î.Hr., sunt notate 22 de consoane care, aşa cum spune
G.Contenau, redau uimitor de bine sunetele limbajului
fenician55.
Nahr el Kalb rămâne un loc unic, în care istoria este
cioplită în piatra unui defileu, de trei milenii. Îmi trec prin
minte necropola cu basoreliefurile de la Naqsh-e-Rustam din
(Iran)56 şi în mai mică măsură Petra şi Wadi Rum (Iordania).
Minute în şir poposesc în faţa acestor comori antice, încercând
sumar să reconstitui oamenii şi locurile, aroganţa cuceritorilor
şi lacrimile supuşilor, străluciri şi umbre, fantomatice prezenţe
ale marilor stăpâni ai lumii antice: faraonul Ramses al II-lea al
Egiptului, regele-regilor Nabuchodonosor al II-lea al celui de-
al doilea imperiu asiro-babilonian, împăratul Caracalla al
Imperiului roman etc., etc. Ingenioasă este legătura dintre
antichitate cu epoca modernă şi contemporană, consemnând
fapte ale altor cuceritori: expediţia împăratului francez
Napoleon al III-lea (1860), prezenţa trupelor engleze (1918);
retragerea trupelor anglo-franceze (1946) etc.
Pe promontoriu din faţa şoselei, cu vederea spre mare,
este montată o impunătoare statuie din marmură,
reprezentându-l pe Iisus Hristos, cu o privire blândă şi braţele
uşor desprinse într-un gest protector. Este o copie de mai mici
proporţii la grandioasa statuie a Mântuitorului, de pe muntele
Corcovado, ce străjuieşte fascinanta metropolă braziliană, Rio
de Janeiro.

55
Alfabetul arab are 28 litere, dintre care 23 au câte patru forme – iniţială,
mediană, finală şi independentă - iar celelalte 5 au numai două forme –
independentă şi finală. Având la bază rădăcina, formată de obicei din trei
consoane care nu are o existenţă independentă, cuvintele se formează prin
intercalarea vocalelor scurte, care în funcţie de locul ce-l ocupă pe lângă
consoanele rădăcini, schimbă sensul cuvintelor ( ibidem, p. 29 şi urm.).
56
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Sabia Focului, Editura PIM, Iaşi, 2016,
p. 272- 280.

393
 Defileul este şi un loc de relaxare, fiind împânzit de
terase, restaurante, cafenele, la mese umbrite de boschete de
portocali. Mâncărurile tradiţioale sunt variate şi deosebit de
apetisante: kubbé, compus din carne tocată, grâu sfărâmat,
ceapă, aromate servit sub formă de turtă coaptă la cuptor şi
însoţit de lebené, o brâză albă smâtânoasă, preparată din lapte
prins (leben); yabraq, făcut din cocoloaşe de carne tocată de
oaie, amestecată cu orez fiert şi legume proaspete în foi de viţă
şi prăjite la cuptor; pattuş, o salată preparată din bucăţi de
castraveţi, mentă, iarbă groasă etc. şi stropită cu suc de sumak;
yakhmé, tocană de carne şi legume, cu o garnitură de orez;
lahm meşui, o oaie friptă, umplută cu orez, legume şi multe
condimente; şişlîk, mici bucăţi de carne de oaie la frigăruie etc.
Înaintea prânzului, libanezii servesc un mezzé, asortiment de
gustări, însoţit de arak, un fel de rachiu din fructe în amestec
cu apă pentru a fi băut ca aperitiv57. Dintre dulciuri se consumă
halva simplă sau cu cacao, baclavale, ghoraibe etc., preparate
din zahăr, miere, ulei, unt vegetal, fistic sau migdale.
Abia ieşiţi din situl arheologic, suntem opriţi de un
baraj pe autostradă montat de tinerii „revoluţionari”. Suntem
nevoiţi, nu numai să ocolim pe alte rute, dar şi să aşteptăm
minute în şir în traficul infernal. Cu o întârziere de circa o oră,
ceea ce s-a dovedit rezonabil, faţă de ce va urma în acea zi,
poposim la Jeita, localitate situată în Valea Nahr El Kalb, la
18 km Nord de Beirut. Complexul Jeita, unul din minunile
locului, perla Libanului, este alcătuit din două peşteri
interconectate cu o lungime totală de 9 km. Descoperirea
acestei grote în 1836 este atribuită unui misionar american
care, deşi, s-a aventurat doar 50 de metri în interior, şi-a dat
seama de importanţa majoră a locului. Grota de la Jeita este
opera supremă a naturii, care a sculptat în interior adevărate
capodopere: catacombe, coloane, draperii, nervuri, statui uriaşe
etc.
57
Ibidem, p.25.

394
 Situl natural de la Jeita a fost restaurat în condiţii
deosebit de dificile de către Dr. Nabil Haddad, Mapas Co. Cu
această ocazie, s-au realizat importante facilităţi turistice:
modernizarea şoselei, construirea staţiei de teleferic,
introducerea trenuleţului, iluminarea interiorului peşterilor, căi
de acces, debarcader, spaţii de refugiu, sisteme video de
protecţie, editarea unor materiale publicitare etc Galeria
inferioară, deschisă publicului în 1958, permite vizitatorilor o
scurtă plimbare cu barca pe lac, 400 metri din parcursul total
de 7800 metri. Galeria superioară, inaugurată în 1969, se poate
vizita în cadrul unui circuit, 700 metri dintr-un total de 2200
metri. Întregul circuit al peşterilor este proiectat pentru 90 de
minute. Autocarul rămâne în parcarea amenajată şi noi urcăm
cu telefericul până la galeria superioară.
Grotele de calcar, unde se găsesc cele mai multe
stalactite şi stalagmite, sunt în principiu compoziţii de calcit,
un mineral comun aflat în rocile sedimentare. Prin unirea
stalactitelor cu stalagmitele, pe parcursul a mii de ani, se
realizează ansambluri grandioase de colonade, draperii, forme
bizare ce pot fi asemuite cu giganţi, păsări şi animale mitice
etc. Una dintre cele mai lungi stalactite din lume, măsurând
8,2 metri se găseşte în grota superioară. Distanţa între plafon şi
nivelul apei măsoară 108 metri, cât un ansablu cu 32 de etaje.
Oh! Este incredibil !!!
Spaţiile foarte înalte şi boltite ale tavanelor acestor
grote dau senzaţia unor catedrale gotice sau castele medievale.
Aerul este de o mare puritate şi favorizează benefic respiraţia,
temperatura variind între 16o în galeria inferioară şi 22o în cea
superioară. Urcăm şi coborâm scări, printre stânci abrupte,
trecem pasaje peste hăuri adânci, unde la bază şerpuieşte un
râu subteran ce se varsă într-un lac la nivelul inferior. Am
senzaţia că plutesc în lumea miracolelor, departe de zbuciumul
de afară !!! Marele regret a fost că nu am putut imortaliza
aceste clipe memorabile, utilizarea oricărei aparaturi video sau

395
foto fiind strict interzisă. În faţa peşterii este amplasată o
impunătoare şi stranie statuie denumită Gardianul Timpului ce
măsoară 6,6 metri. O mică grădină în stil roman, cu flori,
gazon, copaci, statui constituie un respiro după emoţiile trăite
în „peştera minunilor”!
Un trenuleţ face legătura cu cea de-a doua peşteră,
aflată la câteva sute de metri mai jos. După ce vizităm câteva
spaţii cu stalactite şi stalagmite, mai puţin impresionante ca
cele din peştera superioară, suntem invitaţi la debarcader pentru
o scurtă plimbarea cu barca pe lacul subteran. Lumina
reflectoarelor transpare jucăuş pe luciul apei şi pe pereţii
stâncilor, creând fantomatice apariţii. Cu cât înaintăm, senzaţia
de panică se localizează treptat. Întrebări groteşti, frânturi de
gânduri prăpăstioase iau locul exuberanţei şi curiozităţii
începutului. Dacă se răstoarnă barca ce se poate întâmpla ?!!
Îmi închipui, chiar pentru un minut, fiorul ce-l degajă această
lume a tenebrelor, dincolo de spaţiu şi timp, printre caverne
întunecoase gata să ne înghită, cu apa clipocind satanic şi
picături prelinse sacadat din tavan sau de pe pereţii stâncoşi,
atmosfera umedă şi temperatura scăzută. Ne întoarcem la
debarcader şi coborâm din barcă. Respirăm uşuraţi. Gata,
spaima a trecut !!! Grotele sunt superbe şi în lumina
reflectoarelor stalactitele şi stalagmitele par uriaşe văpăi
sclipind ca adevărate bijuterii ale muntelui. O sală gigantică de
concerte a fost amenajată în pântecul muntelui şi festivaluri de
muzică îşi desfăşoară aici stagiunile, audiate de potentaţi
europeni şi arabi, aflaţi în împărăţia pădurilor de cedri, sus pe
munte, la o modernă staţiune.
Traseul de întoarcere îl parcurgem mai repede în
dorinţa de a primi lumina şi căldura solară de afară. În
apropiere se află un restaurant, snack bar, cofetărie, terase,
magazine cu suveniruri, grădină de flori, minizoo, teatru de
sunet şi imagini ş.a. Misterul şi frumuseţea degajată de grotele

396
de la Jeita, diversitatea de forme, dimensiuni şi culori, într-un
cuvânt o fantastică creaţie a naturii, ne va urmări mult timp...
Priveliştea, acolo de sus, este uluitoare: munţi
împăduriţi cu cedri seculari, vile amplasate cochet pe terase, şi
la bază romantica Valea Qadisha.Coborâm îngustele serpentine
ale muntelui până în localitatea Jeita, port la Mediterana,
important spaţiu religios şi cultural. După ce servim prânzul
într-un restaurant, cu mâncăruri apetisante şi puternic
condimentate, stropite cu o bere rece la sticlă, plecăm spre un
alt obiectiv important din zonă, Altarul Fecioarei Maria. Urcăm
cu telefericul până pe vârful colinei Harissa, unde se află unul
dintre cele mai importante altare dedicate Fecioarei Maria.
Statuia, realizată din bronz argintat, cu o greutate de 15 tone şi
o înălţime de 8,5 metri, o reprezintă pe Fecioara Maria cu
mâinile întinse într-un gest protector asupra oraşului din golful
Jounich. Statuia este amplasată pe un postament masiv din
piatră în formă conică străpuns de trepte care urcă în spirală
până la altar. Trebuie precizat că Altarul Fecioarei Maria a
devenit un centru important de pelerinaj atât pentru creştini, cât
şi pentru musulmani, care recunosc cultul Madonei. Pe 1 mai
are loc cea mai mare procesiune dedicată Fecioarei Maria. Mii
de pelerini din ţară dar şi din alte părţi ale Orientului Apropiat
pornesc pe jos spre Altar, cu flori în braţe, îmbrăcaţi în alb şi
cu pelerine albastre, simbolul veşmintelor purtate de Fecioara
Maria.
Aflată lângă Altarul Fecioarei Maria de la Harissa,
retrăiesc emoţiile de pe Morro Corcovado, Rio de Janeiro
(Brazilia), cu ani în urmă. Monumento do Cristo Redentor.
Impunătoarea statuie de 38 metri înălţime motană pe Morro
Corcovado, din Rio de Janeiro, inaugurată în 1931 în prezenţa
preşedintelui Braziliei Getulio Vargas şi a cardinalului
Sebastiāo Leme, se află printre cele şapte minuni ale lumii
moderne, fiind inclusă în Patrimoniul Universal UNESCO.
Christul în picioare are mâinile deschise pe orizontală şi capul

397
drept, cu privirea aţintită în ceruri, simbolizează perfect
trinitatea creştină ce a învins şi în aceste locuri considerate sute
de ani barbare. Calmul şi blândeţea proteguitoare ce se degajă
asupra tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, fac din acestă
statuie simbolul oraşului Rio şi a întregii Brazilii, comparat cu
Statue of Liberty din New York58.
Vechea mănăstire maronită, aflată în spatele Altarului,
a funcţionat la Harissa de la început de secol al XX-lea (1908).
Clădirea monumentală impresionează şi astăzi prin
dimensiunile sale: bolţi, cupole, turnuri, tencuială etc. În Jeita
îşi are sediul Patriarhia maronită din Liban. În faţa mănăstirii
maronite se află statuia lui Marun, călugăr sirian, întemeietorul
acestei secte creştine, în secolul al IV-lea, considerată erezie de
Sinodul de la Constantinopol (681). Datorită persecuţiilor,
maroniţii s-au retras în Valea Qadisha şi Munţii Libanului unde
au înfiinţat noi lăcaşuri de cult. După contactul cu misionarii
catolici, în secolul al XVIII-lea, au recunoscut autoritatea
Vaticanului, dar şi-au păstrat vechea formă de organizare
liturgică.În apropierea Altarului Fecioarei Maria atrage atenţia
noua Catedrală maronită, o modernă construcţie religioasă, cu
un turn central din sticlă, încastrat de o parte şi alta de o
structură sveltă terminată cu un acoperiş ondulat, ce sugerează
zborul spre înălţimile cereşti. Interiorul auster dispune de două
altare, bănci de lemn şlefuite, aşezate în semicerc pe mai multe
rânduri, ferestre largi, fără alte ornamente. Noul edificiu este
considerat cea mai mare catedrală maronită din Liban.
O altă bijuterie arhitectonică şi religioasă din Jeita o
constituie Biserica greco-catolică, Sfântul Pavel, construită în
1947 în stil bizantin, cu impresionante bolţi, arcade, cupole,
portaluri, coloane zvelte cu capiteluri neoclasice, catapeteasmă
din lemn de cedru, superbe mozaicuri aurite cu figuri de sfinţi,
scene religioase, ingenioase motive florale şi geometrice pe
pavament etc.
58
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Amurgul zeilor, p. 531-532.

398
 Părăsim frumoasa localitate Jeita şi ne îndreptăm spre
Byblos, important port maritim şi comercial, fosta cetate antică
feniciană Gebal. Speram să nu avem probleme cu circulaţia,
dar lucrurile s-au încurcat. Blocarea pe anumite porţiuni a
autostrăzii ne-a determinat să folosim rute secundare care s-au
dovedit supraaglomerate. Se înainta în pas de melc, bară la
bară, câte un metru - doi, apoi din nou staţionări, clacsonări
stridente, vociferări ale conducătorilor auto. Orice încercare de
depăşire era sancţionată sever. Poliţia rutieră nu putea face faţă
avalanşei de vehicule de toate tipurile şi dimensiunile. În acest
ritm, cei 15 km au fost parcurşi în circa două ore. Atmosfera
din autocar a devenit tensionată, fiecare-şi dădea cu părerea,
dar înaintarea era infinit de greoaie. Am încercat o altă
variantă dar ne-am împotmolit pe străduţele unei mici
localităţi, de nu mai avea cum să întoarcă şoferul maşina. În
jurul orei 19.00 s-a deblocat o porţine din autostradă şi deşi era
sens unic am riscat. În babilonia generală era greu să rămâi
raţional. Am sărit în sus de bucurie când am intrat, în sfârşit, în
Byblos, dar aici a început o altă tărăşenie. Nu puteam circula
prin zona centrală fiind ocupată de manifestanţi. Cu multă
greutate, pe la ora 20.00, am ajuns la Hotelul Aleph, unde ne-
am cazat.
După cină, simţeam nevoia să ne desmorţim picioarele.
Ieşim pe terasă la o cafea în faţa hotelului. Ne atrage atenţia, în
stânga noastră, la o sută de metri, un perimetru îngrădit, de
unde se vedeau fortificaţiile unei structuri patrulatere din
piatră, bine iluminate. Nu bănuiam atunci că ne aflăm în
proxima vecinătate a celebrului sit arheologic, reprezentând
ruinele faimoasei cetăţi feniciane, Byblos. De la Hotelul Aleph
urcau în pantă străduţe cu magazine, buticuri, restaurante,
terase, spre centrul oraşului. Mulţime de tineri, femei, bărbaţi,
copii, cu steguleţe în mână, plini de exuberanţa vârstei, se
îndreptau spre perimetrul baricadat din şoseaua centrală unde
se desfăşurau manifestaţiile protestatarilor antiguvernamentali.

399
Baricadele, improvizate din cauciucuri, pământ, pietre, sârmă,
nu permiteau trecerea oricărui vehicul. Tineri în blugi, cu
banderolă la mână, tricouri inscripţionate, fluturând steaguleţe,
cântau, dansau, socializau într-o adevărată fraternizare. Pe o
scenă improvizată urca un lider care la porta- voce îndemna
mulţimea la rezistenţă, până la rezolvarea revendicărilor.
Atmosfera devenea electrizantă la muzica unui cântăreţ
cunoscut. Cu toţii cântau, indiferent de voce, ridicau mâinile cu
degetele desfăcute, semnul victoriei. Unii se prindeau în dans
şi săreau, chiuiau, se îmbrăţişau. Era un alfel de „revoluţie”
cum o defineam noi. Spaţiile din afară erau supravegheate de
forţe poliţeneşti şi militare, gata să intervină dacă cursul
manifestaţiilor devenea violent. Ne-am integrat, relativ uşor,
în atmosfera protestatarilor, care ne-au înconjurat cu căldură,
oferindu-ne steguleţe şi pahare cu apă. Am putut să realizez
multe fotografii de la acest eveniment, cu tineri, tinere, copii, la
care într-o formă sau alta eram martori.
Noaptea târziu, ne-am întors la hotel. De pe terasa
balconului am trăit puternice emoţii, privind la ruinele oraşului
milenar şi la realitatea trepidantă a zilelor noastre.

400
 CENUŞĂ ŞI DIAMANT

Ziua de astăzi înscrie întâlnirea cu strălucitoarea

civilizaţie feniciană. Byblosul este considerat cel mai vechi
oraş din lume care a fost locuit continuu timp de 7000 de ani,
precum Ierihonul din Palestina. Djebail /Byblos, la 39 km nord
de Beirut, este fostul port fenician Gebel, situat pe ţărmul Mării
Mediterane. Grecii l-au botezat Byblos. Legendele îi atribuie
întemeierea zeului Chronos. Centru comercial cunoscut din
mileniul al IV-lea î.Hr., Byblosul exporta în Egipt lemn de
cedru şi metale aduse din Siria şi Caucaz. Piatra de la Palermo
pe care sunt înscrise dinastiile egiptene menţionează sosirea în
Egipt, pe vremea faraonului Snefru (către 2723 î.Hr.), a
patruzeci de corăbii încărcate cu lemn de cedru59.
După o veche legendă egipteană, relatată de Plutarh,
atunci când zeul Osiris a fost ucis de fratele său Seth, sicriul cu
corpul său a fost adus de valurile mării pe ţărmul de la Byblos.
Aici a venit să-l caute sora şi soţia sa Isis, transformată în
rândunică şi l-a adus înapoi în Egipt. Ulterior Osiris a fost
identificat cu Adonis, zeul vegetaţiei la fenicieni, în cinstea
căruia la Byblos în fiecare primăvară se organizau serbări
grandioase pentru comemorarea învierii zeului la care
participau pelerini din toate ţările Orientului Apropiat.
Byblos şi regii săi devin supuşi ai Egiptului în mileniul
al II-lea î.Hr. În cursul dinastiei a XII-a regii din Byblos
primesc daruri de la Amenenhat III şi Amenenhat IV şi sunt
numiţi de aceştia din urmă „nobili, prinţi”, titluri ce se
confereau guvernatorilor de oraşe. Scrisorile de la Tell el-

59
Ibidem., p. 28.

401
Amarna şi papirusul Anastasi, menţionează, în secolul al XIV-
lea, statele-oraşe feniciene: Byblos, Berit, Sidon, Sarepta şi
Tyr, „unde apa de băut este adusă cu corabia, iar peştele e mai
mult decât nisipul mării” 60. Locuitorii micilor oraşe-state din
Siria, Palestina şi Liban îşi dădeau numele de kinahu sau
kinanu, deci canaanieni.
Deoarece papirusul era principalul bun cu care se făcea
comerţ în Byblos, grecii au împrumutat numele oraşului pentru
a denumi cărţile lor şi de aici a derivat şi numele pentru Biblie.
Pierzându-şi importanţa după victoria creştinismului
templele vechiului cult au fost închise. Byblos a căzut în
stăpânirea arabă (634), apoi cruciată (1104), mamelucă (1266),
otomană (1516). Marele situl arheologic cuprinde trei părţi:
strada principală a oraşului roman, împodobită cu coloanade
având capiteluri corintice, unele bine conservate, altele
înjumătăţite sau fragmente prăbuşite; ruinele vechiului oraş
fenician (temple, necropolă, locuinţe) peste care s-a suprapus
cel roman, în zona portului maritim (temple, teatre, sarcofage,
colonade); citadela cruciată (secolul al XII-lea).
Săpăturile arheologice din secolul al XIX-lea şi al XX-
lea au scos la iveală vestigii ale unor temple feniciene şi
romane, teatre, necropole. Marele Templul din Byblos,
menţionat în textele egiptene, a fost construit în mileniul al III-
lea î.Hr. Incendiat un mileniu mai târziu, a fost reconstruit în
timp. În edificiul, închinat triadei: Baalat/Gebel, El, Eshmun
/Adonis61, se intra prin două rampe, una la est şi alta la vest.
Interiorul era compus din trei camere cu o poartă la mijloc,
putându-se trece din una în alta prin această intrare. În faţă se
afla o mare curte pavată cu dale de piatră, iar lipite de zid, pe o
parte şi alta a porţii centrale, erau patru statui colosale, trei de o
parte şi una de alta, placate cu metal şi colorate. Una din

60
C. Daniel, op. cit., p. 30-31.
61
Baalat (Doamnă, femininul lui Baal), Adonis (Adon “domn”) Baal (Baal
–Şamin “Stăpânul puternic”( C.Daniel, op.cit., p. 214-215).

402
statui şi a cincea, regăsită răsturnată în cursul săpăturilor
arheologice, începute de P.Montet şi continuate de M. Durand,
reprezintă faraoni egipteni, celelalte triada zeităţilor feniciene.
Un templu mai mic, înconjurat de 20 obeliscuri, din
perioada dinastiei a XIII-a egipteană, a fost construit pe locul
unuia mai vechi, din mileniul al III-lea î.Hr.62. Necropola
regală feniciană include nouă morminte, descoperite, accidental
pe faleză, în 1922. Mormintele din Byblos erau încăperi
spaţioase săpate în stâncă la şase metri adâncime la care ducea
un „dromos” culoar de acces în pantă, ce pleca de la un tunel
vertical. Camerele funerare cuprindeau coşciuge şi ofrande
funerare ( arme, vase, bijuterii)63. Cele mai vechi sarcofage
sunt atribuite regelui Abi Chemou şi fiului său Chemou Abi,
contemporani cu dinastia a XX-a egipteană (1990-1880 î.Hr.).
Al cincilea mormânt conţine sarcofagul regelui Ahiram
(secolul al X-lea î.Hr.). Epitaful de pe sarcofagul regelui
Ahiram, inscripţionat cu evenimente din viaţa sa, după modelul
egiptean, constituie cea mai veche inscripţie în limba feniciană.
În prezent sarcofagul se află la Muzeul Naţional din Beirut, şi
reprezintă una dintre cele mai valoroase piese din colecţiile
muzeului. La Byblos s-a descoperit o stelă care îl înfăţişează pe
regele Yehawmilk jertfind înaintea stăpânei sale Baalat/Gebel,
care era zeiţa Astharte. Zeiţa e aşezată pe un fotoliu cu un
spătar înalt şi e reprezentată ca o zeiţă egipteană, având perucă
şi un disc între două coarne mari pe cap, înveşmântată după
moda egipteană, cu o rochie uşoară şi strâmtă, semănând cu
zeiţa Hathor.
O importantă parte a teatrului roman a fost conservat:
spaţiul scenei, arena semicirculară cu primele 20 de trepte de
piatră şi coloane de granit egiptene cu capiteluri corintice.
Din fortăreaţa construită de cruciaţi au mai rămas
resturi ale zidurilor exterioare, ruinele unor turnuri care

62
Ibidem, p. 196-197.
63
Ibidem, p. 200.

403
străjuiau intrarea în port şi ale castelului aşezat pe o colină în
partea de sud-est a fostei fortăreţe64. În interiorul turnului
principal al fortăreţei la parter şi cele două etaje s-a organizat
un muzeu care relevă istoria veche a oraşului Byblos de la
epoca feniciană la cea romană, cruciată, otomană: vase de
ceramică şi aramă, unelte, arme, podoabe, ustensile de uz
casnic etc. Pe drept cuvânt, Byblos este asociat în mod direct
cu istoria şi răspândirea alfabetului fenician care este
considerat strămoşul alfabetului grec şi prin urmare a
alfabetului contemporan.
Pentru valoarea sa deosebită, situl arheologic din
Byblos este înscris în Patrimoniul Universal UNESCO. Marea
noastră şansă a fost să vizităm, în acest periplu, toate cele
cinci obiective înscrise în Patrimoniul UNESCO, ceea ce
trebuie să spunem a fost o performanţă a cunoaşterii valorilor
civilizaţiei umane.
Zona veche, precum şi souq-ul oraşului, au un farmec
deosebit, şi nu poate fi ratat. În mici restaurante, pe terase se
pot servi delicioase mâncăruri, bine condimentate, alături de o
sticlă de bere sau un pahar de vin roşu. Negustorii fac reclamă
la produsele lor, de o mare varietate şi calitate, la preţuri
negociabile. Buticurile afişează produse textile, confecţii,
artizanat, obiecte de uz casnic, bijuterii din metal preţios, de
obicei aur, alături de gablonţuri sau mărgele din sticlă colorată.
Nu lipsesc şiragurile de covrigii calzi cu susan sau seminţe,
prăjiturile însiropate, halva, rahat cu nuci, migdale, îngheţata
de vanilie, fistic, pepene, cacao etc., băuturi răcoritoare la
sticlă, cutie sau la pahar, preparate pe loc din diferite fructe
exotice (portocale, mandarine, kiwi, banane, mango, papaia
etc.). Găseşti carne de vită sau oaie, peşte într-o gamă variata
( proaspăt, congelat, afumat), diferite legume şi zarzavaturi, ca
oriunde (cartofi, fasole verde sau uscată, linte, năut, ceapă,
varză, roşii, ardei, castraveţi, vinete etc.). Fructele aşezate pe
64
Traian Micu, op.cit., p. 50-51.

404
tarabe în lădiţe sunt cel mai mult consumate. Într-un souk
circulă o lume pestriţă, zgomotoasă, grăbită, gata să negocieze
la sânge orice produs, indiferent de valoare. Oricum, odată
intrat într-un souk, nu poţi pleca cu mâna goală, vorba
românului, fluierând.
După-amiaza plecăm într-un adevărat pelerinaj la
Altarul Sf. Charbel. Drumul străbate Valea Qadisha şi urcă în
serpentine printre terase locuite, versanţi împăduriţi cu cedri
sacri, cântec duios de păsărele, cerul senin, soare surâzător... În
vârful muntelui se află Altarul dedicat Sf. Charbel, un călugăr
maronit din secolul al XIX-lea, canonizat de biserica catolică.
Locuinţa modestă în care a trăit în austeritate călugărul are
câteva încăperi care pot fi, astăzi, vizitate: micul altar (masă,
crucifix, sfeşnice, icoanele Mântuitorului Iisus Hristos şi a
Fecioarei Maria cu pruncul, cărţi de cult, opaiţe), chilia de
dormit (o saltea întinsă direct pe podeaua de piatră, o icoană şi
un crucifix pe perete), bucătăria (câteva ustensile pentru
prepararea hranei: vase de lut, ulcioare, străchini, felinar, coşuri
de răchită, cleşte, foarfece, crătiţi, piuă, linguri, ferestrău,
seceră etc.). Călugărul Charbel a trăit în post şi rugăciune,
înfăptuind adevărate minuni de vindecare a unor boli, încă din
timpul vieţii. Pentru aceste fapte a fost canonizat şi proslăvit ca
un sfânt. Alături de vechea chilie, s-a construit o capelă unde
numeroşii pelerini se pot ruga şi aprinde lumânări. În faţa
capelei, sub un cedru bătrân, se află statuia Sf. Charbel din
marmură albă, în haine monahale, şezând pe o piatră, cu
privirea adâncită într-o carte de rugăciune pe care o ţine pe
genunchi. Totul degajă blândeţe, bunătate, dăruire, sacrificiu,
renunţare la cele lumeşti, iubire faţă de semeni şi Dumnezeu.
Întregul platou este amenajat cu spaţii de parcare, bănci,
grupuri sanitare, accesul pe scări. Priveliştea Munţilor Liban şi
Văii Qadisha este copleşitoare, iar rugăciunile la Altarul Sf.
Charbel purificatoare pentru suflet şi deschizătoare spre
speranţă.Coborâm, în jur de 500 de metri, pe serpentine, până

405
la Mănăstirea Sf. Marun. Impunătorul şi modernul complex
monahal, din Valea Sfântă Qadisha, cuprinde: Catedrala Sf.
Marun, Sanctuarul Sf. Charbel, Baptisterul, capele, statui în
bronz şi tablouri ale Sf.Charbel. Un tablou de mari dimensiuni
a Sf.Charbel este montat pe zidul din faţa Catedralei maronite
şi poate fi văzut de la distanţă. Sf.Charbel este reprezentat, de
obicei, ca un călugăr la senectute, cu barbă albă şi mustăţi,
pelerină şi glugă pe cap, privirea blândă, mâna dreaptă ridicată
în semnul crucii, iar cea stângă ţine Biblia.
Pentru că numărul pelerinilor din ţară şi străinătate care
vin să se roage la mormântul Sf.Charbel pentru milostivire,
vindecarea de boli, iertarea păcatelor etc. este în continuă
creştere, s-au realizat în apropierea mănăstirii o serie de
facilităţi: spaţii de cazare, restaurant, terasă, librărie, parcare
auto, grupuri sanitare, surse de apă şi odihnă etc.
Revenim seara la Byblos. O idee trăsnită îmi bubuie
capul, să văd frumuseţea Mediteranei în plină noapte. Reuşesc
cu greu să mai conving doi colegi şi pornim spre plaja pustie.
Cu picioarele goale păşim pe nisipul umed, atingem cu sfială
valurile reci ce-şi învolburase crestele într-un muget prelung.
Bărcile şi şalupele priponite pe mal, se mişcau în ritm de tango,
la provocările zelosului Neptun.
Au răsărit stelele, făclii ale dumnezeirii şi secera lunii,
precum pe carpetele orientale, trimite raze marmoreice
visătorilor. În dreapta noastră se văd ruinele înnegrite ale
vechiului oraş fenician din epoca de glorie, acum integrate în
situl arheologic pe care abia îl vizitasem în dimineaţa acelei
zile. Din loc în loc, în spaţiul îngrădit al sitului, sunt montate
reflectoare care pun în evidenţă fortificaţii, ruine de temple,
teatre, coloane etc. Totul pare o lume a morţii, dintr-un timp
pierdut. Rămân pironită cu privirile avide îndreptate spre acel
loc care mă atrage ca un magnet. Închid ochii şi încerc să
reconstitui acele vremuri îndepărtate şi mai ales, pentru câteva
clipe să mă integrez în ele. Rezultatul mi s-a părut fabulos. În

406
tunică feniciană, plină de devoţiune, păşeam pe treptele de
piatră ale templului zeiţei Baalat/ Gebel, nimeni alta decât
Astharte, aducând la altar ofrande pentru prosperitate.
Apoi, mă vedeam la un spectacol în anticul teatru
roman, aplaudând furtunos prestaţia actorilor. Urcam trepte
imaginare printre coloane corintice spre monumentala citadelă
a cruciaţilor, straşnic păzită de aceşti soldaţii ai „Domnului”.
Căpeteniile războinicilor cruciaţi, retraşi în camera de consiliu,
puneau la cale noi strategii de luptă şi rezistenţă asupra
necredincioşilor musulmani. Torţe înfipte în pereţi iluminau
interiorul castelului şi a turnurilor masive. În alte încăperi se
aud frânturile unor discuţii aprinse, clinchet de pahare, mirosuri
puternice de frigărui, zornăit de arme. Nimeni nu-şi închipuia
că cetatea ce părea inexpugnabilă va fi cucerită o sută de ani
mai târziu de trupele mamelucilor. Vremuri, vremuri dispărute
în caierul implacabil al lui Cronos !
Colegii mei plictisiţi de întârziere, îmi fac semn de
plecare. Nu răspund în niciun fel. Le aud paşii târşiţi pe nisip
şi vocile ce se pierd în noapte. Deschid ochii şi realitatea
mileniului III mă izbeşte puternic. Mă aflu pe o plajă pustie,
cu nălucirile mele şi zbuciumul mării, în miezul nopţii. În
spatele meu se văd luminile oraşului contemporan cu vise şi
neîmpliniri. În Piaţa „revoluţiei”, împodobită cu steaguri
libaneze, tinerii cântă, dansează, recită, totul în speranţa într-o
viaţă liberă, democratică pe aceste însângerate meleaguri.
Aceşti tineri vor deschide o nouă pagină a istoriei, pe drept
cuvânt ! Viitorul le aparţine !!!

407
 CEDRII LUI DUMNEZEU

Treptat orizonturile prinseră a se înălbi odată cu ivirea

zorilor. Crestele munţilor Djebel Lubnan apăruseră în toată
măreţia lor, copleşind cu splendoarea lor priviri şi suflete.
Călătorim în partea de nord a Libanului într-o diversitate
climaterică şi floristică65, cu peisaje muntoase dominate de
vârfuri semeţe şi defileuri spectaculoase, prin Valea Sfânta
Qadisha. Râul Qadisha, menţionat în Scripturile creştine, curge
pe această vale, numită sfântă deoarece aici s-au aşezat unele
dintre primele aşezări creştine. Într-un cadru natural aspru, au
funcţionat mănăstiri, multe dintre ele cu o vârstă venerabilă.
Peisajul montan este punctat de păduri de stejari, lauri,
măslini, chiparoşi, platani şi cu cât urcăm apar crânguri de
brazi şi cedri. Uneori şoseaua este traversată de un urs sau o
ursoaică cu pui. La sol se pot vedea şerpi, şopârle şi deasupra
arborilor spre cer planează vulturii şi ulii în căutarea prăzii.
Diverse specii de păsări cântătoare animează pădurea.
Trecem prin localităţi rurale care conservă mai bine
tradiţiile locale: case din piatră cioplită, cu două-trei încăperi,
cu acoperişul plat care serveşte drept loc de odihnă. Casele mai
65
Dacă în zona litorală clima este subtropicală, cu un anotimp ploios, din
septembrie până în aprilie, în regiunea muntoasă asistăm la un climat
temperat, cu veri uscate şi ierni bogate în precipitaţii. În depresiunea Beqaa,
despărţită de mare prin lanţul Munţilor Liban, clima are un caracter
continental, cu ierni reci şi umede şi veri calde, aproape uscate. Flora şi
fauna se adaptează condiţiilor climaterice. În câmpia litorală şi zona
submontană cresc arbuşti şi arbori cu frunze permanente (stejari, lauri,
măslini); mai sus între 600 -1300 metri arbori cu frunze permanente (stejari,
platani, arţari, chiparoşi, pini). Între 1300-2000 se găsesc mici crânguri de
brazi şi cedru (Traian Micu, op.cit., p. 15).

408
înstărite au apărut în ultimii ani, după încheierea Războiului
Civil. În piaţa localităţii se află moscheea sau biserica
maronită, mici magazine şi tarabe. Aici ai şansa să mai
întâlneşte bărbaţi purtând şalvari albaştri sau negri, cămaşă
lungă peste care se încinge un brâu lat, negru şi haină cu sau
fără mâneci, de culoare închisă, iar femeile în rochii lungi de
culori închise, strânse cu un cordon lat, iar pe deasupra o haină
fără mâneci şi basma pe cap fără văl. Din alimentaţia simplă
nu lipsesc, de obicei, lipia, laptele, brânza, carnea de oaie,
măslinele, stafidele, citricele etc.
Un scurt popas într-o mică localitate de pe Valea
Khadisa, interesantă pentru grotele din peretele stâncos unde s-
au găsit urme de veţuire de acum 15.000 de ani, din epoca
neolitică. Aceste grote au fost folosite ca refugiu şi de creştini
în perioada persecuţiilor religioase (secolele II-III d.Hr.).
Drumul continuă pe serpentinele munţilor printre
plantaţii de măslini, citrice şi meri pe terase, păduri de cedri şi
arbuşti stufoşi, pereţi bolovănoşi de piatră, stânci golaşe
ameninţătoare, gata să se prăbuşească, văi prăpăstioase.
Soarele ne oferă cu dărnicie căldura, gonind ceţurile lăptoase
spre văgăuni. Peisajul este de vis şi liniştea dumnezeiască. Pe
acest fundal emoţional ajungem la Complexul monahal dedicat
Sf. Anton cel Mare din Kazkaya, important loc de pelerinaj
pentru creştinii maroniţi şi nu numai. Complexul din piatră,
recent renovat, cuprinde: Biserica mare a Sf.Anton; Biserica
din grotă a Sfintei Fecioare Maria; Biserica din grotă a Sf.
Anton; Altarul Sf.Anton cel Mare. Trăim un sentiment deosebit
parcurgând acest itinerar sacru, printre sutele de pelerini care se
roagă, aprind lumânări, depun flori la altar. Pentru că este o zi
de duminică se oficiază liturghia în Biserica mare. În curtea
interioară a mănăstirii te întâmpină statuia Sf.Anton cu privirea
senină, blândă, milostivă, purtând barbă, pelerină şi glugă, cu
mâna dreaptă sprijinită într-un toiag, iar cea stângă strângând
sub braţ, Biblia.

409
 Mulţi pelerini preferă să se roage în intimitate la altarul
Sf.Anton cel Mare, făcătorul de minuni, dar mai ales la altarul
Fecioarei Maria, a cărui cult este mult răspândit aici printre
creştini.
În trapeza mănăstirii, suntem întâmpinaţi cu sticle cu
apă şi prăjituri, înconjuraţi cu căldură ca nişte prieteni încercaţi
şi noi de vicisitudinile vremurilor. În turnul de la intrare se află
amenajat, în câteva încăperi, un muzeu bine dotat: vase artistic
cizelate, pocale şi sfeşnice aurite, crucifixe masive, veşminte
monahale de o mare diversitate, icoane cu Mântuitorul Iisus
Hristos, Fecioara Maria, Sf.Anton cel Mare, cadelniţe etc. In
mănăstire a funcţionat o tiparniţă pentru editarea unor cărţi de
cult etc. În prezent, în Mănăstirea Sf.Anton slujesc 15 călugări.
O iconiţă, o cruciuliţă de argint şi câteva ilustraţii sunt
mărturia trecerii prin acest purgatoriu spiritual oferit de
Mănăstirea Sf.Anton cel Mare din Kazkaya.
Continuăm traseul coborând şi urcând pe pantele
munţilor. În mica localitate Erden, nume ce derivă de la Eden
(Paradis), de 15.000 de locuitori, remarcăm un nivel mai ridicat
de trai, alături de casele obişnuite, apar şi vile cochete ale celor
plecaţi să muncească în capitală sau în străinătate, numeroase
autoturisme, atelaje pentru întreţinerea culturilor agricole ( sere
de legume şi citrice; livezi de meri şi piersici etc.). Ne oprim
să admirăm Biserica maronită Sf.Fecioară Maria, ridicată pe
ruinele unei fortăreţe şi templu fenician. Construcţia modernă
are o formă piramidală, în vârful căreia este amplasată statuia
Fecioarei Maria care domină împrejurimile. Deoarece iarna,
temperatura este foarte scăzută şi ninge, localitatea Erden este
frecventată de mulţi turişti.
Serpentinele muntelui ne duc prin localitatea Becharre,
locul de naştere a celui mai mare scriitor libanez din prima
jumătate a secolului al XX-lea, Kahlil Gibran. La doar câţiva
kilometri se află Complexul Gibran, amenajat special de o
fundaţie americană. În faţa Muzeului este amplasată o

410
impresionantă statuie în bronz de mari dimensiuni reprezentând
capul uşor aplecat al poetului, cu fruntea bombată, faţa ovală,
sprincenele groase, ochii meditativi, nasul fin adumbrit de o
mustaţă, buze cărnoase, senzuale, bărbia adâncită. Interiorul
muzeului este conceput de aşa manieră încât să te invite treptat
să intri în intimitatea spirituală a poetului. În diverse încăperi la
parter şi etaj sunt expuse obiecte personale şi de mobilier,
dulapuri cu cărţi variate de beletristică sau ştiinţă în limba
arabă, franceză, engleză, vitrine cu lucrările sale, iar pe pereţi
zeci de tablouri şi schiţe demonstrând înclinaţiile lui Kahlil
Gibran şi spre artele frumoase. Tematica picturii şi graficii sale
variază de la autoportret, peisaje, până la nuduri, fără a avea o
valoare constantă. Se remarcă, însă, câteva portrete în ulei,
unde a reuşit să surprindă frământările lăuntrice ale artistului, a
cărui viaţă a fost deosebit de zbuciumată.
Kahlil Gibran s-a născut dintr-o familie numeroasă şi
săracă în mica localitate de munte, Becharre. După arestarea şi
moartea tatălui său, familia a emigrat în străinătate, în 1906,
stabilindu-se în cele din urmă în S.U.A., la New York (1912).
Acolo şi-a desăvârşit cariera profesională, ca ziarist, poet,
romancier, traducător, pictor şi grafician. Deşi îndrăgostit, a
iubit platonic, fără să se căsătorească. A murit la vârsta de,
doar, 48 de ani. Kahlil Gibran a scris numeroase articole,
culegeri de versuri ( Lacrimi şi sânge), povestiri (Logodnica
din câmpie, Suflete răzvrătite) în limba arabă. Popularitatea
mondială i-a adus-o romanul Profetul, scris în 1921, în limba
engleză şi tradus în numeroase limbi. Întreaga sa operă literară
stă sub semnul ideilor religioase şi a filozofiei metafizice
germane.
Kahlil a dorit să revină de mai multe ori în ţară, dar nu a
reuşit. Boala l-a luat prin surprindere şi deznodământul fatal.
Prin testament a cerut insistent să fie incinerat şi urna adusă în
ţară. În timp, dorinţa s-a împlinit şi nu numai. În semn de
recunoştinţă faţă de marele dispărut, strălucit scriitor libanez

411
interbelic, s-a ridicat acest complex muzeal, vizitat de mii de
libanezi şi turişti străini. La demisol se află cripta unde este
depusă într-o lădiţă metalică cenuşa marelui scriitor şi artist.
Revenim în autocar şi parcurgem drumul pe la poalele
crestelor ascuţite ale munţilor. Cerul a început să se înnoureze
şi ceaţa îşi ridică limbile ameninţătoare din hăurile văilor.
Temperatura este în scădere. Suntem obosiţi după contactul cu
spiritualitatea la Mănăstirea Sf.Anton şi Memorialul Kahlil
Gibran.
Aşteptăm relaxarea Cedrilor. Când ajungem la
Rezervaţia Horsh Arz el-Rab şi coborâm din maşină, încep să
cadă primii stropi reci de ploaie. Căutăm în grabă geaca,
pelerina de ploaie şi umbrela. Gata echipaţi începem să
prospectăm terenul. Pe platou sunt instalate câteva tarabe cu
produse artizanale, siropuri dn plante de pădure, miere de
albine, dulciuri etc. Singurul restaurant care funcţionează în
zonă este o afacere de familie în care toţi membrii lucrează:
tatăl, mama, băieţii şi doar un bucătar specializat. Este frig în
încăpere, de aceea la aperitiv se consumă băuturi alcoolice, cât
rezişti. Se servesc salate combinate cu roşii, castraveţi, marole,
ceapă, cubuleţe de brânză sărată şi lipii calde de la cuptor. În
meniu se preferă frigărui sau kebab de oaie sau vită cu
garnitură de cartofi şi legume gratinate. Nu lipseşte, la final, o
ceaşcă de ceai sau cafea. Gata cu hrana trupească !
Plecăm în aventura cedrilor mai înainte ca ploaia să se
înteţească. Îmi fac un fel de baston dintr-un băţ ca să nu lunec
pe potecă şi mă avânt la drum, fără să mai aştept colegii. Cu
egoismul ce mă caracterizează, îmi doresc intimitatea cedrilor,
o conversaţie dincolo de timp. Închid umbrela şi privesc
imensitatea acestei păduri, pipăi scoarţa cedrilor seculari ce
par nemuritori, las să se prelingă pe obraz picăturile de ploaie
scuturate din crengile înnegrite. Inspir aerul benefic,
purificator, şi ridic mâinile spre adularea dumnezeirii care a
permis perenitatea acestor cedri dincolo de viermuiala măruntă

412
a vieţilor noastre, în răutate şi desmăţ. Pe trunchiul prăbuşit
al unui cedru este inscripţionat pe o plăcuţă vechimea de 600
de ani. Nu-mi vine să cred că sunt martoră acestei minuni. Îmi
dau lacrimile şi într-un gest tandru, fără să ezit, sărut
matusalemica scoarţă.
Doamne! Acest cedru a fost contemporan cu
evenimente cruciale care au zguduit lumea medievală:
dispariţia unor imperii, apariţia unor noi stăpâniri pe harta
lumii, războaie civile, epidemii, dar şi o nouă deschidere spre
valorile umane şi ştiinţifice implementate de Renaştere,
lărgirea orizonturilor prin Marile Descoperiri Geografice !!!
Rezervaţia Horsh Arz el- Rab reprezintă resturile marii
păduri de Cedri ai Libanului, o pădure seculară cu arbori de
peste o mie de ani. Cu această aventură am aflat că acest
arbore este menţionat în Biblie de 103 ori. Cedru era deosebit
de apreciat în antichitate pentru lemnul de culoare roşcată cu
proprietăţi unice şi pentru răşina parfumată. Acum a devenit
emblema Libanului şi apare pe drapelul acestei ţări. Pădurea de
Cedri se află pe Djabel Makhmat la o altitudine cuprinsă între
1900 şi 2050 metri. La poalele masivului Djebel Makhmat se
găsesc aproape 400 de cedri cu vârste cuprinse între două sute
de ani, alţii 400, 600, 700, iar 12 dintre ei au peste 1000 de ani.
În anul 1550 erau menţionaţi 28 cedei milenari, pentru ca în
anul 1698 să coboare la 16. Cei existenţi astăzi au o înălţime
de 25 metri şi o circomferinţă de 12 metri la bază66.
Maroniţii îi numesc „Cedrii Domnului” şi i-au pus sub
protecţia patriarhului lor, care în 1843 a clădit o capelă în
mijlocul pădurii şi a interzis tăierea lor. În fiecare an, în luna
august, populaţia maronită celebrează crângul de cedri de lângă
Becharre, într-o mare sărbătoare la care participă şi patriarhul.

66
Cedrul libanez, înrudit cu Cedrus Deodora, originar din Himalaya, şi cu
Cedrus Atlantica din Munţii Atlas, se mai găseşte şi în Munţii Taurus din
Turcia. Trunchiul său este drept şi poate ajunge la 30 de metri înălţime şi o
circomferinţă de 13-14 metri (Traian Micu, op. cit., p. 19-21).

413
Wadi Qadisha şi Horsh Arz el-Rab fac parte din Patrimoniul
Mondial UNESCO.
Ploaia a încetat, doar crengile îşi scutură graţios stropii
grei, diamantini. Părăsim împărăţia miraculoasă a cedrilor şi
coborâm din marile înălţimi de până la 1800-2000 de metri
spre zone mai joase, în Valea Beqaa. Antica Coele Syria a fost
bântuită de războaie şi invazii, ruinată de stăpânirea turcească
şi abia în epoca contemporană a început să înflorească,
redevenind una dintre cele mai fertile ţinuturi ale Orientului
Apropiat .
Ne aflăm în apropiere de graniţa cu Siria, cu puncte
militare şi controale de rutină. Trecem pe lângă tabere de
refugiaţi sirieni, locuinţe viagere, de obicei corturi, cu instalaţii
de iluminat şi încălzire deficitare, drumuri precare. Trăiesc la
limita de subzistenţă, mai ales, din ajutoarele umanitare ale
Naţiunilor Unite şi fundaţii particulare caritabile. Puţini
desfăşoară o activitate productivă. Stau claie peste grămadă, în
spaţii insalubre, frig, lipsă de alimente. Imaginea acestor tabere
ne întristează, oameni desrădăcinaţi din pământul lor,
locuinţele lor, ocupaţiile lor. Cauza: Războiul din Siria care se
desfăşoară de mai mulţi ani, între trupele guvernamentale şi
cele ale organizaţiei teroriste ISIS, cu implicarea forţelor
externe: Turcia, Confederaţia Rusă, Arabia Saudită, Iranul,
S.U.A. ş.a. În ciuda numeroaselor tratative şi armistiţii
provizorii, situaţia nu s-a reglementat, soldându-se cu mii de
morţi, răniţi, dispăruţi, refugiaţi .
Cu acest sentiment amar asupra războaielor,
terorismului, naţionalismului exacerbat, fundamentalismului
islamic ne apropiem de Baalbek. Soarele coboară spre apus
într-un ocean de flăcări şi razele lui străbăteau ca nişte aurite
săgeţi printre frunzele copacilor colbuiţi. În depărtări, munţii
se învăluiau treptat cu o mantie roşietică, iar vârfurile lor
golaşe străluceau ademenitor. Umbrele se luptau cu lumina şi
se ridicau pe poalele munţilor. Cerul limpede şi transparent se

414
întindea ca un văl subţire şi albăstrui, prin care se zărea, ca prin
vis, lucirea argintie a stelelor.
Modernul Hotel Delora 4* unde ne cazăm a depăşit
aşteptările noastre. Toate spaţiile (restaurante, baruri, cafenele,
buticuri, terasă, camere) erau proiectate cu gust, mobilierul,
tablourile, decoraţiunile, oglinzile, lustrele, candelabrele de
cristal, jardinierele, vezele fine de porţelan, armonizându-se
perfect. Camerele erau dispuse în semicerc, lăsând în centru un
spaţiu liber, protejat de un grilaj, de unde se putea vedea
parterul. Deschid cu cartela uşa camerei 207 şi rămân un minut
uimită de dimensiuni şi mobilier: dormitor, living, chicinetă cu
plită elecrică, frigider, congelator, termos, ceşti, pahare şi alte
ustensile, plicuţete de ceai, cafea, zahăr, cutiuţe cu alune,
biscuiţi, dulciuri la pachet, fructe etc; minibar încărcat cu
băuturi răcoritoare la cutie, sticluţe de vin sau alcool; dulapuri
largi pentru haine şi lenjerie; seif pentru depozitarea lucrurilor
preţioase; masă cu patru scaune; canapea şi fotolii confortabile
din piele, televizor, lampadare, birou etc., etc. În baie, alături
de prosoape albe flauşate, halate, papuci, diferite geluri,
şampoane, periuţe de dinţi de unică folosinţă etc. Priveliştea
încântătoare a fundalului Munţilor Antiliban putea fi admirată
dintr-un şezlong pe balconul camerei.
După servirea cinei în restaurant, deosebit de consistentă
şi variată, ne relaxăm în elegantul bar cu un pahar de vin roşu
din faimoasele podgorii din împrejurimi. Fumatul, spre
deosebire de celelalte locaţii pe care le-am frecventat, nu era
interzis. Aşa că aproape toată lumea era cu ţigara sau pipa în
gură. Dar ceea ce ne-a surprins plăcut, oferind o atmosferă
orientală locului, era utilizarea narghilelelor. Tolăniţi în fotolii
de piele moi, la măsuţe din lemn de cedru roşcat, cu încrustaţii
în sidef, consumatorii scoteau pe nas norişori de fum, ceea ce
le dădea un aer de bărbăţie şi superioritate. În faţa hotelului o
fântână arteziană trimetea jeturile de apă multicoloră spre cerul
înstelat.

415
 Pe terasă, la mese mai retrase, stăteau cuplurile de
amorezi şi fumătorii înrăiţi care aprindeau ţigară după ţigară. În
holul central erau deschise, la această oră târzie, două buticuri
cu produse rafinate, din ţară şi străinătate, de bună calitate, într-
o gamă variată: porţelanuri şi bijuterii fin cizelate (coliere,
inele, brăţări, diademe, mărgele, medalioane, pandantive etc.),
ceasuri, pendule, oglinzi, lustre, candelabre, statuete, tablouri,
lampadare, casete, rame, veioze, mesuţe, fotolii, haine de firmă,
bluze, fuste, eşarfe, sacouri, pardesie, poşete, mănuşi, blugi,
marochinărie etc.
Stăm de vorbă cu patroana acestor magazine, o femeie
în jur de 40 de ani, bine proporţionată, cu păr negru pe spate,
faţă ovală, buze cărnoase, ochi căprui bine condeiaţi, bijuterii
discrete pe mâini, ţinută modernă, pantaloni mulaţi şi un
pulover larg deschis din lână albă. Continua să păstreze un aer
de eleganţă, tinereţe şi mister. Din vorbă în vorbă, după ce ne-a
întrebat dacă ne place locaţia, ne-a mărturisist că este arhitectă
şi designer, că planurile modernului hotel i se datorează. I-am
strâns bucuroasă mâna şi am îmbrăţişat-o pentru o asemenea
performanţă.
Este trecut de miezul nopţii şi revenim în cameră. Cum
somnul nu vine la comandă, mă tolănesc într-un fotoliu şi
urmăresc îngrijorată la televizor Canulul de ştiri CNN., cu
derularea manifestaţiilor de la Beirut şi stadiul negocierilor cu
guvernul. Până în acel moment, nici un rezultat concret.
Lucrurilor par să scape de sub control.
Ies pe balcon şi privesc distrată cerul împestriţat. Un
singur nor ce avea forma unui vultur se îndrepta spre culmi şi
părea că zboară către cuibul său, ascuns în înaltele stânci ale
munţilor. Singurătate, sunet şi magie, piatră şi zbor, tăcere şi
vânt poartă mărturisirile noastre de iubire...

416
 ALTARUL LUI BAAL

Cu sufletul la gură aşteptam noua confruntate cu

comorile inegalabile ale anticului Baalbeck. Se deschidea o
lume fantastică a ruinelor monumentale care-ţi vorbesc dacă ai
răbdare şi ştiinţa de a le asculta. Alfel, rămân ruine, ruine, ruine
ca oriunde, inundate de indiferenţa şi snobismul semenilor !!!
Legendarul Baalbeck, cu o vechime de câteva milenii, a
devenit în timp un important centru economic şi religios. În
Baalbeck s-a construit în secolul al XII-lea î.Hr.un mare
templu închinat zeului Baal, al cărui cult se răspândise până în
Egipt şi faraonii îi aduceau daruri67. Aici aveau loc ritualuri
religioase complicate cu muzică şi dansuri sacre, cu statui ale
divinităţilor, conduse de un cler numeros şi bine organizat68.
Panteonul din Ugarit69, ca şi cel siro-palestinian, s-a

67
Vase purtând cartuşul faraonului Kasekemul din dinastia a II-a, al
faraonului Kheops şi Mykerinos din dinastia a IV-a, al faraonilor Sahure şi
Unas din dinastia a V-a şi cartuşul faraonilor Pepi I şi Pepi II din dinastia a
VI-a (vezi C. Daniel, op.cit., p. 27-28).
68
Vezi Oltea Răşcanu Gramaticu, Amurgul zeilor, p. 314.
69
Oraşul stat Ugarit, aşezat pe malul Mării Mediterane, aproape de insula
Cipru, avea legături comerciale cu Creta, Egipt şi celelalte oraşe de pe
coasta mediteraneană. Primul rege a fost Ammustamru ( 1372-1354 î.Hr.)
în vremea faraonului Amenofis al IV-lea. Scrisoarea nr. 45 găsită la Tell el-
Amarna îl aminteşte pe regele din Ugarit, Ammustamru ca pe un supus al
Egiptului. Niqmad al II-lea a domnit pe la 1345 î.Hr. Dinastia acestor regi
pare să fi fost mult mai veche, conform unor sigilii descoperite, şi a durat
din secolul al XIX-lea î.Hr. până la începutul secolului al XII-lea î.Hr., când
regatul din Ugarit a încetat să mai existe, sub loviturile Popoarelor Mării

417
impus şi celorlalte cetăţi feniciene. Zeul Baal era fiul lui
Dagon, străvechiul zeu al grâului şi fertilităţii, adesea
identificat cu Adad, zeul babilonienilor, apoi al arameilor sub
formă de Hadad. Rolul său era de a regla anotimpurile, de a
aduce ploaia, de a tuna şi fulgera. Soţia lui Baal, Astharte, o
variantă a zeiţei Iştar din Babylon, împrumută şi unele
caractere de la Aşerah, soţia lui El, zeul suprem. Anat, ca şi
Astharte, era zeiţa dragostei, fertilităţii, pasiunii, războiului etc.
Preoţii (kohanim) deţineau rangul al doilea după rege,
dar trebuie spus că mulţi regi erau în acelaşi timp şi mari
preoţi. Slujitori ai lui Baal, Melqart, ai zeiţei Astharte sau a lui
Tanit în Cartagina, preoţii asigurau protecţia divină, iar prin
jertfe aduse zeilor reînnoiau energia supranaturală a acestora
pentru creşterea grânelor, a fructelor, a roadelor pământului,
asigurau înţelepciunea judecătorilor, tăria războinică a
ostaşilor, fecunditatea bărbaţilor şi femeilor etc.
Preoţii fenicieni purtau un veşmânt mare de in, ca o
robă, care era pus peste un şorţ, iar pe cap o bonetă rotundă, tot
costumul având corespondenţa la egipteni. Deseori preoţii erau
ucişi de adversarii concepţiilor lor teologice, aşa cum se
aminteşte de cei 400 de profeţi ai zeiţei Astharte de către iudei
în vremea regelui Ahab70. În epoca romană, între Byblos şi
Baalbeck, se afla un oracol al zeiţei Astharte.
În timpul stăpânirii macedonene (332 î.Hr.), Baalbeck
şi-a schimbat denumirea în Heliopolis (Oraşul Soarelui), nume
păstrat şi în perioada romană (15 î.Hr.). Oraşul a devenit

(printre care se aflau greci aheeni, licieni, sardani, lidieni, carieni etc.)
Portul a fost acoperit de nisipuri şi cetatea Ugarit de astăzi se află la o
distanţă apreciabilă de coastele mării. Textele găsite la Ugarit (Ras -
Shamra) nu sunt decât creaţii alcătuite în temple, opere mitologice, dar
legate de concepţii teologice şi de simbolismul ritualurilor din templele
feniciene. În textele din Ugarit apar două figuri esenţiale El şi Baal sub
diferite denumiri compuse: Baal-Semed, Baal - Hamman, Baal-Samin
(C.Daniel, op.cit., p. 32-34).
70
Cartea III, Regii, XVIII, 28.

418
centrul cultului lui Jupiter Heliopolitanus pentru care împăraţii
Antonius Pius (138-151) şi Caracalla (211-217) au construit un
templu grandios.
Templul lui Jupiter, ridicat pe ruinele unui vechi
sanctuar fenician, avea dimensiuni monumentale. Cu o
lungime de 87,75 metri şi o lăţime de 47, 70 metri, se înălţa
pe o imensă fundaţie din piatră, în formă dreptunghiulară, la 12
metri înălţime şi domina celelalte edificii romane.
Planul intrării în templu a urmat prototipul roman şi
constă dintr-un lung vestibul cu 12 coloane, flancat pe părţi de
turnuri cu două etaje. Capitelurile coloanelor bogat ornate, au
fost turnate în bronz aurit în secolul al III-lea d.Hr., ceea ce
dădea o alură impozantă. Urma Curtea Hexagonală, exemplu
unic în arhitectura romană, construită în secolul al II-lea. De
aici se cobora în Marea Curte înconjurată de un portic
(Propilee) măreţ cu 17 coloane pe fiecare latură. În centrul
curţii existau un altar mai mare şi altul mai mic unde preoţii
oficiau ritualuri complicate şi aduceau jertfe zeului Jupiter. De
o parte şi alta a altarului se aflau două bazine pentru ablaţiuni.
O scară monumentală ducea la cea mai importantă şi
sacră componentă a templului, cella care adăpostea statuia
zeului Jupiter. Faţada era împodobită de 10 coloane de bazalt
cu capiteluri corintice şi compozite. Din cele 54 de coloane au
mai rămas doar şase pe latura sudică, fiecare măsurând de la
bază la capitel 20 metri înălţime, cu 2,20 metri diametru şi
suportând o grindă monolită de peste 5 metri lungime. Aceste
coloane sunt considerate cele mai înalte din lumea romană.
Statui implantate în nişele zidurilor dădeau strălucire porticului
frecventat de aristocraţie în perioada diferitelor festivităţi.
Principalele decoraţiuni erau: oul ca simbol al renaşterii,
frunze de lauri, motive florale şi geometrice etc.
Dimensiunile blocurilor folosite pentru zidul Marelui
Templu depăşesc tot ceea ce au făcut romanii până la Baalbeck.
Dintre toate blocurile, foarte eterogene, ce alcătuiesc zidul, trei

419
monoliţi se detaşează vizibil, depăşind prin lungimile lor orice
imaginaţie, ceea ce îndreptăţesc pe unii specialişti să susţină că
a existat o structură monumentală mai veche, feniciană.
Materialele dislocate de aici au fost folosite pentru ridicarea
masivelor ziduri semicirculare şi rectangulare şi a porticului
din marea curte.
În epoca bizantină curtea hexagonală a fost dotată cu o
copertină şi ferestre care precedau zidul exterior. Împăratul
Constantin cel Mare, după recunoaşterea creştinismului (313
d.Hr.), a interzis cultul zeiţei Venus care avea în Baalbeck un
templu măreţ, iar împăratul Teodosiu (379-395) a ordonat să se
dărâme o parte din incinta şi faţada templului lui Jupiter pentru
a se clădi o biserică. Oraşul Baalbeck a cunoscut alte ocupaţii
străine, după prăbuşirea Imperiului roman, de la cea arabă
(634) la cea otomană (1516).
După cucerirea mamelucilor ( sfârşitul secolului al XII-
lea), edificiul a fost transformat în citadelă, şi servea ca bastion
pentru a controla regiunea de la nord la est. Rezultatul a fost
construirea unei noi structuri pe versantul sud-est care
conţinea o mare poartă şi moschee. Un zid de incintă care
îngloba în nord Templul lui Jupiter a dispărut în timp.
Trei importante cutremure (1158, 1661, 1759) au
provocat distrugerea acropolei romane, în cea mai mare
măsură.
Templul lui Venus cunoscut şi ca Templul lui Bacchus,
construit probabil de Septimius Severus, se află chiar lângă
intrare şi este cel mai bine conservat edificiu roman din acest
perimetru. O scară monumentală duce la platforma
dreptunghiulară pe care se ridică templul, de proporţii mai mici
decât Templul lui Jupiter, cu un diametru de 69 metri lungime
şi 36 metri lăţime. Un elegant portic ce înconjură cella era
format din 8 coloane corintice în faţadă şi 15 pe laturile lungi,
precum şi un pronaos decorat cu coloane de bazalt canelate.
Din porticul templului se mai păstrează trei coloane intacte pe

420
latura de vest, iar pe cea sudică, după cutremurul din 1759,
n-au mai rămas decât patru coloane şi a cincea rezemată de
zidul cellei. Interiorul era decorat cu statui amplasate în nişe şi
coloane încorporate pe jumătate în zid. Alte câteva trepte
ducea la altarul zeiţei, încadrat de două coloane corintice de o
parte şi alta. În dreapta cellei se găseşte o criptă unde probabil
se ţineau obiectele de cult. Întregul edificiu degajă rafinament,
echilibru, frumuseţe. Templul lui Venus a fost şi el utilizat ca
citadelă după invazia mongolilor (1260). În bastionul bine
conservat, cu două etaje, din apropiere, s-au instalat mamelucii.
Alerg de la o structură la alta, urc şi cobor scări
numeroase, pipăi coloane, fotografiez tot ce este posibil,
scormonesc cu privirea împrejurimile. Soarele bate provocator
în miezul zilei, iluminând colţuri stinghere de nişe, ferestre,
colonade, altare, capiteluri, statui mutilate, grămezi de
bolovani, fortificaţii masive, catacombe. Închid obosită ochii,
încercând să reconstitui cu puterea minţii complicatul
ceremonial din Marea Curte dedicat lui Jupiter. Parcă aud
incantaţiile preoţilor, mirosul puternic de smirnă şi tămâie,
ovaţiile mulţimii deslănţuite de jertfele şi ofrandele aduse
marelui zeu. Adularea zeilor păgâni ca sursă a puterii
Imperiului Roman părea nemuritoare. Nimeni nu-şi închipuia
atunci, că lumea croită după acest tipar, cu momentele de glorie
magnifică, se va prăbuşi, doar după câteva secole sub
baionetele invadatorilor. Bătrânele ziduri şi coloane, distruse în
cea mai mare parte de cuceritori sau seisme puternice, ascund
nenumărate ambiţii, vanităţi, intrigi, trădări, inconsecvenţă,
manipulare, ameninţări, asasinate, zornăit de arme, ură, desmăţ,
lacrimi, durere...
O parte din vestigiile păstrate (statui, medalioane,
fragmente de coloane, capiteluri, mozaicuri, arme, altare etc.)
sunt expuse într-un muzeu aflat într-o catacombă a
fortificaţiilor marelui Templu al lui Jupiter iar altele legate, mai

421
ales, de riturile funerare, în bastionul mamelucilor de lângă
Templul lui Bacchus.
În afara sitului propriu-zis, cu caracter religios, se
găsesc ruinele fostului oraş roman, Heliopolis: străzi,
pavamente, locuinţe, colonade, mozaicuri etc. Conform
planului arhitectural toate oraşele romane erau străbătute de
două căi centrale de la răsărit la apus (decumanus) şi de la nord
la sud (cardo), iar paralel cu ele se întindeau străzile. În centru
se aflau forumul, temple, bazilici şi alte edificii obşteşti.
În partea de est se ridică Marea Moschee, construcţie
monumentală din secolul al XIV-lea, împodobită cu o colonadă
triplă. Moscheea a fost clădită cu materiale din dărâmăturile
templelor antice.
La poalele colinei Sheik Abdallah se găseşte o carieră
de piatră de unde s-au procurat materialele de construcţii. Un
bloc uriaş de piatră, numit „Hajar el Hublé”, adică „Fiica
Pietrei” sau „Piatra Sudului”, în lungime de 21,50 metri
lungime, 4,80 metri lăţime, 4,20 metri înălţime şi greutate de
peste 2000 tone, este apreciat ca cea mai mare piatră tăiată din
lume de meşterii din antichitate71. Prin ce mijloace s-a realizat
acest lucru şi în cât timp, cum urma să fie transportat la
Baalbeck, sunt întrebări care măresc misterul. Ca şi la
Piramidele gigantice de la Gizek (Egipt), statuile din Insula
Paştelui, complexul de la Stonehenge (Marea Britanie) sau
glifele de la Nazca, ipotezele sunt multiple şi lasă drum deschis
ufologilor privind prezenţa unor civilizaţii extraterestre.
„Acum câteva mii de ani piatra aceasta enigmatică a
fost deplasată, de neînţeles cum, în nu se ştie ce scop, pentru a
rămâne, în al XX-lea secol al erei noastre, părăsită la intrarea
unei cariere, departe de giganticul templu căruia îi era, să
admitem, destinată. O bună parte a ei s-a scufundat în sol, în
ultimele mii de ani pământul a acoperit-o şi, lucru ciudat,
nimeni nu se grăbeşte să o dezgroape. Aşa că Hajar-El-Houblé,
71
Traian Micu, op.cit., p. 51-53.

422
misterios accident al istoriei, continuă să aştepte, alături de
ciclopicul edificiu al lui Baal, ca un uriaş şi tulburător semn de
întrebare pus veacului nostru”72.
Baalbeck şi structurile sale colosale, exemplu
remarcabil de arhitectură romană imperială la apogeul său, au
intrat în Patrimoniul UNESCO
Gânduri, gânduri năstruşnice îmi frământă mintea,
pornind de la ruinele înnegrite de timpuri vitrige de la
Baalbeck. Câtă putere şi strălucire s-a consumat între aceste
ziduri, ostilităţi, lupte aprige, trădări, invazii, distrugeri,
reconstrucţii, zei adulaţi şi prigoniţi, de la extaz la agonie...
Totul s-a făcut ţăndări şi colb sub copitele aprigilor
mercenari ai Orientului sau cruciaţii Occidentului. Totul a fost
deşertăciune ! Pe pământ fiecare cu zeul său, mai drept sau
mai strâmb, imaginat în chip de om, de pasăre, de lup, de
bou... Sunt puţini cei ce şi l-ar putea închipui înveşmântat în
nevinovăţie ori în ceva pur care să întreacă iubirea... N-are cine
să ne spună... Şi totuşi, Dumnezeul nostru Absolut înseamnă
iubire ! Cea mai puternică forţă care uneşte universul,
IUBIREA !.

72
Alexandru Mironov, Enigmatic, pământul, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1977, p.53.

423
 CHATEAU KSARA

Este ştiut faptul că Libanul este un areal de excepţie

pentru cultura diferitelor soiuri de viţă de vie şi valorificarea
superioară a acestora în produse de calitate, mult apreciate la
export. Traseul deosebit de relaxant include tradiţionalul Drum
al Vinului. Primul popas îl facem la Chateau Ksara şi cramele
sale, o companie fondată de călugării iezuiţi în 1857. Vinul
Chateau Ksara, cel mai popular din Liban, are o mare preţuire
şi la export. Suntem întâmpinaţi cu amabilitate de către gazde
şi invitaţi să vedem o parte dintre podgoriile terasate, atent
îngrijite, şi apoi cramele care adăpostesc preţiosul produs. Un
tânăr specialist ne prezintă istoricul acestor plantaţii, procesul
de fabricare şi randamentul obţinut. În crame lungi şi spaţioase,
la o temperatură constantă, se înşiră butoaie imense din lemn
de stejar, pe sorturi, concentraţie de zahăr, tărie, buchet, aromă,
cupaj. După „pelerinajul” prin spaţiile modern aclimatizate,
conform unor standarde internaţionale, suntem invitaţi în sala
de protocol la o degustare. Ni se indică fişa completă a fiecărui
sort de vin (alb, roşu, roze), înainte de deservire. Convins că
am reţinut „lecţia” de viticultură, zâmbind, gazda noastră ne
invită să servim câte un păhărel din „aroma zeilor”. Ne-am
arătat disponibilitatea, amintind că noi venim din patria lui
Dionyssos şi vinurile româneşti sunt bine cotate pe piaţa
mondială. Deşi cantitatea servită, în adevărate fiole, era mică,
cum realizăm un amestec de soiuri seci, demiseci, dulci, alb,
negru, rose, capul începe să ne vâjie şi limbile se desmorţesc.
Am devenit veseli, vorbăreţi, iar după o cupă de şampanie la
finalul vizitei chiar exuberanţi. În expoziţia cu vânzare stau

424
frumos înşiruite pe rafturi sticle de diferite dimensiuni cu
vinuri şi licheoruri la preţuri negociabile în funcţie de soi şi
cantitate.
Abia ne-am îmbarcat în maşină, că în scurt timp
poposim la Cramelor Massaya ale altui mare producător de
vin. Le-am împărtăşit despre renumitele podgorii româneşti
(Cotnari, Odobeşti, Panciu, Murfatlar, Valea Călugărească etc.)
şi vinurile de calitate medaliate la diferite concursuri
internaţionale. A urmat şi aici o degustare, astfel că la sfârşitul
aventurii noastre bacchice erau în al „noua cer”, dispuşi să
luăm contact cu toţi zeii. Am achiziţionat câteva sticle de vin
demisec pentru cei de acasă. Spre ruşinea noastră, sticlele nu au
mai ajuns la destinaţie, fiind consumate în zilele următoare.Cu
greu ne-am revenit din mahmureala la care contribuise
degustările şi temperatura ridicată de afară, când ghidul ne
anunţă că am ajuns, deja, în localitatea Anjar. Doar câţiva am
fost dispuşi să le vedem. Pentru ceilalţi, ruinele îi obosise şi nu
vedeau nicio diferenţă între epocile antichităţii şi stilurile
arhitectonice. Îi auzeai şoptind: „Iar, ruine ?!” Şi când te
gândeşti că acest situl arheologic este înscris în Patrimoniul
Universal UNESCO. Indiferenţă sau necunoaştere ?! Greu de
spus, deşi înclin spre cea de-a doua ipoteză. Înfipţi în societatea
de consum a prezentului, nu ne mai interesează trecutul şi nu
mai avem timp să gândim la viitor ! Ruinele cetăţii Anjar ne
dezvăluie o aşezare cu forme regulate, o mărturie unică a
planificării urbane romane, de la dispunerea străzilor pavate, a
colonadelor, locuinţelor, depozitelor, termelor, păstrarea unor
frumoase mozaicuri între ruinele unei bazilici creştine,
fortificaţii etc. Distrus de invazia arabă, a fost refăcut de
Califul Walid la începutul secolului al VIII-lea, din timpul
Omayyazilor. În zona centrală se păstrează ruinele marelui
palat cu sala de audienţe, cele ale micului palat şi moscheei
etajate. Numeroasele invazii, jafuri şi incendii, seismele
puterice au transformat frumoasa cetate Anjar în ruine

425
 STRĂLUCIRE ŞI DECLIN

REGINA MĂRILOR
Călătoria de astăzi ne transpune în strălucirile şi
umbrele a două state-cetăţi rivale pentru hegemonia maritimă
în Mediterană şi a drumurilor de uscat din Orientul antic:
Tyrul şi Sydonul.
Cei 83 km sud de Beirut îi parcurgem într-o oră cu
maşina. Învăţasem câte ceva despre fenicieni în anii de liceu,
completasem cunoştinţele în facultate şi la catedră cu
informaţiile oferite de istoricii greci şi romani, din sintezele
marilor civilizaţii orientale pe baza săpăturilor arheologice
din ultimele secole, albume de artă, enciclopedii, studii
multidisciplinare etc., dar îmi venea totuşi greu să reconstitui
faptele şi oamenii de atunci. Zeci de întrebări îmi vin în minte
înainte de a păşi pe acest târâm încărcat de o istorie milenară.
Cum arătau ei, cum se comportau în relaţiile familiale, statale,
militare, religioase, cum au reuşit să intre în topul marilor
constructori, navigatori, colonizatori, reformatori ?!!
Antica cetate Tyr era situată pe o insulă paralelă cu
ţărmul, cu o lungime de 1609 metri. Originea Tyrului (Es Sour
= fortăreaţă) se pierde în negura vremurilor. Istoricul Herodot
din Hallicarnas, entuziasmat de vizita întreprinsă în secolul al
V-lea, înaintează ipoteza înfiinţării Tyrului pe la anul 2750
î.Hr.

426
 Conform miturilor antice, relatate de Eusebiu din
Cezareea73, un uriaş, Usos, vânător, a cutezat cel dintâi să
încalece pe un trunchi de copac şi să plutească pe apele mării,
ajungând la ţărmurile Siriei, unde în cinstea zeilor, înalţă două
coloane, jertfeşte animalele pe care le ucisese, întemeiază
oraşul Tyr, dar şi religia şi templele lui. Pentru alt scriitor antic,
Nonnus74, insula pe care a fost clădit oraşul Tyr, plutea pe mare
şi în ea se afla măslinul zeiţei Astharte pe care îl păzea un
vultur şi un şarpe. Usos, identificat cu Hercules, a reuşit să
jertfească vulturul zeilor şi a oprit insula în acel loc75.
Între secolele XVII-XIII î.Hr., cetatea-stat a intrat în
dominaţia egipteană, dar şi-a păstrat o largă autonomie în
organizare şi prosperitate economică. Potrivit legendei, Tyr
este oraşul unde s-a obţinut purpura dintr-o banală scoică,
devenită deosebit de râvnită la curţile regilor, şi s-au fabricat
obiecte din sticlă, după model egiptean. Cele mai preţioase
informaţii despre această perioadă ne parvin din tăbliţele de lut
cuneiforme descoperite la Tell el-Amarna (Egipt)76 şi Ras-
Shamra (Ugarit). Conform acestora, regele avea o putere
absolută, regatul se transmite pe cale ereditară la dispoziţia
suveranului însuşi, administraţia era stabilită de un guvernator
şi de primarii districtelor în care se împarte teritoriul statului. O
complexă birocraţie de scribi, militari, inspectori, perceptori,

73
Eusebiu de Cezaree, Praeparatio evangelica, I, 9,10.
74
Nonnus, Dionysiaca, XIV, 428.
75
C. Daniel, op.cit., p. 28-29.
76
Scrisorile de la Tell el-Amarna sunt scrise pe tablete de lut cu caractere
cuneiforme şi sunt adresate faraonilor Amenofis III (1408-1372 î.Hr.) şi
fiului acestuia, Ikhunaton/Amenofis IV (1372-1354 î.Hr.) de către dregătorii
pe care îi lăsase în aceste oraşe sau de către regii Asiriei, ai Babylonului şi
de unii principi din Asia Mică. Această corespondenţă a fost găsită la
Akhet-Aton (Tell el-Amarna), noua capitală construită vremelnic de
faraonul eretic Ikhunaton/ Amenofis IV. În scrisori sunt menţionate oraşele
Tyr, Byblos, Ugarit ( ibidem, p. 30 şi urm.).

427
completează panorama acestui oraş din mileniul al II-lea, de
care este verosimil ca altele să nu difere77.
După declinul Sidonului, Tyrul devine cel mai important
oraş al Feniciei, mare putere maritimă (secolul al XI-lea î.Hr.),
posesoare de colonii în Sicilia, Spania şi Africa de Nord,
precum Cartagina78 şi Gades. Acum câteva mii de ani, Tyrul
făcea şi desfăcea legile şi afacerile lumii, în Mediterana.
Hiram, regele Tyrului a întreţinut relaţii comerciale cu
regele David79 al Palestinei (secolele XI-X î.Hr.). De aici au
fost trimişi la Ierusalim meşteri constructori, precum şi lemnul
necesar pentru marile edificii regale din capitală. Relaţiile au
continuat cu regele Solomon, fiul lui David (961-922 î.Hr.)80.
În timpul regelui Hiram s-a întreprins o mare expediţie pe
Marea Roşie şi în Oceanul Indian până la oraşul Ofir81 de unde
„au luat aur patru sute douăzeci de talanţi şi l-au dus regelui
Solomon”82. În alt loc se afirmă că „Hiram i-a trimis cu slugile
sale corăbii şi robi, cunoscători ai mărilor, care s-au dus cu
slugile lui Solomon la Orfir şi au luat de acolo patru sute
cincizeci de talanţi aur şi i-au dus regelui Solomon”83.
77
Sebatino Moscati, Vechi imperii ale orientului, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1982, p. 246
78
După istoricul roman Justinus, Cartagina ar fi fost întemeiată în 814
î.Hr., în timpul regelui Pygmalion al Tyrului. La rândul ei, Cartagina
întemeiază o serie de colonii în Mediterana occidentală.
79
Se pare că numele de David nici nu este un nume propriu, ci un atribut:
davidum în ebraică înseamnă „ comandant general”.
80
Solomon n-a fost un militar, un cuceritor, ci un mare organizator,
diplomat şi constructor. Numele său în ebraică înseamnă Pacificul.
81
Se pare că Orfir ar fi o trimitere către bogatele nisipuri aurifere din
Mozambic şi Rodezia. În schimbul aurului din Orfir, corăbiile tyriene
transportau cositor şi fier. După alţi autori Orfirul ar corespunde etimologic
cu Suppara, localitate de lângă Bombay, India (C. Daniel, op.cit., p. 96 şi
urm.).
82
Un talant, în ebraică qiqar, avea circa 36 kg, deci 420 de talanţi ar
reprezenta 15.120 kg aur, adică peste 15 tone de aur ( Cartea III, Regi, IX,
26-28).
83
450 de talanţi aur reprezenta 16.200 kg.aur (Cartea Cronici, VIII,18).

428
 În Analele oraşului Tyr, redate de scriitorul evreu Iosif
Flaviu , sunt menţionaţi regii care au urmat lui Hiram:
84

Baleazar (935-919 î.Hr.), Abdastratos (919-910 î.Hr.), până la

regele Ittobaal (887-856 î.Hr.). Acest rege fenician dă în
căsătorie pe fiica sa, Iezabel, fiul regelui din Israel. După ce
acesta a devenit rege, extinde influenţa feniciană asupra religiei
vechilor evrei şi textul din Biblie care se referă la el condamnă
idolatria şi închinarea sa la zeii fenicieni85. Ittobaal al Tyrului
era în acelaşi timp şi rege al Sidonului86. Cetatea Tyrului a
suferit dominaţia asiriană (secolul al VIII-lea î.Hr.)87, apoi
persană(secolul al VI-lea î.Hr.), dar şi-a menţinut prosperitatea.
Primele monede feniciene au fost emise de Tyr la mijlocul
secolului al V-lea î.Hr., urmat de Sidon, Aradus, Byblos.
Moneda din Tyr avea pe avers un delfin şi o scoică murex ( din
care se extrăgea purpura) sau zeul Melqart pe un hipocamp
(animal marin cu corpul curbat şi cap asemănător calului) , iar
pe revers o bufniţă88.
Principalul zeu adorat în Tyr era Melqart89 ce pare a se
identifica cu El90 şi Baal91. Alţi zei: Baal-Şamin („Stăpân al
cerurilor”), Baal - Sapuni (Baal al muntelui), Astharte92.

84
Iosif Flaviu, Contra Apionem, I, p.118-119.
85
Cartea III, Regi, XIV, 30, 31.
86
Textele biblice îl numeşte „rege al sidonienilor” (ibidem), iar Iosif Flavius
îl numeşte pe Ittobaal „ regele tyrienilor şi al sidonienilor” ( Iosif Flaviu, op.
cit, p.119).
87
Regele asirian Assurnasirpal II în urma bătăliei din 875 î.Hr. l-a silit pe
regele Tyrului să se supună şi să plătească tribut (C.Daniel, op.cit., p. 36-
37).
88
Ibidem, p.112.
89
Melkart, zeul Tyrului, înseamnă „ rege al oraşului”.
90
El este zeul suprem al canaanenilor. Textele din Ugarit îl defineşte zeu
al zeilor.
91
Baal este o divinitate inferioară lui El prin autoritate, dar mult mai activă.
Numele său semnifică „stăpân” şi este zeul furtunii, vegetaţiei.
92
Astharte, soţia lui Baal, este o variantă a numelui zeiţei mesopotamiene
Ishtar. În afară de Ugarit, Astharte apare mai târziu în oraşele feniciene

429
 Grecii au preluat unele zeităţi din panteonul fenician:
Baal - Chronos sau Zeus; Astharte sau Anat devine Afrodita,
Adonis93 îşi păstrază numele, în unele mituri este asimilat lui
Asclepios (zeul vindecător) ori cu Dionyssos (zeul viţei de vie
şi al bucuriei) sau cu Hercule. Vechiul Testament menţionează
că preoţii fenicieni aveau printre ei profeţi care „ghiceau
viitorul”, vrăjitori care practicau magia. Proorocul Ilie ucide
400 de prooroci ai lui Baal după ce nu reuşise să aprindă
jertfelnicul94
Tyrul a sucombat în urma atacului lui Alexandru cel
Mare (332 î.Hr.), fiind distrus şi populaţia ucisă sau vândută ca
sclavi. Oraşul, refăcut după model elen, era legat printr-un dig
cu uscatul. După o scurtă perioadă seleucidă, intră în
componenţa Imperiului roman şi revine la strălucirea de
odinioară. În scurt timp, au urmat alte dominaţii străine: arabă
(636), cruciată (1124)95, mamelucă (1291), otomană (1516).

Sidon şi Tyr, în timp ce la Byblos îi corespunde Baalat, „stăpâna”. Funcţiile

zeiţei Astharte sunt uneori atribuite altor zeiţe, ca Anat, sora şi soţia lui
Baal, şi Asherah, soţia lui El ( Sebatino Moscat, op.cit., p. 252).
93
Adonis („stăpânul”) sau Eshmun este tânărul zeu care moare şi înviază
(ibidem).
94
Cartea III, Regi, XVIII, 40.
95
Au fost organizate opt cruciade pentru eliberarea „Locurilr sfinte” şi a
Ierusalimului (secolele XI-XIII) , soldate cu constituirea unor state cruciate
(Regatul Ierusalimului, comitatele de Edessa şi Tripoli) şi a unor ordine
militare călugăreşti (Templierii, Ioaniţii, Teutonii). Prima Cruciadă (1095-
1099) condusă de Godefroi de Bouillon, duce al Lotharingiei de Jos, s-a
finalizat cu ocuparea Ierusalimului şi formarea regatului creştin, primul rege
fiind Baudouin; Cruciada a II-a (1147-1187), condusă de împăratul Conrad
al III-lea şi regele Franţei, Ludovic al VII-lea, încheiată cu pierderea
Ierusalimului, după victoria sultanului Saladin ; Cruciada a III-a (1191-
1192) cu participarea regilor Richard Inimă de Leu (Anglia), Filip al II-lea
August (Franţa), împăratul Frederic I Barbarossa (Imperiul romano-
german), încheiată cu cucerirea cetăţii Accra şi asediul Ierusalimului;
Cruciada a IV-a (1202-1204), dominată de papa Inocenţiu al III-lea şi
dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, se încheie cu ocuparea Bizanţului şi
instituirea pentru 65 de ani a Imperiului latin de răsărit, condus de împăratul

430
Peste aşezarea feniciană s-a construit un oraş grecesc şi după
aceea unul roman.
Ruinele oraşului sunt dispuse în trei zone. Prima zonă
este vechiul oraş fenician situat pe o insulă, cu o serie de
colonade, băi publice, alei cu mozaicuri şi o arenă
dreptunghiulară.În Zona a II-a se remarcă Catedrala cruciaţilor.
Zona a III-a cuprinde o necropolă vastă, sarcofage magnifice
din marmură şi piatră, un arc de triumf96 şi o pistă de curse din
secolele II-III d.Hr.97. Zona ruinelor romane este cel mai bine
păstrată, cu necropolisul roman şi hipodromul98. A fost declarat
de UNESCO Patrimoniu Universal datorită importanţei sale
istorice.
Faimoasele terme romane nu erau doar nişte enorme şi
luxoase băi publice, ci şi locuri de recreere şi centre de
activităţi sportive şi culturale. Termele construite în timpul
împăratului Caracalla curindeau: prima mare încăpere,
rectangulară, frigidarium, ocupată aproape în întregime de o
piscină cu apă rece; urma tepidarium, sala de trecere din
frigidarium spre sala încălzită destinată băilor cu aburi,

Baudouin I; Cruciada copiilor (1212); Cruciada a V-a ( 1217-1221) duce la

înfrângerea cruciaţilor; Cruciada a VI-a (1229-1239), recucerirea
Ierusalimului; Cruciada a VII-a (1249) reprezintă un dezastru pentru
cruciaţi ; Cruciada a VIII-a (1270-1291) soldată cu înfrângerea cruciaţilor şi
pierderea tuturor teritoriilor cucerite pe parcursul a două secole (Ierusalim,
Tyr, Sidon, Beirut, Tortosa ( vezi Sergiu Columbeanu, Radu Valentin,
Cruciadele, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971; Florentina
Cazan, Cruciadele Editura Academie Române, Bucureşti, 1990).
96
Arcurile de triumf omagiau victoriile imperiale. Cele mai cunoscute
astfel de structuri în lumea romană sunt : Arcul lui Titus, cu o înălţime de 20
metri şi acoperit cu marmură, construit în onoarea victoriilor obţinute
asupra evreilor şi distrugerii Templului din Ierusalim, la anul 70 d.Hr.;
Arcul lui Septimius Sever cu proporţii armonioase, datând din anul 203;
Arcul lui Constantin ridicat în onoarea recunoaşterii creştinismului ca
religie oficială (315).
97
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.5, p.71.
98
Traian Micu, op.cit., p. 48-49.

431
calidarium , sală circulară cu o cupolă şi diametrul de 35 metri.
Încălzirea tuturor încăperilor edificiului se făcea printr-un
sistem de circulaţie a aerului cald adus prin tuburi de teracotă.
Marile bazine comune şi încăperile cu cadă individuală puteau
primi, concomitent,100-1500 de persoane. Complexul termelor
însuma numeroase alte încăperi, ordonate într-o arhitectură de
o simetrie perfectă, având destinaţii foarte diferite: vestibule,
săli de sudaţie, săli pentru exerciţii atletice (palaestrae), săli
pentru întruniri, depozite pentru uleiuri şi parfumuri, spaţii de
sport şi gimnastică99. Statuile şi decoraţiile rafinate, din
marmură şi mozaic, cu motive florale, animaliere, geometrice,
împodobeau sălile şi coridoarele termelor.
Acum domnea liniştea printre ruine şi ochii minţii
încercau să deseneze portretele lui Nabucodonosor, Alexandru
Macedon, Richard Inimă de Leu sau Barbarossa, bărbaţi
neliniştiţi, plecaţi după aventură şi după moarte. Soarele
scăpăta spre apus în împărăţia apelor. Se coborâse peste golf
pacea.

ORAŞUL GRĂDINILOR

Sidonul, vechi oraş fenician, la 44 km de Beirut, a fost

fondat pe un promontoriu având în faţă o insulă, în jurul anului
4000 î.Hr. După Vechiul Testament, Sidonul este întâiul născut
al Canaanului, formulare care s-ar putea să ne indice posibilul

99
Cele mai cunoscute existente la Roma erau : Termele lui Agrippa (27-25
î.Hr.), Termele lui Caracalla (212), Termele lui Diocleţian (298-305) şi
Termele lui Constantin ( vezi Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei,
vol.III, Ediţie definitivă, Editura Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti,
1997, p. 306-307; Adriana Botez - Crainic, Istoria artelor plastice, vol.I,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.138).

432
fondator al oraşului: Saidoune ibn Canaan. În secolele XV-XIV
î.Hr., acest oraş avea reputaţia unui mare centru comercial,
având legături strânse cu Egiptul.
Distrus de invazia „Popoarelor mării” la începutul
secolului al XIII î.Hr., Sidonul a fost refăcut de tyrieni, dar fără
forţa şi măreţia de odinioară. La începutul mileniului al II-lea
î.Hr. a intrat sub dominaţia egipteană.
Oraşul a fost deosebit de important în secolele XII-X
î.Hr. datorită bogăţiei generale de comerţ cu murex ( moluscă
din care se producea purpura). În cărţile sacre ale iudeilor,
fenicienii sunt numiţi „sidonieni” şi aceeaşi denumire este
folosită în Iliada şi în Odiseea lui Homer. Se pare că
supremaţia Sidonului a durat până la mijlocul secolului al X-
lea.
Pe un sarcofag de la Sidon s-a descoperit inscripţionat
o corabie cu pânze feniciene, pupa este foarte ridicată şi
rotundă, imitând gâtul unei lebede, prora se sfârşeşte cu un
chioşc mic pentru căpitan. O pânză mare, pătrată, purtată pe un
catarg central, face ca vasul să navigheze. La proră, un catarg
mic cu o pânză, şi ea pătrată, ajută cârma formată din vâsle
lungi. Corăbiile aveau un rând de vâslaşi şi unul sau două de
catarge. Navele de comerţ, numite golah, aveau şi pânze şi
vâslaşi şi cu acestea se făceau transporturile din Byblos în
Egipt pe timpul Imperiului Vechi. O navă mai mică folosită
pentru pescuit sau pentru navigaţia fluvială, era numită de greci
hippos, menţionată şi de Strabo100.
Cea mai veche informaţie cu privire la comerţul
fenician, este aceea din poemul Zeilor binevoitori, găsit la

100
Fenicienii foloseau două feluri de nave: nava pântecoasă şi rotundă, care
înainta doar prin vele şi transporta încărcături considerabile, numită gauloi;
nava de război, lungă, imitând forma unui peşte, în care raportul între
lungime şi lăţime era de 1 la 8, cu 50 de vâslaşi. Când era vânt se înălţa o
velă dreptunghiulară întinsă pe o vergă perpendicular aşezată pe catarg
(C.Daniel, op.cit., p. 103 şi urm).

433
Ugarit (Ras Shamra)101. Monedele din Sidon sunt mai variate
decât cele din Tyr: unele arată pe avers o galeră de război,
plutind înaintea unei fortăreţe cu turnuri şi ziduri, desigur
Sidonul; alte monede arată aceeaşi galeră plutind pe valuri.
Ocupat de asirieni în secolul al VIII-lea, Sidonul se
răscoală, dar este înfrânt şi devastat în 678 î.Hr. Trece în
stăpânirea perşilor în secolul al VI-lea î.Hr., o nouă răscoală în
timpul domniei lui Artaxerxe al III-lea, provoacă distrugerea.
Epoca de aur a oraşului a fost în timpul stăpânirii
persane, circa 525-332 î.Hr., când Sidonul a fost capitala celei
de-a cincea provincii a imperiului care îngloba la acea vreme
Siria, Palestina şi Cipru. Sidonenii se închinau zeului Baal,
echivalentul lui El, lui Astharte ce corespunde cu Baalat din
Byblos, zeiţa dragostei şi Eshmun (Adonis).
Cel mai mare poem mitologic este acela care are ca
protagonişti pe zeul Baal şi pe sora sa Anat. În esenţă redă
lupta şi victoria asupra zeului mării Yam şi construirea unui
mare palat în cinstea zeului Baal. Nucleul esenţial este moartea
şi reînvierea lui Baal, în care se concretizează încă o dată mitul
zeului care dispare, specific mitologiei antice orientale102.
Templele feniciene erau construite de multe ori pe
înălţimea dealurilor sau a munţilor, în aer liber, într-o incintă
delimitată printr-o îngrădire sacră. În centru se afla o mică
clădire ce adăpostea un betil, o piatră sfântă şi în faţa acesteia
un altar pentru sacrificii. Nu lipsea o fântână, un râuleţ sau un
bazin cu apă pentru purificare. În antichitate existau şi edificii
mari, acoperite. Templele aveau slujitori, preoţi cu capul ras ca
în Egipt sau preotese, proroci şi magicieni103.
Tipul de morminte din epoca persană era cel preluat de
la Byblos, dar nu exista un dromos intermediar, ci camera
funerară se deschide direct în tunelul vertical de acces sau

101
Ibidem.
102
Sebatino Moscati, op.cit., p. 256-257.
103
C. Daniel, op.cit., p. 217 şi urm.

434
sarcofagul este aşezat în fundul culuarului vertical de acces,
care avea 20-30 metri lungime.
Sidonul a suferit toate ocupaţiile care s-au abătut în
zonă, ceea ce l-au dezechilibrat, pierzându-şi supremaţia
comercială şi maritimă104. Oraşul păstrează impresionante
vestigii antice şi medievale, precum Qalaat el Bahr ( Castelul
mării), ruinele unei fortăreţe construită de cruciaţi în 1228 pe o
insulă la intrarea în portul de nord; Marea Moschee ridicată în
secolul al XIII-lea pe ruinele unei biserici a Ordinului
Cavalerilor Ospitalieri; Qalaat el Mezzé ruinele unui castel
cruciat din secolul al XII-lea pe un promontoriu ce domină
Saïda.
O construcţie interesantă este vastul Khan al- Franj cu
ziduri de fortăreaţă, clădit de emirul Fakhr el Din II, în secolul
al XVII-lea, pentru a servi de bazar şi adăpost negustorilor
occidentali care-şi aduceau mărfurile în Liban. Apoi hanul a
servit ca antrepozit, ca loc de conservare a obiectelor
arheologice descoperie de misiunea condusă de Renan, iar în
epoca contemporană a devenit lăcaş pentru o şcoală, orfelinat,
spital.
La sud-est de Saïda se ridică din câmpie două vechi
necropole ale regilor sidonieni. În cavourile săpate s-au
descoperit numeroase sarcofage şi diverse obiecte de podoabe,
arme, vase105. În apropiere de poarta de nord a oraşului, la 5
km se găsesc ruinele Templului lui Eshmun, pe care grecii l-au
numit Adonis. Arheologul G.Contenau a găsit aici o inscripţie
arătând de cine a fost construit templul:
„Regele Bodaştart împreună cu pricipele moştenitor
Yatonmilik, rege al sidonienilor, nepot al regelui Eşmunazar,

104
Sidonul trece în stăpânirea seleucizilor, în secolul al IV-lea, şi apoi a
romanilor (46 î.Hr.). Suferă celelate invazii şi stăpâniri: arabă (667),
cruciată (1112-1291, cu o întrerupere de 10 ani), mamelucă (1291-1516),
otomană (1516-1920).
105
Traian Micu, op.cit, p. 46-48.

435
rege al sidonienilor a construit acest templu hărăzit zeului Sar
Kadeş”106. Mormântul lui Eşmunazar era o cameră zidită în
piatră dedesuptul intrării sale subpământene.
Oraşul contemporan, Saïda, înconjurat de livezi de
portocali, măslini, bananieri, irigate din apele derivate din Nahr
el Awali, numără 100.000 de locuitori. În micul port se văd
corăbii pescăreşti, iar în numeroasele manufacturi se realizează
produse artizanale de o mare varietate şi fineţe.
Câteva ceasuri zăbovim în souk-ul. tradiţional, cu o
multitudine de dughene, prăvălii cu mărfuri autohtone sau de
import expuse pe anumite criterii, pe străduţe întortocheate,
acoperite, ceeea ce dă un aer de savoare şi mister. O lume parcă
desprinsă dintr-un alt timp, ce aleargă bezmetică, gălăgioasă,
printr-un adevărat labirint stradal, după mirodenii parfumate
seminţe, arahide, stafide, fructe, băuturi naturale răcoritoare,
ţesături din bumbac şi mătase, fine, strălucitoare cu paiete sau
fir auriu, covoare şi carpete cu motive orientale din lână sau
mătase, marochinărie, confecţii locale după uzuanţele islamice,
în culori închise, pelerină şi văl, dar şi produse occidentale,
artizanat, bijuterii din metale preţioase şi pietre scumpe,
paftale, inele, verighete, diademe, vase fin cizelate, obiecte de
uz casnic etc. Din souk se revărsau valuri, valuri de indivizi,
unii mulţumiţi de afacerea făcută, alţii cu priviri cârcotaşe,
bombănind în barbă a pagubă. Problema, ca oriunde, sunt
câştigurile rapide, în orice mod, pe seama celorlalţi semeni. În
minte mi se răsucea proverbul: „Banii nu aduc fericire!” E
adevărat că banii nu aduc nimic şi cu atât mai puţin fericirea
dacă sunt puţini ! Restul e poezie care nu ţine de foame, nici de
cald. Visare şi zbatere în van care pentru unii durează o viaţă
întreagă !!!

106
„Sar” este cuvânt în asiro-babiloniană şi semnifică „prinţ”,”rege”, iar
„Kadeş” din limba egipteană, având în limbile semite sensul de „sfânt” ,
deci „ prinţ sfânt” ( G. Contenau, La civilisation phénicienne, Paris, 1949,
p.143).

436
 SFIDĂTORUL TRIPOLI
Aflat în Liban, nu poţi rata o vizită în Tripoli/ Tarabulus
ash- Sham, al doilea oraş ca mărime după Beirut, situat în
nordul ţării, la 89 km de capitală, important centru economic,
politic, cultural, confesional . O plimbare în Tripoli reprezintă,
în primul rând, o întâlnire cu istoria, devenind părtaş la epocile
de glorie şi declin ale Orientului Apropiat.
Înfiinţată la începutul secolului al VIII-lea î.Hr.,
localitatea a fost, mult timp, centrul unei confederaţii a oraşelor
din nordul Feniciei. Dezvoltat şi înfrumuseţat sub stăpânirea
seleucidă şi romană, Tripoli a fost distrus de un cutremur din
secolul al VI-lea d.Hr., dar a găsit forţa de a se reface şi a
concura rivalele sale, oraşele – state : Tyr, Sidon, Byblos. Ca
şi celelalte cetăţi feniciene a trecut de la o putere la alta
invadatoare în funcţie de conjunctura politică internaţională:
arabă, cruciată, mamelucă, otomană.
Rolul oraşului a crescut în timpul cruciaţilor când
devine sediul ducatului de Tripoli şi al unui episcopat catolic
Denumirea de Tripoli (Trablus sau Tarabulus) vine de la cele
trei oraşe distincte fondate de Tyr, Sidon, Aradus ca escala
corăbierilor care reveneau din călătoriile pe ţărmul Asiei Mici.
Şi astăzi oraşul are trei părţi: vechiul oraş aşezat la 2
km de mare, pe malul râului Nahr Abu Ali; cartierul portului
El Mina şi între ele, oraşul modern, dezvoltat continuu în
ultimii ani.
Vechile cartiere Abu Samra pe malul stâng şi Qubbé
pe malul drept, par un labirint de străzi întortocheate cu case
vechi, un bazar, câteva moschei. Din oraşul nou pornesc
bulevarde largi spre El Mina, cartierul portului, traversând

437
frumoase livezi de portocali. Portul El Mina, construit pe
amplasamentul vechii cetăţi antice, este protejat de un dig
sprijinit pe un şir de stânci ieşite din apă şi poate primi
vapoarele care circulă în bazinul oriental al Mării Mediterane.
Portul pescăresc adăposteşte vase de mic tonaj, de pescuit.
Marea Moschee a fost la bază o biserică creştină,
construită de cruciaţi în secolul al XII-lea, şi adaptată ritului
musulman de sultanul mameluk Khalil (1294). În apropierea
moscheei se află Madrassé Qartaviye, o şcoală religioasă,
ridicată la începutul secolului al XIV-lea.
Atât în oraş, cât şi în împrejurimi, se găsesc ruine de
castele, apeducte etc. din timpul stăpânirii bizantine, cruciate şi
mameluce. Mai la est, pe malul râului, se ridică ruinele unui
fortăreţe, Qalaat Sandjil, construită la începutul secolului al
XII-lea de contele Raymond de Toulouse, după cucerirea
oraşului de cruciaţi107. Acropola St. Gillis, datează din
perioada cruciaţilor, pe când Turnul Leului, de la mijlocul
secolului al XV-lea, este ultimul turn din perioada
mamelucilor108.
În partea de vest, se întinde oraşul modern cu
bulevarde, vile, sedii de bănci, hoteluri, restaurante, magazine,
buticurii, galerii de artă, cinematografe, teatre etc. În Tripoli
funcţionează şcoli, colegii libaneze şi străine, biserici ale
diferitelor culte din ţară. Ritmul de dezvoltare economică a
crescut datorită construcţiei conductei care aduce aici petrol din
bazinul Kirkuk (Irak) şi a rafinăriei de pe ţărmul mării, la 2 km
de oraş.

107
Ibidem, p. 43.
108
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol.5, p.71.

438
 INCITANTUL BEIRUT

După aproape două săptămâni de periplu din partea de

nord în cea din sud a mirificului Liban, revenim la Beirut. şi ne
cazăm la acelaşi hotel, ca la venire Gems 4*, într-un cartier
boem din apropierea de Corniche Road. Deşi obosiţi de
călătoria la Tripoli şi noaptea s-a instalat demult nu este posibil
să nu hoinăreşti puţin prin zonă. Unii, mai comozi, rămân la o
terasă, savurând o bere sau o cafea în cochetele taverne din jur.
Ca de obicei, am propus o plimbare pe Corniche Road. Cu
multă greutate am reuşit să conving doi colegi. Cum toate
străzile coboară spre ţărmul Mediteranei, probabilitatea de a ne
rătăci era minuimă. Pentru orice eventualitate am reţinut câteva
repere: nume de străzi, hoteluri, instituţii culturale, parcuri etc.
După circa un sfert de oră pe Corniche Road eram
fascinaţi de luminile fluorescente ale modernelor turnuri de
sticlă şi beton cu zeci de etaje care adăpostesc hoteluri,
restaurante, cafenele, baruri, sediile unor companii comerciale
şi bancare etc. Vestitul bulevard al promenadei este bordat de
bătrâni palmieri, arbori ornamentali, ronduri de flori parfumate
şi gazon proaspăt periat. În apropierea malului te întâmpină
bătrânul far, martor atâtor evenimente marine, alături de care,
la mică distanţă, s-a ridicat altul nou şi instalaţii portuare
moderne. Numeroase vase de croazieră, şalupe pescăreşti se
leagănă molcom în valuri aşteptând să ridice ancora în orice
moment. Zona este plină de mici restaurante, baruri, cafenele,
terase, buticuri. Un parc de distracţii din care nu putea lipsi
caruselul, tradiţionala Roată şi alte numeroase oferte, era
asaltat de copii.

439
 Pigeons Rock/ Insula Porumbelului, situată nu departe
de ţărm, iluminată feeric, imprimă sub cerul înstelat şi
sacadatul valurilor, o atmosferă romantică. Nu întâmplător este
şi locul unor frumoase poveşti de dragoste.
Pe pista, special amenajată, treceau în viteză chicotind
biciclişti. de toate vârstele. În îmbrăcăminte comodă îşi făceau
loc tineri alergători. Se practică jogging, ca oriunde în lume,
atât de băieţi dar şi fete, chiar şi de unii adulţi. O modalitate de
ardere a caloriilor, menţinerea vitalităţii corpului, supleţe. Şi de
ce nu, socializare. Pe bănci de lemn pot fi văzuţi bătrâni
singuratici sau însoţiţi de un animal de companie, şi în locurile
adumbrite de crengile arborilor, cupluri de amorezi. Ne aşezăm
comod la o terasă pe faleză şi în faţa unei halbe de bere rece
depănăm peripeţiile hazlii din acest voiaj. Sub clar de lună
privesc ca vrăjită luminile vechiului far, legănatul bărcilor,
vehemenţa cu care unii pescari, mai speră, în miez de noapte, la
un miracol, în care zei să umple năvodul.
S-a răcorit şi lumea părăseşte treptat cheiul
îndreptându-se spre casă. Distraţi şi vorbăreţi, în acelaşi timp,
am pierdut din vedere străduţa pe care trebuia să urcăm spre
hotel. Când ne-am dat seama de eroarea făcută, am început să
apelăm la puţinii trecători care mai puteau fi întâlniţi. Fiecare
ridica din umeri, neînţelegând ce doream de fapt să aflăm. În
temerea care se instalase în sufletele noastre, am greşit şi
denumirea locaţiei. Am hotărât să mergem la întâmplare pe o
stradă mai mare, unde terasele erau încă pline cu consumatori,
mai ales tineri. Cum ne învârteam în cerc, aproape fără
speranţă, un coleg a sugerat să luăm un taxi. Când negociam
preţul cu taximetristul, acesta mai întrebă, încă o dată, unde
dorim să mergem. Fără să mai greşim, toţi trei am spus
sincronizaţi: Gems Hotel. Zâmbind interlocutorul nostru ne
arătă la colţul străzii, la circa 100 de metri, firma hotelului. I-
am strâns mâna bucuroşi şi înteţind pasul am intrat în holul

440
hotelului, siguri pe noi ca după o victorie. Bâlbâiala noastră cu
străzile Beirutului, părea, deja, de domeniul trecutului.
După câteva ore de odihnă, începe o nouă zi.
Dimineaţa, călătorim spre Deir el Qamar, o adevărată bijuterie
a regiunii la 95 km de Beirut, fosta capitală a Emiratului stabilit
în Munţii Libanului între secolele XVI-XVIII. Cu acoperişurile
de culoare roşie, străzi întortochiate şi case din piatră, cu două
nivele, localitatea îşi păstrează esenţa farmecului idilic al
munţilor şi al vieţii rurale. Ca o recunoaştere a concilierii
religioase, în centrul urbei se află o moschee, o biserică şi o
sinagogă. Devenit un important centru turistic, Deir el Qamar
oferă o serie de facilităţi: magazine, buticuri, restaurante, terase
etc. Servim masa într-un rustic restaurant cu un meniu variat,
de la frigărui şi kebab la diferite sortimente de peşte la grătar,
prăjit, saramură. Paharul de bere şi cafeaua ne scot din
toropeala care ne cuprinsese.
Lăsăm în urmă Deir el Qamar şi ne deplasăm pe o rută
montană spre celebrul Palat Beiteddine. Situat maiestos pe o
colină, înconjurat de grădini şi livezi terasate, Palatul
Beiteddine este una dintre atracţiile principale ale Munţilor
Chouf. A fost construit în secolul al XIX-lea, la comanda
Emirului Bashir Chebab al II-lea, guvernatorul regiunii. Deşi a
fost conceput de arhitecţi italieni, palatul are multe elemente
tradiţional arabe şi este un model de eleganţă. Palatul
Beiteddine a fost restaurat în totalitate în ultimii ani. Prima
impresie a vizitatorului este legată de fortificaţiile masive şi
grandiosul portal de unde păşeşti într-o curte rectangulară de
mari dimensiuni, având în centru o fântână arteziană. Scări
monumentale urcă la pavilionul central al palatului care
adăposteşte interioare somptuoase, săli de audienţă, saloane de
protocol, dormitoare, birouri, camere de oaspeţi, balcoane,
colonade, împodobite cu rafinate tapiserii, fresce, arabescuri,
tablouri, draperii, covoare, porţelanuri, mobilier din lemn de
cedru cu încrustaţii sofisticate în sidef, candelabre, vitralii,

441
mozaicuri, pavamente de marmură etc. În timp, odată cu
creşterea importanţei emiratului, s-au adăugat şi alte clădiri. O
aripă a palatului găzduieşte o importantă colecţie arheologică
(vase de diferite forme şi dimensiuni dim metal, arme,
monede), dar şi tipărituri religioase şi laice de o mare valoare.
Farmecul deosebit al Palatului Beiteddine se datorează şi
priveliştii frumoase asupra colinelor înconjurătoare ale
Munţilor Chouf. Palatul Beiteddine serveşte astăzi ca reşedinţă
de protocol al preşedintelui Libanului cu ocazia unor
conferinţe, reuniuni, dezbateri diplomatice.
Revenim pe aceeaşi rută montană, printre cedri,
palmieri, arbuşti, livezi de meri, piersici şi portocali, până în
autostradă în direcţia Beirut. Pe autostradă au apărut din nou
ambuteiaje, haos în circulaţie, restricţionarea vitezei etc. Cu
multă greutate şi cu o întârziere apreciabilă revenim în capitală.
Deşi unele modificări au intervenit şi o parte din
revendicările manifestanţilor s-au realizat, acţiunile continuă
fără a avea, însă, intensitatea ultimilor săptămâni. Guvernul a
demisionat sub presiunea străzii. Se pare că nu era deajuns.
Acum se solicitau alegeri anticipate, lărgirea democraţiei,
dreptul la educaţie, emanciparea femeii, separarea politicii
islamice de stat etc..
După ce am servit cina în restaurantul hotelului, plecăm
pe jos, circa trei kilometri spre Piaţa Independenţei, punctul 0
al tinerilor „revoluţionari”. De jur-împrejurul Monumentului
Independenţei sunt montate corturi, de la tribune improvizate
se rostesc mesaje înflăcărate, îndemnuri la rezistenţă etc. Soclul
pe care este montat grupul statuar ce omagiază lupta de
independenţă a poporului libanez este decorat cu diferite
motive în tehnica grafitti. Steaguri naţionale flutură peste tot..
Toate instituţiile centrale administrative, culturale, religioase
sunt închise şi se află sub pază militară. Printre demonstranţi se
numără, cu preponderenţă tineri, bărbaţi şi femei, dar şi
adolescenţi şi chiar copii. Adulţii şi bătrânii urmăresc

442
aglomeraţia zgomotoasă, de la o anumită distanţă, parcă
temându-se de consecinţele mai grave care ar degenera în
violenţă. Se mai văd urmele baricadelor realizate ad-hoc din
pietre de caldarâm, sârme, cauciucuri, sticle, tomberoane arse
etc.
Seara, până nopatea târziu, mii de tineri vociferează,
intonează imnuri patriotice, scandează versuri din poeţii
îndrăgiţi, flutură drapele naţionale, ascultă intervenţiile
liderilor, muzică, dansează. Deşi unele elemente politice au
încercat să deturneze mesajul pacifist al demonstranţilor,
provocând cazuri izolate de violenţă din partea forţelor de
ordine, pe ansamblu lucrurile nu au fost scăpate de sub control.
De la un grup restrâns de manifestanţi, mişcarea de rezistenţă
s-a amplificat, de la o zi la alta, revendicările s-au adâncit,
transformându-se într-o amplă mişcare protestatară la nivelul
întregii ţări. Mass-media, agenţiile de presă străine au fost
nevoite să reţină mesajul democratic al acestei adevărate
„revoluţii” a tinerilor.
Ne-am amestecat printre manifestanţi, ca şi la Byblos,
fotografiind, înregistrând tot ce ni se părea deosebit, pentru a
comenta imaginile la revenirea în ţară. Ca istoric, evenimentele
au căpătat o semnificaţie mai largă, comparându-le cu
„primăvara” arabă, cu câteva decenii în urmă, sau amplele
mişcări demonstrative actuale din Franţa, Germania, Turcia,
Spania, transformate în acţiuni violente, soldate cu arestări,
răniţi şi chiar morţi. Dar, dincolo de formele de manifestare,
un lucru este cert, dorinţa tot mai proeminentă de democraţie,
libertate, respectarea drepturilor omului, lupta împotriva
terorismului, a regimurilor totalitare, iredentiste etc.
Şi faptul că în primele rânduri se află tinerii, ne dă
speranţa unui Viitor !!!
Dimineaţa următoare plecăm cu autocarul într-un tur de
oraş, pe traseele permisibile, în noua situaţie „revoluţionară”.
Străbatem eleganta arteră Corniche Road, atât de cunoscută

443
nouă, trecem pe lângă moderna zona portuară şi şantierele
navale pentru a poposi în partea veche a oraşului care a avut
cel mai mult de suferit, de-a lungul anilor (invazii, incendii,
seisme), şi mai ales în urma bombardamentelor războiului civil
(1975-1990). Nu se păstrează vestigii antice şi medievale ca în
alte localităţi de pe coasta Mării Mediterane (Tyr, Sidon,
Byblos). În prezent, Beirutul a fost transformat într-un mare
şantier de reconstrucţie, încercându-se să se păstreze câte ceva
din arhitectura tradiţională. Lângă o moschee, abia restaurată,
se ridică o modernă construcţie care va găzdui un complex
hotelier cu o superbă panoramă la mare. Vechiul şi pitorescul
souk, specific lumii arabe, nu a mai putut fi reabilitat şi a fost
demolat. Locul său a fost luat de un modern centru comercial şi
de business. Câteva clădiri ciuruite de gloanţe au fost
menţinute ca mărturie a războiului civil devastator.
În faţa clădirii Parlamentului, într-o piaţetă se află
impunătoarea statuie din bronz a premierului Rafik al Hariri,
ucis de gloanţele unui terorist în februarie 2005. Zona
rezidenţială şi administrativ-politică, refăcută în întregime, cu
arhitectură modernă de sfârşit de secol al XIX-lea şi început de
secol al XX-lea, te trimite cu gândul la o metropolă europeană.
Nu întâmplător, capitala libaneză a primit genericul de „micul
Paris”. Trecem pe lângă frumoasa clădire a Primăriei, a
diferitelor ministere şi ambasade, spaţii comerciale, sedii
bancare, monumente şi statui, pentru a ajunge în marele scuar,
Piaţa Independenţei. În partea dreaptă se ridică Marea
Moschee, important centru al spiritualităţii islamice. În acest
perimentru se desfăşoară, de obicei, ample mitinguri,
demonstraţii, festivităţi publice. Acum era restricţionat de
„revoluţia” tinerilor pentru democraţie şi progres, înlăturarea
discriminărilor sociale, politice, etnice, religioase.
Din Piaţa Independenţei pornesc largi bulevarde
bordate cu eucalipţi, ronduri de flori şi gazon. De o parte şi
alta sunt amplasate principale instituţii de învăţământ

444
universitar, biblioteci, teatre, săli de concerte, galerii de artă,
cinematografe, biserici creştine şi moschei, muzee, parcuri şi
grădini etc.
Poposim la Universitatea Americană de pe Avenue
Bliss, cea mai veche instituţie de învăţământ superior, din
Beirut (1866) şi la Biblioteca Americană care posedă peste
100.000 de volume. Primii misionari americani prezbiterieni
apăruţi la Beirut, la începutul secolului al XIX-lea, au
desfăşurat o prodigioasă activitate de prozelitism, prin
înfiinţarea de şcoli şi tipografii. În 1866, aceştia au deschis
Colegiul protestant sirian, transformat ulterior în Universitatea
americană din Beirut. Universitatea Americană are ca
principale facultăţi: ştiinţe umanistice, medicină (1867),
inginerie, ştiinţe agricole. Universitatea dispune de biblioteci,
laboratoare, observator astronomic, muzeu cu colecţii
arheologice, geologice, zoologice şi botanice. Universitatea
beneficiază de subvenţii din S.U.A
Ne deplasăm la Universitatea Catolică Franceză
St.Joseph (1881) şi valoroasa Bibliotecă Catolică, cu un
impresionant fond de carte (150.000 volume) şi manuscrise
(3000). Universitatea St. Joseph are facultăţi de teologie,
medicină ( cu şcoli anexe de farmacie, dentistică, maternitate şi
surori medicale), drept şi ştiinţe politice. Pe lângă Universitate
funcţionează Şcoala Superioară de Inginerie, Institutul de
Ştiinţe Umanistice, un spital, o maternitate, o bibliotecă,
librărie, tipografie, bază sportivă
Încheiem ciclul instituţiilor de învăţământ superior cu
Universitatea Naţională (1921) şi Biblioteca Naţională, care
adăposteşte peste 150.000 de volume, din toate domeniile, şi
manuscrise rare în limba arabă, persană, arameică, ebraică
veche, siriacă etc.
Trecem pe lângă Academia de Belle Arte (1943),
Conservatorul de muzică, Institutul Teologic pentru Orientul
Apropiat, Palatul Organizaţiei UNESCO pentru Orientul

445
Apropiat pentru a ajunge la Muzeul Etnografic, organizat în
fostul palat al emirului Beshir II, care conţine o bogată colecţie
de costume naţionale, arme, instrumente muzicale, documente
istorice medievale, care te introduc în atmosfera specific
orientală.
Punctul cheie al zilei era Muzeul Naţional de
Arheologie din Beirut, unul dintre cele mai valoroase instituţii
muzeale din Liban şi din lume. O parte dintre membrii grupului
au solicitat timp liber pentru shopping şi doar câţiva am
preferat vizita la muzeu.
Imediat ce treci pragul muzeului întreaga atmosferă te
transpune într-o altă lume. Trebuie să fii receptiv să urmăreşti
fiecare filă a istoriei acestor zbuciumate şi însângerate
meleaguri cu străluciri şi umbre, succese şi declin, cuceriri
străine de circa trei milenii, rezisteţă şi curaj...
Sala Maurice Chehab poartă numele primului Director
General al Departamentului Antichităţilor din Liban, care şi-a
consacrat întreaga viaţă arheologiei şi protejării patrimoniului
naţional. Creator al Muzeului Naţional din Beirut în 1928,
Emir Maurice Chehab (1904-1994) a devenit în 1944 Şef al
Serviciului de Antichităţi, apoi din 1960 Director General.
Arheolog emerit a întreprins timp de 40 de ani săpături
arheologice pe tot cuprinsul naţional, dar în special la Tyr. În
timpul Războiului Civil (1975-1990) a reuşit să protejeze şi să
conserve colecţiile în spaţii special amenajate.
În sălile de la parter se găsesc aşa-numitele galerii ale
„alfabetului” cu stele purtând inscripţii din perioadele
dominaţiei egiptene, asiriene, persane etc., unele nedescifrate,
a colosului lui Ramses II, Eşmun, Jupiter şi Hygea, sculpturi,
basoreliefuri, mozaicuri etc. Cel mai valoros exponat al
muzeului este faimosul sarcofag al regelui Ahiram din Byblos
din secolul al XI-lea î.Hr. care poartă o inscripţie în cea mai
veche scriere alfabetică din lume. Mozaicurile romane cu
modele geometrice, florale, scene de vânătoare, dans şi muzică,

446
banchete, scene de ritual sacru, simboluri cosmice şi magice
cu zeităţi, eroi, uimesc şi astăzi prin armonie şi sinteză,
splendoare şi fast. Din interferenţa culturilor locale, greceşti şi
romane a rezultat măiestria înaltă a compoziţiei, atât în pictura
pe vase cât şi în mozaic şi pictura murală, la care s-a ajuns în
epoca elenistică şi în secolele următoare.
La subsol este expusă o interesantă colecţie de
sarcofage antropomorfe egiptene, feniciene, romane, stele
funerare etc. Impresionează colecţia de sarcofage egiptene care
oferă posibilitatea de a te introduce în sofisticatul rit funerar al
mumificării. Sarcofagele descoperite la Sidon, datând din
secolele VI-V î.Hr., sunt decorate cu figuri ale locuitorilor din
acest importantul port de la Marea Mediterană. Un sarcofag din
secolul al II-lea î.Hr. din Byblos este ornat cu galere feniciene,
ceea ce demonstrază ocupaţia lor principală de navigatori şi
comercianţi.
Stelele funerare cu inscripţii şi reliefuri cu portrete ale
defuncţilor caracterizează manifestările romanilor în omagierea
celor dispăruţi. Sarcofage cu reliefuri alegorice, cu medalioane,
portrete, ghirlande şi cupidoni sunt întâlnite în toate teritoriile
ocupate de romani. În cadrul sculpturii romane, cele două
specii, ronde-bosse şi relief, vor primi în aceeaşi măsură o
dezvoltare deosebit de bogată, ambele datorită nevoii de
împodobire a ansamblurilor arhitectonice. În cadrul portretului
(cap, bust, bust compoziţional sau figură întreagă) a fost creat
un număr impresionant de mare de opere, găzduite nu numai în
capitala Imperiului roman, dar şi în provinciile ocupate.
Trăsăturile fizionomice, foarte particulare, observarea lor
atentă, distincţiile caracterologice, sublinierea tipologiilor
asigură forţa portretului roman.
La etajul întâi este expusă o interesantă colecţie de
ceramică şi unelte din piatră şlefuită din neolitic (mileniul IV
î.Hr.). Numeroase vitrine adăpostesc cizelate vase din ceramică
sau sticlă, rafinate bijuterii (coliere, inele, brăţări, cercei,

447
mărgele, pandantive), măşti mortuare din aur sau ceramică
pentru ceremoniile religioase, statuete de diferite dimensiuni,
reprezentând figuri umane sau animaliere, obiecte de uz casnic,
monede din epoca antichităţii feniciene, asiro-babiloniene,
greco- romane etc.
Ştiinţa perspectivei geometrice şi a perspectivei
cromatice, ştiinţa acordurilor cromatice, a tentei plate, a
desenului cu virtuozităţi de raccourci, sunt tot atâtea motive să
ne şocheze sensibilitatea şi să ne provoace admiraţia faţă de
vestigiile artei romane. Graţia şi nota de eleganţă a reliefurilor,
arabescurile dansante ale formelor sunt caracteristice pentru o
întreagă categorie a artelor decorative ale Romei antice
(gliptică, sticlărie, podoabe, toreutică, monede), care au excelat
prin înaltul rafinament estetic.
Trebuie subliniat faptul că civilizaţia şi cultura romană,
cu asimilările vechilor civilizaţii mediteranene, ale experienţei
ingineriei etrusce în construcţii, tehnici şi materiale ca şi ale
Asiei Mici şi ale tradiţiei culturii greceşti, au impus lumii
antice repere evoluate ale unei civilizaţii unitare.
La orele 17.00 suntem atenţionaţi prin difuzor că orele
de vizită s-au încheiat. Fără alte obiecţiuni, regulamentul este
universal valabil în orice instituţie de resort, suntem nevoiţi să
părăsim incinta Muzeului Naţional de Arheologie. Ghidul
român ne-a spus nonşalant că distanţa nu este prea mare faţă de
hotel şi putem merge pe jos. În caz contrar puteam solicita un
taxi. Fără să stăm pe gânduri cei şapte „magnifici” am optat
pentru prima soluţie. Nu ne-am depărtat prea mult de Muzeul
de Antichităţi că au apărut mici probleme de sincronizare. Unii
mergeau mai încet, alţii se opreau la vitrinele asezonate cu
mărfuri fine din producţia locală sau import. Văzând turlele
unei biserici greco-ortodoxe, am iuţit pasul şi am intrat în
interiorul clădirii să fac câteva fotografii. Când am ieşit din
biserică, m-am uitat în dreapta, în stânga şi nu am văzut pe
nimeni. Fără ezitare mi-am zis că nu pot fi decât înainte pe

448
acest bulevard care ducea spre Piaţa Independenţei. Aproape
alergând am reuşit să-i recuperez la un semafor. Minutele se
scugeau fără să se materializeze zona centrală. Am rămas din
nou în urmă, zgâindu-mă la o vitrină cu obiecte de
marochinărie. Mă uit în portofel să văd dacă mai am bani de un
taxi. Constat cu stupoare că nu mai deţineam monedă
naţională. Am oftat şi mi-am zis în gând că pot plăti în dolari
sau euro. Pentru orice eventualitate, am iuţit, din nou, pasul.
Repetam în gând cuvintele: Doamne-ajută ! Trebuie să-i
reîntâlnesc !!!
La o bifurcaţie a bulevardului încurcătura a sporit. Am
întrebat un grup de tineri unde este Piaţa „Revoluţiei”?!
Zâmbind mi-au spus că merg în aceeaşi direcţie. În inimă a
încolţit speranţa. Mă ţineam după ei, ca un căţeluş speriat. În
sfârşit, se văd luminile şi se aud zgomotele din Piaţa
Independenţei a miilor de oameni. M-am amestecat în şuvoiul
de demonstranţi. Forţele de ordine stăteau la o anumită distanţă
gata de a preveni orice incident. Tineri se aflau şi pe treptele
Marei Moschei (Djami el Oman), deşi obiectivul se afla sub
pază militară. Moscheea a fost construită pe ruinele unei
biserici creştine ridicată de cruciaţii Ordinului Ospitalierilor
sau Ioaniţilor în secolul al XII-lea, iar după înfrângerea şi
izgonirea acestora, noii cuceritori mameluci au ridicat
impresionanta clădire a cultului islamic. După ce mi-am tras
sufletul, la plecarea din Piaţa Independenţei am reîntâlnit
grupul. Indiferenţi, la ce mi se putea întâmpla, fără să mă
întrebe nimic, au reluat marşul.
De aici urma zona rezidenţială, Primăria, ambasadele,
străduţe pitoreşti cu buticuri, magazine de lux, restaurante,
mall-uri etc. Fotografiez, din zbor câte ceva deosebit, poposesc
un minut în faţa unor monumente, moschei, în piaţete. Marşul
grupului continua în acelaş ritm şi indiferenţă. O dată când i-
am apostrofat, mi-am spus sarcastic: După colţ este o staţie de
taxi ! Te descurci !!! Am calculat toate posibilităţile. Nu mă

449
mai puteam rătăci, după ce am văzut clădirea Parlamentului şi
m-am înscris pe Corniche Road. Trebuia să aleg: să merg
singură în pas domol şi să vizualizez tot ce era în jur sau să
alerg după ei, cu capul în pământ. Am ales din nou prima
opţiune. Reţinusem din seara trecută că de aici, pe Corniche
Rooad mai rămăsese de parcurs trei kilometri. La prima vedere
nu păreau mulţi, dar eram obosită, stresată, picioarele mă
usturau în addidaşi.Promenada de seară începuse şi faleza era
supraaglomerată. De la spaime şi angoase, totul s-a transformat
într-o plăcută plimbare nocturnă pe Corniche Road. Ca să-mi
refac, cât de cât forţele, m-am oprit la o terasă şi am comandat
o îngheţată şi o ceaşcă de cafea. Relaxată am reluat plimbarea,
fără să-mi mai pese de ora târzie, de clacsaonatul taxiurilor sau
bicicliştilor, de copii zgomotoşi care treceau fulger pe rotile, de
lumea pestriţă ce se rostogolea ca un şuvoi. printre bolovani.
Privesc distrată oamenii care alergă sau merg grăbiţi, nu
ripostez nici la ghionteli sau apostrofări.
Doamne! Iată vechiul Far, apoi cel nou, zona de
agrement, Roata mare care se învârte în amuzamentul copiilor
din Luna Park... Simt mirosul sărat al brizei mării, şi nările mi
se dilată. Mă opresc, apoi, în spatele unui grup de pescari,
fericiţi că au adunat în căldăruşă câţiva guvizi.Cerul este
pudruit de stele şi Crăiasa Nopţii, tocmai, a răsărit. Aş fi vrut să
mă plimb în larg cu o barcă, dar riscul era mare şi nici timpul
nu-mi mai permitea. Părăsesc fericită Corniche Rooad şi mă
înscriu pe străzile cunoscute. Când ceasul a sunat de nouă
seara, am intrat pe uşa hotelului. Fără să mai întârzii nici un
minut m-am aşezat la o masă în restaurant şi am comandat o
cină bogată, fără nici un amendament, stropită la final cu un
pahar de vin roşu. La o mică bârfă la bar, le-am mărturit
colegilor mica mea aventură. Au ridicat miraţi din sprincene,
ca şi cum fusese o mare nerozie să străbat, de una singură, circa
opt kilometri, dintr-o parte în alta a capitalei, şi asta nu cu
autocarul, nu cu taxiul, ci pe jos ! Una din grup, în zeflemea

450
mă recomanda pentru un nou tur de oraş, a doua zi Plictisită de
răutăţile colegilor, am urcat la cameră, şi tolănită într-un fotoliu
am urmărit câteva emisiuni de ştiri. Întâmplarea „nefericită” s-a
transformat, în final, într-o performanţă de voinţă a cunoaşterii.
Ceea ce, drept să spun, mi-a surâs.
Gândul mă ţine treaza la ceas târziu în noapte. O coardă
a zădărniciei mi se strecoară în suflet. Aleargă timpul vieţii sub
picioare să evadeze atât de singur din trecut, fugind pe o albă
bandă în mişcare precum un simplu cavaler medieval.

„Minciuna a câştigat astăzi teren mai mult ca totdeauna,

Inoculând adepţilor ei credinţa că sunt nemuritori
şi făcându-i să creadă cu tărie,
că ea va dăinui şi-n viitor,
având de partea ei: violenţa, specula, mita dar şi ura”109.

Îmi vine să strig Marelui Demiurg: „De ce permiţi

atâtea nelegiuiri ?!” Dar răspunsul nu vine când vrem noi şi
cum vrem noi! Şi atunci supăraţi de neputinţa sclipirii
cugetului nostru ne întoarcem la „mărunţişurile” vieţii, uitând
că ea se scurge ireversibil în clepsidra celestă. Întrebări
nocturne. Într-o zi prevezi chiar că nu ţi-e teamă de ce va urma.
E o sfâşiere intimă împotriva dorinţei dincolo de nădejdea
înfrigurată. Cine mai crede ? Finala se joacă cu casa de bilete
închisă. Speranţa unui bilet câştigător a dispărut !!! Orice
zbatere este inutilă. Ziua tămăduirii soseşte zdruncinată,
zbaterea ei se răsfrânge ca vinul putred în cristalul luminii.
Moartea care te pradă, împingând uşa cu desnădejde, nu are
nevoie de chei, ea vine din afara dorinţei, străină, flămândă,
atotputernică. O durere ascuţită îţi taie gândul, ideea cedează,
se spulberă ! A căzut cortina !!!

109
Liliana Elena Muştiuc, Nimic nu durează şi nimeni nu-i nemuritor !, în
op.cit., p. 32.

451
 ŞANSA LA VIITOR

La sfârşit de periplu libanez sunt de-a dreptul

impresionată de ingeniozitatea unui popor milenar în lupta cu
vitregiile istoriei.
Situate la întretăierea căilor de comunicaţii dintre
bazinul Mediteranei orientale şi ţările Mesopotamiei şi Persiei,
oraşele-state feniciene au devenit centre comerciale importante,
întreţinând relaţii cu toate ţările Orientului Apropiat.
Micile state feniciene au căutat, fiecare, să-şi păstreze
independenţa politică, ceea ce a împiedecat reunirea lor într-un
stat unitar.
Caracterizaţi printr-un spirit practic, utilitar, fenicienii
au lăsat posterităţii relativ puţine opere artistice sau literare.
Cea mai importantă creaţie a culturii feniciene a fost scrierea
alfabetică, preluată apoi de greci şi romani110.
Timp de peste două milenii oraşele-state feniciene au
cunoscut perioade de înflorire (epoca romană şi bizantină) şi
declin (epoca ptolemeilor, califatul arab), numeroase ocupaţii
străine (egipteană, asiro-babiloniană, macedoneană, romană,
bizantină, arabă, cruciată, turcă) şi invazii (bizantină,
mongolă), dar şi-au păstrat unele particularităţi etnice şi
culturale.
Dominaţia otomană nu a fost lipsită de epoci de glorie,
de o largă autonomie, în timpul emirilor Fakhr ed Din II
(începutul secolul al XVII-lea) şi Beshir II ( începutul secolului
al XIX-lea), răscoale şi revoltele, renaşterea şi mişcarea de

110
Traian Micu, op.cit., p. 54- 56.

452
eliberare naţională din a doua jumătate a secolul al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea.
După Primul Război Mondial se crează Cofederaţia
libano-siriană sub mandatul francez, menţinută până în 1926,
apoi fiecare şi-a urmat cursul diferit. Proclamarea
independenţei în 1941, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial şi a capitulării Franţei, va fi recunoscută, abia în 1946,
când trupele anglo-franceze au părăsit teritoriul. Libanul a fost
zdruncinat de implicarea în războaiele arabo-israelite şi
îndelungatul Războiul civil. Şi-a revenit cu greu, în deceniile
după 1990, a traversat noi conflicte, şi a reuşit dincolo de
aceste vicisitudini să treacă la RECONSTRUCŢIE.
Libanul, permanentă punte de trecere între continente, a
fost de-a lungul mileniilor o adevărată retortă în care s-au
amestecat şi s-au contopit neamuri şi popoare, culturi şi
civilizaţii, ale căror vestigii se pot găsi nu numai pe solul
presărat cu ruine străvechi, ci şi în spiritul oamenilor care îl
locuiesc în prezent. Libanezii sunt mândri de istoria
multimilenară a lor şi au sentimentul de a continua tradiţiile
strămoşilor fenicieni, de la care au moştenit nu numai abilitatea
comercială şi spiritul întreprinzător, ci şi priceperea de a se
acomoda celor mai complicate situaţii pentru a-şi salva
existenţa şi a-şi continua activitatea laborioasă. Libanul poate
juca în continuare un rol important de mijlocitor între Orientul
arab şi Occident.
Miezul nopţii ne prinde în Aeroportul Internaţional din
Beirut. Aici agitaţia pasagerilor continuă, cu check-in, frecuşul
prin buticuri, ultimile suveniruri, o cafea în grabă ca să ne
alunge somnul... În jurul orei 03:40, ne îmbarcăm în aeronava
Companiei TAROM, cu zborul spre Bucureşti. După circa
două ore de mers, când zorii dimineţii şi-au deschis paleta de
culori şi soarele se chinuie să răsară, „corabia” noastră
aterizează pe Aeroportul Henri Coandă, în aplauzele

453
pasagerilor. E o zi rece, dar fără precipitaţii. Bate vântul
ruginit al toamnei pe drum gonind a frunzelor suspin !
Bucuria revenirii în ţară a fost imediat umbrită de
realităţile dure româneşti de la proasta infrastructură, instalaţii
învechite şi defectuoase, delăsarea şi indiferenţa unor
funcţionari, mizeria de nedescris în locurile publice, vulgaritate
la cote înalte, ciubucăreală generalizată, până la lipsa unui
comportament civilizat a unei mari părţi a pasagerilor...
Aştept să cumpăr biletul de călătorie, dar cum la toate ghişeile
numărul tinerilor cu gratuităţi pe CFR era ridicat, inima îmi
ţâţâie de frică să rămân fără loc. Aştept disciplinată să-mi vină
rândul, dar când mai aveam o singură persoană înaintea mea,
funcţionara cu o figură acră ne făcu semn să trecem la cealaltă
casă de bilete. S-a produs îmbulzeală, fiecare pasager încercând
să ocupe un loc cât mai în faţă. Evrika ! Am reuşit !
Citesc în grabă numărul vagonului şi locul. Mi se pare
convenabil ! Pentru că mai am la dispoziţie o jumătate de oră,
intru într- un restaurant tip McDonald unde comand o ceaşcă
cu cafea, un pahar cu Pepsi şi o prăjitură. După o scurtă
relaxare, mă ridic din scaun şi cu paşi repezi mă îndrept spre
peronul opt de unde va pleca trenul spre inima Moldovei. Mă
uit la ceas, mut valiza dintr-un loc în altul şi aştept
nerăbdătoare sosirea trenului. Au trecut circa 30 de minute şi
lumea devine agitată. Fiecare se întreabă cum este posibil să se
întâmple acest lucru tocmai în Gara de Nord - Bucureşti. Se
aud cuvinte tăioase chiar înjurături la adresa guvernului, a
CFR-ului, a partidelor politice, a preşedintelui, a ţării în care
nu se mai poate trăi cât de cât !!! În sfârşit garnitura de tren
este trasă la peron şi forţa fizică este cea care învinge la urcarea
în vagon. Mă uit, încă o dată pe bilet, vagonul 5 locul 62. Dacă
primele patru vagoane erau în sistem navetişti, cel de-al
cincilea parcă fusese scos de la casare. Trei compartimente de
o parte şi alta a unui spaţiu deschis fără uşi cu câteva locuri.
Geamurile erau fumurii, iar duşamelele pătate, jegoase,

454
grupurile sanitare nepracticabile, cu ustensile ruginite şi fără
apă curentă. Discomfortul care te trimetea cu gândul într-o ţară
dintr-o insulă pierdută în Pacific, s-a amplificat cu figurile
bizare cu care urmam să călătoresc.
Lângă scaunul meu s-au instalat doi bărbaţi între 35-40
de ani, nebărbieriţi, neglijent îmbrăcaţi. Şi-au svârlit rucsacele
din spate şi s-au aşezat într-o poziţie comodă. În rândul din faţă
se afla un bărbat care nervos răsucea o revistă în mână, fără s-o
citească. Alături o femeie trecută de 60 de ani, cu o rochie
albastră din stofă şi o jachetă de lână împletită, părea gata să
înregistreze orice întâmplare din tren pe care apoi s-o
povestească neamurilor la care mergea. Cum trenul se urneşte
din gară, îşi face semnul crucii şi murmură ceva... Călătorii îşi
scot telefoanele mobile şi începe prima repriză a conversaţiei
cu familia, prieteni, cunoştinţe, vrute şi nevrute. La început m-
am amuzat, dar cum timpul acestei „socializări” s-a prelungit
am simţit că-mi pierd calmul. Controlorul a trecut grăbit printre
rânduri fără să-mi răspundă la întrebările legate de condiţiile
mizere ale transportului. Când a revenit după două ore de mers,
m-a privit peste umăr spunându-mi sec: „Adresaţi-vă organelor
abilitate ! Noi nu avem nicio putere!”.
Din cauza neconcordanţei cu orarul pe această rută,
trenul era oprit în plin câmp sau într-o haltă, neavând accesul
de intrare. Aşa se adăugau alte minute de întârziere. S-a
întunecat afară, iar în vagon becul abia pâlpâia. Cei doi
pasageri „golaşi” din vagon au scos o sticlă cu vin, ciocnind
zgomotos ca să mai treacă timpul şi, de ce nu, să se
încălzească. Bătrâna din faţa mea, cu o privire şireată, văzând
dimensiunea valizei, mă întrebă de unde vin şi încotro merg. I-
am răspuns evaziv. Dădu din cap, şi începu să-mi povestească
momente din viaţa ei şi a familiei. Mergea la Vaslui, de unde
un nepot urma să-o ducă cu maşina până într-o comună unde
locuia sora ei mai mare, la un parastas. Mai rămânea câteva zile
să-şi vadă şi mama, trecută de vârsta de 92 de ani, care locuia

455
într-o altă localitate, la 50 km. Vrând, nevrând eram nevoită să-
i ascult confesiunile.
După ce am trecut de gara Tecuci, mi-am luat bagajul şi
m-am deplasat spre uşă. Stupoare, sistemul de deschidere era
mecanic, nu automat. Mă uit în jur să văd dacă mai coboară
cineva. Apăru pe hol o tinerică în blugi şi o jachetă roşie care
plină de speranţă îmi spuse că vom reuşi să tragem de uşă şi s-o
deschidem la viitoarea staţie.Trenul gâfâind intră în bătrâna
gară de provincie după mai bine de o oră întârziere. Dacă
transportul aerian de la Beirut la Bucureşti a durat circa două
ore, cei 280 de km cu trenul din Bucureşti au însumat şase ore !
E vina cuiva ?!!

456
 DECALOGUL

Când lumea de astăzi devine tot mai incertă şi Viitorul

tot mai îndepărtat şi cernit, a dori să vezi locuri mai îndepărtate
sau „ incomode” şi a le desluşi semnificaţiile, ca un fragment
în şirul nesfârşit al civilizaţiilor umane, pare aberaţia unor
aventurieri.... Şi chiar dacă risc să fiu asemuită acestora, de unii
suspicioşi, mă bucur că am avut această şansă nesperată.
Kharma de Sagittarius mi-a permis să străbat, în patru
decenii, Pământul în lung şi-n lat, în toate cele şase continente,
prin zone montane de referinţă (Himalaya, Anzi, Caucaz, Fuji-
San, Gaţi, Mount Cook, Alpi, Pirinei), podişuri (Tibet, Deccan,
Iran) şi pustiuri emblematice (Atacama, Nevada, Sahara,
Gobi), mări şi oceane, păduri tropicale şi junglă, defilee
(Grand Canyon) şi văi aride (Death Valley); să traversez fluvii
„sfinte” (Nilul, Indul, Gangele, Eufratul, Iordanul, Dunărea,
Rinul, Tamisa, Mississippi, Amazon, Colorado), să pun
piciorul pe linia imaginară a Ecuatorului, Mitad del Mundo, să
punctez Cabo del Hornos, Cabo da Bōa Esperança, Cabo del
Comorin, să trec din Patagonia prin Strâmtoarea Magellan în
Tierra del Fuego, să admir uriaşele căderi de apă în celebre
cascade (Victoria, Iguaçu, Angel, Niagara).
Am poposit în muzee, situri arheologice, monumente
megalitice, temple şi piramide, palate, biblioteci, sedii culturale
şi artistice, teatre, galerii de artă, universităţi, parcuri şi
rezervaţii naturale etc Este un fapt de senzaţie să poţi
reconstitui straturile istoriei şi fabulei, ale eroilor şi slujitorilor,

457
evenimente importante lumeşti, adesea înconjurate de o
minunată frumuseţe naturală.
Să poţi descrie locurile în care oamenii – antici şi
moderni - au trăit, au iubit, s-au hrănit, au lucrat şi au venerat !
Şi au murit!!! Să simţi parfumul miraculos al legendelor,
iureşul bătăliilor, înţelepciunea maximelor şi frenezia dansului
– totul devine un dat dumnezeiesc, de care nu au parte toţi!
Şi, deşi, suntem în Mileniul al III-lea, Pâmântul
continuă să fie o mare enigmă, de la megaliticele Piramide de
la Giseh, Chichén Itzá sau Palenque, la figurile de la Tassili111,
fantomaticul Stonehenge, Uriaşul de la Atacama112, solitarele
statui din Insula Paştelui113 sau desenele grandioase de la

111
Pe o distanţă de zece kilometri pe Platoul Tassili se înşiră sute de gravuri
şi picturi, înfăţişând figuri umane şi animaliere : rinoceri, hipopotami,
elefanţi, girafe, gazele. Henri Lhote, conducătorul primei expediţii
ştiinţifice, în 1956, a executat releveele picturilor deja cunoscute şi a
explorat întregul masiv Tassili- n - Ajjer ( Algeria). Doi ani mai târziu,
Henri Lhote a expus aceste reproduceri la Muzeul de Arte Decorative din
Paris, stârnind o serie de controverse în lumea ştiinţifică în legătură cu
vechimea şi autenticitatea lor. Lhote a susţinut ipoteza după care imaginile
de la Tassili aparţin unei culturi materiale de acum şase milenii într-o
perioadă în care Sahara era acoperită cu vegetaţie şi populată de numeroase
specii de animale, unele dispărute astăzi (Oltea Răşcanu Gramaticu,
Amurgul zeilor, Editura PIM, Iaşi, 2006, p. 413-414).
112
Uriaşul de la Atacama, un desen lung de 120 de metri pe costa unui deal
de lângă Iquique ( Chile), se consideră că datează din perioada preincaşă,
acum circa un mileniu în urmă şi a fost realizat de o populaţie dispărută. Se
pune problema cum a supravieţuit o asemenea populaţie în condiţiile celui
mai arid loc din lume, Deşertul Atacama ( Oltea Răşcanu Gramaticu, Unde
zboară condorii, Editura PIM, Iaşi, 2017, p. 302).
113
Tainele Insulei Paştelui se grupează în jurul a trei obiective: Mormintele
(260) acoperite cu platforme, numite Ahu, a unei populaţii dispărute de pe
insulă; statui gigantice cu chipuri prelungite, moai (circa 1000), tăbliţe cu
scriere rongo-rongo, nedescifrată. Cele circa o mie de statui, moai, au
înălţimea cuprinsă între 4-10 metri şi greutatea între 20-90 de tone, capetele
exagerat de mari, cu urechi alungite şi bărbi tăioase, unele având un fel de
căciuliţă pe cap din piatră roşiatică Enigmatic a rămas pentru cercetători
modul în care au fost transportate statuile din carierile de piatră de pe ţărm,

458
Nazca114 ş.a. Nu pot să nu-mi amintesc de emoţia tulburătoare
trăită pe platoul de la Tassili: „ Priveam ca în extaz figurile
scrijelate în stâncă: Războinicul, Amazoane, Femei şezând care
merită toată consideraţia şi prin valoarea artistică pot figura în
marile galerii de artă, alături de Venus din Milo sau Nefertiti.
Animale stilizate, policrome după canoane apropiate de arta
modernă a timpurilor noastre. Ne apropiem parcă electrizaţi în
faţa acelor imagini de scafandri, ca nişte marţieni, purtând
obiecte ciudate, vehicule cu roţi, farfurii zburătoare, rachete
ş.a.... Nici un mijloc aflat la dispoziţia noastră astăzi nu a
indicat cu precizie data execuţiei acestor splendide fresce.
Continuă să fie o enigmă, ca multe altele... Tulburătoare
îndoieli apar despre cei care au ridicat aceste minunăţii, cert
este că omul primitiv nu era capabil să le realizeze... Gândurile
fug nebune spre alte lumi, spre alte civilizaţii...”115.
Ingeniozitatea şi creativitatea umană au atins cote înalte
în fiecare zonă a pământului. Comparaţiile sunt greu de făcut,
fiecare loc suscită interes, atractivitate. De la monstruozitatea
chinezească Wanli Changcheng, de circa 7000 km, la
inegalabila civilizaţie a faraonicului Hapi/Nil, Eufratului,
Indului şi Gangelui; de la templele budiste şi hinduse
(Borobudur, Anghor Wat, Ajanta, Ellora, Elephanta, Dalada
Maligawa, Mahabhalipuram, Meenakschi Sendareshwar, Wat

ţinând cont de mijloacele rudimentare de care dispuneau (Oltea Răşcanu

Gramaticu, Amurgul zeilor, p. 666-678).
114
Desenele de la Ingenio din pampa Nazcăi, adevărat calendar cosmogonic
cu figuri gigantice trasate de aceşti „ oameni” pe o bandă de 70 km lungime
şi 2 km lăţime, vizibil doar din vârful munţilor care sunt totuşi departe sau
din văzduh, constituie un mister... Unii istorici cu multă fantezie sau poate
că au dreptate susţin că aceste centre de civilizaţie insulare din zona andină
ar aparţine unei civilizaţii cu mult mai vechi, îndrumată în utilizarea acestor
performanţe de civilizaţii extraterestre... Ipoteze fanteziste, adevăruri
ascunse ?!... Cine poate spune cu precizie ? Pentru moment şi aceste Linii
de la Ingenio- Nazca intră comod, cum ne-am obişnuit în categoria Marilor
Enigme !!! (ibidem, p. 626-627).
115
Oltea Răşcanu Gramaticu, Amurgul zeilor, p. 414.

459
Phra Kaeom, Bulguksa şi Grota Seokguram) la cele greceşti şi
romane; de la sacralitatea Tibetului şi Acoperişului Lumii,
Himalaya, la imperialul Cuzco şi ameţitorul cuib de vulturi de
la Machu Picchu sau Sigiriya; de la anticul Perssepolis şi
celebrele basoreliefuri de la Nagsh- i - Rustan, Taq-i-Bostan
sau Nahr-El-Kalb la inegalabilul Taj Mahal; de la răsăritul
inconfundabil al astrului luminii la Cabo da Bōa Esperança la
amurgurile îngheţate ale fiordurilor scandinave sau de la Mount
Cook; de la incandescenta Brazilie în prag de fiestă, Columbia
şi Ecuadorul mafioţilor traficanţi de stupefiante la fantomaticile
statui din Insula Paştelui şi urmele lui Emil Racoviţă în
Patagonia şi Tierra del Fuego, la vieţuitoarele desprinse din
epocile ancestrale ce mai populează Australia, Noua Guinee,
Insuala Galapagos; de la Arhipelagul Fiji, Hawai, Maldive la
fermecătorul Bali/ Insula Zeilor; de la satanicul Merapi din
Jawa sau Cotopaxi din Ecuador la Vezuviu şi Etna
mediteraneană etc.
Valorile artistice continuă să ne uimească, de la Venus
din Milo la misteriosul Surâs al Giocondei sau dramatica
Guernica lui Picasso; de la marmoreele statui ale lui
Michelangelo la Rodin sau Brâncuşi; de la fastoasele palate
renascentiste veneţiene, florentine, romane sau de pe Valea
Loirei şi Tamisei la megapolisurile contemporane, sfidătoare
Turnuri Babel spre implacabilul Absolut, de la New York,
Chicago, Kuala Lumpur, Shanghai, Singapore, Taiwan, Hong
Kong, Seoul, Dubai.
Bătăile inimii galopează asemenea nărăvaşului Pegas
când rostesc în surdină nume încărcate de magia locului: Gisek,
Karnak şi Luxor, Abu Simbel, Teotihuacan, Tanganyka,
Victoria Falls, Cape Town, Titicaca, Borobudur, Cuzco,
Ierihon, Ierusalim, Tyr, Sidon, Byblos, Varanasi, Lhasa etc.
Mă înclin amintirii unor Oameni care prin cutezanţa
şi jertfa lor au schimbat faţa lumii de la iluştri navigatori şi
exploratorii Cristofor Columb, Vasco da Gama, Fernando

460
Magellan, Pedro Alvares Cabral, James Cook, Abel Tasman,
David Livingston, Roald Amundsen la lideri politici şi martiri:
Mahatma Gandhi, Indira Gandhi, Nelson Mandela,
Rabindranath Tagore, John Kennedy etc.
A călători nu înseamnă doar a vedea locuri noi şi a
învăţa ceva despre diferitele culturi ale lumii. A călători
înseamnă a te descoperi, a afla cine eşti cu adevărat şi care este
scopul tău în viaţă.
Cu fiecare călătorie m-am simţit atrasă de locuri, de
oameni de o mare diversitate, etnică, religioasă, culturală. Setea
de necunoscut a crescut şi mai mult de-a lungul timpului,
încercând să descifrez mesajul unor civilizaţii stăvechi (azteci,
incaşi, mayaşi), evoluţia în timp, deosebirile, dar mai ales
apropierile care fac din Omenire cel mai interesant experiment
al Creaţiei. Uneori cred că a fost numai un vis frumos,
adolescentin... Imagini dintr-o altă existenţă, dintr-un alt Timp
şi Spaţiu. Un timp transcedental pe care doar spiritul îl poate
parcurge. Apoi conştientizez că ceva a fost real, că mi s-a oferit
această Şansă fără egal de Marele Demiurg de a călători în
locuri aglomerate supermediatizate, dar mai ales în cele uneori
uitate sau ocolite.
Tresărind din lâncezeala trupului şi a spiritului am
simţit nevoia să aştern aceste impresii pe hârtie şi să le fac
cunoscute semenilor. Şi aşa am început să scriu, plină de emoţii
pentru extraordinara mea cutezanţă de a fi în apropierea
Parnasului olimpian, despre minunăţiile Terrei, despre oamenii
săi, despre răutăţile generate de spiritul malefic sau indiferenţa
unora, despre inechităţi sociale şi politice, despre poluare,
corupţie, afaceri oneroase, războaie, invazii, conflicte
interetnice, dezbateri sterile, vise şi prăbuşiri, naţionalism şi
globalizare... Dar şi despre Iubire şi Moarte !!!
Rezultatul acestor frământări, dospite în clepsidra
timpului, s-a materializat în publicarea celor nouă volume:
Amurgul Zeilor(2006), Trezirea Dragonului (2007), Paradisul

461
Pierdut ( 2008), Nemurirea Mogulului (2009), Asaltul Tigrilor
(2010), Cavalcada Destinului (2011), Hoinărind Pământul
(2012), Sabia Focului (2013), Unde Zboară Condorii (2017),
iar cel de-al zecilea volum care încheie acest ciclu Tsunami în
Arhipelag (2020).
Hoinărelile mele prin numeroase locuri ale lumii, mă
determină să afirm că viaţa fiecărui popor are tainele, valorile
şi bogăţiile sufleteşti pe care trebuie să le cunoaştem, pentru că
noi toţi cei care locuim în această mare ţară, numită Terra, să
ne stimulăm şi să ne oferim prietenia aducătoare de atâtea
beneficii şi bucurii.
Într-o lume a haosului, minciunei, corupţiei,
terorismului, naţionalismului extremist, războiului fratricid,
poluării accelerate, dezumanizării morale, accentuării
decalajului statal şi planetar care pot împinge această
civilizaţie spre autodistrugere, eu cred în lumina Speranţei,
Toleranţei şi Existenţei pe fragila Planetă Albastră,
locuinţa noastră temporară în Marele Univers !!!
Să ai unde să te întorci, este o mare bucurie, credeţi-
mă! ACASĂ!

462
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Al-George, S., Filosofia indiană în texte, Bucureşti, 1971.

2. Idem, Limbă şi gândire în cultura indiană, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
3. Idem, Arhaic şi Universal, Bucureşti, 1981.
4. Antologie sanscrită, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1966
5. Atlasul oraşelor de vis, Editura Aquila’93, Oradea,1999.
6. Atlas de istorie a lumii. Insituto Geografico D’Agostini,
Editura Aquila’93, Oradea, 2003.
7. Aubeyer,J.,Nou, J.I., Bouddha le chemin de l’ilumination,
Ed. Du Seuil, 1982.
8. Bareau, A., Le Bouddhisme indien, vol.III din Religions
de l’Inde, Paris, Payot, 1966.
9. Barret, D., Gray, B., La Peinture indienne, Genève, Skira,
1963.
10. Basham, A.L., La Civilisation de I’Inde ancienne,
Arthaud, Paris, 1988.
11. Benisti, M., Contribution à l’étude de stupa bouddhique
indien les stupas mineurs de Bodh Gaya et de Ratnagiri,
Maisonneuve, 1991.
12. Bhagavad – Gitā, Informaţia, Bucureşti, 1994, VIII, 18-
19.
13. Biardeau, M., Clefs pour la pensée hindoue, Paris, 1972.
14. Idem, L’Hindouisme. Antropologie d’une civilisation,
Paris, Flammarion, col. „Champs”, 1981.

463
15. Blaga, L., Încercări filosofice, Editura Facla, Bucureşti,
1977.
16. Burnie, David, Enciclopedie ilustrată. Lumea animalelor,
Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2007.
17. Căzan, Fl., Cruciadele, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1990.
18. Casal, J., M., La civilization de l’Inde et ses énigmes,
Paris, 1969.
19. Cele mai vechi Upanişade, traducere Radu Bercea,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
20. Chelaru, M., Poezia orientului de la Khayyam la Tagore,
Editura Fundaţiei Culturale „Poezia”, Iaşi, 2005.
21. Chishom, J., Enciclopedia Istoriei lumii în date, Editura
Aquilla’93, Oradea, 1999.
22. Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971.
23. Coque, M., Pèlerinages au coeure de l’Inde, Adyar,
1989.
24. Culianu, I.P., Călătorii în lumea de dincolo, Editura
Nemira, Bucureşti, 1996.
25. Daniel C., Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1979.
26. Delumeau, J., Religiile lumii, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996.
27. Demézil,G., Mythe et Epopée, II, 1971.
28. Doherty G., Claybourne A., Davidson S., Enciclopedia de
Geografie a lumii, Editura Aquila, Oradea.
29. Duby, G., Atlas historique. Larousse, Paris, 1992.
30. Dumitriu-Snagov I., India. Meridianul Gandhi, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1979.
31. Eliade, M., Le Mythe de l’éternel retour, Paris, 1969.
32. Eliade, M., Le Yoga, Paris, 1975.

464
33. Eliade, M., Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
idem, Polirom, 2011.
34. Eliade, M., Culianu, I.P., Dicţionar al religiilor, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
35. Enciclopedia de Istorie Universală, Editura ALL, 2003.
36. Enciclopedia Descoperirilor Geografice, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
37. Enciclopedie de Istorie a Lumii, Editura Aquila’93,
Oradea, 2004.
38. Favier, J., Aur şi mirodenii. Naşterea omului de afaceri în
Evul Mediu, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.
39. Idem, Marile desoperiri de la Alexandru Macedon la
Magellan, Editura Artemis, Bucureşti, 2001.
40. Filliozat, J., L’Inde classique, Maisonneuve, Paris, 1985.
41. Florea,V., Székely, Gh., Mica Enciclopedie de Artă
Universală, RS Mundi, Editura Internaţional, Bucureşti,
2005.
42. Fogan,B.F., Cele 70 de mari mistere ale lumii antice,
Enciclopedia RAO, Bucureşti.
43. Foucher,A., La vie de Bouddha d’après les textea et les
monuments de l’Inde, Paris, 1949.
44. Gama,Vasco da, Journal of the first voyage of Vasco de
Gama, London, 1898.
45. Glasse, C., Dictionnaire encyclopédique de l’islam, Paris,
Bordas, 1991.
46. Gonbrich,E.H., Istoria lumii, Pro Editura şi Tipografia,
Bucureşti, 2006.
47. Gonda, J., Les Religions de l’Inde, Paris, Payot, 1979.
48. Grover, S., The Architecture of India. Islamic, New
Delhi, Vikas, 1981.
49. Guirand, F., Mythologie générale. Larousse, Paris, 1992.
50. Harpur, J., Locuri sacre, Editura Şcheii, Braşov, 1998.

465
51. Hellemans,Al., Bunch,B., Istoria descoperirilor ştiinţifice
Editura Orizonturi, Bucureşti,1988.
52. Herbert, J., Le Mythologie hindoue: son message,
A.Michel, 1979.
53. Idem, Spiritualité hindoue, A.Michel, 1988.
54. Incursiune în lumea animalelor, Editura Aquila’93,
Oradea, 2002.
55. Incursiune în lumea arhitecturii, Editura Aquila’93,
Oradea, 2002.
56. India. Ghid complect, Editura Aquila’93, Oradea.
57. Jaffrelot, Ch., Les Nationalistes hindous, Paris, 1993.
58. Krishna Kripalani, Rabindranath Tagore: A Biography,
Calcutta, Visva-Bharati, 1980.
59. L’Art les grandes civilisations, Paris, Mazenon, 1965-
1985, 14 vol.
60. Larousse. Plante şi animale, Enciclopedia RAO.
61. Larousse. Cronologie universală, Editura Lider,
Bucureşti, 1996.
62. Larousse. Enciclopedia popoarelor, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
63. Larousse. Istoria Artei, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2006.
64. Le Mahabhārata, Paris, Flammarion, 1985, 2 vol.
65. Loth, A.M., Art de l’ Inde, Chapitre douze, Bruxelles-
Paris, 1994.
66. Louis, Fr., Dictionaire de la civilisation indienne.
R.Laffont, 1987.
67. Louis, Fr., L’Art de l’Inde et de l’Asie du Sud-Est,
Flammarion, 1994.
68. Mahabhārata, marea epopee indină, Saeculum Lo.
Vestala, Bucureşti, 1994.
69. Malamoud, Ch., Le Grand Atlas des religions, Paris,
Encyclopaedia Universalia, 1988.

466
70. Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 4. Asia de Est, de
Sud-Est şi de Sud, Editura Litera, 2009.
71. Marea istorie ilustrată a lumii, Litera Internaţional,
Bucureşti, 2008.
72. Masson-Oursel,P., L’Inde antique, prefaţă de H.Beer,
Paris, 1933.
73. Matei, H.C, Neguţ, S., Nicolae, I., Enciclopedia Statelor
Lumii, ediţia a IX, Editura Meronia, Bucureşti, 2003.
74. Micu, Tr., Liban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
75. Năstase, S.,Tudor, T., Aspecte din India, Colecţia SRŞC,
1956.
76. Nicolau-Golfin, M., Istoria artei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970.
77. Nilson, S., European Architecture in India, London,
Faber& Faber, 1968.
78. Norman-Brown,W., La vache sacrée dans la religions
hindoue, Annales ESC,19, 1994.
79. Oldenberg, H., India antică, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995.
80. Oliphant, M., Atlasul lumii antice. Prezentarea celor mai
mari civilizaţii ale trecutului, Editura MAST, 1999.
81. Reader’s Digest, Enciclopedia ilustrată de istorie
mediavală, Bucureşti, 2006.
82. Idem, Descoperiţi minunile lumii. Ghidul celor mai
spectaculoase peisaje, Univers Publishing SRL, 2004.
83. Retinschi,Al., Mari navigatori în jurul lumii, Bucureşti,
Editura Albatos, 1983.
84. Russell Ash, Marile minuni ale lumii, Editura Litera
Internaţional, Bucureşti, 2003.
85. Smithsonian, Terra. Enciclopedia completă a planetei
noastre, Editura RAO, Bucureşti, 2006.
86. Suter, C., Istoria artelor plastice, Bucureşti.
87. Tagore, R., Poeme, Editura Univers, Bucureşti, 1987.

467
88. Tagore,R., Scrisori rupte, Editura Univers, Bucureşti,
1978.
89. Valmiki, Ramayana, epopee indiană, repovestită de
Rajagopalachari, C., Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1968.
90. Welbon,G.R., The Buddhist Nirvāna and its western
interpreters, Chicago – London, 1968.
91. Zachner, R.C., Hinduism, London, Oxford University
Press, 1962.

468
 COMENTARII, COMENTARII

OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU

ŞI NOUL SĂU MEMORIAL ANDIN
Elena POPOIU

Cântărind, în mâini şi din priviri, volumul dens, de 440

de pagini, care atrage imediat prin titlu, numele autoarei şi
imaginea de pe copertă, am pornit la drum de cititor, ce-i drept,
exersat de precedentele călătorii prin pagini semnate Oltea
Răşcanu Gramaticu... La sfârşitul unei săptămâni de petrecere
cărturărească în lumile unde zboară condorii, ne-am pus
fireasca întrebare: ce e nou de această dată?
Nu continentul! Pentru că ne-a mai dus în America
Latină. Şi suntem cumva obişnuiţi cu revizitările pe care le face
unor locuri, aici intrând în discuţie şi o doză bună de hazard,
reprezentat de ocazia/oferta voiajului. Dăm astfel de una dintre
laturile bine ascunse ale călătoarei, discreţia ei în materie
atingând misterul, mister în care se învăluie voluptuos de când

469
o cunoaştem, şi care, înţelegem de o bună bucată de vreme –
renunţând la tentaţia de a-i căuta descifrare – îi constituie
semnul horoscopic, şarmul dar şi arma de apărare.
De cine şi de ce are a se apăra profesoara peregrină
ajunsă la ameţitoarea treaptă cu numărul 100 (de ţări vizitate)?
Fără îndoială, de rutina unei vieţi monotone,
înţepenite...
De invidiile multora...
De toate adversităţile, obstacolele în împlinirea
irezistibilei dorinţe de a porni la drum. Cum am observat nu o
dată, autoarea nu se plânge, nu declară cum i s-a deschis calea
ce a condus-o, în atâţia ani, de la vis – proiect – itinerar, la tren,
autocar, avion, navă (încă nu cosmică!), sau... cămilă! Dacă e
să credem, se întâmplă simplu: Fără să mai ţin cont de nimic,
fericită la gândul noii escapade, am început pregătirile de
drum. Restul a venit de la sine!! (p. 33).
Mai are a se teme de propriile limite: resurse fizice,
financiare, ca şi cele care ţin de mental şi afect. Simţim
bunăoară, în paginile cărţii de faţă, cât de mult a crescut
intensitatea/dimensiunea dorului de casă, egalând aproape
dorul de ducă!
Nu s-a schimbat, în schimb, stilul în care călătoreşte şi
îşi narează călătoriile. Aşa se face că şi-a alcătuit, în cei 11 ani
care au trecut de la apariţia primului său jurnal de voiaj, un fel
de echipă fidelă de primi cititori, în impresiile de lectură ale
cărora caută noi motivaţii şi impulsuri de a merge mai departe.
În ce ne priveşte, ne asumăm, de vreo 7 cărţi încoace, riscurile
de a o însoţi... imaginar, străduindu-ne să intrăm în ritmul alert
al călătoarei aflată mereu cu un pas (de regulă, însă, cu mai
mulţi!) înaintea companionilor de drum, adeseori în zone sau
trasee nerecomandate! Vechimea în profesia de cititor/
comentator al relatărilor domniei sale ne îngăduie, credem,
reflecţii, întrebări, nedumeriri grefate pe un statut de sedentar
învederat ce ne plasează la antipodul celui al autoarei. Cei mai

470
mulţi dintre noi suntem bieţi turişti diletanţi, de cursă scurtă,
întâmplători, ce alegem trasee bătătorite; nu e nevoie de analize
psihologice foarte subtile pentru a înţelege că, auzindu-ne ori
citindu-ne impresiile, satisfacţia şi ambiţia profesionistei Oltea
Răşcanu Gramaticu de a atinge neatinsul sunt şi mai mari.
Să hoinărim, însă, din nou, organizat, Pământul, în
mână cu volumul Unde zboară condorii (Editura PIM, Iaşi,
2017) ce ne invită spre piscuri andine. Jurnalul începe în
atmosferă de noiembrie bacovian, moment ideal pentru zbor de
gânduri şi de... rânduri. Doar ele, gândurile, zboară haotic şi
confuz, având ca leitmotiv obsedantul Unde sunt anii tinereţii?,
ce îndeamnă la inevitabile rememorări. Vidi, ar suna în formulă
latinească evocarea, dezvoltată în tonalităţi lirice: Am visat să
zbor peste locuri îndepărtate, cu frumuseţi necunoscute, rod al
hazardului milenar; să văd contururile unor munţi cu vârfuri
îndrăzneţe, pudrate de omăt răvăşit de haite turbate de vânturi
care vin de la bază spre înălţimi şi coboară, apoi, cu furie,
luând forme himerice, apariţii stranii, pietrificate în timpul
nopţii; râuri şerpuitoare ce se pierd bolborosind haotic în
pustiuri biblice sau se revarsă năvalnice, herghelii nechezând
înaintea împerecherii cu spuma mărilor albastre; zăgazuri
rupte în urletele sălbaticelor cascade; gheţari masivi dislocaţi
din tipare ancestrale ce plutesc somnambulic pe apele reci,
colorate, uneori, de mirifice aurore boreale; jungle
îmbârligate, sufocate de suculenta vegetaţie, populate cu
vieţuitoare ciudate, desprinse, parcă, din cărţile cu poveşti ale
copilăriei, şi oameni în semisălbăticie, din primele trepte ale
antropogenezei...Civilizaţii apuse sau înfloritoare, oameni şi
oameni... locuri şi oameni... Aproape tot ce-i omeneşte posibil
să cunoşti direct (...) Călătoriile pe arii întinse au reprezentat
adevărate evadări fericite spre necunoscut, pline de mister şi
aventură, cunoaştere dar şi escapade în timp. Am trăit, uneori,
iluzia că Universul se strânge, distanţele înghit Măsura(...)
Călătoriile mi-au oferit un suflu de libertate, zburând printre

471
fuse orare peste ţinuturi cu energii diferite, fiecare dobândind
altele noi, un fel de tinereţe veşnică venită din senzaţia de
diferit! (pp. 16-17).
Autoarea îşi recunoaşte o dată mai mult karma
generoasă care i-a deschis accesul către lumi diverse, civilizaţii
de ieri şi de acum, cu pietrele cântând poveştile trecutului, dar
figurând şi cheia viitorului (p.18), căci tare şi-ar mai dori
căutătoarea de civilizaţii trecute să tragă cu ochiul, chiar şi
pentru o clipă, către destinul urmaşilor!
Din mărturia de acum nu puteau lipsi bilanţul de
peregrin 100 (pp. 31-32) şi o întrebare: cât a colindat până
acum, oare nu-i de ajuns? Să asculte de îndemnul: Opreşte-te?
Iar dacă nu, unde să se ducă? Ca în atâtea rânduri, entuziasmul
şi neastâmpărul plecării nu sunt ferite de valul furiş al tristeţii.
O frustrantă, veche, incurabilă tristeţe a neîmpărtăşirii:
Doamne! N-am cui spune bucuria aventurii...Cei dragi la cele
veşnice au plecat rând pe rând... Rănile ascunse ale
însingurării (p. 34), preţ scump plătit darurilor cu care a fost
menită, îşi află alinare doar în confesiunile încredinţate foilor
scrise.
Deocamdată, însă, zbor lin de condor înspre mirajul
andin. Ca şi alteori, o scânteie, o străfulgerare a momentului,
încăpută acum în două silabe (INCA!) iscă totul. Enigmaticul
Imperiu incaş al Soarelui reapare, sub forma unei reîntoarceri,
după zece ani, în America de Sud... O lume însumând o
impresionantă aglomerare de superlative: un fluviu
(Amazonul), un lac (Titicaca, cel mai înalt din lume), un podiş
(Altiplano, cel mai populat dintre podişurile înalte), un deşert
(Atacama, cel mai arid din lume) şi, înainte de toate, Anzii şi
Pacificul! Un munte, un ocean de informaţii, impresii, imagini
pe viu, proaspete, secvenţe de viaţă, chipuri de locuri şi
oameni, din adâncuri de istorie şi de azi, toate trecute prin doi
ochi, o minte şi o inimă mereu avide, deschise, empatice,
fraterne.

472
 Incursiunea începe cu Ecuadorul, la Mitad del Mundo...
Linia de despărţire a Emisferelor chiar există, simbolic marcată
de Monumentul Ecuatorului, ridicat la mică distanţă de
capitala, Quito, a unei ţări de care sunt legate pagini
memorabile de istorie andină. De la triburile indigene ale
regatului Quito, la deceniile Imperiului Incaş, căzut vreme de
trei secole pradă conchistadorilor spanioli, până la dobândirea
independenţei. Muzeul Artei Precolumbiene din Quito, la fel cu
acelea din Lima, La Paz, Cuzco, Ciudad de Mexico, Cancun
sau Caracas, tot atâtea tezaure de istorie şi civilizaţie, care
suferă din aceleaşi motive: pentru că, prea puţin vizate de studii
comparative, sunt toate insuficient protejate ori acoperite de
finanţări pentru conservare.
Ajunsă faţă în faţă cu una din marile provocări
geografice ale continentului, cel mai înalt vulcan activ din
lume, fiorosul Cotopaxi (5897 metri!) şi atrasă de enigmaticul
vârf cu cuşmă diamantină (p.72), solitara aventurieră nu
ratează o nouă încercare de evadare din pluton. I s-a întâmplat
de atâtea ori să cocheteze şăgalnic cu primejdia, aparent fără
mari frisoane ori transpiraţii şi privindu-i cu superioară
îngăduinţă pe coechipierii cuminţi (p. 71). Şi îndrăzneala de
acum o putea costa viaţa, dar scapă iarăşi doar cu frica, nişte
zgârieturi + apostrofările colegilor de aventură! Totuşi, din
paginile acestui al 9-lea jurnal de călătorie ni se pare că
transpar, mai perceptibil ca altă dată, în momentele de vârf ale
aventurii pe care o reprezintă, în fapt, orice călătorie, emoţii ce
ne permit să învecinăm două cuvinte apropiate doar fonetic:
temeritate/temeri! Căci, da, cutezătoarea voiajoare îşi
recunoaşte în sfârşit greşeala aventurărilor riscante şi ştie mai
bine ce înseamnă era pe cât pe ce...
Iar temutul vulcan pe pantele căruia a încercat să se
caţere, locul unde clocesc ca într-un demonic cazan viitoarele
erupţii de lavă şi gaze toxice (...), domeniul de basm al zmeilor
din măruntaie (...), rămâne învăluit în ceţuri şi mister, făcute

473
să inspire mereu alte poetice descrieri şi reflecţii. Bunăoară,
despre oamenii care rămân statornici locului (...), oamenii
tăcuţi, cu faţa măslinie, cu ochi scânteind şi plete de abanos,
înfăşurţţi într-un poncho viu colorat din lână de lamă, cu
tradiţionala pălărie neagră trasă pe frunte, înfruntând frigul
tăios şi ploaia tropotită, gerul năpraznic şi ninsorile câinoase
(...) Ei nu părăsesc aceste pământuri devenite sfinte pentru ei.
Omul şi natura de aici sunt mai aproape ca oriunde de
Geneză...(p. 74)
În momentul despărţirii de bastionul nord-vestic al
Imperiului Soarelui, călătoarea îi dăruieşte un portret plin de
culoare: tărâm paradisiac, cu jungle luxuriante, ape
învolburate, ţărmuri neospitaliere, cu ravagiile fenomenului El
Niño şi ale seismelor în serie, cu tradiţiile eroice ale unor
neamuri de luptători, mixaje sângeroase ale amerindienilor cu
colonizatorii spanioli, apoi cu alte populaţii stabilite în timp,
cu o cultură de mare varietate, autenticitate şi frumuseţe
(p.79): acesta este misteriosul Ecuador!
A venit timpul pentru Lima rediviva, capitala Republicii
Peru, a 3-a ţară ca mărime a Americii de Sud, după Brazilia şi
Argentina. E timpul pentru prima noapte în inima Imperiului
Incaşilor. Întemeiată la 1535, pe râul Rimac, de către faimosul,
dar pe nedrept glorificatul conchistador Francisco Pizarro,
aventurier sângeros, descoperitor, geograf, dar şi preot care a
ucis cu crucea şi s-a rugat lui Dumnezeu închinându-se sabiei
(cf. Al. Mironov, Enigmatic, pământul, citat la p. 89),
metropola peruană, oraş al contrastelor, asemenea atâtor altora
din această lume a hiper-polarizării, numără astăzi aproape 9
milioane de locuitori, cu un Centro Historico declarat
Patrimoniu Universal UNESCO, cu o Plaza de Armas
(nelipsită din centrul marilor oraşe ale ţărilor andine), străjuită
de palate şi catedrale, precum şi cu ceremonia, durând 30 de
minute, a schimbării Gărzii de Onoare din faţa Palatului

474
Parlamentului, moment de referinţă pentru spaţiul latino-
american (p. 88).
Cel mai încifrat loc al planetei, fenomen din categoria
Marilor Enigme (p. 129), Nazca şi liniile ei misterioase îi
inspiră autoarei analogii cu alte locuri vizitate, între care
solitarul Pamir, ruinele Carthaginei tunisiene sau misteriosul
platou saharian de la Tassili. Giganticele linii, a căror direcţie
variază între 7-8 grade şi între care apar contururi de păsări şi
animale, dar şi reprezentări geometrice care nu pot fi distinse
ca atare de pe pământ, au născut interpretări dintre cele mai
îndrăzneţe. Una dintre ipoteze vede în platoul Nazca cel mai
mare manual de astronomie din lume, iar cel mai ispititor mod
de a-l privi trimite la piste de aterizare pentru astronauţii
timpurilor preistorice!
După Nazca, urmează Cuzco, vechea capitală a marelui
Imperiu Incaş, supranumită Ombilicul Pământului, situată în
Anzii Cordilieri, la 3350 metri altitudine. Contactul cu celebra
capitală incaşă şi strălucitoarea ei civilizţie este un şoc! Ar fi
de ajuns de menţionat Templo del Sol, cea mai fastuoasă
creaţie a arhitecturii incaşe, întrecând prin fast, imaginaţie şi
bogăţie Grădinile Semiramidei antice! (p.154) În durerosul
ciclu istoric măreţie/decădere s-a înscris şi prăbuşirea
Imperiului Soarelui, mult râvnita Ţară a Aurului căzând sub
asaltul aceluiaşi Francisco Pizarro, care, mandatat de Carol
Quintul, a jucat fatidicul rol de a secera clipa nemuritorului
Inca, întinzând, perfid şi nemilos, giulgiul morţii peste
Imperiul Soarelui. (p.160) Iată un subiect asupra căruia de mult
ar fi trebuit istoricii să tranşeze, cel al rolului adevărat avut de
civilizatorii conchistadori. Profesorul de istorie Oltea Răşcanu
Gramaticu nu ezită să o facă: conchista spaniolă a fost
jefuitoare şi nimicitoare... În setea furibundă de acaparare a
cuceritorilor, s-au pierdut, irecuperabil, valori reprezentând
secole de civilizaţii remarcabile. Şi atunci, nu poţi să nu te
întrebi: cine au fost, în final, barbarii?(p. 97)

475
 Revenim apoi, odată cu autoarea, în legendarul Machu
Picchu, simbolul cel mai ilustru al spiritualităţii incaşe,
adevărată saga a eroismului, demnităţii, sacrificiului suprem
dar şi a speranţei dincolo de moarte. Ne confruntăm cu
întrebările de totdeauna: cum a fost posibilă înălţarea acestui
cuib al vulturilor necesitând transportarea peste prăpăstii a
uriaşelor blocuri de piatră? Cum s-a reuşit etanşeizarea
zidurilor netede, perfect îmbucate, monolit ce străjuieşte
Marele Templu? Sigur e doar că această cetate, cel mai
important centru de rezistenţă al incaşilor, a devenit astăzi
sanctuar istoric, areal natural şi cultural, una din marile atracţii
ale planetei şi una din cele (mai mult de) 7 minuni ale lumii
moderne (p. 183). Aflată la a doua întâlnire cu Machu Picchu,
privilegiata călătoare nu-şi reţine emoţiile şi nu se fereşte să-şi
declare starea extatică: Privesc încă o dată la (...) uriaşul
însângerat, ridicat din piatră de ciclopi visători, imn adus
măreţiei şi gloriei, decepţiei şi morţii (...) Muritorul din
Carpaţi, la taifasul zeilor?! Simt că am atins pentru o clipă
inefabila entitate a Absolutului, simt că Pasărea măiastră a
Fericirii m-a atins cu aripile ei diafane...(pp. 189-190).
În sfârşit, condorii!
Mai întâi, drumul spre Canionul cu acest nume. Pe un
platou înalt de 3800 de metri, cu Mirador Cruz del Condor şi
ruinele preincaşe. Invadat de mulţimea de curioşi, de toate
vârstele şi naţiile, care vin să prindă un loc la spectacolul oferit
de condorii matinali, plonjând cu aripile lor imperiale. Ţinta lor
nu are nimic poetic: sunt doar nişte vânători în căutare de
hrană, nesăţioşi şi necruţători. Dar privindu-le zborul şi alura
majestuoasă, nu poţi să nu te laşi fascinat de uriaşele aripate,
săgetând în picaj vârfuri sălbatice de munţi.(p. 227)
Bolivia, cea de-a treia latură a patrulaterului andin,
căreia îi este consacrat capitolul Război şi pace în Anzi, are o
istorie înclinând preponderent primul taler al balanţei din titlu.
Este însoţită de o imagine care, pentru mulţi observatori ai

476
lumii sud-americane, rămâne asociată capturării şi uciderii, în
anul 1967, a legendarului Che Guevara. Şi totuşi, capitala
frământatei Bolivii, săracă ţară bogată, se numeşte La Paz! În
ţara socotită cea mai săracă din America de Sud, capitala nu
are cum fi decât un loc al discrepanţelor sociale extreme. Dar
ce comori de artă şi arhitectură! Cel mai însemnat şi mai
enigmatic sit arheologic, aflat la o altitudine de 4000 de metri,
se numeşte Tiahuanaco şi este un centru al culturii precursoare
civilizaţiilor incaşe şi maiaşe.
Cu o geografie nebunească – cum o descria un
academician al locului (p. 286) – poate cea mai diversă de pe
Terra, Republica Chile este cea a Anzilor tineri, cu vulcani
activi, o fâşie de pământ lungă de 4300 km. şi o lăţime variind
între 17- 435 km... Grupul de turişti români face o vizită de
două zile la Calama, Poarta Deşertului Atacama. Întâlnire de
gradul 0, aşadar, cu cel mai uscat loc de pe pământ! Deşertul a
inspirat multe pagini poetice – dacă ar fi să le amintim doar pe
ale lui Antoine de Saint-Exupéry. Ele nu puteau lipsi din
descrierile autoarei, tot mai frecvent presărate de pasaje lirice.
Şoseaua ducând spre San Pedro de Atacama oferă deja o
imagine de infern dantesc, descrisă sugestiv şi poetic în carte :
prăfuită de urmele de jăratic ale Capricornului, împărăţie a
pulberii gălbui, sufocantă, cu răbufniri dogoritoare de vânt ce
împinge, alintă dunele şi toarnă nisipul în clepsidra timpului...
(p. 297).
Depăşindu-şi confraţii nu mai puţin iluştri, Sahara şi
Gobi, înspăimântătorul deşert Atacama, format acum 3
milioane de ani (sau mai mult) şi aflat sub administraţia a trei
state – Bolivia, Peru, Chile – este loc de observaţii astronomice
(din 2011), iar rocile descoperite prin săpături sunt
asemănătoare celor aduse de pe Marte!
O altă mult dorită revedere: Santiago de Chile.
Panorama frumosului oraş, ne asigură călătoarea, e
comparabilă doar cu aceea de pe muntele Corcovao din Rio de

477
Janeiro. Pe tot întinsul Americii Latine sunt presărate
impresionant de numeroase biserici şi catedrale catolice. În
Santiago de Chile, nu mai puţin de 11, între care impunătorul
edificiu baroc de secol XVIII, catedrala din Plaza de Armas. În
noiembrie 2015, a admirat-o, la faţa locului, o bârlădeancă!
Remarcabil prin puterea de sinteză şi nota atât de
personală a participării afective, ultimul capitol, cu titlul De la
Anzi la Carpaţi, reprezintă încheierea memorialului andin
semnat de Oltea Răşcanu Gramaticu. Este un elogiu adus
locurilor vizitate dar şi oamenilor, inspirat portretizaţi în
crochiuri individuale sau imagini de grup. Continent al unor
naţiuni născute din osmoze dureroase, America Latină
constituie o oază de latinitate (...), unde se vorbesc – în
variante cu puternică amprentă locală – spaniola şi portugheza,
se practică preponderent cultul creştin, se menţin forme
arhitecturale, concepţii filozofice, ştiinţifice, literare care-şi au
rădăcinile în bătrânul continent european (pp. 370-371). Acest
capitol, din care nu lipsesc nici obişnuitul apel la memoria şi
înţelepciunea omenirii, nici predicţii pe termen mediu cu
valoare de avertisment, se încheie totuşi în tonalitatea
speranţei, căci soarele străluceşte, parcă, mai intens pe aceste
îndepărtate plaiuri andine, pe care amerindienii le-au proslăvit
ca nimeni altundeva! Cu o tenacitate numai de ei ştiută, au
reuşit să transforme Simfonia Destinului implacabil dictat de
zeii războinici şi necruţători, într-o Simfonie a Bucuriei de a
trăi, de a supravieţui! (p. 371)
Salutăm acest nou jurnal de călătorie cu uimirea
admirativă pe care ne-a trezit-o fiecare din precedentele cărţi şi
cu gândul la alte viitoare mărturii de cititor: un Tsunami în
Arhipelag semnat Oltea Răşcanu Gramaticu se apropie
vertiginos! Pesimist-nostalgică în multe locuri, reflexiv-lirică
în momente confesive care ridică, pentru cine citeşte atent, câte
un colţ din vălurile de taină în care i-a plăcut mereu să se
înfăşoare, călătoarea memorialistă ne convinge – în dorinţa,

478
intuim, de a se convinge pe sine! – că literele cuvântului SPER
vor încăpea în orice pagină, oricât de mic ar fi spaţiul; că
drumurile, plecările îşi au deplin rost câtă vreme la capătul lor
ne aşteaptă zăpada, sau primăvara, sau vara, sau toamna de
Acasă!
Expunându-ne riscului autocitării, adăugăm această
imagine înfăţişând-o pe doamna Oltea într-una din postùrile
sale predilecte: singură (ori ca şi cum ar fi singură), seara ori
noaptea târziu, undeva pe Terra, într-o cameră de hotel
(devenită, în ani, tot mai confortabilă!), în faţa ferestrei
deschise, cu luna şi stelele drept martori veghetori, fideli,
discreţi şi calzi în, totuşi, răceala la care îi condamnă
depărtarea. Iată inspiratorii atâtor gânduri rostite ori scrise în
mii de pagini... În viaţa sa trăită în ritm când de cavalcadă,
când de zbor planat de condor, Oltea Răşcanu Gramaticu va
găsi mereu calea nebătută în care să-şi investească resursele –
credem, regenerabile – de entuziasm, neastâmpăr şi nesaţ.

MIRAJUL ANDIN SAU LOCUL

UNDE ZBOARĂ CONDORII
Laurenţiu CHIRIAC

Plăcerea Oltei Răşcanu Gramaticu de a fiinţa în alte

lumi - unde dorul de oameni şi de locuri dă buzna în ea - ne-o
arată pe autoarea cărţii de călătorie UNDE ZBOARĂ

479
CONDORII (Iaşi, Editura PIM, 2017) ca pe o fiinţă căreia îi
place să dea târcoale veşniciei trecutului şi să-i declare amor
aventurii, cu inima împăcată că de pe culmile zeilor va putea
prezice viitorul. În nopţi cuvioase, dar mereu străbătute de
nelinişti, ea îşi caută paşii viselor în pietrele ce cântă poveştile
trecutului şi păstrează tăria ideii de nemurire a Planetei
Albastre. Aşa a găsit de cuviinţă să îngemăneze în acest volum
frumoasele amintiri trăite în unele din cele mai exotice şi
incitante locuri ale Lumii: Anzii Zeului Soarelui, unde s-a
reîntâlnit cu civilizaţia şi cultura preincaşă şi incaşă, fixând în
scara valorilor enigmatice Imperiul nemuritorului Inca şi
zborul inegalabilului condor, acest galeş mesager al zeilor.
Veşnicia sângerândă a iubirii departelui şi şoaptele
tainice ale vântului de pe obrajii săi au determinat-o pe Oltea
Răşcanu Gramaticu ca din adâncu-i să sară afară, tăindu-se
deseori în cioburile curiozităţii, tocmai acolo unde miturile stau
agăţate de vârfurile montane solitare ce depăşesc firescul uman.
Fantasmele acelor lumi inedite pe care le-a vizitat îi
manipulează şi acum cu fineţe inima călătoarei noastre din
umbra dramelor vieţilor bieţilor incaşi. Prin Ecuador, Peru,
Bolivia şi Chile, trubadura noastră a cântat în scris poemele de
nemurire ale acelor locuri, vrând oarecum să fie acel înger
ascuns în misterul Divinităţii, astfel încât Ochiul
Atotputernicului să-i surâdă în oglinda vieţii. Astfel, privirile-i
flămânde de alean şi de frumos au curs fermecător peste
miraculoasele culmi ale Anzilor Cordilieri - munţi vecini cu
astrele şi bătrâni de veacuri cu creştetul lipit de nori, cărora
acum le curg aburii de pe frunte ca nişte lacrimi ale tânjirii
după tinereţea zeiască.
Călătoria în America Latină i-a asaltat autoarei toate
simţurile, făcând-o să devină un adevărat pelerin prin mituri şi
legendă. S-a bucurat de visele sale cu ochii deschişi la Luna
blândă şi îngândurată care a vegheat-o şi i-a desluşit tainice
mituri, iar fratele geamăn al acesteia - Soarele - a fost cel care

480
i-a luminat izvorul vieţii, sărutându-i zarea zilei. Pentru ca
viaţa să nu mai fie o simplă lumânare în sfeşnic, iar norii să nu
mai vadă numai sânge la asfinţituri, Oltea Răşcanu Gramaticu a
muşcat din fructul veşniciei imperiale de altădată a incaşilor,
cultivând tradiţia multimilenară şi exotică a acelor mirifice
plaiuri şi sperând într-un viitor luminos al lumii andine.
Capacitatea distinsei scriitoare Oltea Răşcanu
Gramaticu de a comenta plastic vizibilul, dar mai ales ceea ce a
simţit în acea lume, construind imagini ale unui univers al
revelaţiei spirituale denotă un rafinat meşteşug al narării
plastice a nefirescului, valorizat sub forma unor adevărate
“peisaje” ale sufletului. Aceste realităţi ale Mirajului Andin au
fost sensibil interiorizate în carte, autoarea având acea putere a
seducţiei de a şi le însuşi ca pe nişte proprietăţi ale propriului
suflet. În orice caz, comunicarea a spart zidurile vizibilului şi a
sugerat realităţi interioare, cu fragmente de întâmplări sau
amintiri cuprinse într-o memorie a afectivităţii, esenţializată
către o trăire superioară ce a potenţat-o.
Spontaneitatea trăirilor prin care a avut loc eliberarea
energiei interioare a dus-o pe călătoare într-un univers aparte
care trebuia să-i ajungă sieşi şi să fie oglinda unei încremeniri
entropice desăvârşite. Tocmai de aceea, primind scânteia divină
a Sufletului Său şi având conştiinţa sinelui valoric, în
descrierile sale autoarea a fost mai mereu atentă la misterele
unei umanităţi andine abia izgonite din amniosul divin. Ea a
surprins, astfel, povestea vizuală a omului generic, ştiind că
este printre puţinii chemaţi să se revolte şi să aducă la judecata
adevărului maladiile civilizaţiei actuale. Vorbim, de fapt, de
rugăciunea scrisă a unui înţelept ce are parcă în privire
meditaţia Lumii.
Cu oameni de o rară supleţe spirituală, pe umerii cărora
stau încă reminiscenţele stăvechilor lor culturi, aceste ţinuturi
andine - ne atenţionează autoarea - sunt pământuri ale durerii
transmise prin surâs candid, dar unde drama oamenilor s-a

481
consumat prin ochii ciclopici ai zeilor, zilei aproape furându-i-
se atunci speranţa. Profesoara Oltea Răşcanu Gtamaticu a
sesizat că în nebănuitele frumuseţi ale Anzilor sălăşluieşc încă
acele destine învrăjbite şi blestemul cuceritorilor hispanici, căci
„diabolicile sclipiri ale Soarelui” au uneori umbre ale durerii
nostalgice a gloriilor apuse.
Aşadar, pelerină prin mituri şi legendă, OLTEA
RĂŞCANU GRAMATICU nu mai e un simplu musafir în
astă viaţă, plin de dor, idei şi speranţă, ci deja îşi plimbă
simţurile între Cer şi Pământ, în galopul fierbinte al
înzvăpăiatei ei interiorităţi! A ajuns deja să audă la „porţile
Anzilor” muzica sferelor înalte ale zeilor, când întreaga
natură îi acoperea cu o haină fantastică talantul inimii, iar
bobul visării ei îşi permitea să fure chiar aurul din Soare. În
mintea sa, o lume întreagă încape, în care ea este încă o altă
lume ce-aleargă zi şi noapte să-şi poarte peste umeri Hlamida
nestinsului ei jar de călătorii şi care-i determină de fiecare
dată o binecuvântată sorbire cu nesaţ a flămândului elixir al
destinului.În fine, această mângăiere de zefir a ei i-a
transformat sufletul în metaforă, iar Demiurgul i-a zâmbit a
iubire, aşezându-i inima cu faţa la Soarele Andin.

482
 ALBUM FOTO

TEMPLUL DALADA MALIGWA ( KANDY- SRI LANKA)

483
 TEMPLUL SHORE – MAMALLAPURAM ( INDIA)

484
 TEMPLUL AIRAVATESVARA ( KUMBAKONAM -INDIA)

485
 TEMPLUL BRIHADESHWARA (TANJAVUR- INDIA)

486
 MAMALLAPURAM – ARJUNA’S PENANCE

MAMALLAPURAM - TEMPLE ROTHAS

487
 GANDHI SANGHIRALAYSA ( MADURAI – INDIA)

488
 PLIMBARE CU ELEFANŢII ( SRI LANKA)

489
 SIGIRIYA – FORTĂREAŢA CERULUI ( SRI LANKA)

490
 ADOLESCENŢI IN SRI LANKA

491
 RUINELE CAPITALEI POLONNARUWA ( SRI LANKA)

492
 DAMBULLA - TEMPLUL DE AUR (SRI LANKA)

493
DEŞERTUL WADI RUM (IORDANIA)

494
MEMORIAL MOISE – MUNTELE NEBO ( IORDANIA)

495
 AL KHAZNEH- PETRA (IORDANIA)

496
RUINELE CETĂŢII PETRA (IORDANIA)

497
 PETRA ( IORDANIA)

498
PETRA ( IORDANIA)

499
RUINELE CETĂŢII ANTICE (JERASH - IORDANIA)

500
TEATRUL ROMAN (JERASH- IORDANIA)

ARCUL LUI HADRIAN (JERASH - IORDANIA)

501
INSCRIPŢIILE DIN DEFILEUL NAHR EL- KALB ( LIBAN)

502
MEMORIAL KAHLIL GIBRAN ( LIBAN)

503
DJEBEL MAKHANT - CEDRII DOMNULUI (LIBAN)

504
RUINELE CETĂŢII ANJAR ( LIBAN)

505
RUINELE CETĂŢII BAALBECK ( LIBAN)

506
MAREA MOSCHEE DIN BAALBECK ( LIBAN)

507
 RUINELE CETĂŢII TYR ( LIBAN)

508
PALATUL BEITEDDINE ( MUNŢII CHAUF- LIBAN)

509
 MUZEUL NAŢIONAL DE ANTICHITĂŢI ( BEIRUT)

510
 MUZEUL NAŢIONAL DE ANTICHITĂŢI ( BEIRUT)

511
 MUZEUL NAŢIONAL DE ANTICHITĂŢI ( BEIRUT)

512
 LUCRĂRI SEMNATE
DE AUTOR

* Istoria Bârladului (coord.), ediţia I, 2 vol., Editura Odeon,

Vaslui, 1998, 950 p.
* Istoria Bârladului (coord.), ediţia a II-a, 2 vol., Editura
Sfera, Bârlad, 2002, 960 p.
* Amurgul Zeilor, Editura PIM, Iaşi, 2006, 680 p.
* Trezirea Dragonului, Editura PIM, Iaşi, 2007, 720 p.
* Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza (coord.), Editura Sfera,
Bârlad, 2008, 255 p.
* Paradisul Pierdut, Editura PIM, Iaşi, 2008, 682 p.
* Nemurirea Mogulului, Editura PIM, Iaşi, 2009, 680 p. -
Premiul „Nicolae Iorga” al Societăţii de Ştiinţe Istorice din
România, Bucureşti, 2010.
* Asaltul Tigrilor, Editura PIM, Iaşi, 2010, 710 p.
* Cavalcada Destinului, Editura PIM, Iaşi, 2011, 680 p.
* Alexandru Ioan Cuza şi demnitatea naţională (coord.),
Editura Sfera, Bârlad, 2011, 440 p.
* Societatea de Ştiinţe Istorice între trecut şi viitor, Iaşi,
Editura PIM, 2011, 510 p. – Premiul „Constantin C. Giurescu”
al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Piteşti, 2012.
* Hoinărind Pământul, Iaşi, Editura PIM, 2012, 706 p.

513
* Personalităţi bârlădene. Dicţionar, 2 vol., Editura PIM,
Iaşi, 2012, 975 p. – Diploma de excelenţă pentru întreaga
activitate din partea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România,
Cluj, 2013.
* Bârladul şi Gloria Militară, Editura PIM, Iaşi, 2013, 600 p.
Premiul „A. D. Xenopol” al Societăţii de Ştiinţe Istorice din
România, Galaţi, 2014.
* Istoria Bârladului, 3 vol., Editura PIM, Iaşi, 2015, 3000 p.
- Premiul „Constantin C.Giurescu” al Societăţii de Ştiinţe
Istorice din România, Piatra Neamţ, 2016.
* Sabia focului, Editura PIM, Iaşi, 2016, 525 p.
* Războiul şi jertfa datoriei. Bătălia pentru Basarabia şi
Nordul Bucovinei, Editura PIM, Iaşi, 2017, 455 p.
* Unde zboară condorii, Editura PIM, Iaşi, 2017, 450 p.
* Eroism şi jertfă pentru Ţară (coord.), Editura PIM, Iaşi,
2018, 609 p.
* Război pentru Ţară (coord.), Editura PIM, Iaşi, 2018, 574 p.
* Tsunami în arhipelag, Editura PIM, Iaşi, 2020, 518 p.

In pregatire -
Alexandru Ioan Cuza şi România modernă. 200

514
 CUPRINS

PREFAŢĂ............................................................ 5

TSUNAMI SPIRITUAL.................................... 13

INDIA REDIVIVA............................................. 41

HRONICUL DURERII ŞI SPERANŢEI......... 47

PELERINI ÎN ŢARA MIRODENIILOR

ÎNCEPUTUL AVENTURII................................. 57
FASCINAŢIA TEMPLELOR............................ 115
VELEITĂŢI FRANŢUZEŞTI............................. 133
MĂREŢIE ŞI PITORESC................................... 141
MIRACOL LA MADURAI................................. 153
CAPE COMORIN................................................ 173
FRUMUSEŢI INOCENTE.................................. 182
PARADISUL KERALEI...................................... 189
PALMIERUL VERDE......................................... 202
PALATE ŞI GRĂDINI....................................... 209

SACRALITATE ÎN SRI LANKA

CARTEA DE VIZITĂ.......................................... 217

ÎNCREZĂTORUL COLOMBO......................... 220

515
 PARCURI NATURALE...................................... 229
CĂLĂTORIE ÎN TIMP...................................... 237
EFIGII REGALE................................................ 242
FORTĂREAŢA CERULUI ............................... 252
TEMPLUL DE AUR........................................... 261
CITADELA DE PE DEAL................................. 272
PERIPEŢII AMUZANTE.................................. 284
BALENE ŞI ELEFANŢI.................................... 292
LA REVEDERE SRI LANKA........................... 299

PARADIS ÎN MALDIVE

MALE/ NORD MALE ATOLL......................... 301

SOARELE LA MAAFUSHI............................... 306
MIRACULOSUL OCEAN................................ 312
AVENTURĂ INSULARĂ................................... 318
O ZI LA TROPICE............................................. 324
GÂNDURI LA DESPĂRŢIRE......................... 328

INTERMEZZO ISLAMIC

CAPITALA CELOR ŞAPTE COLINE............ 333

ÎNCĂRCĂTURĂ BIBLICĂ................................ 339
FANTEZII MILENARE..................................... 345
EXOTISM ŞI DURERE..................................... 357

ŢARA CEDRILOR
ELVEŢIA ORIENTULUI................................... 367
GEOSTRATEGII LIBANEZE.......................... 373
PARISUL ESTULUI............................................ 378
MISTERELE DIN NAHR EL KALB............ 389
CENUŞĂ ŞI DIAMANT..................................... 401

516
 CEDRII LUI DUMNEZEU................................. 408
ALTARUL LUI BAAL........................................ 417
CHATEAU KSARA............................................ 424
STRĂLUCIRE ŞI DECLIN................................ 426
SFIDĂTORUL TRIPOLI................................... 447
INCITANTUL BEIRUT................................ 439
ŞANSA LA VIITOR........................................... 452

DECALOGUL................................................. 457

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ-.................... 463

COMENTARII, COMENTARII.................... 469

ALBUM FOTO ............................................ 483

LUCRĂRI DE AUTOR ........................... 513

517
 .

518