Chiachir N. Istoria relațiilor internaționale de la Pacea Westfalică (1648) până la contemporaneitate 1947.

București:
Editura OSCAR PRINT, 1998.

CAPITOLUL I
Trecere în revistă a relaţiilor internaţionale cu insistări asupra revoluţiei
engleze (1642-1648) şi a păcii westfalice (1648)
Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu începutul istoriei civilizaţiei, dar
despre o diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu
apariţia statului.
Definită sintetic ca "ştiinţa sau arta negocierilor", sau "ştiinţa raporturilor
internaţionale”1 cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile
stabilite înre naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între
state. 2
Aparent istoria diplomaţiei se confundă cu istoria relaţiilor inter-naţionale. În
realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de "istoria
diplomaţiei" sau "Istoria diplomatică" la un mare număr de lucrări care tratează evoluţia
raporturilor dintre state. Istoria relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea
marilor probleme, internaţionale, sau aşa cum spune istoricul francez Jacques Droz,
politica externă a marilor puteri.3 Istoria relaţiilor internaţionale, nu se limitează numai
la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii, ci ea
analizează (p.7) cauzele psihologice, pune în lumină interesele multiple şi
inter¬acţiunile ascunse.
Instrumentul principal de înfăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia4,
alcătuită din ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în
slujba politicii sale externe.5
Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze. Prima şi cea mai lungă a fost
perioada ambasadelor temporare (solemne) proprie antichităţii şi evului mediu.
Suveranii îşi trimiteau ambasadorii la o curte străină cu prilejul încheierii unui tratat de
pace sau alianţă, sau pentru omagierea unui eveniment important (naştere, căsătorie,
încoronare etc.). Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în statele străine, conduse
de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central a apărut spre sfârşitul
evului mediu şi caracteri¬zează epoca modernă şi contemporană. Permanetizarea
ambasadelor a asigurat continuitatea relaţiilor diplomatice. Faza a treia, a congre¬selor
şi conferinţelor diplomatice este produsul epocii modeme şi este considerată ca cea mai
proprie modalitate de înlăturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state.6
Ambasadele permanente s-au născut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care
cele mai semnificative sunt următoarele: înlocuirea statului dezagreat şi a acţiunii de
ieraihizare politică din Europa evului mediu prin centralizarea puteri (alcătuirea marilor
monarhii modeme Franţa, Spania, Anglia, la mijlocul secolului XV); ofensiva turcilor
în Orient; marile războaie ale Occidentului (războiul de o sută de ani, războiul "celor
două roze", războaiele italiene.7
1
 Mai repede decât marile monarhii europene, statele italiene, datorită gradului mai
înalt de dezvoltare al forţelor de producţie, dar şi (p.8) din cauza fărâmiţării politice au
simţit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea intereselor
divergente şi convergente şi acordarea de concesii reciproce. Aceşti factori au fost puşi
în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au apărut instituţii şi modele noi în
sensul modern al cuvântului. Consecinţa politică a fost sistemul croat prin pacea de la
Lodi (1454) semnată de către Florenţa, Neapole, Roma, Milano şi Veneţia, care a
asigurat echilibrul dintre principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa
Italiei pentru aproape o jumătate de secol8. Dar statele italiene nu dispuneau de forţe
suficiente care să le asigure integritatea şi independenţa în condiţiile în care monarhiile
vecine, tot mai consolidate şi centralizate îşi aţintiseră privirile asupra lor. Singura
posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibra politic mai larg, cu alte cuvinte
organizarea Europei în mare, cum era Italia organizată în mic. De aici necesitatea
ambasadelor permanente, care prin intermediul agenţilor să spioneze intenţiile tuturor şi
la momentul potrivit să paralizeze pe cale diplo-matică tendinţele de supremaţie ale
statelor puternice şi ambiţioase.
Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărat atunci când
papalitatea a devenit o forţă politică în Europa. Interesele Romei pontificate în statele
creştine au fost susţinute de timpuriu de reprezentanţi (nunţii) sau agenţi.
Începutul făcut de diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a
fost amplificat cu mijloace superioare de republica Veneţia. Sub influenţa Romei şi din
contactul cu Imperiul bizantin, de la care a împrumutat structura şi metodele
diplomaţiei, Veneţia şi-a organizat temeinic diplomaţia.
Marile interese comerciale a obligat Veneţia să strângă relaţiile diplomatice cu
statele străine, ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare continuă. Pentru aş atinge pe
deplin scopul, aceste ambasade au fost investite cu un caracter permanent. (p.9)
Organizarea diplomaţiei veneţiene s-a făcut prin legi şi decrete foarte severe.
Legea interzicea ambasadorilor să aibă vreo proprietate în ţara în care erau acreditaţi.
Graţie unei alte legi, votată în decembrie 1268, istoria dispune astăzi de celebrele
"relazioni" (rapoarte) şi "dispacci" (depeşe) ale ambasadorilor veneţieni, martori
oculari, inteligenţi şi pătrunzători, buni politicieni şi scriitori. Aceştia erau obligaţi ca în
termen de 15 zile de la întoarcerea în patrie să prezinte un raport complet senatului
despre misiunea lor şi despre situaţia ţării respective (din punct de vedere geografic,
etnografic, compoziţia şi moravurile curţii, situaţia economică, financiară şi politică,
legăturile cu alte state etc.) Legea a rămas în vigoare până la dispariţia republicii în
1797 şi cu toate că mai multe incendii au distrus o parte din arhivele Veneţiei, există
culegeri de rapoarte amănunţite de la 1492 până la 1797 şi de depeşe între 1554-1797,
după care se poate scrie astăzi foarte bine o istorie a Europei în secolele XVI-XVII în
viziunea ambasadorilor veneţieni.
De asemenea, Veneţia, ca şi celelalte state italiene, a folosit pe scară largă cifrul
2
diplomatic, destul de uşor de dezlegat la început, dar tot mai sigur pe măsură ce arta
cifrării s-a perfecţionat. Atât instrucţiunile, cât şi depeşele erau cifrate, cu acest lucru
ocupându-se persoane speciale, iar codul se afla în păstrarea "Consiliului celor zece".
Exemplul curţii pontificale, care avea reprezentanţi (nunţi) în toate statele catolice
ale Veneţiei, reprezentată în toate regiunile unde avea interese comerciale a fost urmat
în curând de Milano şi Florenţa. De asemenea, de către ducele Milanului Francesco
Sforza, a unei misiuni permanente la Genova, în 1455, imitată, cinci ani mai târziu, de
Savoia şi apoi de toate statele italiene, a marcat sub aparenţa unei simple perfecţionări
tehnice, o etapă decisivă în istoria şi concepţia diplomaţiei.
Franţa a adoptat sistemul ambasadelor permanente în vremea lui Ludovic al XlI-
lea (1499-1515). Acesta ca să înlătură suspiciunile cu care erau înconjuraţi ambasadorii
a inventat o teorie potrivit căreia (p.10) suveranul care avea cât mai mulţi reprezentanţi
ai altor state la curtea sa se bucura de o faimă deosebită. Graţie acestei ficţiuni instituţia
ambasadei a fost privită cu mai multă bunăvoinţă şi astfel a putut să se generalizeze.
Diplomaţia medievală franceză a fost serios organizată după modelul italian de
Francisc I. Influentă şi subtilă ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe
vast concepute şi ferm executate. Franţa şi-a trimis ambasadorii în Suedia, Danemarca,
Statele germane, Polonia şi ceea ce creştinătatea n-a putut concepe, la Constantinopol.
O reţea întinsă de agenţi secreţi furniza regelui informaţiile de care avea nevoie.
La 1 ianuarie 1589 Henric al III-lea a înmănunchiat pentru prima oară afacerile
străine în mâinile unui singur secretar de stat, în persoana lui Louis Révol. Această
reglementare n-a rezolvat situaţia în mod definitiv, afacerile externe fiind, după un
timp, din nou împărţite între diverşi secretari. Sesizând gravele incoveniente care
rezultau din această împărţire Richelieu a prezentat lui Ludovic al XIII-lea un proiect
"de punere a tuturor afacerilor străine într-o sigură mână". Ordonanţa din 11 martie
1626 a încredinţat afacerile străine primului secretar de stat numit special în acest scop,
Phélypeaux d’ Herbault.
Începând cu Richelieu, influenţa diplomaţiei franceze va creşte mereu ajungând în
timpul lui Ludovic al XIV-lea predominantă şi universală. Richelieu a fost primul om
de stat care a acordat diplomaţiei importanţa pe care o merita. Principiile pe care le-a
elaborat în acest domeniu, după care s-a călăuzit şi pe care le-a transmis urmaşilor în
aşa fel încât să le aibă totdeauna în vedere pot fi rezumate în şase puncte principale: a)
interesele statului sunt mai presus de orice "opinii şi prejudecăţi sentimentale,
doctrinare sau ideologice"; b) politica oricărui guvern "nu poate fi încununată de un
succes dacă nu se bucură de spijinul opiniei publice naţionale"; c) echilibrul politic
dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniştii şi a siguranţei statelor
europene; d) tratativele (p.11) diplomatice trebuie să constituie o activitate permanentă;
ele nu sunt rezultatul unui fapt întâmplător, ci un act conştient, care nu trebuie întrerupt
nici în timp de pace, nici în timp de război; negocierile înseamnă mai mult decât
reglementarea unor chestiuni litigioase ele sunt un mijloc de informare; e) tratatul (de
3
pace, de alianţă, economic etc.) trebuie încheiat cu maximă responsabilitate şi odată
încheiat trebuie respectat cu stricteţe; "el trebuie să cuprindă stipulaţii precise, care să
excludă orice subterfugii sau interpretări ulterioare, care pot crea stări de tensiune"; f)
"ambasadorul nu trebuie să nesocotească instrucţiunile, căci riscă să compromită bunele
intenţii ale suveranului său".
Principiile lui Richelieu - ca de altfel întreaga politică externă iniţiată de acesta -
au fost aplicate în continuare, dacă nu cu aceeaşi strălucire, cu siguranţă cu aceeaşi
tenacitate şi cu mai multă şiretenie de Mazarin.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea întreaga energie a diplomaţiei europene
a fost absorbită de un conflict care a depăşit, prin durata şi ororile sale, tot ceea ce
Europa medievală cunoscute până atunci şi anume Războiul de treizeci de ani (1618-
1648). Acest conflict - unic prin lungimea lui, schimbarea frecventă a scenei şi a
mobilurilor sale - a fost una din ultimele manifestări ale unei crize mult mai ample:
trecerea în Europa occidentală şi centrală de la timpurile medievale, la timpurile
modeme"9. Păstrând ceva din caracterul brutal al războaielor religioase din secolul
precedent, Războiul de treizeci de ani prezintă totdată şi multe din trăsăturile narilor
războaie care au zguduit Europa în epoca modernă. Pornit dintr-un eveniment local şi
religios (insurecţia boemienilor10 împotriva casei de Austria), el a căpătat repede
caracterul şi dimensiunile unui război general european, în care s-au angajat majoritatea
statelor, grupate în două tabere confesionale (catolică şi protestantă) conduse (p.12) de
Habsburgi şi de Bourboni. Deşi în aparenţă ambele au luptat pentru un ideal religios, în
realitate ele au urmărit scopuri politice bine definite. Printr-un efort suprem Habsburgii
au încercat să edifice monarhia universală catolică care obsedase atâta vreme minţile lui
Carol Quintul şi Filip al II-lea. Dacă în prima jumătate a secolului al XVI-lea împotriva
acestui plan monstruos se ridicase numai Franţa, iar în cea de-a doua jumătate şi Anglia
şi Provinciile Unite, acum Habsburgii sunt nevoiţi să înfrunte puternica coaliţie a
statelor pro¬testante, care îşi făcuseră din apărarea confesiunii lor, un scut împotriva
tendinţelor de hegemonie universală a Casei de Austria. Alături de ele, la început, iar
apoi în fruntea lor, Franţa a contrapus planurilor Habsburgilor un proiect tot atât de
ambiţios conceput de Henric al IV-lea şi executat cu fermitate de Richelieu şi Mazarin.
"Le grand dessein" (Marele proiect) prevedea alcătuirea unei serii de alianţe cu statele
străine în vederea distragerii puterii continentale a Casei de Austria şi a realizării unei
noi împărţiri a Europei în detrimentul Sfântului Imperiu roman de naţiune germană.11
Războiul de treizeci de ani a afectat într-un fel sau altul întreaga Europă şi nu în
ultimă instanţă ţările din sud-estul continentului. Faptul că Imperiul otoman nu a putut
să intervină direct în conflict, din pricina războaielor aproape neîntrerupte cu Persia
(1578-1639) şi cu Polonia (1612-1633) a îngăduit principiilor Transilvaniei să ia parte
activă la război, alături de puterile protestante şi de Franţa şi, împotriva Habsburgilor
austrieci, care nu renunţaseră câtuşi de puţin la intenţia de a pune stăpânire pe
principatele româneşti şi în primul land pe Transilvania. Prin acţiunile lor
4
antihabsburgice principii Transilvaniei au încercat să consolideze statutul aproape
independent şi poziţia internaţională a statului lor şi să preîntâmpine eventualele
agresiuni din partea Austriei. Dar pentru sud-estul european în general şi pentru
Transilvania în special, Războiul de treizeci de ani a fost mult mai important prin
urmările sale. Înfrântă în Germania şi (p.13) oprită de acum înainte să-şi recapete
autoritatea în imperiu, Austria şi-a canalizat întreaga energie în expansiunea spre
această parte a Europei, drept care, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, aici se vor
produce, din punct de vedere politic, mutaţii importante.
La începutul secolului la XVII-lea Habsburgii austrieci stăpâ¬neau arhiducatul
Austriei, Styria, Carintia, Camiola, Tyrolul, Alsacia, oraşele de pe Rin, Silezia,
Moravia, Croaţia, Boemia şi partea de nord a Ungariei, coroana imperială asigurându-
le, de asemenea, însemnate avantaje. Politica germană a Casei de Austria, destul de
ştearsă sub primii paşi ai lui Carol Quintul, a început să se facă din nou simţită în
timpul domniei împăratului Matei (1612-1619) şi să se afirme cu putem sub Ferdinand
al II-lea (1619-1637), campion energic al catolicismului.
Richelieu, atâta timp cât a condus destinele Franţei a făcut tot ce i-a stat în putinţă
să o plaseze în fruntea statelor europene. Pentru aceasta s-a folosit cu măiestrie de
resursele inepuizabile ale unei diplomaţii iniţiate şi a speculat cu abilitate dezavantajele
inamicului. Până când nu a dispus de o armată şi flotă nu a riscat să angajeze Franţa
direct în războiul cu Germania, preocuparea sa capitală fiind menţinerea imperiului
într-o permanentă stare de tensiune, provocată de luptele interne, sau de atacurile din
exterior. Statele protestante din Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Transilvania,
Veneţia au fost aliaţii direcţi sau indirecţi pe care Franţa i-a opus împăratului.
Imediat ce a venit la putere Richelieu a întrezărit marile avantaje pe care le putea
avea Franţa de pe urma politicii orientate. El a reluat combinaţiile diplomatice de acolo
de unde le lăsase Henric al IV-lea. Turcia şi Principatele Române (Transilvania,
Moldova, Ţara Românească) au intrat iarăşi în combinaţiile politice ale Franţei.
Gustav Adolf al Suediei a fost chemat în Germania de către Franţa şi Veneţia. Prin
tratatul de la Sain Jean de Maurienne (11 iulie 1630) el s-a obligat să restabilească în
imperiu vechile libertăţi adică situaţia din 1618. Dar independent de obligaţiile pe care
şi le-a asumat, Gustav Adolf urmărea în Germania propria sa politică: (p.14)
compensaţii teritoriale pentru restabilirea finanţelor şi deschiderea de
noi drumuri pentru fierul şi arama suedeză (imperialismul baltic) şi salvarea
protestantismului care era pe punctul de a sucomba (cruciada protestantă).
Suedia deşi lipsise Rusia de "fereastra baltică" (Ingermania şi Carelia) şi Golful
Finlandei devenise "un lac suedez", în anii următori, aceasta a fost nevoită să se apropie
de Gustav Adolf ca să contrabalanseze planurile Poloniei. Ţarul Mihail Romanov a
acordat Suediei subvenţii sub formă de cereale pentru a-şi aproviziona trupele care
luptau în Polonia, în schimb, Gustav Adolf a contribuit la reorganizarea armatei ruse.
Conform înţelegerii cu Suedia, ţarul va ataca în 1632 Polonia, obligându-1 pe regele
5
Vladislav să renunţe la tronul Moscovei (Tratatul de la Polianovka - 14 iunie 1634). Nu
va reuşi însă să smulgă de la polonezi oraşele pierdute în 1618 (Smolensk, Cemigov şi
Novgorod-Severski).
Cu Polonia, Gustav Adolf s-a războit din mai multe motive: vroia să o scoată cu
totul din Livonia, să-l oblige pe regele Ioan Sigismund să renunţe definitiv la coroana
Suediei şi să pună capăt ofensivei contra reformei. Catolic înfocat şi discipol al
iezuiţilor, regele Sigismund era unul din aliaţii de nădejde ai Habsburgilor. De altfel,
Polonia a fost prima ţară redată integral catolicismului prin activitatea iezuiţilor. În
planul de catolicizare şi necatolicizare papa şi împăratul rezervaseră Poloniei un loc
important: readucerea la catoli¬cism a ţărilor scandinave şi extinderea cu ajutorul
iezuiţilor a influ¬enţei catolicismului în Principatele Române şi în Rusia. Polonia mai
intra şi în calculele politice ale Spaniei. Olivares vroia să sufoce economic Olanda
închizând Baltica negustorilor olandezi cu ajutorul Poloniei. Hansa, revitalizată trebuia
să elimine apoi orice încercare de concurenţă. Nimic nu era mai periculos pentru
Olanda, care îşi trăgea puterea din activitatea comercială, decât acest plan perfid al
Madridului. Mizând pe francezi, la 1 decembrie 1640, portughezii au declanşat
insurecţia anti-spaniolă ocupând Lisabona şi îl proclamă pe ducele de Braganza rege,
sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). (p.15)
Aceasta era de fapt declaraţia de independenţă a Portugaliei. Noul monarh şi-a
concentrat toate eforturile pentru consolidarea noii dinastii, pregătind ţara pentru război
şi pentru recunoaşterea actului săvârşit la 1 decembrie de către statele Europei.12
Franţa s-a angajat imediat să dea ajutor Portugaliei, tratatul de la Paris (1 iunie 1641)
stabilind alianţa între cele două ţări. În ciuda eforturilor depuse, diplomaţia portugheză
nu a putut obţine promisiunea Franţei de a nu încheia pace cu Spania fără participarea
Portugaliei.13
În momentul morţii lui Richelieu (4 decembrie 1642), Franţa izbândise pe toate
fronturile. Împăratul bătea în retragere, iar Spania era redusă la apărare. În Germania,
Franţa pusese stăpânire pe Alsacia, Brisach şi oraşele de pe Rin, în Nord, împreună cu
olandezii ocupase Artois, în Italia cucerise Casalul, iar în Spania cea mai mare parte din
Catalonia şi Roussillon. Moartea lui Richelieu nu a schimbat cu nimic direcţiile
generale ale politicii franceze. Cardinalul Mazarin14 a respectat ad-literam testamentul
său politic. El a preluat şi finalizat planurile înaintaşului său "fără grandoare, fără înalte
şi impunătoare principii, dar cu siguranţă, cu străruinţă, cu deplină reuşită". Adoptând
metodele şcolii italiene, Mazarin a dat diplomaţiei franceze mai multă supleţe. (p.16)
Putem afirma fără teama de a greşi că Războiul de treizeci de ani a implicat în
aceeaşi măsură atât forţele armate, cât şi cele diplomatice ale statelor angajate. De la
declanşarea insurecţiei în Boemia (1618) şi până la semnarea tratatelor de la Munster şi
Osnabruck (1648), toate statele implicate în conflict, fără excepţie au dus tratative fie
pentru a crea defecţiuni adversarului, a câştiga aliaţi sau neutralitatea unor ţări, fie
pentru a-şi reglementa propriile pretenţii sau a încheia o pace separată. Din rândul
6
acestora se detaşează, fără îndoială, Franţa. Perioada începută de Henric al IV-lea şi
terminată de Mazarin, din care cea mai mare parte este acoperită de Războiul de
treizeci de ani, este considerată "secolul de aur al diplomaţiei franceze".
La începutul anului 1640, din iniţiativa lui Maximilian de Bavaria, principii
electori s-au întrunit la Nurnberg ca să discute înlăturarea separatismului religios şi să
impună împăratului părăsirea alianţei spaniole şi încheierea păcii. Ferdinand al III-lea s-
a arătat dispus să încheie pace, dar numai cu statele imperiului, orice participare străină
fiind exclusă. Proiectul său viza iniţial acordarea unei amnistii generale şi restabilirea
situaţiei dinaintea războiului. Numai intervenţia electorului Bavariei l-a determinat pe
Ferdinand să accepte, în ultimul moment, necesitatea încheierii păcii cu Franţa şi aliaţii
ei.
Tratatul de pace preliminar a fost semnat la 25 decembrie 1641 la Hambrug.
împăratul a consimţit ca tratativele să se desfăşoare simultan în două oraşe din
Westfalia, cele două congrese fiind considerate de fapt unul singur. Pentru tratativele cu
Franţa a fost desemnat Munsterul catolic, iar pentru negocierile cu Suedia Osnabruckul
protestant. Cele două oraşe erau declarate neutre şi evacuate de forţele militare. Data
începerii congresului a fost fixată la 25 martie 1642. Practic negocierile au început în
noiembrie 1643 la Osnabruck şi în decembrie 1644 la Munster.
Lucrările congresului au durat cu intermitenţe mai bine de 6 ani şi s-au încheiat cu
semnarea tratatului de la Munster, la 24 octombrie (p.17) 1648. Ceea ce numim
îndeobşte tratatul de pace de la Westfalia se compune de fapt din două instrumente : 1)
tratatul de la Osnabruck (6 august 1648) dintre Suedia şi împărat şi 2) tratatul de la
Munster dintre Franţa şi împărat. Însă aceste tratate au fost considerate unul şi acelaşi,
întrucât clauzele unuia sunt cuprinse şi în celălalt. Pentru simplificarea prezentării
chestiunilor principale care fac obiectul tratatelor am împărţit clauzele păcii în trei
categorii: teritoriale, politice şi religioase. Le vom examina însă în ordinea inversă, care
corespunde de fapt evoluţiei Războiului de treizeci de ani.
Pornind de la libertatea religioasă, pentru care se vărsase atâta sânge vreme de trei
decenii, pacea de la Westfalia a proclamat amnistia generală (art.VII)15 şi a
reconfirmat păcile religioase de la Passau (1552) şi Augsburg (1555), avantajele
dobândite de lutherani fiind extinse şi asupra calviniştilor (art.V). Cu alte cuvinte s-a
stabilit "egalitatea confesională, constituţională şi marele principiu al liberei
determinări a statelor pentru una sau alta din religii.
Din punct de vedere politic rezultatul cel mai real a fost eşecul politicii
Habsburgilor. Împăratul nu mai putea hotărî nimic pe viitor în afacerile generale ale
imperiului fără concursul dietei, vechile "libertăţi germanice" fiind reconfirmate. Toţi
membrii imperiului (inclusiv oraşele libere) sunt recunoscuţi fără deosebire ca suverani
ai statului şi ţinuturilor pe care le poseda, având dreptul de a încheia alianţe atât între
dânşii, cât şi cu statele străine. Numărul statelor care alcătuiau imperiul a fost fixat la
343.158 laice, 123 ecleziastice şi 62 de oraşe libere numite şi imperiale (art.VIII).
7
Camera imperială de justiţie era formată din 52 de membri, dintre care 26 erau catolici,
iar 24 protestanţi. De asemenea au fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri
protestanţi. Împăratul promitea solemn să nu acorde ajutor Spaniei în războiul cu
Franţa, iar diferendul dintre Lorrena şi Franţa urma să fie supus arbitrajului. (p.18)
Am lasat la urmă clauzele teritoriale, întrucât corespund ultimelor două faze ale
războiului: cea suedeză şi cea franceză. Să nu uităm că unul din mobilurile principale
ale intrării Suediei în conflict a fost acapararea mai multor teritorii germane şi în
special a Pomeraniei. Mai mult, după marile victorii împotriva împăratului, Gustav
Adolf s-a gândit la un moment dat să substituie imperiului german distrus, un imperiu
suedez. Pe de altă parte odată cu instalarea lui Mazarin la putere, Franţa a urmărit să
câştige pe lângă avantajele morale şi politice şi noi posesiuni. Să vedem acum în ce
măsură pretenţiile teritoriale ale Franţei, Suediei şi ale celorlalţi beligeranţi au fost
satisfăcute la Westfalia. Pentru Franţa, articolul unu din tratatul de la Munster
stipulează următoarele: împăratul renunţa definitiv şi legal la drepturile asurpa
episcopatelor Toul, Metz şi Verdun (70); el ceda de asemenea landgrafatele Alsaciei
(superior şi inferior), Sundgau şi perfectura celor zece oraşe imperiale cu excepţia
Strasburgului şi Brisachului (74-75); împăratul renunţa la suvera¬nitatea asupra
Pignerolului, cedat de Savoia în 1631 Franţei (72); Franţa căpăta dreptul să ţină
garnizoană în oraşul Philippsburg (76); împăratul se angaja să nu ridice nici o fortăreaţă
pe malul drept al Rinului, între Bâle şi Philippsburg, comerţul între cele două maluri ale
Rinului fiind declarat liber, la fel şi navigaţia pe tot parcursul fluviului (82); aliaţii
Franţei, ducii de Savoia, Mantua şi Modena îşi recăpătau posesiunile pierdute. Ca să
menajeze susceptibilităţile germane, se prevede că toate teritoriile trecute în stăpânirea
Franţei continuau să ţină de domeniul imperiului. Mai târziu această prevedere va fi
sursa conflictelor germano-franceze, cunoscute de noi sub forma revizionismului
istoric.
Pentru Suedia tratatul de la Osnabruck prevedea: ocuparea Pomeraniei
occidentale, a insulelor Rugen, Wollin şi Ussedom, a cetăţii Wismar din ducatul
Mecklemburg -Schwerin şi a porturilor Bremen şi Verder; o indemnizaţie de război
considerabilă; voturi în dietă şi dreptul de a înfiinţa o curte de justiţie la Wismar şi a
unei (p.19) universităţi la Greifswold. Suedia devine astfel cea mai importantă dintre
puterile protestante din Germania.
În sfârşit, pentru statele germane din imperiu situaţia a fost rezolvată astfel:
principele palatin reintra în posesiunea Palatinatului inferior, demnitatea electorală şi
Palatinatul superior rămânând Bavariei; electorul de Brandeburg obţinea
arhiepiscoptaul de Magdeburg şi episcopatele Halberstadt; Minden şi Camin; ducele
primea episcopatele Ratzeburg şi Schwerin, iar landgraful de Hessa şi ducele de
Braunschweig păstrau abatiile secularizate.
Acestea sunt în esenţă clauzele principale ale păcii de la Westfalia, prin care s-a
stabilit egalitatea religioasă şi politică în imperiu, s-a consfinţit dezintegrarea politică a
8
Germaniei şi s-au pus bazele echilibrului european.16 Hegemonia Habsburgilor a luat
sfârşit odată cu lichidarea imperiului. Numai talentul şi stăruinţa lui Trautmansdorf în
timpul negocierilor au salvat de la fărâmiţare domeniile ereditare ale Casei de Austria,
păstrându-se în felul acesta integritatea nucleului din care va răsări viitorul Imperiu
austriac.
Pacea de la Westfalia a anunţat echilibrul european; viaţa internaţională intră sub
imperiul unor legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la
apariţia Ligii Naţiunilor. Până la Westfalia, când a dictat condiţiile echilibrului, Franţa
a avut de luptat împotriva tendinţelor Habsburgilor de a edifica imperiul catolic
universal. După Westfalia monarhia franceză dobândeşte o forţă care o face să domine
în Europa şi care o îndreptăţeşte să urmărească ruperea echilibrului în favoarea ei. Dar
printre principiile invocate în mod constant în teoriile politice ale timpului se găsea şi
cel al dreptului de a acţiona pentru a preveni creşterea nemăsurată a unui singur stat,
care ameninţa securitatea generală şi independenţa celorlalte state. Drept urmare,
celelalte puteri europene nu vor pregeta (p.20) să se coalizeze împotriva lui Ludovic al
XlV-lea, ca să salveze echilibrul.
Tot la Westfalia a apărut şi un nou principiu de drept, dreptul popoarelor "bazat pe
conştiinţa liberă şi egalitatea tuturor statelor europene, de a-şi constitui un statut
internaţional de asigurare a drepturilor statale".17 Recunoaşterea suveranităţii statelor
germane a fost izvorul fărâmiţării politice a imperiului şi deci a lichidării sale. Din
acest punct de vedere denumirea de "Codul naţiunilor" dată păcii de la Westfalia este
justificată. Nu se poate să nu amintim că libertatea de navigaţie pe Rin acordată tuturor
statelor, a însemnat primul pas spre internaţionalizarea drumurilor navigabile.
Pacea westfalică a mai avut şi o altă denumire, aceea de constituţie, dată de juriştii
germani. "Constitutio Westphalica" a constituit baza juridică a imperiului până la
congresul de la Viena (1814-1815). Criticând constituţia imperiului, juristul german
Samuel de Pufendorff compara în 1667 Germania cu un monstru ("monstro simile").
După opinia lui un stat nu putea fi alcătuit din mai multe state, decât dacă acestea
renunţau la calitatea lor; ori statele germane în loc să renunţe la această situaţie o
accentuau tot mai mult18. Tot Pufendorff deplângea consecinţele posibile ale dreptului
de reprezentanţă diplomatică şi implicit al celui de-a încheia alianţe, acordat statelor
germane la Westfalia. Dreptul de alianţă "permitea puterilor străine să menţină
Germania în stadiu de inferioritate, prin alierea cu germanii"19. Pentru evoluţia
diplomaţiei acordarea acestor drepturi prezintă un interes deosebit, întrucât a sporit
considerabil numărul diplomaţilor, diplomaţia devenind astfel o profesiune distinctă.
Din punct de vedere istoric şi diplomatic, Războiul de treizeci de ani şi pacea de la
Westfalia marchează sfârşitul unei stări de lucruri şi începutul unei epoci cunoscută sub
numele de "vechiul regim". Această perioadă de ostilităţi a fost ca un creuzet, în care, la
(p.21) flacăra a treizeci de ani de lupte, diversele elemente din care se compunea
Europa la începutul secolului al XVII-lea s-au amestecat, s-au confundat şi s-au
9
transformat. Cu ajutorul acestor evenimente, naţionalităţile se precipitează, puterile se
formează şi se întăresc, dreptul se întemeiază, echilibrul se stabileşte". (p.22)

10