28.

DINCOLO DE CIFRE8

TEZĂ: Oamenii au nevoie să ştie la ce să se aştepte unii de

la ceilalţi.

Tramvai contra spital

Este promovarea valorii (să faci cât de mult bine poţi) sin-
gurul lucru important, sau există şi idealul separat al respectării
valorii? În ce condiţii ar putea intra în conflict?9 Iată două expe-
rimente mentale filozofice celebre.
Tramvaiul: Un tramvai alunecă pe şine şi e cât pe ce să omoare cinci
oameni. Dacă schimbi macazul şi deviezi tramvaiul pe altă linie pe care
se află o singură persoană, vei salva cinci oameni şi vei ucide unul.

Cei mai mulţi oameni vor spune că ar trebui să schimbi ma-

cazul şi să omori un om pentru a salva cinci. Comparaţi asta cu:
La spital: Cinci pacienţi sunt pe moarte din lipsa unor donatori de or-
gane compatibili. O curieră de la poştă intră în spital. Ştii că este com-
patibilă cu toţi cei cinci pacienţi. Dacă o răpeşti şi-i recoltezi organele,
salvezi cinci oameni şi omori unul.

Aici oamenii au altă intuiţie. Printre studenţii (şi angajaţii

la cabinetele membrilor Congresului american, la seminarele
cărora mai ţin prelegeri din când în când) în rândurile cărora

8. Le mulţumesc în special lui Guido Pincione şi Jerry Gaus pentru

e-mailurile privitoare la acest capitol care mi-au fost de ajutor.
9. Întrebarea este o enigmă centrală a filozofiei morale, care apare
sub o varietate de forme. Andrew Jason Cohen (2004) distinge între da-
torii de a nu împiedica autonomia şi datorii de a promova autonomia.
240 MEDITAŢII DESPRE NEVOI

fac un sondaj informal, aproape toţi răspund că nu poţi să

răpeşti şi să ucizi oameni, punct. Nici măcar pentru a salva vieţi.
În timp unei călătorii în Kazahstan, am prezentat cazurile în
faţa unui auditoriu compus din douăzeci şi unu de profesori din
nouă republici post-sovietice. Au spus acelaşi lucru. De ce?
Sunt cazurile realmente atât de diferite? În ce fel?
Tramvaiul ne spune că cifrele sunt importante. Deşi La spital
pare să aibă aceeaşi structură logică precum Tramvaiul, ne duce
la o concluzie diferită. De ce? Literatura de specialitate discută
un număr de deosebiri, însă o deosebire pe care n-am văzut-o men-
ţionată este următoarea: La spital ne spune că uneori important
este să putem avea încredere în ceilalţi că ne vor respecta în
calitatea noastră de persoane separate. Spitalele nu pot exista, şi
la un nivel mai general nu putem trăi bine laolaltă, decât dacă
putem avea încredere unii în alţii că recunoaştem faptul că fiecare
avem viaţa noastră proprie. La spital arată că uneori obţinem cel
mai bun rezultat – o comunitate de oameni care trăiesc bine
laolaltă – nu atât căutând să obţinem acel rezultat, cât fiind demni
de încredere, astfel încât oamenii să-şi poată face planuri de a
interacţiona cu noi în moduri reciproc avantajoase.
Pentru un utilitarist caricatural care se gândeşte la cazul Tram-
vaiul, doar cifrele sunt importante. Dar într-un context insti-
tuţional mai realist, precum în cazul La spital, înţelegem la nivel
intuitiv ceva mai fundamental. Anume că, dacă nu luăm în serios
drepturile şi persoanele individuale, nu vom avea parte de drep-
tate; de fapt, nu vom avea parte nici măcar de un raport favo-
rabil al cifrelor.

Acte în contrast cu practici

O teorie care ia în calcul doar consecinţele în sens larg tre-
buie să considere anumite teme ca fiind în afara sferei calculului
utilitarist. Drepturile pot să surclaseze (nu doar să cântărească
mai greu în balanţă) calculul utilitarist chiar şi dintr-o perspectivă
DINCOLO DE CIFRE 241

întemeiată pe consecinţe în sens larg. De ce? Fiindcă, dintr-o

asemenea perspectivă, consecinţele sunt importante şi fiindcă,
din punct de vedere empiric, are o utilitate enormă faptul de a
avea posibilitatea să consideri anumiţi parametri fixaţi, fără să
permită nici măcar calculul utilitarist de la caz la caz.
Prin definiţie, maximizatorii neconstrânşi de nimic utilizează
în mod optim orice resurse la care au acces, inclusiv organele
vecinilor. Însă pentru a obţine rezultate pozitive în lumea reală,
avem nevoie să fim înconjuraţi nu de maximizatori neconstrânşi,
ci de oameni care respectă drepturi, permiţându-ne astfel să avem
un sistem de aşteptări şi de încredere reciprocă, care la rândul lui
ne permite tuturor să ne transformăm lumea într-una cu un poten-
ţial mai mare (o lume în care companiile de curierat sunt dis-
puse să deservească spitalul). Când nu ne putem bizui pe alţii că
ne vor trata ca pe nişte purtători de drepturi care trăiesc vieţi
separate, trăim într-o lume cu un potenţial mai mic.
John Stuart Mill a făcut observaţia faimoasă potrivit căreia e
mai bine să fii un Socrate nesatisfăcut decât un porc satisfăcut.10
Fireşte, e mai bine să ajungi la nivelul optim decât să nu ajungi,
ceteris paribus. Pe de altă parte, intuiţia lui Mill este că nu se
aplică clauza ceteris paribus. Dacă avem de ales între a întoarce
în favoarea noastră o situaţie neplăcută şi a nu reuşi să profităm
de o situaţie extraordinară, am putea să preferăm a doua va-
riantă şi să fim un Socrate nesatisfăcut. Lui Mill, dorindu-şi ca
societatea lui să funcţioneze la un nivel cât mai înalt în spaţiul
utilităţilor, i se părea mai important să trăiască într-o lume cu un
plafon mai ridicat decât să se asigure că fiecare acţiune atinge
plafonul. Mill avea dreptate.11

10. Mill 1979, cap. 2.

11. Potrivit lui Geoffrey Sayre-McCord (1996), Hume a insistat chiar
mai apăsat că nu consecinţele cazurilor particulare contează ca regulă
generală. Potrivit teoriei Bauhaus a lui Sayre-McCord, nu susţinem mo-
ralmente trăsături bazându-ne pe utilitatea lor actuală şi nici măcar pe
242 MEDITAŢII DESPRE NEVOI

Optimizarea se face mereu în raport cu un set de constrângeri

şi oportunităţi. O parte din constrângerile noastre e posibil să fie
fapte brute despre lumea exterioară, însă cea mai mare parte vor
fi într-o anumită măsură autoimpuse; unele vor reflecta credinţele
noastre despre ce presupune moralitatea. (Avem un buget de timp
limitat disponibil pentru căutarea unui apartament, o sumă limi-
tată de bani de cheltuit pe cină şi există lucruri pe care n-am fi
dispuşi să le facem pentru bani.12) Putem fi constrânşi să nu co-
mitem o crimă – constrânşi atât de opţiunea noastră, cât şi de fac-
tori externi, precum garda de corp a lui Joe. Dacă alţii se pot bizui
pe noi să nu-i omorâm, se deschid noi posibilităţi – oportunităţi
pe care altfel oamenii nu le-ar fi avut. În contrast, dacă oamenii
nu se pot baza pe noi să nu-i omorâm, atunci actul nostru criminal
s-ar putea să fie oricât de bun în împrejurările date – ar putea
atinge plafonul de utilitate, dar plafonul însuşi va fi mai jos decât
ar fi fost dacă omuciderea ar fi fost eliminată din ecuaţie.13

utilitatea lor aşteptată, ci pe utilitatea pe care ar tinde s-o aibă în condiţii

standard. O condiţie înrudită: atenţia noastră este limitată la cei care ar
putea interacţiona în mod normal cu o persoană care are acea trăsătură.
„Ca să judecăm caracterul moral al unei persoane, ne limităm perspectiva
la acel cerc restrâns în care se mişcă fiecare. Când tendinţa naturală a
pasiunilor sale îl determină pe om să fie serviabil şi util în sfera lui, îi
apreciem caracterul…“ (Hume 1978, p. 602). În sfârşit, teoria valorii a lui
Hume este pluralistă, permiţând incomensurabilitatea, şi non-agregativă,
permiţându-le adepţilor săi să fie de acord cu Rawls şi Nozick că există
o prezumţie împotriva sacrificării unora de dragul altora. Sayre-McCord
sprijină teoria lui Hume astfel înţeleasă, ca descriere a ceea ce susţinem
şi ca detaliere a ceea ce avem motive să susţinem. Eu mi-am prezentat
teoria morală în Schmidtz (1995). Ceea ce numesc latura instituţională a
moralităţii este similar cu teoria Bauhaus a lui Sayre-McCord. De-a lungul
anilor, Geoff şi cu mine am purtat atâtea conversaţii pe această temă,
încât mi-e greu să ghicesc cât anume din teoria mea i se datorează lui.
12. Vezi Schmidtz 1992 sau Schmidtz 1995, cap. 2.
13. Cineva care susţine că un adevărat utilitarist va lua toate acestea
în calcul spune de fapt că un adevărat utilitarist va fi preocupat nu atât
DINCOLO DE CIFRE 243

Când doctorii se declară de acord cu interzicerea recoltării

de organe de la pacienţii sănătoşi care nu-şi dau consimţământul,
doctorii renunţă la oportunităţi pentru a optimiza – a atinge
plafonul –, dar pacienţii câştigă oportunitatea de a vizita doc-
torii în siguranţă. Ei câştigă o lume cu un plafon mai ridicat.
Această utilitate provine din refuzul doctorilor de a pune chiar
şi întrebarea dacă omorârea unui pacient ar fi optimală.
Dar dacă doctorul chiar ar putea să salveze cinci pacienţi
omorând unul? N-ar avea cele mai bune consecinţe o regulă care
i-ar permite doctorului să procedeze aşa, doar de data asta?
Comparaţi această întrebare cu întrebarea adresată de Rawls: în
baseball, jucătorii aflaţi la bătaie primesc trei şanse de a lovi
mingea; dar dacă ar exista un caz în care, doar de data asta, ar fi
mai bine dacă un jucător ar primi patru şanse?14 Ideea lui Rawls
este că întrebarea consideră regula celor „trei şanse“ o regulă
euristică, menită să fie evaluată în fiecare caz. Regulile euristice
sunt „reguli făcute să fie încălcate“. Însă în baseball, „trei şanse“
este o regulă constitutivă, nu o regulă euristică. Dacă un arbitru
ar permite o a patra şansă într-o împrejurare excepţională, base-
ballul nu s-ar mai putea desfăşura ca înainte.
Utilitariştii adepţi ai regulilor euristice ar putea spune, ba
chiar să şi creadă, că ei respectă regula care interzice crima, însă
consideră că decizia de a i se supune trebuie luată de la caz la
caz. În contrast, utilitarişti adepţi ai conceptului de regulă con-
stitutivă refuză chiar şi să se întrebe care e utilitatea acţiunilor
particulare în cazuri particulare. În faţa unui caz în care încăl-
carea unei reguli ar avea o utilitate mai mare, utilitariştii adepţi

de consecinţele actelor, cât de consecinţele practicilor care permit anu-

mite tipuri de acte şi altele nu, dându-le astfel cetăţenilor posibilitatea
să-şi facă mai degrabă anumite planuri decât altele. Sunt de acord. Vreau
să spun doar că un utilitarist în acest sens nu este un adept al utili-
tarismului acţional.
14. „Two Concepts of Rules“, retipărit în Rawls (1999b).
244 MEDITAŢII DESPRE NEVOI

ai conceptului de regulă constitutivă spun: „Teoria noastră sor-

tează practici alternative, precum acordarea a trei sau patru şanse
de a lovi mingea, întrebând care dintre ele are o utilitate mai
mare ca tip de practică pe care nici măcar arbitrii nu au dreptul
s-o evalueze de la caz la caz. Teoria noastră ne interzice să luăm
în considerare consecinţele într-o manieră mai specifică fiecărui
caz. Nu suntem nevoiţi să spunem de ce, dar dacă am fi, am spune
că interdicţia de a lua în calcul consecinţe specifice fiecărui caz
are consecinţe mai bune. De pildă, le oferă altora opţiunea de a
se încrede în noi pe baze raţionale.“15
Ce credem despre un caz asemănător cazului din La Spital, în
care suntem siguri că nimeni nu va şti niciodată ce-am făcut, în
consecinţă siguri că acţiunea noastră nu va submina încrederea?
Poate că nu contează, de vreme ce nu vorbesc despre o lume în care
putem fi siguri că poşta nu se va întreba ce se întâmplă cu toţi cu-
rierii pe care-i tot trimit la spitalul nostru. E suficient să spunem
că moralitatea din lumea reală are forma actuală în parte din
cauză că în lumea reală incertitudinea este cea care este.
Unora dintre utilitarişti li se pare un mister motivul pentru care
moralitatea ar încorpora orice constrângere suplimentară în afară
de exigenţa de a face orice e de natură să maximizeze binele.16
Însă dintr-o perspectivă instituţională misterul dispare. Instituţiile
morale constrâng căutarea binelui fiindcă binele este căutat de
indivizi. Dacă binele e să fie realizat, atunci instituţiile – legale,
politice, economice şi culturale – trebuie să nimerească bine

15. E bizar că utilitarismul normativ refuză să-şi aplice principiul

direct la acte? Nu. Imperativul categoric al lui Kant prescrie maxime, nu
acţiuni. Eudaimonismul prescrie virtuţi, nu acţiuni. Istoric vorbind, în
filozofia morală mai degrabă utilitarismul acţional decât utilitarismul
normativ este excepţia, zugrăvind un tablou neplauzibil de simplist al
vieţii morale.
16. Vezi Kagan 1989, pp. 121–127. Scheffler (1982, p. 129) exprimă
un scepticism similar, în pofida faptului că în alte privinţe se îndepărtează
de utilitarism.
DINCOLO DE CIFRE 245

constrângerile, astfel încât să-i plaseze pe indivizi în poziţia de

a căuta binele într-un mod de natură să ducă la înfăptuirea
binelui în general.
Există paralele între agenţii raţionali şi instituţiile morale în
ceea ce priveşte modul în care operează în faţa complexităţii
specifice lumii reale. De exemplu, indivizii adoptă strategii sa-
tisfăcătoare atunci când urmăresc ţeluri particulare. Ei impun
constrângeri asupra ţelurilor locale pentru a-şi armoniza mai bine
scopurile variate, făcând astfel ca viaţa în ansamblu să decurgă
cât mai bine posibil.17 În mod similar, instituţiile morale obţin
cel mai bun rezultat nu atât căutând să obţină cel mai bun
rezultat, cât prin impunerea unor constrângeri asupra căutărilor
individuale pentru a le armoniza mai bine. Instituţiile (spitalele,
de exemplu) servesc binele comun lăsând oamenii în pace –
creând oportunităţi în vederea unor avantaje reciproce şi apoi
având încredere în indivizi că vor profita de ele. Aşa se explică
(chiar şi dintr-o perspectivă utilitaristă) că instituţiile au un
mandat moral de a servi binele public care nu se reduce la un
mandat pentru agenţii morali obişnuiţi de a maximiza utilitatea.
De fapt, utilitatea instituţională se bazează pe încredere în două
sensuri. În primul rând, oamenii trebuie să poată avea încredere
că societatea lor îi va trata ca pe nişte purtători de drepturi. În
al doilea rând, societatea la rândul ei trebuie să aibă încredere
în oameni că-şi vor utiliza oportunităţile de care beneficiază în
calitate de purtători de drepturi în societate.
Genul de teorie bazată doar pe consecinţele la care mă gân-
desc ne cere nu să maximizăm utilitatea, ci să respectăm obice-
iurile existente şi aranjamentele instituţionale care au într-adevăr
utilitate. O moralitate profundă bazată strict pe consecinţe nu
are legătură cu opţiunea unul sau cinci. Nu se reduce nici măcar
la un calcul cost-beneficiu. Ea are în vedere modul în care tre-
buie să trăim pentru a fi bucuroşi că suntem vecini. Ne ajută să

17. Schmidtz 1992.

246 MEDITAŢII DESPRE NEVOI

ne trăim vieţile într-o manieră care e mai degrabă complementară

decât o piedică la adresa eforturilor vecinilor noştri de a-şi trăi
propria viaţă.

Experimente mentale
Experimentele mentale filozofice tind să semene mai mult
cu cazul Tramvaiul decât cu cazul La spital, şi totuşi lumea e
mai degrabă ca în La spital. Asta reprezintă o problemă, în-
trucât instituţii inspirate de cazuri precum Tramvaiul reprezintă
un ghid înşelător cu privire la cazuri precum La spital, chiar
dacă cele două cazuri sunt identice în privinţa numărului de
oameni afectaţi. Cazul Tramvaiul abstractizează şi îndepărtează
elementele importante din La spital. Când reflectăm la cazul
La spital, vedem că în această lume, oamenii nu au nevoie de
incertitudine. Nu au nevoie să fie înconjuraţi de maximizatori
neconstrânşi. Nu au nevoie nici de dreptate perfectă. Au ne-
voie să-şi poată trăi vieţile în pace. Au nevoie să ştie la ce să
se aştepte unii de la ceilalţi.18 Şi, când încearcă să coopereze
şi astfel să se coordoneze mai degrabă decât să concureze, au
nevoie totodată ca ceilalţi să ştie la ce să se aştepte din partea
lor. Au nevoie să fie previzibili. Acesta e un fapt aproximativ

18. Când spun că avem nevoie să ştim la ce să ne aşteptăm unii de la

ceilalţi, nu am în minte aşteptările în sine, ci aşteptările care ne ajută să
trăim laolaltă în calitate de indivizi liberi şi responsabili. După cum ob-
servă Arthur Applbaum (seminar la Brown, 8 mai 2004), dacă suntem
avertizaţi dinainte ne putem forma aşteptări cu privire la impozitarea
progresivă, sistemul de sănătate la nivel naţional, controlul chiriilor, ser-
viciul militar obligatoriu, sclavia şi recoltarea forţată de organe. Teza lui
Applbaum: a şti că nivelul impozitului este stabilit în urma unui fotbal
politic nu e echivalent cu a şti că nivelul impozitului e fix şi nu trebuie
să-ţi faci griji în legătură cu el. Unele aşteptări ne fac să ne investim ener-
gia în jocuri cu sumă pozitivă; altele ne ajută să câştigăm jocuri cu sumă
nulă. Fireşte, dacă suntem angrenaţi într-un joc cu sumă nulă, e mai bine
s-o ştim, însă e şi mai bine să ştim că nu suntem.
DINCOLO DE CIFRE 247

la fel de obiectiv precum faptul că oamenii au nevoie de vita-

mina C. Nu presupune o anumită concepţie a dreptăţii. Dim-
potrivă, e un motiv de a dezvolta o concepţie a dreptăţii.19
E una să cataloghezi intuiţii cu privire la cazuri. Însă riscăm
s-o luăm pe arătură când reflectăm la motivul pentru care avem
intuiţiile pe care le avem (un risc pe care mi-l asum aici). Totuşi,
majoritatea oamenilor au intuiţii diferite cu privire la cazurile
Tramvaiul şi La spital, şi asta nu din cauză că numărul de oameni
implicat diferă. Numărul de oameni este acelaşi. Altceva e la
mijloc. La spital ne spune că cea mai mare parte din ceea ce are
bun traiul nostru în comun nu porneşte de la optimizare, ci de la
posibilitatea noastră de avea încredere unii în ceilalţi.

O reacţie „naturală“
Oriunde aş merge, indiferent dacă auditoriul meu constă din
studenţi locali, angajaţi la cabinete parlamentare sau profesori
din republicile post-sovietice, atunci când prezint cazul Tramvaiul
şi-i întreb dacă ar schimba macazul, cei mai mulţi vor spune:
„Trebuie să existe o altă cale!“ Prima reacţie a unui profesor de
filozofie la aşa ceva este să spună: „Vă rog, rămâneţi la subiect.
Încerc să ilustrez o idee! Ca să înţelegeţi ideea, trebuie să deci-
deţi ce faceţi când nu există nici o altă cale.“ Însă când le-am
spus asta profesorilor din republicile post-sovietice, au vorbit
puţin între ei, după care doi dintre ei au spus încetişor (în timp
ce ceilalţi dădeau din cap a încuviinţare): „Da, înţelegem. Am
mai auzit asta. Toată viaţa ni s-a spus că cei puţini trebuie

19. Una dintre ideile esenţiale ale lui Sayre-McCord (1996, pp. 280 şi
urm., vezi nota 11) este că intuiţiile noastre sunt valabile chiar dacă recu-
noaştem că împrejurările date nu sunt standard şi că siguranţa faptului
că suntem în mod atât de previzibil derutaţi trece ea însăşi testul Bau-
haus. De ce? Fiindcă robusteţea intuiţiei noastre ne face mai uşor de
înţeles, ajutându-ne să ştim la ce să ne aşteptăm unii de la ceilalţi şi astfel
ajutându-ne să trăim bine laolaltă.
248 MEDITAŢII DESPRE NEVOI

sacrificaţi de dragul celor mulţi. Ni s-a spus că nu există o altă

cale. Însă ceea ce ni s-a spus era o minciună. Întotdeauna există
o altă cale.“
Cu cât mă gândesc mai mult la această reacţie, cu atât îmi
dau seama câtă dreptate aveau. Lumea reală nu stipulează că nu
există o altă cale. (Voi sau vreo persoană cunoscută aţi fost vreo-
dată într-o situaţie aşa de tragică precum cea din cazul Tramvaiul?
De ce nu? Aţi fost neobişnuit de norocoşi?) În orice caz, acum
găsesc mai înţeleaptă reacţia naturală potrivit căreia trebuie să
existe o altă cale decât ceea ce trebuia să ilustreze iniţial cazul
Tramvaiul.20 După cum spun Rawls şi Nozick (în moduri diferite),
dreptatea presupune respectul pentru individualitatea persoa-
nelor. Dacă ne găsim în situaţia aparentă de a fi nevoiţi să sacri-
ficăm câţiva de dragul celor mulţi, dreptatea necesită găsirea
unei alte căi.

20. O mare parte a discuţiei a explorat deosebirile dintre acte şi omi-

siuni. O parte a discuţiei s-a referit la doctrina dublului efect: diferenţa
dintre omucidere ca mijloc pentru atingerea unui scop (La spital) şi omu-
ciderea ca efect prevăzut, dar neintenţionat al unei acţiuni care e con-
vingătoare în baza unor alte temeiuri (Tramvaiul). Vezi Foot 1967. Pentru
o trecere în revistă a temei actelor şi omisiunilor, vezi Spector 1992.
Pentru o discuţie clasică a cazurilor de tip La spital, vezi Thomson 1976.