Capitolul 1

CLASIFICAREA ROCILOR SI A MASIVELOR DE ROCA

1.1. INTRODUCERE

Rocile sunt asociatii de minerale legate intre ele prin forte de coeziune, direct sau prin
intermediul unui ciment, alcatuind corpuri sau mase naturale care constituie partea solida a scoartei
terestre, denumita litosfera.
Mineralele sunt medii naturale care au in intreaga lor masa proprietati fizice si chimie
similare.Ele pot fi cristaline sau amorfe.Mineralele cristaline sunt in general omogene,fiind
caracterizate de o structura interioara regulata,proprietati fizice si mecanice cu variatii reduse si
compozitie chimica bine definita.Mineralale amorfe constau din geluri sau sticle,cu o compozitie
chimica uneori neomogena.
Dupa natura mineralogica a particolelor componente rocile pot fi roci monominerale,alcatuite
din particole minerale de acelasi fel(calcarele,marmurele,gipsurile etc)sau roci poliminerale,alcatuite
din minerale diferite(granitul,gneisul,micasisturile etc).
Masivele de roca sunt structuri compuse din blocuri de roca separate de discontinuitati sau
rosturi.Discontinuitatile au doua dimensiuni dominante in raport cu a treia si constituie zone de
rezistenta redusa.Clasificarea masivelor de roca se refera,cu precadere,la raportul dintre blocuri si
discontinuitati si in special frecventa,natura si caracteristicile acestora din urma.

1.2.CLASIFICAREA ROCILOR

Rocile suntt clasificate in mod diferit dupa criteriul utilizat.Cea mai raspandita clasificare in
cadrul geologiei ingineresti utilizeaza criteriul genetic,care tine seama de modul in care s-au format
rocile.Subclasificarile tin seama de litologie, care, pornind de la componenta mineralogica structura si
liant atribuie rocii o denumire(termen descriptiv), dupa un sistem de clasificare unanim acceptat.
In cazul aplicatiilor ingineresti,un criteriu de clasificare mult utilizat pana in anii ’70 se refera
la caracteristicile mecanice ale rocii-rezistenta la compresiune si modul de elasticitate.
Desi in cadrul mecanicii rocilor si a aplicatiilor pentru lucrarile de constructii ingineresti sunt
implicate masivele de roca si nu roca propriu-zisa,in cele ce urmeaza se face o succinta trecere in
1
revista a unor clasificari frecvent utilizate ,in intentia de a creea atat un limbaj comun cu inginerii
geologi cat si de a se putea face referiri mai departe la elementele de geneza sau litologie care imprima
caracteristici proprii masivelor de roca.

1.2.1.CLASIFICAREA DUPA DOMENIUL GENETIC

In functie de geneza rocile pot fi magmatice(provenite din solidificarea magmei), sedimentare

(provenite din depuneri pe uscat sau pe apa) sau metamorfice (provenite printr-un proces de
metamorfism din primele doua categorii de roci).
Rocile magmatice(eruptive) provin din magme care ajunse in partile superioare pierd incet sau
rapid caldura si se consolideaza.Cand consolidarea se face la adancime mare se formeaza rocile
magmatice intrusive sau abisale. Daca consolidarea are loc in apropierea suprafetei se formeaza rocile
magmatice hipoabisale , iar atunci cand magma se consolideaza in conditii de presiune si temperatura
scazuta se formeza rocile magmatice efuzive sau vulcanice.
Din punct de vedere al comportarii mecanice ,distinctia dintre rocile magmatice intrusive si cele
efuzive este de interes. Rocile intrusive cu strucura cristalina (granitul,sienitul,dioritul,gabbroul etc)
sunt supuse unor modificari structurale importante in urma fenomenelor tectonice fiind afectate de falii
si de fisuratie.Rocile efuzive ca bazaltul,porfirul,andezitul sunt foarte rezistente dar au un procent mare
de goluri si sunt foarte fisurate din cauza conditiilor de racire a lavei.
Rocile sedimentare provin din depuneri (sedimente) mecanice sau clastice, chimice sau
organice.Caracteristicile lor depind de natura substantei de cimentare precum si de conditiile de
formare a rocii. Dupa provenienta rocile sedimentare se impart in terigene,organogene si halogene.
Din categoria rocilor terigene fac parte gresiile si conglomeratele.In functie de natura substantei
de cimentare prin care sunt legate granulele de nisip sau de pietris-silicioasa, feruginoasa, calcaroasa
sau argiloasa-caracteristicile mecanice difera esential. Rezistentele cela mai mai le au gneisurile
silicioase iar cele mai slabe le au gresiile si conglomeratele argiloase.In aceeasi ordine se situeaza si
stablitatea la actiunea apei si la alterare. Intercalatiile de arigila si de sisturi slabesc foarte mult aceste
roci,suprafetele de stratificatie (sistuozitate) si fisurile de-a lungul acestor suprafete diminuand
semnificativ rezistentele la forfecare.
Din categoria rocilor organogene fac parte calcarele si dolomitele.La fel ca si oricare alta roca
sedimentara ele prezinta anizotropie, dar caracteristic este faptul ca sunt de obicei fisurate si permit
infiltratii mari de apa. In cazul calcarelor,circulatia apei subterane produce dizolvari si spalari, care au

2
ca rezultat formarea carstului , manifestat prin galerii naturale, caverne si pesteri.De mentionat faptul
ca procesele carstice in calcare decurg lent si de aceea riscurile sunt asociate carsturilor existente si
mai putin formarii unor carsturi noi pe perioada de viata a constructiei. In dolomite procesele carstice
sunt mai putin accentuate dar , in schimb, in ele apar zone de dezintegrare , cu aparitia de granule(gris
dolomitic pana la praf dolomitic).
Din categoria rocilor halogene fac parte gipsul, anhidritul si sarea gema. Caracteristica comuna
a acestor roci este stabilitatea foarte redusa la apa,ele dizolvandu-se repede.
O clasa aparte o constituie rocile sedimentare semistancoase ,care prezinta rezistente mecanice
reduse(deformabilitate,rezistenta la forfecare) si sensibilitate la inmuiere sub actiunea apei.Din aceasta
grupa fac parte rocile sedimentare eruptive-tufurile vulcanice si tufo-lavele-gresiile slab cimentate si
toata gama de roci provenite din depuneri argiloase-marne,argilite,argile silicioase.o caracteristica
comuna o constituie degradarea si alterarea produsa de agentii atmosfericila dezvellire prin excavatie.
Rocile metamorfice provin prin transformarea rocilor eruptive sau sedimentare sub actiunea
presunilor mari,a temperaturilor inalte , a gazelor si solutiilor lichide fierbinti etc. Aceste roci se impart
in doua mari categorii:
-sisturi cristaline sau roci cristalofiliene,din care fac parte filitele, sisturile, micasisturile,
gneisele;
-roci de insotire,din care fac parte cuartitele, milonitele, amfibolitele etc.
In cazul rocilor cristalofiliene, cele provenite din roci eruptive poarta prefixele de orto iar cele
provenite din roci sedimentare au prefixul para (de exemplu ortognais si paragnais).
Proprietatile rocilor metamorfice depind in mare masura de gradul de metamorfism.
Caracteristica sisturilor este stratificatia lor subtire ,uneori ondulata, precum si clivajul.In planele de
separatie a straturilor si in planele de clivaj rezistenta la forfecare este de obicei redusa. Rocile
metamorfice provenite din formatiuni sedimentare sunt de obicei mai putin rezistente,mai deformabile
si expuse riscului de alterare.

1.2.2.CLASIFICAREA DUPA CARACTERISTICILE MECANICE

Aceasta clasificare, denumita si clasificarea inginereasca a rocilor, se face pe baza a doua

proprietati mecanice: rezistenta la compresiune a rocii (Rc) si modul de elasticitate al acesteia(E).In
acord cu autorii clasificarii Deere si Miller (Deere,1963), rezistenta la compresiune se determina pe

3
epruvete cilindrice,cu lungimea egala sau mai mare decat de doua ori diametrul(L/D>2),iar modul de
elasticitate se determina ca modul tangent pentru un efort de compresiune σ c = 0.5 Rc .
In functie de rezistenta la compresiune(Rc) , se disting cinci clase A...E, departajate ca in tabelul 1.1.
Clase de rezistenta
Tabelul 1.1
Clasa Denumirea Rc (MPa)

A Rezistenta foarte mar ≥ 200

B Rezistenta mare 100…200
C Rezistenta medie 50…100
D Rezistena redus 25…50
E Rezistenta foarte redusa <25

Din clasa A, foarte rar intalnita, fac parte unele bazalte dense si cuartitele. In clasa B se
incadreaza majoritatea rocilor magmatice , rocile metamorfice tari, gresiile foarte bine cimentate,
calcarele si dolomitele.In clasa C se incadreaza sisturile, gresiile si calcarele poroase, in timp ce in
clasele D si E se incadreaza rocile semistancoase cum ar fi gresiile friabile,tufurile,marnele argiloase.
In ceea ce priveste deformabilitatea , rocile se impart in trei clase(H,M si L), diferentiate in
functie de raportul E / Rc dintre modul de elasticitate si rezistenta la compresiune,departajare ca in
tabelul 1.2.

Tabelul 1.2
Clase de deformabilitate
Clasa Denumirea E / Rc

H Foarte putin deformabile >500

M Moderat deformabile 200...500
L Deformabile <200

O anumita roca se clasifica in funcite de cele doua clase, in forma AM, CH etc.Modul in care
cele doua caracteristici delimiteaza zonele de clasificare intr un graphic ce are in abscisa rezistenta la
compresiune Rc si in ordonata modul de elasticitate E se prezinta in figurile 1.1…1.3. In aceleasi figuri

4
sunt prezentate si domeniile de incadrare a anumitor roci reprezentativ magmatice,sedimentare si
metamorfice.

Fig. 1.1.Clasificarea inginereasca pentru unele roci magmatice.

Fig. 1.2.Clasificarea inginereasca pentru unele roci sedimentare.

5
Fig. 1.3.Clasificare inginereasca pentru unele roci metamorfice.

Se poate constata ca familia granitelor prezinta o constanta a proprietatilor fiind uzual clasata
BM, in timp ce familia bazaltului acopera o plaja mare fiind clasata de la DM si la AM. In cazul rocilor
sedimentare ,conglomeratele,dar si gresiile sunt mai deformabile (DL…BL), in timp ce calcarele pot
avea caracteristici foarte diferite, de la CM la BH. In sfarsit,in cazul rocilor metamorfice ,cuartitele au
caracteristici de exceptie AH…BM,in timp ce sisturile sunt pronuntat anizotrope.

1.3.CLASIFICAREA MASIVELOR DE ROCA

Comportarea masivelor de roca ca medii de fundare sau constructie a lucrarilor ingineresti,

exprimata global prin deformabilitate, permeabilitate, stabilitate si capacitate portanta, depinde esential
de gradul de fragmentare a rocii de catre discontinuitati si de gradul de alterare a rocii in zona acestora.
Sistemele de clasificare a masivelor de roca au , deci, ca principal element discontinuitatile ,carora
dupa caz,li se asociaza si anumiti parametri caracteristici.
Dat fiind faptul ca determinarea parametrilor caracteristici si prezentarea acestora se face prin
procedee standardizate, clasificarle prezinta avantajul ca pot duce la decizii ingineresti prin asimilari
intre amplasamentul studiat si alte amplasamente in care s-au realizat lucrari de acelasi tip.

6
 In momentul de fata exista mai multe sisteme de clasificare propuse de diversi
autori.(Rossi,.1991):

Clasificare RQD -Deere,1964;

Clasificare RSR -Wickham,1972;
Clasificare RMR -Bieniawski,1973;
Clasificare austriaca -Rabcewicz-Pacher,1974;
Criteriul Q -Barton,1974;
Clasficare franceza -Luis,1974

Dintre acestea,clasificarea RQD are cea mai mare raspandire,in mare masura si datorita
simplitatii si este secondata de clasificarile propuse de Bienwski si Barton, care sunt, fara dubii,
criteriile de clasificare cele mai interesante pentru ca permit aprecieri nu numai calitative dar si
cantitative.

1.3.1.CLASIFICAREA IN FUNCTIE DE INDICELE RQD

Indicele RQD (Rock Quality Designation) a fost propus de Deere in 1964,(Deere,1968) si se

bazeaza pe analiza carotelor recuperate din foraje de studii. Indicele RQD se defineste ca expresia
procentuala a raportului dintre suma lungimilor fragmentelor de carota care au lungimea mai mare sau
egala cu 10 cm si lungimea forajului din ca re s-a extras carota:

RQD =
∑ fragmente recuperate ≥ 10cm ×100% (1.1)
lungimea carotata

Modul de evaluare al indicelui RQD se poate urmari in figura 1.4. Pentru un tronson de foraj
carotat de 1.5m suma lungimii fragmentelor recuperate este de 125 cm,in timp ce suma lungimii
fragmentelor recuperate mai lungi de 10 cm este de numai 85 cm.Recuperajul este de 83% in timp ce
RQD=57%.Clasificarea rocilor in functie de indicele RQD este prezentata in tabelul 1.3.

7
 Calitatea masivului in functie de RQD
Tabelul 1.3
RQD(%) 0-25 25-50 50-75 75-90 >90

Calitatea masivului Foarte Slaba Acceptabila Buna Foarte

de roca slaba buna

Fig. 1.4.Evaluarea indicelui RQD

In afara de indicele RQD, pe baza forajelor carotate mecanic se pot determina si alti indici
caracteristici:

-indicele de recuperare IR =
∑ fragmente recuperate %;
lungimea carotata

-modul de fracturare MF = lungimea fragmentului recuperat care este depasita de 50% din lungimile
fragmentelor recuperate.

8
 In figura 1.5 se prezinta modul de reprezentare grafica a evaluarii carotajului de pe un tronson
de 5 m si definirea indicilor RQD, IR si MF.
Desi evaluarea indicelui RQD este simpla, iar clasificarea pe baza RQD este astazi o metoda
curenta ,trebuie subliniat faptul ca procedura este foarte sensibila la calitatea echipamentului si la
calificarea personalului .Sunt frecvente situatiile cand carota poate fi rupta la extragere sau manipulare,
modificand lungimea fragmentelor.Este indicat ca la inventarierea fragmentelor sa fie examinata si
suprafata rupturilor la capete de fragment, iar atunci cand arata proaspata,cu suprafete rugoase, sa se
evalueze lungimea fragmentului exceptand ruptur in cauza.

9
 Fig. 1.5.Analiza recuperarii unui foraj carotat si reprezentarea grafica a distributiei lungimii
fragmentelor carotelor.

Fig 1.6.Dependenta intervalului mediu intre discontinuitati de orientarea forajelor de studii.

Mai trebuie mentionat faptul ca,atunci cand masa de roca afectata de familii bine conturate de
discontinuitati , indicele RQD depinde esential de orientarea forajului fata de orientarea generala a
familiei sau familiilor de discontinuitati .Dupa cum se poate urmari in figura 1.6, intervalul mediu IM
dintre discontinuitati variaza de la zero la infinit in functie de orientarea forajului carotat.Ca
urmare,este indicat ca orientarea forajului de studii sa se aleaga in functie de informatiile despre
discontinuitati ,colectate din analiza aflorimentelor.

10
1.3.2.CLASIFICAREA RMR

Clasificarea RMR(Rock Mass Rating)propusa de Bieniawski(1974),tine cont de cinci parametri

caracteristici:
-rezistenta la compresiune uniaxiala a rocii intacte;
-indicele RQD;
-interspatiul dintre rosturi(discontinuitati);
-caracteristicile rosturilor(rugozitate,alterarea fetelor,deschidere,material de umplutura);
-prezenta apei subterane.
Fiecaruia dintre parametri i se ataseaza o evaluare numerica,in conformitate cu tabelul
1.4,evaluare care constituie un indice numeric partial.

Indici corespunzatori rezistentei la compresiune

Tabelul 1.4,a
Rezistenta la >200 100-200 50-100 25-50 10-25 3-10
compresiune (MPA)

Indice n1 151 12 7 4 2 1

Indici corespunzatori valorii RQD

Tabelul 1.4,b
RQD(%) 90-100 75-90 50-75 25-50 <25
Indice n 2 20 17 13 8 3

Indici corespunzatori interspatiului dintre rosturi

Tabelul 1.4,c
Interspatiul dintre >3m 1-3 0.3-1 0.05-0.3 <0.05
discontinuitati
Indice n3 30 25 20 10 5

11
 Indici corespunzatori caracteristici rosturilor
Tabelul 1.4,d
Caracteristica Pereti duri, Pereti Pereti duri, Rost continuu,cu pereti Rosturi cu
rosturilor foarte rugosi, duri,rugosi,cu rugosi, cu plani si deschidere umplutura
discontnui deschidere<1mm desch.>1mm 1-5mm
Indice n4 25 20 12 16 0

Indici corespunzatori continutului de apa

Tabelul 1.4,e
Apa Aflux pe 10 m _ <25 25-125 >125
subterana Tunel(l/min)

u* 0 0-0.2 0.2-0.5 >0.5

σ
Conditii Roca uscata Roca umeda Apa subterana Apa subterana in
generale stocata presiune
Indice n5 10 7 4 0
*-raportul dintre presiunea interstitiala (u) si efortul natural in situ: ( σ ).

Indicele RMR se evalueaza prin sumarea indicilor partiali. Pe baza valorii RMR rocile se clasifica in
5 clase , dupa domeniile indicate in tabelul 1.5. In functie de acelasi indice, pentru fiecare clasa se
atribuie si estimari globale ale coeziunii, unghiului de frecare interioara pentru masivul de roca.

Clase de roca departajate prin RMR

Tabelul 1.5
5
0-25 25-50 50-70 70-90 90-100
RMR = ∑ ni
1

Clasa V IV III II I
Caracterizare Foarte slaba Slaba Medie Buna Foarte buna
Coeziune <0-1 0.1-0.15 0.15-0.2 0.2-0.3 >0.3
c(MPa)
Unghi de frecare <30 30-35 35-40 40-45 >45
interioara ϕ 0

12
 Clasificarea RMR este utilizata cu precadere in cazul lucrarilor subterane.In cazul tunelurilor se
aplica o corectie a RMR in functie de orientarea axei tunelului in raport cu directia dominanta a
planurilor de discontinuitate.

1.3.3.CLASIFICAREA Q

Clasificarea Q,propusa de Barton si colaboratori(1974),tine cont de sase parametri caracteristici:

-indicele RQD;
-numarul de familii de rosturi(Jn);
-rugozitatea peretilor discontinuitatilor cu efect direct asupra stabilitaii(Jr);
-gradul de alterare a peretilor discontinuitatii si eventual prezenta materialului de umplutura
(Ja);
-prezenta apei(Jw);
-factorul de relaxare a eforturilor(SRF).

Indicele de calitate a masivului de roca se determina din expresia:

⎛ RQD ⎞ ⎛ Jr ⎞ ⎛ Jw ⎞
Q=⎜ ⎟⋅⎜ ⎟⋅⎜ ⎟. (1.2)
⎝ Jn ⎠ ⎝ Ja ⎠ ⎝ SRF ⎠

Factorii produsului ce defineste indicele Q au fiecare o semnificatie fizica distincta.Raportul

RQD/Jn caracterizeaza dimensiunile blocurilor, raportul Jr/Ja caracterizeaza rezistenta la forfecare
interblocuri, iar raportul Jw/SRF caracterizeaza efortul efectiv pe contactul dintre blocuri. Fiecaruia
dintre indici li se atribuie o valoare numerica , pe criterii cantitative sau calitative.Valorile indicilor
sunt prezentate pe scurt in continuare.
Pentru RQD valoarea numerica este chiar valoarea indicelui RQD conform definitiei ,cu
singura corectie ca pentru RQD<10 se atribuie RQD=10.
Pentru numarul de familii de rosturi valorile numerice ale indicelui partial Jn se atribuie pe
baza inventarului discontinuitatilor din amplasament:

-Roca cu foarte putine rosturi Jn=0.5...1,0;

-O familie de rosturi Jn=2;

13
 -O familie de rosturi insotita de rosturi rare pe alte directii Jn=3;
-Doua familii de rosturi Jn=4;
-Doua familii de rosturi insotite de rosturi rare pe alte directii Jn=6;
-Trei familii de rosturi Jn=9;
-Patru sau mai multe familii de rosturi insotite de rosturi si pe alte directii care fragmenteaza
masivul in blocuri de dimensiuni reduse Jn=15;
-Roca foarte fracturata Jn=20.

Pentru rugozitatea peretilor valorile numerice ale indicelui partial Jr se atribuie in functie de
continuitatea si aspectul fetelor rostului:
-Rosturi discontinue Jr=4;
-Rosturi neregulate,ondulate Jr=3;
-Rosturi lise,ondulate Jr=2;
-Rosturi spalate,ondulate Jr=1.5;
-Rosturi plane, ondulate Jr=1.5;
-Rosturi plane,lise Jr=1.0;
-Rosturi plane,spalate Jr=0.

In cazul rosturilor cu material de umplutura alcatuit din minerale argiloase, in grosime suficenta
ca sa impiedice contactul dintre fete, se atribuie o valoare Jr=1. In oricare dintre situatiile anterioare,
daca interspatiul mediu dintre rosturi este mai mare de 3 m Jr se majoreaza cu o unitate.

Pentru gradul de alterare valorile indicelui Ja se evalueaza diferentiat pentru trei cazuri
distincte ,definite de contactul dintre fetele rosturilor.
a)Fetele rostului sunt in contact:
-Rosturi cimentate,cu liant cuartitic sau similar Ja=0.75;
-Rosturi cu pereti nealterati, cu pete numai in suprafata Ja=1.0;
-Rosturi cu pereti usor alterati avand umpluturi cu
minerale rigide sau cu particole nisipoase fara argila Ja=2.0;
-Rosturi cu fete acoperite de argila prafoase sau nisipoase Ja=3.0;
-Rosturi cu fete acoperite de minerale argiloase cu caolinit
,talc,mica,gips sau grafit in grosimi de maxim 1...2mm Ja=4.0;

14
 b)Fetele rostului intra in contact la forfecari de maxim 10 cm:
-Rosturi cu umplutura din particole nisipoase sau roci dezintegrate Ja=4.0;
-Rosturi cu material de umplutura din minerale puternic
consolidate cu grosime<5mm Ja=6.0;
-Rosturi cu material de umplutura mediu sau slab
consolidat,din materiale argiloase cu grosime <5mm Ja=8.0;
-Rosturi cu umpluturi din argile cu proprietati de umflare,de
tip montmorillonit,cu grosime <5mm Ja=8.0..12.0.

c)Fetele rostului nu sunt in contact:

-Rosturi cu zone sau benzi de roca dezintegrata Ja=6.0;
-Rosturi cu umplutura din fragmente de roca Ja=6.0...8.0;
-Rosturi cu umplutura din materiale argiloase,in functie de
gradul de consolidare Ja=8.0...12.0;
-Rosturi cu umplutura din argile nisipoase sau prafoase
,fara inmuiere Ja=5.0;
-Rosturi cu umplutura argiloasa Ja=13.0...20.0;

Pentru influenta data de prezenta apei valorile indicelui Jw se determina in functie de afluxul
de apa la deschiderea excavatiei sau/si in functie de presiunea apei interstitiale.Astfel:
-Excavatii uscate sau cu aflux minor de apa,local sub
5l/min;presiune interstitiala<0.1 Mpa Jw=1.0;
-Aflux mediu de apa,cu spalari ocazionale ale materialului
Din rost;presiune interstitiala in gama 0,1-0.25 Mpa Jw=0.66;
-Aflux mare de apa:presiune intersttiala mare (0.25-1MPa) Jw=0.5;
-Aflux mare de apa,cu spalarea materialului din rost;
Presiuni interstitiale in gama 0.5-1Mpa Jw=0.33;
-Aflux foarte mare de apa la deschiderea excavatiei,
Cu diminuare in timp;presiune interstitiala>1Mpa Jw=0.1...0.2;
-Aflux foarte mare de apa,constatn in timp Jw=0.05..0.1

Pentru factorul de reducere al eforturilor valorile indicelui partial SRF se determina diferit
in trei situatii posibile.
15
 a)In cazul in care excavatia in roca intersecteaza o zona slaba, susceptibila de a produce surpari:
-zone slab extinse,continand argile sau roci descompuse chimic SRF=10.0;
-zone cu multiple rupturi prin forfecare SRF=7.5;
-o singura zona slaba,cu continut argilos,in functie de adancime SRF=2.5...5.0;
-o singura zona de forfecare in roca masiva SRF=2.5.
b)In cazul rocilor masive,in functie de starea de efort in situ (efort principal σ 1 ) comparata cu

rezistentele la compresiune (σ c ) si la intindere (σ t ) (tab1.6).

Indicele SFR pentru roci masive

Tabelul 1.6
Caracteristica σc / σl σt / σl SRF
RMR reduse >200 >13 2.5
Eforturi medii 200...10 13...0.5 1.0
Eforturi mari 10...5 0.5...0.3 0.5...2.0
Roci mediu fracturate 5...2.5 0.3...0.15 5...10
Roci puternic fracturate <2.5 <0.15 10...20

c)In cazul rocilor cu dilatanta majora sau cu potential de umflare:

-impingerea muntelui este moderata SFR=5...1.0;
-impingera muntelui este ridicata SFR=10...20;
-umflarea rocii este moderata SFR=5...10;
-umflarea rocii este semnificativa SFR=10...15.

Clasificarea pe baza indicelui Q este exclusiv destinata lucrarilor subterane.In functie de

valorile Q,in plaja 0.001...1000, Barton distinge 38 de categorii de roca (figura 1.7), utilizand ca al
doilea parametru dimensiunea semnificativa a lucrarii subterane-deschidere, diametru sau inaltime.In
aplicatiile curente,dimensiunea caracteristica este corectata de un coeficent ESR (Excavation Support
Ratio) care tine seama de importanta lucrarii si de gradul de siguranta asociat.
In lucrarile lui Barton, pentreu fiecare din cele 38 de categorii de roca se indica tipul de
sprijinire recomandat.

16
 FIGURA 1.7.Categorii de roca in functie de valorile Q si dimensiunea tunelului

Se mentioneaza ca intre clasificarea propusa de Bieniawski(RMR) si cea propusa de Barton (Q)

exista o corelatie acceptabila .Pe baza analizei a 111 cazuti de lucrari subterane din Scandinavia (62),
Africa de Sud (28) din alte state europene si din continentul american (21) a rezultat relatia:

RMR=9 lnQ (1.3)

Corelatie care confirma faptul ca ambele sisteme de clasificare includ o gama similara de parametri
caracteristici ai masivului de roca.

1.3.4. INDICELE DE CALITATE DIN CAROTAJUL SEISMIC IQCS

Extinderea metodelor geofizice de investigare a masivelor de roca,mai ieftine si mai operative,a

impus un criteriu de clasificare bazat pe carotarea seismica a peretilor forajelor de studii.
In figura 1.8 a se prezinta schema de principiu pentru un carotaj seismic.O sonda coborata in
forajul de studii poate fi blocata in peretii forajului la adancimea dorita. Emitorul genereaza unde
mecanice , cele longitudinale fiind interceptate de doi receptori situati in vecinatate, la distante ce

17
constituie baza de masura.Viteza de propagare a undelor seismice in peretii forajului VL poate fi
imediat evaluata.In acelasi timp,viteza undelor longitudinale intr o roca de acelasi tip,dar compacta

V * L se poate masura pe fragmente de carota sau se poate determina prin relatii teoretice.

Fig. 1.8.Carotarea seismica:a-schema de principiu; b-variatia in adancime a vitezelor undelor seismice.

Raportul celor doua viteze,exprimat procentual,se defineste ca indice de calitate:

VL
IQCS = × 100% (1.4)
VL*

Carotajul seismic se poate realiza continu, in lungul forajului,rezultatele aparand sub forma
prezentata in figura 1.8,b. Este interesant de observat ca din diagrama vitezelor longitudinale masurate

18
pot fi depistate si discontinuitatile majore din masivul de roca,ele corespunzand reducerii semnificative
a vitezei.
Dat fiind faptul ca atat indicele RQD ,cat si indicele de calitate IQCS caracterizeaza in esenta
fragmentarea masei de roca de catre discontinuitati,intre cei doi indici exista o corespondenta foarte
buna.

Fig. 1.9. Corelarea intre indicii RQD si IQCS

Spre exemplificare ,in figura 1.9 se prezinta variatia cu adancimea a celor doi indici intr-un foraj de
studii de circa 30 m adancime (Panet,1976),din care se remarca aceleasi tendinte in variatie si chiar
valori similare in zona de roca sanatoasa.

1.3.5. Clasificarea ISPH, Hidroconstructia

La noi în ţară prescripţiile de proiectare prevăd evaluarea susţinerii provizorii în funcţie de

coeficientul de tărie al rocii f (Protodiakonov) şi rezistenţa elastică a rocii K0.
Astfel se indică 5 tipuri de roca functie de care se indica tipul de susţineri provizorii a
lucrărilor subterane.
tip A – rocă foarte tare, f =5, K0 =500kg/m3
tip B – rocă tare, f = 4-5, K0 =400-500kg/cm3
tip C– rocă semitare, f =3 -4, K0 =300 -400kg/m3
tip D– roca slaba f =2-3, K0 =200 -300kg/m3
19
 tip DS– roca moale, f =1, K0≤100kg/m3

Coeficientul f este un coeficient de frecare aparent, deoarece in afara de frecarea propriu zisa se
ia in considerare si coeziunea dintre particolele rocii in stare partial sfaramicioasa
f = fo + c/σ = tgφ + c/ σ, in care
c = coeziunea rocii
σ = efortul unitar normal
φ = unghi de frecare interioara
sau f=Rc/100
Rezistenta elastic a rocii K0 are expresia
K0 = E / (1+μ)x100 si corespunde unei excavatii cu raza r = 1m
Pentru o excavarie cu o raza oarecare r rezulta
K = K0 / r

20
 Capitolul 2

STAREA DE TENSIUNI DIN INTERIORUL UNUI MASIV DE ROCI

2.1. Starea de tensiuni dintr-un masiv neatacat prin lucrari subterane

Intr-o formatiune de roci oarecare, forta care actioneaza in permanenta este greutatea proprie a
straturilor de deasupra. Aceasta forta,raportata la unitatea de suprafata, se numeste presiune litostatica.
Presiunea litostatica actioneaza vertical.
Complexul de straturi de roci din scoarta terestra se presupune omogen,elastic si izotrop,cu o
intindere orizontala infinita,supus numai actiunii verticale a gravitatiei.

O x

H sz
y

sy sx
z

Fig. 2.1. Echilibrul unui cub elementar .

Considerand intr un masiv de roci un cub elementar, la adancimea H (Fig.2.1),acesta va fi supus

unei presiuni verticale σ z =γ a ⋅ H (2.1)

in care γ a -greutatea specifica aparenta a rocii.

Sub actiunea acestei presiuni se vor produce deformatii transversale in plan orizontal.
Deformatiile specifice transversale dupa directiile x si y se pot exprima in functie de eforuturile
unitare,folosind ecuatiile stabilite pe baza legii generalizate a lui Hooke din teoria elasticitatii:

21
 1
εx = ⎡ σ x -μ(σ y +σ z ) ⎤⎦ (2.2)
E⎣
1
ε y = ⎡⎣σ y -μ(σ z +σ x ) ⎤⎦ (2.3)
E

In care:
E- modulul de elasticitate al rocii,
μ - coeficentul lui Poisson,care exprima raportul dintre deformatia specifica transversala si
longitudinala a rocii supusa unui efort monoaxial ( μ <0.5).
Deoarece masivul inconjurator nu permite deformatii transversale ,rezulta ca ε x =0 si ε y =0 si

deci:
σ x =μ(σ y +σ z ) (2.4)
σ y =μ(σ z +σ x ) (2.5)

Rezolvand acest sistem de ecuatii in raport cu σ x si σ y se obtine pentru efortul unitar orizontal

expresia:
μσ z
σ x =σ y = (2.6)
1-μ
sau
σz γa ⋅ H
σ x =σ y = = (2.7)
m-1 m-1
1
in care m= este constanta lui Poisson.
μ
Din relatiile de mai sus rezulta ca presiunea litostatica difera fundamental de presiunea
hidrostatica ce actioneaza cu aceeasi intensitate dupa orice directie.Numai in cazul starii lichide a
rocilor (m=2 si μ =0.5) relatiile de mai sus devin:
σ x =σ y =σ z =σ a ⋅ H (2.8)

Dupa cum se observa ,efortul σ z dupa directia axei Oz este maxim,ceea ce inseamna ca aceasta
reprezinta o directie principala. Celelalte doua directii principale vor fi determinate de axele Ox si Oy
si deci efortul principal tangential va fidat de expresia:
σ z -σ x σ z -σ y 1 1-2μ 1 1-2μ
τ max = = = ⋅ σz = γa ⋅ H (2.9)
2 2 2 1-μ 2 1-μ

22
 In cele mai multe cazuri de echilibru intern intalnite in studiul presiunii rocilor, toate fortele
sunt cuprinse in acelasi plan vertical, astfel ca problemele se pot trata in cadrul elasticitatii plane.
In ipoteza ca mediul este elasto-plastic ,presiunea litostatica poate fi considerata asemanatoare
presiunii hidrostatice si deci actionand proportional cu adancimea si cu aceeasi intensitate in toate
directiile:
σz = σx = σ y = γa ⋅ H (2.10)

ceea ce se obtine pentru μ=0.5 respective m=2.

Datorita acestei presiuni, rocile dintr-o formatiune geologica oarecare s-ar gasi, de la o anumita
adancime in jos,intr-o stare latenta de plasticitate.Aceasta ipoteza are avantajul ca prin aplicarea
principiilor din hidrostatica se simplifica mult problemele, chiar daca fenomenele respective nu se
produc in realitate intocmai. Cercetarile teoretice efectuate au aratat ca aceasta ipoteza este valabila
numai in cazul cand rocile respective se gasesc in stare de curgere ,adica se deformeaza continuu in
spatiu fara a-si pierde coeziunea, ceea ce se intampla pentru adancimi si deci presiuni mari.
Studiile experimentale mai recente,efectuate in cazul diferitelor roci stancoase,au aratat ca
ipoteza distributiei tensiunilor intr-un masiv de roci ca intr-un mediu elastic,omogen si izotrop nu se
confirma intru totul in practica.
De asemenea,fiind destul de greu de apreciat valoarea coeficentului lui Poisson pentru un masiv
stancos fisurat,efortul unitary orizontal σ x se exprima in general sub forma:
σ x =k ⋅ σ z =kγ a H (2.11)
In care k este coeficentul presiunii laterale, a carui valoare poate varia in limite foarte largi,in functie de
conditiile locale. Valoarea lui k poate fi mai mica sau mai mare ca unitatea.
La un masiv stancos,stare de tensiuni este legata nu numai de greutatea proprie a rocilor si de
istoricul incarcarilor, ci si de evolutia proceselor tectonice care au avut loc in trecut. Fortele tectonice si
deformatiile pe care le sufera roca provoaca o pretensionare a rocii,ceea ce face ca tensiunile din masiv
sa difere in unele cazuri foarte mult de cele obtinute din calcule. Rezulta deci ca rezistenta rocii nu
poate fi determinat daca nu este cunoscuta pretensionarea dupa cele trei directii principale.
Privitor la influenta proceselor tectonice asupra starii de tensiuni dintr-un masiv stancos,sunt
semnificative rezultatele obtinute prin masurarea tensiunilor de ambele parti ale unei falii de origine
tectonica, existenta in zona amplasamentului centralei subterane Picote din Portugalia (fig.2.2.).
Valorile tensiunilor verticale obtinute din masuratorile efectuate de o parte si de cealalta a faliei,au
depasit valoarea rezultata din calcule in functie de adancime(19.6 daN/cm 2 )si anume in partea din aval

23
a faliei,tensiunea a fost de doua ori mai mare(40 daN/cm 2 ) iar in partea opusa ,de 10 ori mai mare(200
daN/cm 2 ).

Fig.2.2.Falie de origine tectonica in zona amplasamentului centralei subterane

Picote(Portugalila):
1-centrala subterana;
2-falia de origina tectonica;
3-punctele in care s-au masurat tensiunile in masiv
In anumite cazuri valorile tensiunilor obtinute din masuratori sunt mult mai mari decat cele
calculate . In acelasi timp se poate constata, ca valorile tensiunilor orizontale rezultate din masuratori
depasesc ca marime mult pe cele ale tensiunilor verticale obtinute din calcule ( σ z =γ a H ) .

σx
In ceea ce priveste valoarea lui k= ,aceasta poate fi mai mica sau mai mare decat
σz
unitatea,ceea ce inseamna ca in functie de conditiile locale,efortul unitar orizontal poate fi mai mic sau
mai mare decat cel vertical.
In concluzie,din cele aratate mai sus, rezulta ca la evaluarea starii de tensiuni intr-un bloc al
unui masiv stancos trebuie sa se aiba in vedere faptul ca problema nu poate fi rezolvata in mod separat
,ci in ansamblu, tinand seama de interactiunea dintre blocuri , respectiv de pretensionarea lor la

24
formarea masivului. Rezultatele concludente privind starea de tensiuni dintr-un masiv stancos pot fi
obtinute numai prin efectuarea de masuratori directe.
In practica se cunosc mai multe metode de determinare a tensiunilor in adancime,intr-un masiv
stancos.Metoda cea mai simpla consta in masurarea deformatiilor diametrului forajelor executate in
masiv.

2.2. Starea de echilibru limita a rocilor in interiorul masivului

In afara de repartizarea tensiunilor in interiorul unui masiv de roci elastice, omogene si izotrope,
este necesar sa fie cercetata si o alta problema de o deosebita importanta practica si anume pericolul de
rupere si conditiile de rupere ale rocilor in interiorul masivului,in functie de starile de tensiuni si de
deformatii. Ruperea rocii se produce in punctele in care tensiunile sau deformatiile produse de aceste
tensiuni ating valori limita.
Rezistenta rocilor este caracterizata prin rezistenta lor la forfecare. Daca eforturile
unitare tangentiale,provenite din greutatea proprie a rocilor si incarcarile exterioare, depasesc ca
marime rezistenta la forfecare a rocii,atunci se va produce ruperea si prin alunecare.
Dupa Coulumb, stabilitatea rocii la alunecare se realizeaza cand efortul tangential din masiv:
τ<c+σ ⋅ tgϕ (2.12)
Unde: c-coeziunea rocii;
ϕ -unghiul de frecare interioara a rocii;
σ -efortul unitar normal.
In relatia de mai sus se tine seama atat de coeziune cat si de frecarea interioara a rocii.
Daca roca este fisurata,de-a lungul unei fisuri c=0 si in acest caz va fi luata in considerare
numai frecarea interioara.
Cand exista o presiune in pori(u),stabilitatea la alunecare a rocii va fi asigurata pentru:
τ<c+(σ-u)tgϕ (2.13)
Considerand starea plana de tensiuni intr-un punct acesta se poate reprezenta grafic prin
construirea cercului lui Mohr.
Dupa cum se stie din rezistenta materialelor, cercul lui Mohr permite determinarea grafica a
tensiunilor normale si tangentiale dintr-o sectiune inclinata oarecare ce trece prin punctul
considerat,daca se cunosc tensiunile normale principale σ1 si σ 2 (fig 2.3.).

25
 Luand un sistem de axe de coordonate si trecand in abscisa tensiunile normale σ , iar in
ordonata cele tangentiale τ ,pentru o stare oarecare de solicitari , definita prin eforturile unitare normale
σ1 +σ 2
principale σ1 si σ 2 ,cercul lui Mohr pentru un punct va avea ca abscisa a centrului ,
2
σ1 -σ 2
iar ca raza (fig 2.4.).
2
Tensiunile σ si τ din sectiunea inclinata care trece prin punct si care formeaza cu verticala
unghiului α (fig 2.3) se obtin din cercul lui Mohr ducand raza CA care face unghiul 2 α cu axa
0 σ …(fig 2.12).
Coordonatele punctului A reprezinta tensiunile σ si τ date de relatiile:
σ1 +σ 2 σ1 -σ 2
σ= + cos2α (2.14)
2 2
σ1 -σ 2
τ= sin2α (2.15)
2

Figura 2.3.Starea plana de tensiuni

26
 Figura 2.4.Cercul lui Mohr.
Dupa cum rezulta din fig. 2.4, efortul unitar tangential maxim este dat de ordonata punctului B
si este egal cu raza cercului:
σ1 -σ 2
τ max = (2.16)
2
Daca cercul lui Mohr se construieste pentru o stare de solicitare la care are loc ruperea rocii,
atunci punctual B de pe cerc va reprezenta punctual caracteristic al starii limita definite de efortul
unitar tangential maxim.
Construind mai multe cercuri Mohr pentru eforturile unitare limita, respective pentru diferite
σ1
rapoarte ale eforturilor normale principale ,corespunzatoare diferitelor stari de solicitare la rupere a
σ2
rocii,se poate trasa pentru aceasta familie de cercuri o curba infasuratoare ,tangenta la fiecare dintre
ele,care reprezinta starea de echilibru limita a materialului.
Practic,aceasta curba se obtine prin construirea cercurilor Mohr pe baza unor date
experimentale determinate prin supunerea materialului (rocii)la incercari de compresiune si intindere si
trasarea infasuratoarei care reprezinta curba intrinseca a materialului.
Pentru trasarea curbei intrinseci(infasuratoarei) sunt necesare doua cercuri
caracteristice,construite pentru efortul monoaxial de rupere la compresiune, R c si respective la

intindere, R t .

In cazul unei stari oarecare de solicitare,definite prin eforturile unitare principale σ1 , σ 2 se

construieste cercul limita respective,cu centrul in C(fig.2.5).
27
Fig.2.5.Cercuri limita de eforturi unitare;1-linia de forfecare a rocii(dreapta intrinseca).
Intr-o prima aproximatie, curba infasuratoare se considera a fi o dreapta tangenta la cercurile
caracteristice C1 ,C 2 (fig 2.13) data de ecuatia:
τ =c+σ tgϕ (2.17)
unde c este coeziunea rocii,iar ϕ este unghiul de frecare interioara.Aceasta dreapta reprezinta conditia
de echilibru limita dupa Coulomb.
Pentru obtinerea unei forme perfectionate a infasuratoarei, unii autori au asimilat-o cu o
cicloida,iar altii cu o parabola.
Kegel , considerand infasuratoare cercurilor de stari limita o forma parabolica,a stabilit trei
categorii de roci diferite in functie de pozitia centrului C al cercului osculator de varf al parabolei pe
axa abciselor 0σ (fig.2.6),determinate de relatiile:

⎛ Rc Rc ⎞
τ =0 σ =R t ⎜⎜1- 1+ + ⎟ (2.18)
⎝ R t 2R t ⎟⎠

In care R c si R t sunt rezistentele de rupere la compresiune,respective la intindere.

28
Fig.2.6.Infasuratoarea cercurilor lui Mohr de forma parabolica
Rc
Cele trei categorii de roci se pot defini in functie de valoarea raportului astfel:
Rt
Rc
-roci cu comportare plastica,atunci cand <3;
Rt
Rc
-roci cu comportare elasto-plastica, atunci cand 3 ≤ ≤5;
Rt
Rc
-roci cu comportare elastica(casante sau friabile),cand > 5.
Rt
La aplicarea criteriului starii limita de eforturi intr-un masiv de roci,Caquot considera curba
infasuratoare de forma:
3
τ max =(c+σtgj) 2
(2.19)
In aceasta relatie se tine seama,prin valoarea exponentului,de caracterul eterogen al rocilor, care
in realitate nu sunt ideal omogene si elastice.
Una dintre metodele de incercare “in situ” a rocilor, in diferite puncte si in orice directie in
masiv, pentru obtinerea datelor necesare pentru construirea cercurilor Mohr si trasarea curbei
infasuratoare, consta in tensionarea unui cablu ancorat in roca la partea inferioara a unui foraj.Prin
tensionarea cablului,care se realizeaza cu ajutorul unui cric de la partea superioara a forajului,se
transmite rocii,prin intermediul unei placi groase de otel,o incarcare axiala P(fig.2.7).

29
Fig 2.7.Instalatie pentru incercarea rocilor”in situ”
Presiunea transmisa rocii va fi:
P
P1 = (2.20)
π 2 2
(D -d )
4
In care: P-forta de intindere a cablului,
D-diametrul placii de otel,
d-diametrul forajului.
Eforturile dupa o directie perpendiculara la cablu sunt realizate de un cric cilindric situat in
putul forat.Cricul hidraulic cilindric este destinat sa provoace in roca inconjuratoare un efort de
compresiune radial σ r =P2 si un effort de intindere circumferential ,de aceeasi marime, σ θ =-P2 .
Prin actiunea cricurilor,roca va suferi deformatii care pot fi masurate si deci incercarile pot fi
verificate.Marind progresiv presiunea in cricul hidraulic,roca inconjuratoare va ajunge in conditii de
rupere.Construind cercurile lui Mohr pentru aceasta stare de eforturi ,se va putea trasa curba
infasuratoare care reprezinta curba intrinseca a materialului(a rocii).
P2
Curba intrinseca poate fi trasata correct pentru roca “in situ” prin variatia raportului .
P1

30
 Astfel pot fi cercetate diferite conditii de stari limita de eforturi.Conditiile caracteristice apar
pentru cazurile:

σ1 =σ z =P ,iar σ 2 =P2 =0 (compresiune monoaxiala)

si
σ1 =σ z =0 ,iar σ 2 =σθ =-P2 (intindere monoaxiala).
Pentru eforturile rezultate din incercari,corespunzatoare starilor de echilibru limita,se
construiesc cercurile Mohr si se traseaza infasuratoarea lor(fig.2.16).
Cu ajutorul curbei obtinute se poate verifca stabilitatea rocii pentru diferite stari de tensiuni din
masiv,create prin executia unor constructii(baraje,centrale etc).In acest scop se construieste cercul
Mohr pentru un punct din masiv (de exemplu la nivelul fundatiei unei constructii)in care starea de
tensiuni este caracterizata prin efortueile principale σ1 ,σ 2 rezultate din incarcarile transmise de
constructie so daca cercul obtinut se va afla in interiorul curbei infasuratoare (cercul C3 ),roca se va
gasi in echilibru stabil sub actiunea sarcinilor de deasupra.Daca cercul lui Mohr va fi tangent la curba
infasuratoare (cercul C 4 ),roca se va afla intr-o stare de echilibru limita,putand avea loc ruperea ei si ca
urmare pierderea stabilitatii.

31
Fig.2.8.Trasarea curbei infasuratoarea a cercurilor lui Mohr pe baza datelor experimentale:
1-forfecarea pura;2-intinderea monoaxiala;3-compresiunea monoaxiala;4-curba
infasuratoare(intrinseca)

Cercul lui Mohr cu centrul in originea sistemului de axe de coordonate,avand σ1 =-σ 2 ,

reprezinta forfecarea pura.
Metoda expusa,de incercare a rocilor “in situ”,poate fi aplicata pentru obtinerea de date
ecperimentale la diferite adancimi,prin folosirea aceluiasi cablu,convenabil ancorat in roca si coborarea
placii de otel si a cricului cilindric in putul forat ,la adancimea dorita,ceea ce are o mare importanta,in
special pentru incercarea rocilor din fundatiile unor baraje.
De asemenea,o problema care trebuie investigate este cea a adancimii la care eforturile si
deformatiile specifice pot cauza deformatii elastice sau plastice in roca netulburata.

32
 Capitolul 3

(CEDAREA ROCILOR. TEORII DE RUPERE

Observaţii făcute asupra materialelor din scoarţa terestră pe teren, în mine şi tunele, în exploatările
la zi arata că rocile care in unele ocazii apar ca tari şi casante în alte împrejurări prezinta
caracteristicile unor materiale cu cedare plastică sau curgere lentă. O dovadă a acestei ultime
comportări o constituie cutarea în timp geologic ,a stratelor din scoarţa terestră care în prezent ne apar
ca fiind constituite din materiale rigide.

3.1 Cedarea materialelor elastice

Dacă un material este elastic şi ductil, ca de pilda cuprul şi oţelul moale atunci va prezenta o relaţie
efort-deformaţie liniară pana in punctul A, urmată de deformatie neliniera pînă în punctul cînd B cand
se ajunge la o comportare plastică după care urmează ruperea în punctul C (fig.3.1).

Fig. 3.1
Dacă materialul este elastic şi casant, ca oţelul turnat sau sticla, după domeniul elastic se ajunge brusc
la rupere (fig.3.2)

Fig. 3.2
33
3.2 Cedarea materialelor din scoarţa terestră
In general rocile şi pământurile nu sînt aşa de ductile ca metalele şi rareori sînt tot aşa de casante ca
sticla, ci prezintă caracteristici de cedare intermediare între aceste doua tipuri extreme.
Rocile .mai tari avînd un conţinut de silice mai ridicat şi o structură cristalină sînt de regulă mai casante
decît sedimentele poroase.La majoritatea rocilor se poate discerne un punct de cesare înainte de
rupere.Dacă maşina de încercat este proiectată judicios,în aşa fel încît se evită liberarea bruscă a
energiei de deformatie, atunci cînd roca începe să cedeze se observă că materialul continuă să opună o
oarecare rezistenţă la deformaţie chiar după punctul de cedare(fig.3.3).

Fig. 3.3

Prin urmare "cedarea" unei roci casante poate fi considerată că se produce atunci cînd se atinge :
a) punctul de cedare ;
b) punctul de rupere ;
c) punctul în care materialul nu mai poate susţine sarcina aplicată.
Dacă materialul nu este casant punctul de cedare poate fi considerat atunci cînd:
d) sub sarcină constanta viteza de deformaţie începe să crească. Dacă materialul prezintă
caracteristici elastice şi plastice se consideră drept cedare.
e) deformaţie permanentă reziduală limitata. Trebuie remarcat însă că cedarea rocii aste afectată de
următorii doi factori esenţiali :
- felul solicitării (compresiune, întindere sau forfecare);
- tipul de incercare folosit pentru determinarea rezistenţei. Felul solicitării este important în
special în cazul rocilor casante care se caracterizează prin rezistenţe mari la compresiune şi rezistenţe
relativ scăzute la forfecare şi la întindere

34
 Tipul încercării influenţează de asemenea în bună masură valoarea rezistenţei obţinute. Astfel chiar
în cazul încercării de compresiune simplă rezultatul depinde de dimensiunile probei şi in special de
raportul dintre lungime (L) şi diametru (D):

0.2
σ c =σ co (0.8+ ) (3.1)
L/D

L
unde ( σ co - reprezintă rezistenta pentru =1 .
D
L L
Deci pe măsură ce creşte rezistenţa tinde spre o valoare constantă iar atunci cînd
D D
scade valoarea tinde spre infinit (cazul solicitării hidrostatice).
Această comportare poate fi pusă pe seama faptului ca de fapt cădarea rocilor nu se produce
datorită compresiunii ci depăşirii rezistenţei de care este capabil materialul la solicitările de
întindere sau forfecare generate de compresiunea probei .
In majoritatea lucrărilor inginereşti în rocă sau pe rocă încărcările primare sînt de compresiune,
însă pot genera şi solicitări de forfecare sau întindere.
In. cazul materialelor casante cum sînt rocile tari rezistenţa la întindere σ t este considerabil

mai mică decît cea de compresiune σ c

σ c =Kσ t (3.2)
unde K = 4 ÷ 10 in funcţie de tipul de rocă (Tabelul 3.1

Tabelul 3.1

Rezistenţa rocilor la compresiune simplă şi la intindere

ROCA
σc (daN/cm2) σt (daN/cm2)
Granit 1000 — 2500 70 – 250
Diorit I800—3000 150—300
Dolerit 2000-3500 150-350
Gabbrou 1800 —3000 150—300
Bazalt 1500 —3000 l00—300
Gresie 200-1700 40 - 250
Şist l00 —1000 20 —l00
Caloar 300 —2500 50 - 250
Dolomit 300-2500 150 - 250
Cărbune 50 — 500 20 - 50
Cuarţit 1500—3000 l00—500

35
Gneis 500 —2000 50 - 200
Marmoră l000 —2500 70 - 200
Ardezie l000 —2000 70-200

3.3 Criterii de rupere

Prin alegerea uneia din definiţiile de mai sus şi aplicarea ei la un anume material se poate
preciza punctul în care materialul dat este dat să "cedeze" sub o anumită distribuţie de eforturi.
Adică se poate stabili un „criteriu de rupere” cu ajutorul căruia poate fi stabilita şi folosită la
proiectare, rezistenţa maximă de care este capabil materialul.
Deoarece există mai multe criterii de rupere este esenţial să se aleagă cel ce corespunde
mai bine comportării materialului cu care avem de-a face.
In cazul metalelor sau altor materiale elastice se pot aplica eforturi de felul efortului
principal maxim admisibil sau rezistenţa de forfecare maximă sau a energiei de distorsiune maxime pe
care o poate prelua materialul.
In astfel de teorii se presupune că materialele se comportă perfect elastic,au rezistenţa la
întindere egală cu cea de compresiune si se defineşte cedarea ca începutul comportării inelastice.
Se ştie că rocile şi pămînturile, ca şi unele materiale de construcţii cum este betonul, încep să
aibă o comportare inelastică la eforturi mici şi că rezistenţa lor la întindere este mai mică decît cea la
compresiune.
Din această cauză pentru astfel de materiale s-au propus alte criterii decît cele clasice.
Teoria de rupere a lui Mohr
Conform acestei teorii ruperea materialului se realizează atunci cînd între efortul de forfecare τ
ce acţionează pe un anumit plan de rupere şi efortul normal σ , ce acţionează perpendicular pe acel
plan există o relaţie de tipul :
τ=f(σ) (3.3)
Ipoteza de bază este că, efortul normal indiferent că este vorba de compresiune sau întindere,
contribuie alături de cel de forfecare, la rupere. Nu se presupune ca materialul are aceeaşi rezistenţă
la întindere ca şi la compresiune, dar se subînţelege că într-un cîmp de eforturi σ1 >σ 2 >σ 3 efortul
principal intermediar σ 2 nu influenţează ruperea.
Relaţia fundamentală dintre τ si σ este caracteristica pentru materialul considerat şi poate fi
determinată prin încercări.
De pildă prin încercarea de compresiune triaxială poate fi stabilită înfăşurătoarea cercurilor
limita care este reprezentarea grafică a relaţiei τ=f(σ) (Fig.3.4).

36
 Forma generală a înfăşurătorii Mohr pentru o rocă poate fi schematizată aşa cum se arată în
fig.3.4. In acest caz după ordonata τ 0 pentru σ=0 urmează o zona cu panta descrescătoare în care
înfăşurătoarea tinde eventual spre o dreaptă a cărei prelungire are o ordonată la origină τ 0 .
Ecuaţia înfăşurâtoarei poată fi reprezentată de relaţia:
τ=τ 0 +σtgΦc +τ 'σ (3.4)

unde: Φc este valoarea maxima constantă a unghiului de frecare internă;

τ 'σ este un termen proporţional cu log σ .

a)

37
 b)
Fig. 3.4

Criteriul de rupere a lui Coulomb

Acest criteriu reprezintă de fapt un caz particular al criteriului Mohr pentru situaţia cînd curba
intrinsecă τ=f(σ) este o dreaptă ( tgΦ = const.)
τ=f(σ) (3.5)
şi este aplicabil păminturilor.
Criteriul Coulomb-Navier de rupere a rocilor
Criteriul Coulomb poate fi aplicat de asemenea solidelor casante. Daca se presupune că pe
un plan de rupere rezistenţa la forfecare este mărită datorită unei componente de frecare. Tinind seamă
că rezistenţa la frecare care se dezvoltă atunci cind un corp se afla pe un plan inclinat este μσ u

unde μ este coeficientul de frecare (μ=tgΦ ) :

τ f =τ 0 +μσ (3.6)
unde : τ 0 este rezistenţa la forfecare pentru σ =0 ;
Plecind de la acest criteriu se poate stabili o relaţie de legătură între rezistenţa la compresiune
σ c şi cea la întindere σ t (Fig.3.5).

38
 a

Fig. 3.5
Astfel relatia (3.6) poate fi scrisă tinand seamă de expresiile eforturilor intr-un plan inclinat
functie de eforturilor principale σ1 si σ3
σ1 -σ3 σ +σ σ -σ
τ 0 =τ-μσ = sin2α- 1 3 μ- 1 3 μcos2α=
2 2 2 (3.7)
σ1 +σ3 σ1 -σ3
=- μ+ (sin2α-μcos2α)
2 2
Conditia de maxim va fi:
dτ 0 σ1 -σ 2
= (2cos2α+2μsin2α)=0
dα 2
1
tg2α=-
μ

39
 Tinand seama ca:
1
-
tg2α μ 1
sin2α= = =-
± 1+tg 2α2
1 ± 1+μ 2
± 1+
μ2
1 1 1
cos2α= = =
± 1+tg 2 2α 1 ± 1+μ 2
± 1+
μ2
μ>0, tg2α<0
sin2α>0
şi că
cos2α<0
Rezulta că trebuie alese soluţiile cu semnul minus in fata radicalului,care inlocuite in (3.7)conduc la:
σ +σ σ -σ 1 μ2
τ 0max =- 1 2 μ+ 1 2 ( + )
2 2 1+μ 2 1+μ 2
sau
2τ 0max =σ1 (-μ+ 1+μ 2 )-σ 3 (μ+ 1+μ 2 (3.8)

care reprezinta criteriul de cedare a rocii supusă unei solicitări monoaxiale.

De pilda pentru intinderea monoaxiala:
σ1 =0 şi σ 3 =-σ t aşa că:
2τ 0 =σ t (μ+ 1+μ 2 ) (3.9)
in timp ce pentru compresiunea simplă
σ 1 = σ c şi σ 3 =0 aşa că:
2τ 0 =σ c (-μ+ 1+μ 2 ) (3.10)

Din egalarea celor doua expresii se deduce raportul :

σ t -μ+ 1+μ 2 1
= = (3.11)
σ c μ+ 1+μ 2 N
σ
(unde N= c ) care arată că rezistenţa la compresiune a unui material,care satisface criteriul Coulomb
σt
+Navier ,este de regulă mai mare decat rezistenţa sa la intindere.
Inlocuind expresiile parantezelor din (3.9) si (3.10)in (3.8)rezulta:
σ1 σ3
=- =1 sau (3.12)
σc σ t
σ1 σ
=N 3 +1 (3.13)
σc σc

40
Măsura in care concluzia teoretica ce rezultă din (3.13) concorda cu realitatea a fost verificata de
σ3 σ
Hoek care a reprezentat într-o diagramă avînd în axe rapoartele şi 1 rezultate din
σc σc
încercări triaxiale efectuata în diferite laboratoare (fig.3.6).

Fig. 3.6
Se remarca faptul ca punctele experimentale se situeaza pe drepte avand pante diferite in funcite de
categoria rocilor :
N=10 şi μ=1.5 pentru rocile eruptive(cvasielastice);
N=6 şi μ=1.0 pentru rocile sedimentare dure (semielastice);
N=4 şi μ=0.7 pentru rocile sedimentare moi (elastice);

41
 Dacă se inlocuiesc valorile de mai sus in expresiile (3.9) si (3.10)se obtin relatiile :
τ=0.15 σ c =1.5σ t pentru rocile cvasielastice;

τ=0.02 σ c =1.2σ t pentru rocile semielastice;

τ=0.025 σ c =σ t pentru rocile neelastice;

In aceste relaţii τ 0 reprezintă rezistenţa la forfecare de care este capabilă roca in incercarea
moncaxială ( σ 3 =0 )
Compariand rocile de mai sus cu cele indicate în tabelul 3.1 se ajunge la concluzia că se pot
admite următoarele relaţii aproximative :
τ 0 ≈2 τ t pentru rocile rezistente şi

τ 0 ≈0.5 τ c pentru rocile moi.

Valorile parametrilor rezistenţei la forfecare
Tabelul 3.2
Roca 2
τ 0 (daN/cm ) Φ μ
Granit 140 -500 45°-60° l,0- 1,8
Dolerit 250-600 55°- 60° 1,4- 1,8
Bazalt 200-600 50°-55° 1,2-1,4
Gresie 80 -400 35°-50° 0,7- 1,2
Şist 30 -300 15°-30° 0,25- 0,6
Calcar 100-500 35°-50° 0,7-1,2
Cuartit 200-600 50°-60° 1,2-1,8
Marmoră 150-300 35°-50° 0,7- 1,2

Tinand seamă de datele empirice este posibil să se construiască infăsuratori corespunzatoare

stării limită după criteriul Coulomb-Navier (rel 3.6).
In domeniul compresiunilor punctele din diagrama ( σ,τ ) se dispun in general pe o curbă ce se
apropie de dreapta corespunzătoare criteriului.

Fig. 3.7
Tinănd seamă de cele expuse mai inainte privind corelaţiile dintre rezistenţele la compresiune şi
intindere rezulta că infaşuratorile corespunzătoare celor trei categorii pot fi aşa cum se arată in fig.3.8.

42
 Fig. 3.8
Cercetările din ultimul timp au arătat insă ca nici in domeniul compresiunilor mari nu mai este
valabil criteriul Coulomb-Navier.
Criteriul Lundborg
Ideea de baza a teoriei Lundborg, elaborată pe baza incercărilor a numeroase roci din Suedia
constă in aceea că prin atingerea de către eforturile normale a unui anumit prag corespunzator
rezistenţei cristalelor rocii, începe cedarea acestora din urmă aşa că mărirea în continuare a solicitării
normale nu mai contribuie la mărirea rezistenţei la forfecare.
Se poate presupune deci că rezistenţa la forfecare a rocii se datoreşte mai multor componente :
rezistenţa la compresiune a unor cristale, frecarea dintre alte cristale şi rezistenţa la forfecare in zonele
care încă nu au cedat.
Presupunind ca rezistenţa este limitată atunci cînd μσ>τ max , unde τ max este rezistenta la
forfecare a granulelor cele mai rezistente, se poate scrie :
μσ μ
τ=τ 0 + =τ 0 + (3.14)
1+μσ/(τ i -τ 0 ) 1 μ
+
σ τ i -τ 0
unde: τ i este limita inferioară a rezistenţei atunci cand σ=∞ ;
τ 0 este rezistenţa la forfecare pentru σ=0 .
Pentru valori mici a lui σ formula coincide cu cea a lui Coulomb-Navier.
După cum se vede din figura 3.9, a criteriului Lundborg corespunde destul de bine realitaţii.
Criteriul propus de Lundborg la Congresul de la Lisabona (1966) poate fi scris şi sub forma:

43
 1 1 1
= + (3.15)
τ-τ i τ cr -τ 0 μσ

a)
b)

Fig. 3.9
⎛1 1 ⎞
care intr-o reprezentare ⎜ , ⎟ corespunde unei drepte (fig.3.9,b).
⎝ σ τ-τ 0 ⎠
Cu alte cuvinte rezistenţa la forfecare a rocilor este determinate de trei parametri τ i , τ 0
şi μ caracteristici tipului de rocă (Tabelul 3.3)
Tabelul 3.3
Roca τi τ0 μ
(daN/cm2) (daN/cm2)
Granit 1000 500 2
44
Granitognais 6.800 600 2,5
Gneis pegmatitic 12.000 500 2,5
Gneis micaceu 7.600 500 1,2
Cuarţit 6.200 600 2
Calcar 8.900 300 1,2
Magnetit 8.500 300 1,8
Leptit 6.400 300 2,4
Pirită de fier 5.600 200 1,7
Şist cenuşiu 5.800 300 1,8
Şist negru 4.900 600 1,0
Teoria lui Griffith
Toate criteriile expuse anterior au în vedere un mediu continuu ceea ce în cazul rocilor
reprezintă o idealizare neacceptabilă.
Teoria elaborată de Griffith în 1924 pentru explicarea cedării sticlei, reprezintă o încercare de
analiza a rezistentei maturialelor microfisurate luînd in considerare concentrările da eforturi de
întindere de la capelele acestor microfisuri. In forma sa iniţială teoria avea în vedere microfisuri
avînd forma unor elipsa foarte alungite şi avînd orientări întîmplătoare, la capetele cărora apar
solicitări puternice de întindere chiar atunci cînd materialul este supus numai compresiunii.
Teoria originală, care are în vedere un mecanism de propagare a ruperii materialului supus
compresiunii monoaxiale, a fost extinsă de MacClintock şi Walsh în 1962 şi de Hoek şi Bieniawaski în
1964 prin luarea în considerare a unor fisuri inchise cu posibilitatea de transmitere a eforturilor de la
o fisura la cealaltă.
Dat fiind interesul pe care-l prezintă această teorie pentru materialele stîncoase expunerea ei
se face ceva mai amănunţit.
Se consideră starea de eforturi intr-o zona oarecare a materialului in care exista goluri alungite
de secţiune eliptică orientate cu un unghi faţă de linia de acţiune a eforturilor principale
σ 3 (fig.3.10).Considerăm că şi in rezistenţă că σ1 > σ 2 > σ 3 eforturile de compresiune fiind negative iar
cele de intindere positive.

45
 Fig. 3.10
Axa x-x este orientată dupa axa mare a fisurii eliptice in care caz centrul va fi dat de
ecuaţiile parametrice:
x=acosα y=bsinα (3.16)
unde a si b sunt semiaxele elipsei ;
α unghiului razei vectoare fata de axa x.
Raportul axelor elpsei il notăm cu:
b
m= (3.17)
a
Acum se poate scrie expresia marimilor ce apar pe conturul fisurii pentru starea de eforturi
σ x ,σ y ,τ xy :

{ ⎣
2 2
⎦ ⎣
2 2 2
⎦ ⎣
2
⎦
2 2
} 2 -1
σb = σy ⎡m(m+2)cos α-sin α⎤ +σx ⎡(1+2m)sin α-m cos α⎤ -τxy ⎡2(1+2m )sinαcosα⎤ (m cos α+sin α) (3.18)

Deoarece fisura este foarte subţire si alungită m este foarte mic iar eforturile maxime de
intindere vor apare spre capetele fisurii acolo unde α este mic.
Ca atare sinα → α şi cos α → 1 aşa că expresia (3.18) devine:

46
 σ b =2(σ ym-τ xyα)(m 2 +α 2 )-1 (3.19)

Pentru stabilirea valorii maxime a efortului se pune conditia:

dσ b -2τ xy (m +α )-2α(σ y ⋅ m-τ xy α)
2 2 2

= =0 (3.20)
dα (m 2 +α 2 ) 2

-2τ xy (m 2 +α 2 )=2α(σ y ⋅ m-τ xyα)2

condiţie care inlocuita in (3.19)dă:

τ xy
σ b =- (3.21)
α
expresia care inlocuită din nou in (3.19)dă :
1 1
τ xy m 2 2
+2σ y m -τ xy =0
α α
sau (3.22)
2 2
1 σ y ± σ y +σ xy
=-
α m ⋅ τ xy

Dupa câteva transformări se obtine:

mσ b =σ y ± σ 2 y +σ 2 xy (3.23)

Pentru τ xy =0 conditia de aparitie a unei noi fisuri este σ y =σ t ,ceea ce in final conduce la :

σ b ⋅ m=2σ t (3.24)

unde σ t este rezistenta la intindere a rocii.

Inlocuind acest rezultat in (3,23) se ajunge la:

2σ t =σ y ± σ 2 y +τ 2 xy (3.25)
sau
τ 2 xy =4σ t (σ t -σ y ) (3.26)

care este expresia criteriului Griffith si care reprezinta de fapt o parabola (fig.3.11)

47
 Fig. 3.11
Presupunem că unghiul format de fisură cu directia efortului principal σ 3 este astfel incât
efortul σ b este maxim pentru orice combinaţie a stării de eforturi generată de aplicarea eforturilor

principale σ1 şi σ 3 .Atunci raza cercului Mohr,determinat de aceste eforturi principale, dusa prin
punctul de tangenţa cu infaşuratoarea formeaza cu axa σ unghiul 2Φ (fig.3.11)aşa cum se poate scrie:
dσ y τ xy
tg2θ=- = (3.27)
dτ xy 2σ t

Deoarece din derivarea lui (3.26) in raport cu τ xy :

dσ y
2τ xy =-4σ t (3.28)
dτ xy

Pe de altă parte inlocuind in (3.24) expresia lui σ b data de (3.21) se obtine:

mτ xy
σ b m=2σ t =- (3.29)
α
de unde se deduce:
mτ xy
α=- =-mtg2θ (3.30)
2σ t
Considerând ca noua fisură apare atunci cănd efortul σ b ,corespunzător centrului fisurii

eliptice, depăşeşte rezistenţa la intindere limitată σ t este logic sa se presupună că va fi orientată după
normala la acest contur.
Ecuaţia acestei normale va fi:
dx
tgβ=- (3.31)
dy
unde se inlocuiesc expresiile obţinute prin derivarea coordonatelor parametrice ale elipsei (3.16)

48
 dx=-a sin αdα şi dy=m a cos αdx (3.32)
şi se obtine astfel :
tgα
tgβ= (3.33)
m
Atunci cand α → 0 ,tg α → α ,aşa că tinând seamă de (3.30) rezultă:
α
tgβ= =-tg2θ (3.34)
m
sau
β=-2θ (3.35)
De aici rezultă concluzia că dacă directia fisurii iniţiale nu corespunde cu direcţia unuia din
eforturile principale, adică τ xy ≠ 0 , atunci şi θ ≠ 0 şi prin urmare β ≠ 0 . Astfel in acest caz noua fisură

apare la capetele primei şi este orientata cu unghiul β=-2θ in raport cu direcţia acesteia şi pe masura
dezvoltării sale tinde să capete o directie ce coincide cu cea a eforturilor aplicate(fig.3.12)

Fig. 3.12

Dacă ambele eforturi principale sunt compresiuni atunci procesul de dezvoltare a microfisurilor
se va opri după atingerea anumitor dimensiuni ce depind de raportul eforturilor principale (fig.3.13).

49
 Fig. 3.13
Atunci când directia fisurilor iniţiale coincide cu cea a eforturilor principale, adică τ xy =0 şi

σ y =σ1 obţinem θ=β=α=1. Aceasta inseamna că noile fisuri vor apărea ca un fel de prelungiri a fisurilor

iniţiale şi in acest caz in conformitate cu relaţia (3.19):

2σ y 2σ1
σb = = (3.36)
m m
Analizând această expresie se poate observa ca dacă marimea efortului σ1 intr –un moment
oarecare atinge o valoare pentru care σ b =σ t şi incepe un proces de formare a unor noi fisuri sau mai
exact un process de creştere a fisurilor existente, atunci mărimea m se va micşora considerabil pe
seama lungirii fisurilor ceea ce va conduce la o mărire considerabila a efortului σ b iar sistemul va

progresa chiar dacă valoarea lui σ1 va fi micşorată. Cu alte cuvinte este suficient ca efortul σ1 sa
atinga pentru un moment valoarea σ b , ca să inceapă un proces intens de creştere a fisurilor care
conduce la rupere.
In deducerea criteriului de rupere s-a presupus că microfisura îşi menţine forma pînă în
momentul ruperii. Atunci cînd σ1 şi σ 3 reprezintă întinderi sau cînd roca este foarte rezistentă şi nu
este supusă unor solicitări este de aşteptat menţinerea formei. Intr-o rocă slaba sau foarte puternic
solicitată ce conţine fisuri alungite este de aşteptat ca să se producă închiderea fisurilor înainte de
rupere şi va trebuit ţinut seama de transmiterea eforturilor de la o margine a fisurii la cealaltă. In

50
acest caz posibilitatea de extindere a fisurii este determinată de condiţiile da frecare a marginilor
în contact. Aceasta ipoteza, ce corectează teoria Iui Griffith pentru domeniul eforturilor principale de
compresiune, a fost propusă de Mac Clintock şi Wels în 1962 a fost confirmată de cercetările
experimentale a lui Hoek şi Bieniawski în 1956. S-a prepus ca să se considere drept criteriu de
rupere în domeniul compresiunilor linia dreaptă definită de relaţia :
τ xy =τ 0 +μσ y (3.37)

tangentă la parabola lui Griffith (fig.3.14).

Acest criteriu de cedare pentru rocile cu fisuri închise poate fi scris şi in funcţie de
eforturile principale sub forma :
1
2 2
4σ t =[(σ1 -σ 3 )(1+μ ) ]-μ(σ1 +σ 3 ) (3.38)

unde μ este coeficientul de frecare între marginile fisurii.

In mod convenţional se admite că parabola lui Griffith determină inceputul creşterii fisurilor
adică inceputul dezvoltării microfisurilor existente in timp ce condiţia de rupere a rocii este
determinată de linia dreaptă tangenta la această parabolă.(fig.3.14).

Fig. 3.14
Se vede deci că utilizînd criteriul Griffith se ajunge la concluzii similare cu cele indicate de
criteriile Mohr şi Coulomb-Navier pentru rocile rezistente.
Mecanismul real de rupere a rocii nu este incă pe deplin cunoscut şi este posibil ca cedarea rocii sub
acţiunea solicitărilor triaxiale să aibă loc prin forfecare în lungul fisurilor, a suprafeţelor de separaţie

51
sau a planeler de sedimentare sau a fisurilor inguste cu orientări întâmplatoare dispuse în structura
granulară a rocii. Acest fapt poate explica orientarea anizotropă a rocilor ca şi discrepanţele ce se
constata adesea între rezultatele încercărilor în laborator şi cele efectuate pe teren.
Teoria lui Talobre
Această teorie elaborată pe bazele teoriei lui Mohr pleacă de presupunerea că există în
funcţie de mărimile eforturilor principale efective doua tipuri de ruperi ale rocii şi anume cea casantă
şi cea plastică.
Folosind rezultatele experimentale obţinute pentru diferite temperaturi (t°C) Talobre a dedus două
dependenţe liniare diferite, una care ar corespunde ruperii casante şi alta celei plastice.Trebuie
remarcat însă că o astfel de separaţie netă între ruperea materialului prin cedarea casantă sau plastică
nu este verosimilă. Caracterul ruperii rocii este mult mai complicat şi fără îndoială că în toate cazurile
există elemente de cedare casantă simultan cu cele de cedare plastică.

Fig. 3.15
Teoria lai Hoek
Tendinţa de a înlocui infăşurătoarea parabolică a cercurilor Mohr cu o dreaptă a apărut mereu şi
este pe deplin justificată deoarece în acest fel s-ar simplifica în mod considerabil toate calculele
inginereşti. Dar dacă înlocuirea parabolei prin dreaptă este acceptabilă pentru compresiuni laterale
reduse pentru valori mari ale efortului σ 2 poate conduce la erori însemnate.
De asemenea nu este admisă această înlocuire pentru rocile stîcncoase slabe chiar pentru
mărimi reduse ale compresiunii laterale.Numeroase cercetări au arătat că valoarea lui μ din relaţia
(3.37) nu esta constantă şi se modifică în funcţie de mărimea efortului normal, ţinînd seamă de lipsa
unei relaţii analitice intre mărimile mai sus menţionate Hoek a propus relaţia empirică :

52
 τ max =τ maxo +Aσ bm
(3.39)

σ1 -σ 3
τ max = efortul tangenţial maxim;
2
τ maxo -valoarea lui τ max pentru σ m =0;

A şi b coeficientul şi exponentul pentru σ , mărimi ce se stabilesc pe cale experimentală. Considerarea

acestor parametri în locul eforturilor τ xy , şi σ m ce acţionează pe planul de rupere reprezintă o

propunere foarte importantă a acestei teorii. Aceasta deoarece în cursul încercărilor rar se poate
determina în mod precis valoarea unghiului de înclinare al suprafeţei de rupere, în special datorită
caracterului complex al dezvoltării fisurilor în diferitele stadii de încărcare a probei. In legătură cu
aceasta de obicei este greu să se determine mărimile eforturilor σ x şi τ xy în timp ce mărimile

eforturilor principale σ1 si σ3 se cunosc cu precizie.

Trebuie remarcat că relaţia dintre τ max şi σ m astfel obţinută nu reprezintă înfâşurătoarea cercurilor
Mohr ci o curbă avînd un caracter asemănător.

Figura 3.16
Din figura 3.16 unde sunt reprezentate rezultatele încercărilor efectuate pe probe de gresii din
diferite continente se vede că deşi rezistenţa la compreeiune axiala a variat intr-o gamă largă (125 la
daN
1758 ) toate punctele sint situate aproximativ pe linia dreaptă având ecuaţia:
cm 2

53
 τ max σ
=0.1+0.76( m )0.85 (3.40)
σc σc
unde σ c este rezistenţa la compresiune a gresiei.
Este pe deplin posibil ca astfel de relaţii generalizatoare, care constituie criterii de rezistenţă, sa poată
fi obţinute pentru fiecare grupa determinată de roci stîncoase. De regulă este mai comod ca astfel de
relaţii sa aibă un caracter adimensional, aşa cum de altfel este si cazul relaţiei (3.40).
Indiferent de faptul că in prezent relaţiile astfel obţinute nu au încă o fundamentare teoretică este
evident că valoarea lor practică este de necontestat.

Teoria lui Franklin

Orice stare de efort poate fi caracterizată cu ajutorul celor trei eforturi principale şi ca atare în
sistemul ortogonal, de reprezentare spaţială σ1 ,σ 2 ,σ 3 corespunde unui punct. Dacă se unesc toate
punctele corespunzătoare ruperii rocii se obţine o suprafaţă a rezistenţei ce determină rezistenţa
materialului considerat pentru diferite grupe de valori ale eforturilor principale.
Forma acestei suprafeţe a rezistenţei poate fi stabilită pe cale experimentală dar metodele curente de
incercare dau posibilitatea obţinerii doar a unor puncte pe suprafaţa, corespunzînd rezistenţei la
solicitare monoaxială de compresiune sau intindere, la stare plană de eforturi, cînd unul din
eforturile principale este nul, sau la solicitare axial simetrică cînd doua din eforturile principale se
menţin egale între ele (fig.3.17).
Se poate presupune ca pentru rocile izotrope suprafaţa de rezistenţă va avea o formă simetrică în raport
cu diagonala σ1 =σ 2 =σ 3 a suprafeţei de rotaţie, închisă în cadranul întinderilor şi deschisă în cadranul
compresiunilor(fig.3.17)

54
 Fig. 3.17
Această suprafaţă de resiztentă intersectează axele de coordonate în puncte corespunzind
rezistenţei la compresiune şi întindere axiala.
Pentru descrierea analitica a acestai suprafeţe John Franklin a analizat următoarele şapte relaţii :
σ 3 =A+Bσ1 (3.41)
σ 3 =A+Bσ1c (3.42)
σ 3 =Aln(B+σ 2σ ) (3.43)
σ1
σ 3 -σ1 =A+BC (3.44)
-1
σ 3 -σ1 =[A(σ 3 +σ1 )+B][(σ 3 +σ1 )+C] (3.45)
c
σ 3 -σ1 =A+B(σ 3 +σ1 ) (3.46)
B
σ 3 -σ1 =A(σ1 +σ 3 ) (3.47)
unde A,B şi C sunt parametrii ce depind de tipul de rocă stîncoasă.
Relaţia (3.41) folosită mult în prezent reprezintă exprimarea criteriului Mohr-Coulomb.Aşa cum arata
insă încercările pe roci destul de rar apare o relaţie liniară între eforturile principale.In legătură cu
aceste este necesar ca sa se aleagă un astfel de criteriu care sa exprime caracterul neliniar al legăturii
dintre eforturile principale şi în acelaşi timp să poată fi utilizat cu uşurinţă în calculele inginereşti.

Concluzii
Din cele arătate mai înainte rezultă că nu este încă elaborată o teorie pe deplin satiafăcătoare
pentru a explica ruperea materialelor casante.In această situaţie se consideră potrivit a se recurge in
practica de calcul încă la criterii empirice de felul celor a lui Mohr, Hoek sau Franklin.

55
Trebuie insa remarcat că toate teoriile expuse mai sus au in vedere un material idealizat şi fac
abstracţie de multitudinea de factori ce există totdeauna în condiţiile reale şi care adesea sunt de-
terminaţi în comportarea rocilor supuse solicitărilor.Intr-adevăr nici una din aceste teorii nu ţine seamă
de anizotropia masivului stancos, starea de umiditate a materialului, temperatură ş.a.
Numeroase cercetări din ultimii ani au arătat ca influenţa anizotropiei masivului stîncos are o
influenţă hotărîtoare asupra rezistenţei sale ce depinde de direcţia efortului principal maxim în raport cu
suprafaţele ce perturbă omogeneitatea .
Trebuie avut în veedere că toate teoriile de rezistenţă descriu comportarea materialului sub
încărcare pornind de la conceptul de rezistenţă în general si fac abstracţia da faptul ca masivul stâncos,
ce serveşte de pildă ca teren de fundaţie pentru un baraj de beton şi nu are posibilitatea deformatiei
laterale libere nu poate să cedaze chiar dacă intr-un punct sau zonă restrînsă depăşeşte rezistenţa la
rupere. Pericolul apare doar în cazul cand in zona periclitată din masiv se realizează un tunel, o
construcţie subterană sau cînd această zona poate aluneca pe o suprafaţă de separatia preexistentă.
Pentru majoritatea construcţiilor fundate pe stancă pericolul este reprezentat de tasările şi
deplasările construcţiei capabile să provoace distrugerea parţială sau totală a lucrării. Din acest punct
de vedere rezistenţa terenului stîncos de fundare poate fi definită ca fiind efortul pentru care deplasarea
tălpii sau bazei construcţiei conduce la distrugere.
Trebuie ţinut seama că discontinuităţile şi suprafeţele slăbite finanţează în mod defavorabil
capacitatea de rezistenţă a rocilor.

3.4. Efectul planelor slăbite asupra rezistenţei rocii

Existenţa unui plan slăbit in interiorul rocii poate favoriza ruptura după acest plan. Cu ajutorul
unei analize simple, bazată pe teoria de rupere a lui Coulomb+Navier pot fi examinate condiţiile in
care au loc ruperea in lungul unui plan slăbit.
In principiu aceste condiţii vor fi îndeplinite atunci cînd un plan slabit având o rezistenţă, la
forfecare mai redusă decît roca va fi paralel cu planul de forfecare maximă (fig.3.18)

56
 Fig. 3.18
Intr-un astfel de caz ruperea într-o rocă nu va fi niciodată posibilă fără ca să cedeze in prealabil
planul slăbit.
Mecanismul real de rupere în lungul unul plan slăbit este puţin diferit de cel al unei ruperi
normale prin frecare şi poate fi adesea reprezentat ca o alunecare cu frecare intre două suprafeţe de
rocă astfel că τs =μ sσ s , τ şi σ reprezentind eforturile de forfecare si normale pe suprafaţa iar μ s

coeficientul de frecare la alunecare.Dar mai apare în plus o oarecare rezistenţă la forfecare (τ R )

datorită rugozitatii rocilor în contact sau umpluturii din discontinuitate, care corespunde coeziunii.
Estee dificil ca să se determine cu exactitate valorile parametrilor τ R şi μ s chiar dacă se pot
recolta carote din foraj deoarece acestea sunt degradate în timpul forării şi transportului şi nu sunt
perfect reprezentative datorită ariei mici a suprafeţei.
Pot fi imaginate diferite incercari în acest scop dar de obicei rezultatele obţinute nu sunt
satisfacatoare. Pe baza a numeroase incercări s-a ajuns la concluzia că s. majoritatea rocilor rezistenţa
τ R va fi cuprinsă intre jumătate si o treime din rezistenţa rocii intacte iar coeficientul de frecare se
deduce cam la jumătate :
τ0 μ
τR ≈ , μ≈ (3.48)
2 2
aşa că se obţine urmatoarea expresie pentru criteriul Coulomb-Navier:
τs =τ R +μ s σ s =τ R +σ B tgΦ (3.49)
Probabilitatea ruperii in planul slăbit va fi afectata desigur de inclinarea relativă a sa in raport cu
direcţia efortului principal maxim.Dacă această inclinare este β atunci eforturile in planul slăbit vor fi
date de :

57
 σ1 +σ3 σ1 -σ 3
σs = - cos2β (3.50)
2 2
σ -σ
τs = 1 3 sin2β (3.51)
2

valori care înlocuite în (3.49) conduc la un criteriu de rupere care ţine seamă de unghiul de
frecare Φ s , rezistenţa τ R eforturile σ1 şi σ 3 .

Astfel dacă β = 45°, σ s =σ max şi τs =τ max ruperea va avea loc în lungul planului slăbit iar

daca β = 90° sau 0 , σ s =σ1 sau σ 3 ,iar τs =0 şi deci nu se produce ruperea.

Intre aceate doua extreme va exista o valoare limita a lui determinata de nivelul eforturilor
şi planele caracteristice peste care nu se va produce ruperea în planul slăbit. Pentru plane slăbite
de discontinuitate şi eforturi principale maxime după direcţie verticală valorile lui β limită sunt
cuprinse de obicei între 45° şi 65° .
O analiza similară poate fi făcută şi pentru rocile cu anizotropie marcată. In rocile cu structură
laminara va exista o tendinţă de forfecare în planul de laminare şi o rezistenţă sporită în planul
perpendicular.
Ca urmare va exista o slăbire evidenta a rocii atunci cînd înclinarea anizotropică ( β ) în raport
cu direcţia efortului principal maxim coincide cu direcţia efortului de forfecare maxim { β = 45°).

3.5 Cedarea rocilor fisurate

3.5.1. Rezistenta la forfecare în lungul suprafeţelor de separatie plane
Ia acest caz rezistenţa la forfecare depinde de următorii doi factori :
- rezistenţa la forfecare la deplasarea relativă a două suprafeţe netede ;
- rezistenţa datorită rugozităţilor. In funcţie de geometria neregularitaţilor celor două suprafeţe
în contact, mărimea presiunilor normale şi rezistenţa rocii procesul da deplasare fie că va avea loc prin
alunecarea pe asperităţile suprafeţelor de contact fie va conduce la despicarea discontinuităţii.
In acest paragraf se examinează deplasările după suprafeţele plane adică acelea care nu conţin
neregularităţi majore şi atare un loc sub eforturi de forfecare constante pentru aceleaşi eforturi
normale.
In această privinţă cercetarile lui J.H. Coulson efectându-se pe zece tipuri de roci cuprinzînd
bazalt, granite, calcare, gresii, gneis şl dolomit pe probe avînd suprafeţele cu diferite rugozitaţi

58
rezultate în urma metodei de preparare (1 - şlefuire, 2 – netezire 3 - indreptare, 4 - sablare) au arătat
că valoarea finală a coeflcientului de frecare μ din relaţia :
τ f =μσ=σtgΦ (3.52)
nu diferă cu mai mult de 0.05 pentru un acelaşi tip de roca.

Fig. 3.19
De asemenea coeficentul final de frecare pentru diferitele tipuri de rocă (1 - bazalt, 2 - calcar), 3 -
granit fin, 4- granit grosier, 5 -gneis 6 - argiliă, 7 - dolomit, 8 -calcar (Bedford), 9 - gresie (Navaho),
10 - gresie (Berea)] (fig,6.41), este cuprins într-un domeniu relativ restrans μ=0.5÷0.9 şi este foarte
puţin influenţat de faptul dacă roca aste uscată ( μ ) sau umedă( μ w ) (cu excepţia rocilor argiloase)
sau de modul da pregătire al suprafeţei (a - sablare, b - nivelare, o - polisare).In general valorile mai
mici se obţin pentru rocile ce conţin mică (şisturi şi filite) sau minerale argiloase.
Rocile stâncoase bogate la cuarţ şi feldspat (gresii, graniţe ş.a.) au unghiuri de frecare în jur
de 30° (gresiilie - 25° 33°,granitele 25°+40e, roci carbonate-calcare, dolomite, marmore -32°-36°)

59
cele cu conţinut bogat de mică 14-260,gheisuri 18°-30°, rocile semi-stâncoase şi nestîncose cu
conţinut bogat de minerale argiloaae 4°-14°,iar pămînturile 120-30°.
După cum arată numeroase cercetări suprafaţa, finală de rupere în rocile stîncoase se
caracterizează prin prezenta unor striatiuni umplute cu făină de rocă (fig.3.20),constituită din particule
cu dimensiunile cuprinse între 0.1mm şi 1 μ ,chiar şi la cazul unor presiuni, foarte ridicate.

Fig. 3.20
3.5.2.Deschiderea fisurilor prin forfecare
In general orice distrugere a unui material conduce la o mărire da volum. Deschiderea fisurilor
rugoase prin forfecare este un fenomen important de care trebuie ţinut seama la analiza stabilităţii
masivelor stîncoase şi la calculul ancorajelor. In acest din urmă caz deschiderea fisurilor fiind parţial
împiedicată are loc o crestere substanţială a rezistenţei la forfecare datorită creşterii bruşte a eforturilor
normale. Cu cît fisura este mai inchisă cu atît tendinţa de deschidere a fisurii este mai însemnata.In
cazul fisurilor foarte deschise, umpluta sau nu cu material afinat sa moale, poate avea loc şi închiderea
fisurii prin forfecare.
Factorul esenţial care determină deschiderea fisurii prin forfecare este rugozitatea şi eventuala
împănare a pereţilor, ceea ce la randul său depinde de amplasarea deplasărilor din trecut.
In cazul existenţei unui efort normal σ unele neregularităţi ale pereţilor fisurii se vor distruge
cu atit mai uşor cu cît este mai mică rezistenţa acestor asperităţi.
Ca urmare deschiderea fisurii prin forfecare va depinde de unghiul de înclinare (ridicare) i, care
este determinat de rugozitatea iniţială a fisurii i0 , efortul normal σ şi rezistenţa la zdrobire σ z a
materialului din neregularităţile de pe pereţii fisurii, va fi dat de expresia
σ m
i=i0 (1- ) (3.53)
σz
unde exponentul m caracterizează casanţa rocii
Considerând ca rezistenţa la zdrobire a neregularităţilor de pe marginile fisurii este
daN 1
σ z =200 2
,adică cam din rezistenţa la compresiune,se obtine curba:
cm 4
σ 10
i=52o (1- ) (3.54)
200

60
In vecinătatea careia se inscriu punctele corespunzătoare datelor experimentale.

3.5.3.Rezistenţa la forfecare a fisurilor cu neregularitaţi

Cercetările privind dilatanţa nisipurilor indesate au arătat ca rezistenţa lor la forfecare va fi data
de expresia:
τ f =σtg(i+Φ) (3.55)
unde i reprezintă unghiul mediu de deviere a particulelor in deplasare in raport cu direcţia de aplicare a
eforturilor de forfecare iar Φ unghiul de frecare dintre particule.
In mod analog se poate presupune că rezistenţa la forfecare a fisurilor rugoase va fi data de o
expresie analoaga cu(3.55).Astfel tinand seama de expresia lui i (3.53) rezulta:
σ m
τ f =σ[tgio (1- ) +Φ] unde (3.56)
σz
i0 este unghiul mediu de ridicare a neregularitaţii in raport cu direcţia generală de forfecare
σz este rezistenţa la zdrobire a neregularităţilor care datorita alterărilor reprezintă doar o fracţiune
din cea la compresiune simplă ; pentru determinarea ei este necesar să fie incercate probe
recoltate direct din pereţii fisurii sau să se stabilească σ z în mod indirect prin măsuraraa
durităţii rocii in imediata vecinătate a fisurii şi in masiv după ce in prealabil s-a stabilit
corelaţia dintre duritatea şi rezistenţa la zdrobire;
m - parametru ce caracterizează friabilitatea rocii care variază în limite restrînse în jurul valorii 10.
Daca există date experimentale privind rezultatele unor incercari de forfecare pentru doua presiuni
normale σ 1 şi σ 2 atunci valorile lui i0 şi σ z pot fi deduse prin calcul invers.Astfel scriind
relaţiile(3.53) pentru cele două încercări rezultă :
i2 σ i1 σ
10 =1- 2 şi 10 =1- 1
i0 σz i0 σz

care prin imparţire dau:

i1 σ -σ
10 =1- z 2 (3.57)
i2 σ z -σ1

Tot din (3.53 )rezulta :

1
i0 = (3.58)
σ
(1- )10
σz

61
 τf
unde: i=arctg -Φ (3.59)
σ
Cunoscând parametrul geometric i0 si parametrii de rezistenţă (Φ,σ z ) şi fisurii se poate scrie
ecuatia rezistenţei fisurii cu neregularitaţi sub forma:
σ 10
τ f =σtg[i0 (1- ) +Φ] (3.60)
σz
Atunci cand lipseşte unul dintre cei doi parametri necesari pentru a scrie această expresie este
necesar ca să se recurgă la reprezentarea grafică τ f =f(σ) .De pildă figura 3.21 in care sunt reprezentate

unele incercari de forfecare pe suprafeţe de beton avand diferite rugozitaţi considerand Φ=36o şi
daN
σ z =σ c =500 . După cum se vede din figură se obţine o bună concordanţă intre teorie şi experiment
cm 2
pentru toate valorile lui i0 cu exceptia lui i0 =45o .

Fig. 3.21

62
3.5.4. Rezistenţa la forfecare a discontinuităţilor cu material de umplatură
Prezenţa unei umpluturi în discontinuitate poate influenţa foarte mult rezistenţa sa la forfecare
principalii factori determinaţi fiind existenţaa şi numarul unor contacte rigide, datorită
neregularităţilor, ca şi grosimea umpluturilor şi parametrii rezistenţei sale la forfecare.
In cazul unei umpluturi avînd coeziunea o rezistenţa la forfeoare va fi:
σ 10
τ f =c+σtg[i0 (1- ) +Φ] (3.61)
σz
In această exprasie anumiţi parametri pot avea o semnificaţie putin diferită de cea arătată mai
inainta. Astfel ungniul i0 trebuia determinat pentru suprafaţa potenţială de rupere prin frecare, care
poate trece în parte printre contactele stîncoase şi în parte prin materialul de umplutură.
Chiar dacă unghiurile reale de urcuş ale neregularitaţilor din pereţii discontinuităţii nu se
modifică prin acoperirea acestora din urmă cu matarial moale de umplutură se micşorează numarul
punctelor rigide de contact ceea ce conduce la micşorarea valorii unghiului i0 iar in cazul unei
grosimi suficiente a umpluturii şl ieşirea neregularitaţilor din încleştare acestui unghi devine practic
egal cu zero. In acest caz forfecarea poate avea loc doar prin materialul moale de umplutura iar expresia
(3.61) se reduce la relaţia clasică a lui Coulomb:
τ f =c+σtgΦ (3.62)
unde Φ este frecarea internă a materialului da umplutură iar c coeziunea sa; efectul acesteia din
unrma este neglijabil de mic in cazul unor contacte stîncoase ; efectul coeziunii poate deveni ceva
mai însemnat în fazele finale ale forfecării cand are loc cedarea contactelor rigide şi deplasarea se
realizează, în materialul de umplutură.

3.5.5. Extinderea valorilor locale ale rezistenţei la forfecarea discontinuităţilor de mare anvergură
Această extindere este condiţionată de caracterul diferit al neregularităţilor pereţilor
discontinuităţilor pe anumite porţiuni prezentand asperităţi de diferite ordine de mărime,.Pentru a
rezolva aceasta problemă s-a recurs mai întii la încercări la scară mare. Astfel pentru barajul de la
Bratsk s-a stabilit rezistenţa la forfecare a unei porţiuni da discontinuitate având in plan dimensiunile
de 7x7 iar pentru fundaţia barajului de la Krasnoiarsk s-a incercat o portiune din masiv cu aria de 8 x
12 m.
Cu toate acestea scara acestor incercări ramane incă mică in raport cu cea a ariilor
discontinuitaţilor ce sunt solicitate prin realizarea lucrărilor.Pentru acst motiv ramâne actuală problema
aflării pe cale teoretică a rezistenţelor la forfecare in lungul unor discontinutăţi de mare anvergură.

63
 FIGURA 3.22

Daca se analizeazădin acest punct de vedere discontinuitatea reprezentată in figura 3.22 atunci,
in funcţie de scara luată a in considerare,se pot distinge urmatoarele trei situaţii:
-Pentru blocul 1, reprezentat de o porţiune redusa a discontinuitaţii,se poate considera că este
vorba de o cedare in lungul unei suprafeţe rugoase plane iar rezistenţa la forfecare va fi dată de
relaţia:
τ f =σμ=σtgΦ (3.63)
-Pentru blocul 2,in care discontinuitatea prezinta neregularitaţi având un unghi iniţial de ridicare
i01 ,rezistenţa la forfecare va fi dată de relaţia :
σ 10
τ f =σtg[i01 (1- ) +Φ] (3.64)
σ z1
unde σ z1 este rezistenţa la zdrobire a neregularitaţilor din limita blocului 2.
Pentru blocul 3 rezistenţa la forfecare va fi determinată si de neregularitaţile la scară mai
mare(ondulaţiile)care au un unghi de ridicare i02 in raport cu direcţia generală de forfecare şi
care prezintă o rezistenţă la zdrobire σ z2 ≥ σ z1 .In această situaţie prin analogie cu cele arătate
mai inainte rezistenţa la forfecare va fi dată de relaţia:
σ 10 σ
τ f =σtg{i02 (1- ) +i 01[1 − ]10 +Φ} (3.65)
σ z2 (cos i 02 +sin i 02 ⋅ tgΦ)
In felul acesta se poate estima rezistenţa la forfecare a unei discontinuitaţi de orice
extindere cu condiţia ca să se cunoască unghiurile de ridicare a neregularitaţilor de diferite
ordine ca si rezistenţele lor de zdrobire precum si unghiul de frecare Φ .
In cazul unor neregularitaţi a discontinuitaţii din punct de vedere geometric(ondulaţii)
sau mecanic (rezistenţa neregularitaţilor pereţilor datorită alterarii diferite sau a umpluturii)
rezistenţa la forfecare trebuie determinată prin diferenţierea porţiunilor omogene din acest
punct de vedere.

64
 Capitolul 4
STABILITATEA VERSANTILOR STANCOSI

4.1.Generalitati
Existenta sectiunilor slabite si a fisurilor intrr-un masiv stincos poate cauza alunecarea
blocurilor de deasupra sau chiar a masivului intreg sub actiunea greutatii proprii şi a sarcinilor
exterioare. Alunecarea versantilor este de regula rezultatul unui proces de lunga durata si in general,
foarte complex.
Mecanismul producerii alunecarii unui masiv stincos, de-a lungul unei fisuri, se explica în
modul urmator:
Sub actiunea greutatii proprii a masivului si a fortelor exterioare, pe suprafata de contact dintre
partea care tinde sa se deplaseze si partea stabila a masivului apare o componenta normala N si una
tangentiala T (fig.4.l).

Fig. 4.1
Daca componenta tangentiala depaseste rezistenta la alunecare in planul fisurii, care depinde de
marimea componentei normale, de forma fisurii si de rezistenta materialului de umplutura al fisurii,
atunci se strica echilibrul existent si începe deplasarea masivului de deasupra. Acesta se deplaseaza din
pozitia initiala intr-o noua pozitie in care stabilitatea este asigurată de rezistenta la alunecare pe care o
opun diferitele proeminente ale rocii in planul de contact si care este mai mare decat forta tangentiala
T. In punctele in care are loc contactul dintre proeminentele rocii apar concentrari de eforturi. Sub
actiunea acestora, odata cu trecerea timpului, ca urmare a deformarii continue a rocii, se produce
ruperea proeminentelor secundare.
Aceasta duce la concentrarea tensiunilor în punctele de contact dintre proeminentele mari, pana se
ajunge la fisurarea si distrugerea lor, avand loc o noua deplasare în trepte a masivului, pana la ocuparea
unei noi pozitii de echilibru. In continuare, acest proces se repeta in timp.Daca insă dupa deplasarea
succesiva, determinata de distrugerea progresivă a proeminentelor de pe suprafata de contact, masivul

65
nu-si gaseşte o pozitie stabila, se va produce distrugerea totala a proeminentelor si alunecarea
masivului stancos.
Dupa cum se va arata in continuare, se iau diferite masuri asigurarea stabilitătii versantilor
stancosi realizandu-se ziduri de sprijin, ancorare de diferite tipuri etc si urma-rindu-se, de asemenea,
reducerea fortelor cu acţiune defavorabila (sarcinle exterioare care actioneaza la suprafata masivului,
presiunea apei de infiltratie etc.).

4.2. Calculul stabilitatii versantilor stancosi

Factorul principal care caracterizeaza capacitatea portanta si stabilitatea unui masiv stancos este
starea lui de fisurare. Intr-un masiv stancos exista totdeauna mai multe sisteme de fisuri, cu diferite
directii si unghiuri de inclinare, care constituie sectiunile principale de slabire sau plane posibile de
alunecare.
In aceste conditii, pentru aprecierea stabilitătii talusurilor stancoase nu sunt aplicablie metodele
clasice de calcul folosite in Mecanica rocilor. Problema se complica si mai mult prin faptul ca, in
general, nu se dispune de date suficient de sigure cu privire la rezistenta de alunecare de-a lungul
fisurilor. Aceasta rezistenta depinde de o serie de factori ca latimea si forma fisurilor,caracterul agatarii
dintre proeminentele din planul fisurii, prezenta unor materiale de umplutura in fisuri, natura,
caracteristicile si distributia lor s.a. Pentru diferite conditii de umplere a fisurilor va exista un complex
de combinatii in ceea ce priveşte valorile parametrilor c si f ce caracterizeaza coeziunea si frecarea in
planul fisurii.
In felul acesta, calculul se reduce la determinarea celui mai mic coeficient de siguranta al
stabilitătii la alunecare după suprafata critica sau mai multe suprafete, la cazul celor mai probabile
combinatii ale parametrilor c şi f care intră in relatia liniara dintre eforturile τ si σ .
Dacă coeficientul de siguranţă rezultat din calcule este mai mic decat cel admisbil, vor trebui
examinate masurile adecvate pentru asigurarea stabilitatii necesare.
După cum se va arata, ca masură practică, larg raspandita in ultimii ani, este cea de consolidare
a masivelor stancoase cu ajutorul unor ancore adanci, pretensionate. Aceasta masura contribuie la
cresterea rezistentei la alunecare si la prevenirea deschiderii fisurilor care maresc permeabilitatea rocii.
Se mentioneaza importanta deosebita pe care o are determinarea, prin studii de teren, a fisuratiei
masivului stancos, a regimului apei de infiltratie, precum si a parametrilor care caracterizeaza rezistenta
la alunecare dupa planele diferitelor fisuri.
Schema de calcul se stabileste in functie de conditiile geologice existente, aratate mai sus si de
parametrii corespunzatori ai versantului.
66
 Calculul stabilitatii se poate trata ca problema plana sau spatiala,considerandu-se ca alunecarea
are loc dupa o singura suprafata sau dupa mai multe.Ca suprafete periculoase de alunecare care pot fi
considerate suprafetele fisurilor sistemelor principale sau cele dupa care este intrerupta continuitatea
masivului.
Sarcinile care se iau in considerare in calculul stabilitatii versantilor stancosi sunt:
-greutatea proprie a masivului stancos
-sarcinile exterioare care actioneaza asupra versantului
-presiunea hidrostatica a apei de infiltratie din fisuri
-forta seismica,actionand in conditiile cele mai defavorabile pentru stabilitatea masivului.
-forta de tensionare a ancorelor sau reactiunea de la diferite constructii de sustinere a
versantului.
Valorile coeficentilor de siguranta se stabilesc in fiecare caz separat, pe baza analizei datelor
initiale ale schemelor de calcul, a starii versantilor si a urmarilor posibile ce ar rezulta din surparea lor.
In mod obisnuit, pentru coeficentul de siguranta se ia valoarea de 1.5 in cazul cand nu actioneaza
sarcina seismica si 1,1....1,2 cand se ia in considerare si efectul acesteia.
In cazul problemei plane,sectiunile de calcul se stabilesc pe baza analizei diagramei de fisurare
a masivului stancos.
Din diagrama de fisurare rezulta directiile sectiunilor de calcul care reprezinta suprafetele
probabile de alunecare.Ca suprafete de alunecare pot fi diferitele sisteme de fisuri sau stratificatie,
fisuri izolate mari , dislocari tectonice etc. Calculele de stabilitate efectuate pentru fiecare sectiune in
parte caracterizeaza impreuna stabilitatea versantului in ansamblu.
In cele ce urmeaza se vor analiza schemele de pierdere a stabilitatii prin:
-alunecarea dupa un singur plan(fig 4.2.a)

67
Fig.4.2. Scheme pentru calculul stabilitatii versantilor stancosi:
a-alunecarea dupa planul unei singure fisuri; b-alunecarea dupa planele unui sistem de fisuri

-alunecarea dupa planele unui sistem de fisuri,prin considerarea sectionarii blocurilor prin fisuri
conjugate (alunecarea dupa suprafete in trepte)(fig.4.2.b)
-alunecarea dupa doua plane cu pante diferite (fig 4.4).
4.2.1 Calculul stabilitatii masivului sectionat printr-o fisura sau un sistem de fisuri
In verificarea posibilatii de alunecare a masivului dupa planul unei fisuri sau dupa planele unui
sistem de fisuri(fig 4.2.a,b),luand in considerare o fasie unitara de calcul,coeficentul de siguranta al
stabilitatii se determina cu formula:

kS =
∑ F = c∑ L +f ∑ N
i i i
(4.1)
∑T i ∑T i

unde:
Fi - fortele de stabilitate
Ti - fortele de alunecare
f si c - coeficentul de frecare si coeziune specifica pentru planul de alunecare
L - lungimea suprafetei de alunecare.
Pentru cazul general, cand coeziunea si coeficentul de frecare sunt diferite pentru fiecare
suprafata de alunecare,relatia devine:

kS =
∑c L + ∑f N
i i i i
(4.2)
∑T i

Daca nu se dispune de date sigure privind caracteristicile alunecarii pentru diferitele fisuri ale
sistemului , calculul se face in ipoteza echilibrului limita al masivului, folosind ecuatia:
c∑ L i +f ∑ N i =∑ Ti (4.3)

obtinuta pentru coeficentul de siguranta al stabilitatii egal cu unitatea.Din ecuatia (4.3) se determina
valorile critice ala parametrilor c (pentru f=0) si f (pentru c=0).

68
 a b
2 2
daN/cm daN/cm

8 8
d
7 ks= 1 7
d
6 6
5 5
4 4
(f,c) (f,c)
3 3

1
d
1
d

2 2
1 1
d

d
0 0.2 0.4 0.6 0.8 f 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 f

Fig.4.3. Diagramele de echilibru limita:

a – in cazul alunecarii dupa planul unei fisuri
b – in cazul alunecarii dupa planele unui sistem de fisuri
Cu aceste valori se construiesc diagramele de echilibru limita,reprezentand functiile c=F1 (f) sau
c=F2 (c) ,pentru valorile limita ale acestor parametric(fig 4.3).
Deoarece ecuatia (4.3)reprezinta conditia de echilibru limita, valorile critice obtinute pentru
parametrii c si f, unite printr-un segment de dreapta,determina zona de stabilitate a masivului stancos.
Prin construirea de drepte pentru diferite scheme de calcul, se poate trasa o înfasuratoare, care,
impreuna cu axele de coordonate, delimitează zona de nestabilitate(fig.4.3).
Pentru ca masivul stancos să fie stabil, este necesar ca parametrii f si c, ce caracterizeaza fisurile
din punctul de vedere al alunecarii, sa fie de asa natura, incat punctul cu coordonatele (f ,c) sa se
gaseasca la o distanta mai mare fata de originea axelor de coordonate decat înfasauratoarea. Raportul
d1
dintre distanţa acestui punct fata de origine si distanta de la origine la înfasuratoare, masurata pe
d
aceeasi directie, determina valoarea coeficientului de siguranta al stabilitatii versantului.
Valorile minime obtinute pentru coeficientul de siguranta se compara cu valoarea admisibila si
in cazul cand k S <k a se calculeaza deficitul existent pentru forta de stabilitate a masivului:

Q=k a ∑ T1 -∑ F1 (4.4)

4.2.2 Calculul stabilitatii masivului stancos sectionat prin doua fisuri cu unghiuri de inclinare diferite
Pentru verificarea stabilitatii la alunecare a masivului si dupa suprafetele a doua fisuri, dintre
care una cu panta mica si cealalta cu panta mare, se pot aplica doua scheme de calcul si respectiv doua
metode de calcul .
69
 In prima metoda, masivul care aluneca se imparte in doua blocuri, printr-un plan vertical care
trece prin punctul de intersectie al celor doua suprafete de alunecare (fig.4.4). In acest plan, fortele de
interactiune dintre cele doua blocuri se considera ca forte interioare ale masivului si ca urmare, de ele
nu se tine seama in calcule.
In cea de a doua metoda masivul care aluneca se imparte doua blocuri care se gasesc în
conditiile echilibrului limită.
Ca plan de separare poate fi considerat fie unul din planele existente de intrerupere a
continuitatii masivului, fie un plan arbitrar pentru care rezulta o valoare minima a coeficientului de
siguranta al stabilitatii masivului (fig.4.5).
Trebuie de remarcat insă ca cele doua metode nu conduc la aceleasi rezultate, acestea diferind
în functie de conditiile existente.

Fig.4.4. Schema pentru calculul stabilitatii masivului stancos sectionat prin doua plane de
fisurare cu unghiuri de inclinare diferite
Prima metoda analizeaza stabilitatea unui masiv constand din doua blocuri independente, dintre
care unul reazema pe un plan cu panta mare.Coeficentul de stabilitate este dat de raportul dintre suma
fortelor de alunecare rezultate pentru cele doua blocuri(fig.4.4)
f1G1cosα1 +c1L1 +f 2 G 2 cosα 2 +c 2 L 2
kS = (4.5)
G1sinα1 +G 2sinα 2
unde:
G1 ,G 2 - greutatile blocurilor care aluneca
L1 ,L 2 - lungimile planelor de alunecare
c1 ,c 2 - coeziunile corespunzatoare celor doua plane
f1 ,f 2 - coeficenti de frecare corespunzatori celor doua plane.

70
 Dupa cum se observa in aceasta metoda se realizeaza o compensare a deficitului pentru fortele
de stabilitate dupa o suprafata de alunecare, cu o parte din fortele corespunzatoare celei de-a doua
suprafate.
In cea de a doua metoda, se in considerare intercatiunea dintre cele doua blocuri care se gasesc
in stare de echilibru limita si deci valoarea coeficentului de siguranta al stabilitatii este functie de
directia planului de separatie al blocurilor,respective de unghiul pe care il formeaza acesta cu verticala
si de rezistenta la alunecare dupa acest plan.Calculul analitic prin aceasta metoda cuprinde mai multe
etape si este laborios
Calculul poate fi efectuat si grafic,prin construirea poligonului fortelor. Pentru aceasta se impun
diferite valori pentru unghiul ψ (la intervale de la 10o pana la 15o ) si pentru coeficentul de siguranta
al stabilitatii k,in concordanta cu care se stabilesc valorile conventionale limita ale coeziunii (c) si ale
unghiurilor de frecare ( ϕ ),prin intocmirea de diagrame ca in figura 4.3.Daca se cunosc valorile
coeziunii si ale unghiului de frecare , nu este necesar sa se impuna o valoare pentru k.
Cunoscand (fig.4.5) fortele care actioneaza asupra celor doua blocuri ale masivului,separate
printr-un plan ce formeaza cu verticala unghiului ψ ,se ia un punct arbitrar A, din care se duce vectorul
AB reprezentand ca marime si directie forta G 2 .

Fig.5.5 Procedeul grafic de calcul al stabilitatii versantilor

Din punctul B, paralel cu directia planului 2, se duce vectorul BD, egal ca marime cu produsul dintre
coeziunea conventionala c 2 si lungimea suprafetei de alunecare L 2 . In continuare ,din punctul D se
construieste vetorul DE egal cu c 3 . L 3 .Pentru inchiderea poligonului fortelor al blocului superior , este

71
necesar sa se construiasca vectorii reactiunilor R 2 si R 3 , care nu sunt cunoscute ca marime,dar au
directii cunoscute, determinate de unghiurile de frecare conventionale ϕ2 şi ϕ3 . Ducand din punctul E
o paralela la directia de actiune a reactiunii R 3 ,iar din punctul A o paralela la direcţia de actiune a
reactiunii , R 2 la intersectia lor se obtine punctul F care determina marimea reactiunilor.
Dupa aceasta se construieste poligonul fortelor pentru blocul inferior. Deoarece acest poligon
trebuie sa cuprinda, ca forte componente, si fortele ce actioneaza pe planul de separare a blocurilor
( R 3 si c 3L 3 ), se incepe construirea cu vectorii acestor forte, figurati in poligonul construit pentru blocul
superior (punctele F-E-D). Din punctul D se duce vectorul DH, reprezentand forta G1 iar din punctul H
- vectorul HK, egal ca marime cu forţa c1L1 .
Daca stabilitatea masivului studiat este caracterizata de coeficientul de siguranta admis in
calcule, atunci dreapta dusa din punctul K, paralel cu directia de actiune a reacţiunii R1 , trebuie să
treaca prin punctul F si astfel sa închida poligonul fortelor. Cum insa in calcule valoarea coeficientului
de siguranta k a fost luata arbitrar, dreapta paralela la direcţia reactiunii R1 , poate să nu treacă prin
puntul F, dupa cum se arată în figura 4.5.b. Perpendiculara dusa din punctul F la această dreapta
determina valoarea minima necesara pentru forta Q, de închidere a poligonului. Daca forta Q este
dirijata în sensul alunecarii (fig.4.5.b), masivul este stabil. In cazul în care este dirijata în sens invers
alunecarii (fig.4.5.c), masivul nu este stabil. Forta Q reprezinta forta necesara de sustinere a masivului
pentru coeficientul de siguranta impus si pentru unghiul ψ considerat in calcule si se realizeaza prin
ancorare sau sprijiniri.
Executînd o serie de astfel de constructii grafice, se poate determina valoarea minima a
coeficientului de siguranta, pentru cel mai defavorabil unghi ψ .
In legătura cu calculul stabilitatii versanatilor este necesar sa se precizeze ca cele doua plane de
alunecare, din care unul cu panta mai mica si al doilea ca panta mare, nu trebuie considerate de aceeasi
importanta in procesul pierderii stabilitatii versantului, asa cum se face in prima metoda de calcul. De
asemenea, practic, nu exista situatii in care starea de echilibru limita sa apara in acelasi timp pe ambele
plane, precum si la cel de al treilea plan, cum se considera in cea de a doua metoda. Procesul de
pierdere a stabilitatii masivului incepe cu planul mai abrupt,cand fortele ce actioneaza asupra lui ajung
in starea de echilibru limita.In acest timp,raportul fortelor ce actioneaza asupra planului cu inclinare
mai mica poate fi inca destul de departe de cel limita.
Deoarece blocul stancos nu este un corp absolut rigid, la atingerea conditiilor echilibrului limita
pe planul abrupt ,in roca incep sa apara deformatii, deplasari si mici distrugeri in punctele de contact

72
ale acestui plan, ceea ce conduce la redistribuirea tensiunilor in bloc , prin transmiterea sarcinii
suplimentare asupra celuilalt plan , cu panta mai mica.Astfel se pot observa adeseori masive stancoase
la care fisurile cu panta mare incep sa se deschida,desi masivul este inca stabil datorita capacitatii
portante a fisurii cu inclinare mai mica fata de orizontala.
Avand in vedere evolutia procesului de aparitie a conditiilor de echilibru limita si de pierdere a
stabilitatii blocurilor,separate de masivul stancos principal prin doua fisur, este indicat sa se analizeze si
urmatoarea schema de calcul,prezentata in continuare.

Fig 4.6.Schema de calcul a stabilitatii versantului stancos in conditiile de echilibru

limita
In acesta schema se admite ca echilibrul limita pe planul cu inclinare mare este deranjat si ca
urmare coeziunea in acest plan este anulata,iar forta limita de mentinere a stabilitatii,care se opune
deplasarii blocului superior,devine egala cu (fig.4.6):
F2 = N 2tgϕ2 (4.6)
Forta transmisa blocului superior blocului inferior,cand forta de stabilitate pentru planul cu
inclinare mare devine insuficienta,va fi determinata de diferenta dintre forta de alunecare T2 si de
frecare F2 :
S = T2 − F2 = G2 (sin α 2 − tgϕ2 cos α 2 ) (4.7)
Este evident ca in toate cazurile cand valoarea obtinuta pentru forta S este egala cu zero sau este
negativa, in calculul stabilitatii versantului se considero S=0.
Valoarea pozitiva rezultata pentru forta S se aplica blocului inferior,dupa directia deplasarii
posibile a blocului superior(fig 4.6).Descompunand aceasta forta intr-o componenta normala ( N S ) si

un paralela (TS ) la planul de alunecare al blocului inferior,se va putea scrie urmatoarea expresie pentru

73
 coeficentul de siguranta al stabilitatii versantului:
c1L1 +N1tgϕ1 + N Stgϕ1
kS = (4.8)
T1 +TS
Introducand expresiile fortelor in relatia (4.8) se obtine:
c1L1 +tgϕ1[G1 cos α1 + G2 (sin α 2 − tgϕ2 cos ϕ2 )sin(α 2 − α1 )]
kS = (4.9)
G1 sin α1 + G2 (sin α 2 − tgϕ2 cos α 2 ) cos(α 2 − α1 )
In aprecierea stabilitatii unui versant trebuie sa se aiba in vedere ca in afara unghiurilor de
inclinare ale suprafetelor de alunecare,asupra valorii coeficentului de siguranta al stabilitatii
influenteaza in mare masura distanta la care se gaseste planul cu inclinare mare fata de suprafata
versantului , forma acesteia,inaltimea versantului si caracteristicile rezistentei la deplasare dupa
suprafetele de alunecare.
In fig.4.7 se prezinta diagrama coeficentilor de siguranta calculati pentru cazul alunecarii unui
versant dupa doua sisteme de plane( α1 =25o si α 2 =65o ),in care valoarea coeficentului k S este raportata
la punctul de intersectie al planelor de alunecare considerate.
Din aceasta diagrama rezulta ca stabilitatea versantilor se micsoreaza o data cu cresterea
inaltimii lor .De asemenea,se observa influenta pe care o au bermele,schimbarile de panta si diferitele
neregularitati de la suprafata versantului,determinand o ondulatie a liniilir de egal coeficent de
siguranta.

Fig.4.7.Diagrama diferitilor coeficenti de siguranta ai stabilitatii unui versant stancos cu doua

sisteme de plane de fisurare.

74
 In calculele de verificare a stabilitatii versantilor stancosi se folosesc in prezent si diferite
programe de calcul, care cresc considerabil pasibilitatile de analiza a schemelor posibile de alunecare.
De asemenea,in numeroase situatii se fac verificari experimentale,in laborator,pe modele la
scara redusa.
4.3. Consolidarea versantilor stancosi
Masurile principale de protectie si prevenire a pierderii stabilitatii unui versant stancos,aplicate
in practica,sunt:
1.indepartarea totala sau partiala a masivului nestabil si executia unor berme;
2. consolodarea masivului stancos nestabil cu ajutorul unor ancore.
3. consolidarea versantului cu ajutorul unor ziduri de sprijin sau al unor contraforti, pentru
mentinerea masivului in pozitia existenta.
Paralel cu executia acestor lucrari, trebuie luate masuri pentru a se preveni patrunderea apei de
la suprafata sau a apei subterane in fisurile dupa care poate avea loc alunecarea masivului in acest scop
asigurandu-se drenarea versantului.
De asemenea, in unele cazuri se recomanda cimentarea fisurilor. Aceasta masura trebuie
aplicata insa cu multa prudenta, deoarece prin crearea unei presiuni suplimentare la injectarea
suspensiei de ciment in fisura, se poate mari pericolul de alunecare. In afara de aceasta, cimentarea
fisurilor conduce la o crestere importanta a rezistentei la alunecare numai in unele cazuri.
Consolidarea cu ancore consta in folosirea unor tije sau cabluri fixate la capat in partea stabila a
masivului stancos. Distanta dintre ancore si adancimea lor de asezare se stabilesc în functie de
caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor si de capacitatea portanta a ancorei.
Foarte importanta la acest tip de consolidare este stabilirea corecta a adincimii de asezare în roca a
ancorei, care trebuie sa fie mai mare decat grosimea rocii slabite. Consolidarea unui versant nestabil cu
ajutorul ancorelor este prezentată în fig.4.8. Ancorele se folosesc la consolidarea rocilor cu stabilitate
mica, alcatuite din blocuri sau avand o structura sistoasa.
Consolidarea versantilor cu ajutorul cablurilor flexibile se aplica in cazul rocilor prezentand
fisuri de origine tectonica cu orientare nefavorabila (fig.4.9).
Daca roca este foarte fisurata, in afara de consolidarea ei prin ancore se face suplimentar si
injectarea ei cu suspensie de ciment. De asemenea, in cazul cand roca este farimitata la suprafata, se
fixeaza de ancore o plasa metalica pentru retinerea pietrelor marunte. Zidurile de sprijin se folosesc
pentru consolidarea rocilor oare prezintă fisuri de origine tectonica cu inclinare in directia versantului.
Pentru sprijinirea unor porţiuni izolate de roca nestabila, ca fisuratie slaba, este indicata
folosirea contrafortilor (fig 4.10)
75
 In fig 4.11 se prezinta alcatuirea si modul de prindere in roca pentru doua tipuri de ancore, care
se folosesc atat pentru consolodarea unor versanti,cat si pentru sustinerea unor excavatii
subterane(galerii, puturi, centrale hidroelectrice).

Fig. 4.8. Consolidarea versantului cu ancore

76
 Fig.4.9 Consolidarea masivului nestabil cu ajutorul cablurilor:
1 –cabluri de otel;
2 – pene de betn armat;
3 – galerii de acces pentru instalarea si fixarea cablurilor;
4 – galaerii de acces la penele de beton armat;
5-fisuri de origine tectonica

Fig.4.10.Consolidarea versantilor cu ajutorul contrafortilor si ancorelor

Ancora cu pana(fig 4.11.a) are la capatul care se introduce in gaura forata o despicatura,
prevazuta cu o pana metalica. Dupa introducerea in foraj a capatului despicat care poarta pana,se bate
ancora cu ciocanul pneumatic, iar pana, apasand pe cele doua brate despicate, le departeaza si le

77
preseaza in peretii gaurii,realizand astfel o prindere punctiforma a tijei in roca. In continuare, pe
capatul filetat al ancorei,care ramane in exterior , se introduce o piulita , cu care se strange o placa de
otel, aplicata pe suprafata rocii.Prin stangerea piulitei, ancora este tensionata, iar pachetul de roci
strabatut de ancora este precomprimat. Precomprimarea rocilor trebuie sa se realizeze dupa o directie
cat mai apropiata de normala la planele de stratificatie.

Fig.4.11. Modul de prindere a ancorei in roca:

a– prindere punctiforma(ancora cu pana)
1 – ancora;
2 – pana;
3 – piulita;
b – prindere continua (ancora betonata)
1 – bara de otel cu profil periodic;
2 – mortar;
3 – colier sudat
Se folosesc si alte tipuri de ancore pretensionate,cu diverse sisteme de prindere in roca. Acestea
sunt ancore active,prin efectul de precomprimare pe care il produc.
Ancorele betonate(fig.4.11.b)se fixeaza in gaura forata cu mortar de ciment. Ele se executa din
bare de otel cu profil periodic.Rezistenta la smulgere este asigurata de aderenta dintre mortar si bara.
Tija realizeaza astfel legarea pachetului de roci pe care il strabate , pe toata lungimea sa. Aceste ancore
sunt pasive.Ele se realizeaza si in alte variante.
In fig 4.12 se prezinta masurile pentru consolidarea taluzului excavatiei pentru fundatia
centralei hidroeletrice Regua(Portugalia).Inainte de excavare, s-au forat puturi inclinate (4),dispuse in

78
sah, cu diametrul de 120 mm. In acestea s-au introdus tuburi perforate cu diametrul de 100mm si
grosimea peretelui de 10 mm,prin care s-a injectat mortar de ciment. S-a realizat astfel un sistem de
ancorare cu bare dispuse asemanator cu radacinile plantelor. In afara acestora ,s-au prevazut ancore
pasive scurte(6), injectii de cimentare(5) protectie cu sprit-beton armat si drenuri(7) pentru reducerea
presiunii de infiltratie.

Fig.4.12.Taluzul excavatiei pentru CHE Regua(Portugalia)

1- suprafata initiala a terenului;
2- conturul excavatiei;
3- trepte provizorii
4- tuburi perforate
5- zona cimentata
6- ancore pasive
7- drenuri
8- protectie cu sprit beton

Probleme speciale apar la consolidarea unor versanti stancosi supusi la incarcari transmise de
diferite constructii(de exemplu zonele de reazem,puternic solicitate,ale barajelor in arc)

79
 Capitolul 5
STAREA DE TENSIUNI IN JURUL LUCRARILOR SUBTERANE NESUSTINUTE
5.1. Starea de tensiuni in jurul escavatiilor orizontale, din actiunea presiunii rocii.
5.1.1. Sectiuni circulare
Prin executia unei excavatii intr-un masiv de roci, starea de tensiuni in jurul acesteia se
modifica fata de cea existenta in masivul intact.
Problema distributiei tensiunilor a fost studiata de catre multi cercetatori care, prin aplicarea
teoriei elasticitatii plane, au stabilit relatii pentru determinarea starii de tensiuni in jurul excavatiilor de
diferite forme, executate intr-un masiv de roci considerat omogen, elastic si izotrop.
In cazul sectiunii circulare, forma folosita frecvent la galeriile hidrotehnice, studiul starii de
tensiuni in masivul de roci se poate face, mai usor, in coordonate polare.
Daca se considera in jurul unei excavatii de forma circulara, un element de volum delimitat de
suprafetele cilindrice de raza r respectiv (r+dr) si de doua plane radiale formand intre ele unghiul
dθ (fig.5.1), atunci asupra elementului respectiv actioneaza, normal la suprafetele radiale, eforturile
δσ θ
unitare circumferentiale σ θ si σ θ + dθ , iar normal la sectiunile cilindrice, eforturile radiale
δθ
δσ r
σ r si σ r + dr .De asemenea, normal la suprafetele inelare cuprinse in plane verticale, actioneaza,
δr
dupa axa excavatiei, eforturile unitare longitudinale σ l (fig.5.1)
In afara eforurilor unitare normale, in planul sectiunilor elementului actioneaza si eforturile
unitare tangentiale τ (fig.5.2). Prin folosirea teoriilor din elasticitatea plana, s-au obtinut diferitele
relatii de calcul al eforturilor unitare σ r ,σθ si τ .

Fig.5.1.Starea de tensiuni in jurul unei excavatii, in coordonate polare

80
Fig.5.2. Starea plana de tensiuni in jurul unei excavatii de forma circulara, in coordonate polare.
Pentru determinarea starii de tensiuni intr-un masiv de roci, in jurul excavatiei de sectiune
circulara, in practica se folosesc mult relatiile pentru eforturi unitare stabilite de Kirsch.

σ z +σ x ⎡ ⎛ a ⎞ ⎤ σ z -σ x ⎡ ⎛ a ⎞ ⎛a⎞ ⎤
2 2 4

σr = ⎢1- ⎜ ⎟ ⎥ + ⎢1-4 ⎜ ⎟ +3 ⎜ ⎟ ⎥ cos2θ

2 ⎣⎢ ⎝ r ⎠ ⎥⎦ 2 ⎣⎢ ⎝ r ⎠ ⎝ r ⎠ ⎦⎥
σ z +σ x ⎡ ⎛ a ⎞ ⎤ σ z -σ x ⎡ ⎛a⎞ ⎤
2 4

σθ = ⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥ − ⎢1 + 3 ⎜ ⎟ ⎥ cos2θ
2 ⎢⎣ ⎝ r ⎠ ⎥⎦ 2 ⎢⎣ ⎝ r ⎠ ⎥⎦
σ z -σ x ⎡ ⎛a⎞ ⎤
2 4
⎛a⎞
τ= ⎢1 − 2 ⎜ ⎟ − 3 ⎜ ⎟ ⎥ sin 2θ (5.1)
2 ⎣⎢ ⎝r⎠ ⎝ r ⎠ ⎦⎥

⎡ ⎛a⎞
2
⎤
σ l =μ(σ r +σθ )=μ ⎢ (σ z +σ x )+2(σ z -σ x ) ⎜ ⎟ cos2θ ⎥
⎢⎣ ⎝r⎠ ⎥⎦
in care:
σ r -efortul unitar radial;
σ θ -efortul unitar circumferential;

τ -efortul unitar tangential;

σ l -efortul unitar longitudinal (dupa directia paralele cu axa excavatiei)
σ z -efortul unitar vertical si
σ x -efortul unitar orizontal in dreptul axei excavatiei, in masivul de roci intact(neatacat prin
lucrari subterane)
a-raza excavatiei
r- distanta punctului considerat in masiv , in raport cu centrul excavatiei

81
 θ -unghiul polar fata de verticala
μ -coeficentul lui Poisson
In relatiile de mai sus, σ z este egal cu presiunea verticala p a rocii in masivul nederanjat, la
adancimea H la care este executata excavatia, iar σ x este egal cu presiunea orizontala a rocii.
Expresiile acestora, conform cap. 2 sunt:
σ z =p=γ a H
μ 1 ,
σx = p= p
1-μ m-1
1
unde m= este constanta lui Poisson.
μ
Facand inlocuirile in formulele lui Kirsch, se obtine:

p m ⎡ ⎛ a ⎞ ⎤ p m-2 ⎡ ⎛ a ⎞ ⎛a⎞ ⎤
2 2 4

σr = ⎢1- ⎜ ⎟ ⎥ - ⎢1-4 ⎜ ⎟ +3 ⎜ ⎟ ⎥ cos2θ

2 m-1 ⎢⎣ ⎝ r ⎠ ⎥⎦ 2 m-1 ⎢⎣ ⎝ r ⎠ ⎝ r ⎠ ⎥⎦
p m ⎡ ⎛ a ⎞ ⎤ p m-2 ⎡ ⎛a⎞ ⎤
2 4

σθ = ⎢1+ ⎜ ⎟ ⎥ + ⎢1+3 ⎜ ⎟ ⎥ cos2θ

2 m-1 ⎣⎢ ⎝ r ⎠ ⎦⎥ 2 m-1 ⎣⎢ ⎝ r ⎠ ⎦⎥
p m-2 ⎡ ⎛a⎞ ⎛a⎞ ⎤
2 4

τ= ⎢1+2 ⎜ ⎟ -3 ⎜ ⎟ ⎥ sin2θ (5.2)

2 m-1 ⎢⎣ ⎝ r ⎠ ⎝ r ⎠ ⎥⎦
σ r +σθ p ⎡ m ⎤
2
m-2 ⎛ a ⎞
σl = = ⎢ +2 ⎜ ⎟ cos2θ ⎥
m m ⎣⎢ m-1 m-1 ⎝ r ⎠ ⎦⎥
Relatiile lui Kirsch, fata de cele stabilite de alti autori(Schmied s.a .) prezinta avantajul ca
permit determinarea cu usurinta a eforturilor unitare in functie de coordonatele polare ale punctului,
raza r si unghiul θ .
Conform acestor relatii , eforturile pe conturul excavatiei(r=a) sunt:
σ r =0
σ θ =σ z +σ x +2(σ z -σ x )cos2θ
τ=0
σ l = μ ⎡⎣( σ z + σ x ) + 2 ( σ z -σ x ) cos 2θ ⎤⎦ , sau (5.3)
σ r =0
m m-2
σ θ =p +2p cos2θ
m-1 m-1
τ=0 (5.4)
p⎡ m m−2 ⎤
σl = ⎢ +2 cos 2θ ⎥
m ⎣ m-1 m −1 ⎦

82
 Valorile eforturilor unitare circumferentiale σ θ pe conturul excavatiei, care sunt cele mai
importante din punct de vedere practic, au valorile:
- pentru θ - 0 (dupa directia orizontala),
3m-4
σθ = p,
m-1
valoarea totdeauna pozitiva (compresiune)pentru m ≥ 2 ;
- pentru θ=90o (dupa directia verticala),
m-4
σ θ =- p,
m-1
fiind deci de intindere pentru m>4 si de compresiune pentru m<4.
Rezulta astfel ca , la tavanul si la vatra excavatiilor cu sectiune circulara, apar eforturi de
intindere care pot produce fisurarea rocii.
Dupa cum se observa din (5.4), in apropierea conturului excavatiei eforturile unitare
circumferentiale si longitudinale cresc, depasind eforturile initiale existente in masivul nederanjat, care
depind de greutatea stratului de roca de deasupra.
Din relatiile(5.2) rezulta ca odata cu cresterea distantei r, eforturile unitare circumferentiale σ θ

scad, iar eforturile unitare radiale σ r cresc, tinzand catre valorile tensiunilor din masivul nederanjat de
lucrarea subterana, date de formulele din cap. 2. Ca urmare , la o distanta mare de lucrare, existenta
excavatiei nu influenteaza, practic, distributia tensiunilor in masiv.
Dupa Schmied, intinderea zonei in care se manifesta influenta excavatiei asupra distributia
tensiunilor din masivul de roca are raza:

m 2 (m-1)E
R=επ - (5.5)
γ a (m+1)(m-2)H

unde:
a – raza excavatiei
E – modulul de elasticitate al rocii
γ a - greutatea specifica aparenta a rocii
H – adancimea excavatiei de la suprafata terenului
m – constanta lui Poisson
Distributia pe orizontala ( θ=0 ) a eforturilor unitare σ θ si σ r in masiv e reprezentata in fig.5.3
prin curbele continue

83
Fig.5.3. Variatia tensiunilor radiale si circumferentiale in masivul stancos in care s-a executat o
excavatie de sectiune circulara

Aceasta distributie a tensiunilor este valabila in cazul unor roci perfect elastice si rezistente.
Intrucat rezistenta rocii poate fi mai mica decat eforturile unitare circumferentiale, in unele zone, in
jurul excavatiei, poate sa apara un proces de fisurare si de deformare plastica. De aceea se produce o
redistribuire a tensiunilor in jurul excavatiei, iar forma finala a curbelor eforturilor unitare din masiv va
fi cea reprezentata prin linii intrerupte(fig.5.3). Ca o consecinta a descarcarii partiale a conturului
excavatiei , valorile maxime ale eforturilor circumferentiale se deplaseaza in interiorul masivului,
formandu-se in jurul excavatiei un asa zis “inel de mare presiune”.avand de obicei forma eliptica.Roca
cuprinsa intre inelul de mare presiune si conturul excavatiei se gaseste in stare deranjata(de fisurare).
Aceasta zona este denumita de descarcare sau destindere.
In ipoteza repartitiei hidrostatice a presiunii p a rocilor, pentru determinarea starii de tensiuni
din masiv in jurul unei excavatii orizontale de sectiune circulara, in relatiile(5.1) se vor considera

84
σ x =σ z =p si respectiv in relatiile (5.2), m=2, rezultand astfel urmatoarele formule simplificate de
calcul al eforturilor unitare:

⎛ a2 ⎞
σ x =p ⎜ 1- 2 ⎟
⎝ r ⎠
⎛ a2 ⎞
σ θ =p ⎜ 1+ 2 ⎟ (5.6)
⎝ r ⎠
τ=0
σ r +σθ
σl = =p
2
in care: p=γ a H , iar H este adancimea excavatiei de la nivelul terenului.
Daca in relatiile (5.2)se considerea a=0, se obtin formulele eforturilor unitare intr-un masiv
nederanjat, exprimate in coordonate polare:
p
σr = [ m-(m-2)cos2θ ]
2(m-1)
p
σθ = [ m+(m-2)cos2θ] (5.7)
2(m-1)
p m-2
τ= sin2θ
2 m-1
p
σl =
m-1
Aceste formule permit determinarea eforturilor unitare pentru un semiplan, dupa orice directie.
Pentru θ=0 efortul unitar σ θ devine egal cu efortul vertical, iar efortul σ r cu cel orizontal din masivul
nederanjat:
σ θ =σ z =p
p
σ r =σ x = (5.8)
m-1
τ=0
In acest caz, efortul tangential τ fiind nul, cele doua eforturi normale reprezinta eforturile
principale.
In functie de eforturile σ r ,σ θ si τ dintr-un punct al masivului situat in jurul unei excavatii de

forma circulara, se pot calcula eforturile unitare principale normale ( σ1si σ 2 ) si tangentiale ( τ max ) ,
folosind formulele cunoscute din Rezistenta materialelor:

85
 σ r +σ θ 1
( σ r -σθ ) +4τ 2
2
σ1,2 = ±
2 2
1
( σ x -σθ ) +4τ 2
2
τ max = (5.9)
2
Calculand valorile tensiunilor principale, P.Kuhn a trasat izocurbele acestora in jurul unei
1
excavatii circulare pentru m=5(fig.5.4).In cazul acestei valori a lui mθ conform formulei σ x = p,
m-1
presiunea litostatica orizontala este egala cu 0.25 din presiunea litostatica verticala.

Fig.5.4. Repartitia tensiunilor principale normale σ 1 si σ 2 in jurul unei excavatii de

sectiune circulara (izocurbe pentru m=5)
Fiecare din curbe reprezinta locul geometric al punctelor in care eforturile unitare principale
au aceleasi valori.Pe aceste curbe este trecuta cate o cifra care indica raportul dintre marimea tensiunii
in punctul dat, dupa executia lucrarii subterane si marimea tensiunii din acelasi punct , in masivul
nederanjat( p=γ a H ).Aceasta cifra poarta denumirea de coeficent de concentrare a tensiunilor.Curbele

din jumatatea superioara a figurii reprezinta punctele cu aceeasi tensiune principala maxima σ1 , in

86
functie de presiunea litostatica verticala p=γ a H , iar cele din jumatatea inferioara , punctele cu aceeasi

1
tensiune principala minima σ 2 , in functie de presiunea orizontala p=0.25p
m-1
Cunoascand distributia eforturilor unitare principale in jurul lucrarii, se pot stabili zonele in
care pot sa apara fisuri si desprinderi de roca din peretii si tavanul excavatiei.
Din fig.5.4 rezulta ca in peretii galeriei se produc concentrari ale tensiunilor de compresiune,
efortul unitar principal σ1 atingand valoarea de 2.75p, iar in tavan si vatra iau nastere tensiuni de
intindere, efortul unitar σ 2 avand valoarea maxima de -0.25p. Tensiunile cele mai periculoase pentru
siguranta lucrarii sunt cele de intindere, la care rocile rezista mai putin decat in cazul compresiunii. In
unele cazuri insa, se pot produce concentrari periculoase si ale tensiunilor de compresiune.
Pentru aceeasi valoare a lui m, s-au calculat eforturile unitare tangentiale τ si s-au trasat
izocurbele respective (fig.5.5).

Fig. 5.5 Repartitia tensiunilor tangentiale τmax in jurul munei excavatii de sectiune circulara
(izocurbe pentru m=5)
Cunoscand distributia tensiunilor in jurul excavatiilor circulare si determinand, prin incercari
de laborator, rezistentele de rupere la compresiune si intindere a rocilor, se poate stabili adancimea
pana la care pot fi executate in diferite roci, galerii circulare, fara a fi necesare sprijiniri.

87
5.1.2 Starea de tensiuni in jurul excavatiilor de alte forme
Studiul starii de tensiuni in cazul altor forme de profile de galerii decat cele circulare este mult
mai complicat , in special cand se tine seama de faptul ca perimetrul real al lucrarilor subterane este
neregulat , ceea ce determina concentrari suplimentare ale tensiunilor in comparatie cu conturul
proiectat si anume intrandurile (supralargirile) produc o crestere a tensiunilor, iesindurile –o miscorare
a tensiunilor.
Distributia tensiunilor in jurul galeriilor de diferite forme se poate determina analitic , in
ipoteza ca rocile sunt omogene, elastice si izotrope, sau experimental, pe modele, prin aplicarea
metodelor fotoelasticitatii.
Exista mai multe metode analitice de calcul a tensiunilor in jurul excavatiilor de diferite forme,
dintre care se pot cita cea lui Poschl, care se refera la sectiuni eliptice, a lui Hank pentru cele parabolice
si a lui Heller pentru cele dreptunghiulare. Aceste metode sunt insa destul de laborioase.
Relatiile de calcul al tensiunilor , care intereseaza in mod deosebit , sunt cele referitoare la σ θ
pe conturul lucrarii nesustinute.
Greenspan a dat o rezolvare generala problemei privind stabilirea tensiunilor pe conturul
excavatiilor, indiferent de forma lor. In deducerea relatiilor de calcul al tensiunilor, Greenspan
considera conturul excavatiei determinat de o curba inchisa, simetrica in raport cu axele de coordonate,
a carei forma poate fi exprimata prin urmatoarele ecuatii parametrice:
x=p cosβ+rcos 3β
(5.10)
z=q sinβ-r sin 3β
in care p, q si r sunt parametrii care caracterizeaza forma conturului excavatiei, iar β - unghiul polar
fata de axa x (fig.5.6). In relatiile stabilite in coordonate polare de Greenspan, tensiunile de pe contur
sunt exprimate prin tensiunile σ x ,σ z si τ din masivul nederanjat , care actioneaza directiile axelor de
simetrie ale profilului.
z

a o ß z
x
x

Figura 5.6.Profilul unei excavatii

88
 In conditiile starii plane de tensiuni si cand eforturile unitare din masivul nederanjat dupa
directia axelor de simetrie ale profilului sunt eforturi principale ( τ=0 ) , relatiile generale obtinute de

Greenspan se simplifica , rezultand pentru tensiunea σ θ de pe conturul excavatiei o formula usor de

folosit , valabila pentru orice forma de sectiune:

σθ =
( D σ x +Fσ z ) sin 2β+Eσ x +Gσ z
(5.11)
Asin 2β+Bcos 2 2β+C
in care:
β - unghiul polar fata de axa x,
σ x si σ z - tensiunile principale in masivul nederanjat, care actioneaza dupa axele
de simetrie ale profilului,
μ μ 1
σ z =γ a H si σ x = ⋅ σz = ⋅ γ a H= ⋅ γaH ,
1-μ 1-μ m-1
A, B, C, D, E, F, G –coeficenti care depind de parametrii care caracterizeaza forma
conturului excavatiei si care au expresiile:

A=(p-q)(p+q-6r)
B=-6r(p+q)
C=q 2 +6rp+9r 2
⎡ 2q(p+q-6r) ⎤
D=(p+q) ⎢(p-q)+
⎣ p+q-2r ⎥⎦
⎡ 2q(p+q) ⎤
E=(q-3r) ⎢( q+3r ) -
⎣ p+q-2r ⎥⎦
⎡ 2p(p+q-6r) ⎤
F=(p+q) ⎢(p-q)-
⎣ p+q-2r ⎥⎦
⎡ 2p(p+q) ⎤
G=(q-3r) ⎢(q+3r)+
⎣ p+q-2r ⎥⎦

89
Tabelul 5.1
Parametri sectiunii

Forma p q r
A B C D E F G
conturului
excavatiei
1.Elipsa cu 2 1 0 3 0 1 9 -1 -9 5
raportul
a 1
axelor =
b 2
2.Idem 4 1 0 15 0 1 25 -1 -25 9
a 1
=
b 4
3.Oval cu 2.1 1.1 -0.1 3.8 1.92 0.04 11.069 -1.779 -11.821 6.654
raportul
a 1
axelor =
b 2
4.Idem 4.19 1.19 -0.19 19.56 6.133 -3.036 30.634 -2.821 -34.895 14.867
a 1
=
b 4
5.Patrat cu 0 1.68 0.336 4.982 -1.667 -4.982 3.314
muchiile
rotunjite

Pentru diferite forme ale conturului excavatiei , in tabelul nr 5.1 se dau valorile coeficentilor pentru
calculul eforturilor σ θ .

Calculul eforturilor unitare σ θ dupa diferite directii, se poate construi curba de distributie a
tensiunilor pe conturul excavatiei, care permite stabilirea zonelor in care apar eforturi de intindere din
actiunea presiunii rocii.

90
 Fig.5.7. Curbele de variatie a tensiunilor σ θ pe conturul unor profile caracteristice

In fig 5.7 sunt reprezentate curbele de variatie a tensiunilor σ θ pe conturul unor profile de
lucrari caracteristice .Zonele in care eforturile unitare sunt de compresiune s-au notat cu semnul plus,
iar cele in care roca este solicitata la intindere, cu semnul minus.
Din analiza cazurilor prezentate in fig 5.7, se constata ca profilele cu deschideri mari
favorizeaza aparitia unor zone mai dezvoltate ale tensiunilor de intindere in dreptul tavanului si al
vetrei lucrarii , ceea ce face ca rocile sa fie solicitate in modul cel mai defavorabil, in timp ce acelea de
forme eliptice sau boltite sunt mai avantajoase sub acest aspect. In cazul profilelor eliptice
a
caracterizate prin raportul = 2 , tensiunile, asa cum rezulta din fig.5.7 sunt numai de compresiune.
b
Cu ajutorul fotoelasticitatii se pot determina tensiunile normale principale ( σ1 si σ 2 ) si tangentiale

( τ max ) in jurul excavatiilor orizontale de diferite forme si se pot trasa izocurbele corespunzatoare .Pe
baza izocurbelor se poate aprecia gradul de concentrare a tensiunilor in anumite zone.
In cazul excavatiilor de sectiune patrata, pentru m=5, izocurbele tensiunilor principale normale
maxime( σ 1 ) si minime (σ 2 ) sunt prezetntate in fig.5.8, iar cele ale tensiunilor principale τ max , in
fig.5.9.

91
 Fig.5.8. Repartitia tensiunilor principale normale ( σ 1 ) si (σ 2 ) in jurul unei excavatii de
sectiune patrata, (izocurbe pentru m=5)

Fig.5.9.Repartitia tensiunilor principale tangentiale τ max in jurul unei excavatii de sectiune

patrata(izocurbe pentru m=5)
Dupa cum se observa, la galeriile de sectiune patrata, la colturi apar concentrari de tensiuni de
compresiune, ajungand la 1, iar in tavan si vatra apar zone cu tensiuni de intindere , cu valoare maxima
σ 2 =-0.44p .
In fig.5.10 se prezinta traiectoriile tensiunilor principale pentru o sectiune patrata, pentru m=5.

92
 Pentru aceeasi valoare a constantei Poisson m=5, in figurile 5.11...5.14 se prezinta izocurbele
tensiunilor principale normale si tangentiale, in cazul sectiunilor dreptunghiulare avand
raportul dintre laturi de 1/3 si 3/1.

Fig.5.10.Traiectoriile tensiunilor principale la o excavatie cu sectiune patrata(m=5)

Fig.5.11.Repartitia tensiunilor principale normale σ1 si σ 2 in jurul unei excavatii de sectiune

dreptunghiulara , cu raportul laturilor de 1/3(izocurbe pentru m=5).

93
 Fig.5.12.Repartitia tensiunilor principale tangentiale τ max in jurul unei excavatii de sectiune
dreptunghiulara, cu raportul laturilor de 1/3 (izocurbe pentru m=5)

Fig.5.13.Repartitia tensiunilor principale normale ( σ 1 ) si (σ 2 ) in jurul unei excavatii de

sectiune dreptunghiulara , cu raportul laturilor 3/1(izocurbe pentru m=5)

94
 Fig.5.14.Repartitia tensiunilor principale tangentiale τ max in jurul unei excavatii de sectiune
dreptunghiulara, cu raportul laturilor de 3/1(izocurbe pentru m=5)
In cazul sectiunilor cu raportul laturilor de 1/3 (latura orizontala mai mare), se remarca
concentrari de eforturi cu mult mai mari decat la sectiuni patrate(fig.5.11, fig 5.12).La colturi eforturile
unitare principale ating valorile σ1 =6.03p si τ max =3.13p .In dreptul tavanului si al vetrei , efortul unitar

de intindere are valoarea σ 2 =-0.64p .

Daca inaltimea sectiunii este mai mare decat latimea(fig.5.13, 5.14), concentrarea tensiunilor la
colturi este mai mica ( σ1 =4p si τ max =0.6p ) .
Din studiul starii de tensiuni in jurul excavatiilor de diferite forme, nesustinute, executate intr-
un masiv de roci considerat omogen, elastic si izotrop(ipoteze valabile cu oarecare aprozimatie in cazul
rocilor monolite si rezistente)si in care campul tensiunilor este caracterizzat prin σ z si σ x =kσ z se
desprind urmatoarele concluzii:
1.Distributia tensiunilor pe conturul excavatiilor nu depinde de dimensiunile acestora ci numai
de forma lor(relatia 5.3 si 5.4)
2. Distributia si marimea tensiunilor din masiv in jurul excavatiei nu depind de constantele
elastice ale rocii.

95
 3.Concentrarile critice de tensiuni cresc odata cu micsorarea razei de curbura a colturilor
conturului excavatiei, din care motiv se vor evita profilele colturoase.
4.Eforturile circumferentiale ating valori maxime pe conturul excavatiei sau in apropierea
acestuia si ele scad repede odata cu cresterea distantei fata de acestea.Asa , de exemplu, la sectiunile
1
circulare , in cazul starii plane de tensiuni si k= , efortul unitar σ θ din punctul situat pe orizontala, la
3
o distanta de contur egala cu diametrul excavatiei, depaseste doar cu 5% efortul existent in masivul
nederanjat.
Prin urmare , excavatiile se influenteaza intr-o masura neinsemnata si deci daca distanta dintre
ele este cel putin egala cu diametrul lor, fiecare dintre ele se poate considera separat.
5.La excavatiile de forma ovala sau dreptunghiulara, cu colturile rotunjite, avand raportul dintre
inaltimea si latimea profilului mai mic de 1, concentrarea tensiunilor dupa axa orizontala este mai mica
a
decat la cele de forma eliptica.Pentru raportul > 1 , forma eliptica apare ca fiind cea mai
b
avantajoasa(fig.5.7).
6.Tensiunile de intindere de la capetele axei verticale a unui profil de forma oarecare, in cazul
starii de eforturi monoaxiale, se micsoreaza si devin de compresiune la cresterea presiunii laterale.In
a
cazul raportului ≥ 1 , aceasta trecere are loc pentru k=1/3.
b
7.In cazul in care starea de tensiuni din masivul de roci stancoase are caracter hidrostatic
( σ z =σ x ) , forma cea mai indicata pentru excavatii este cea circulara.Daca este necesar sa se realizeze
excavatii la care a ≠ b , forma care da cele mai bune rezultate este cea ovala.

5.1.3. Stabilitatea peretilor excavatiilor orizontale

Aparitia fisurilor si a desprinderilor in roca de la tavanul si peretii excavatiilor depind de
distributia tensiunilor in jurul galeriilor.
Folosind izocurbele tensiunilor , precum si rezistentele de rupere la compresiune si intindere,
determinate prin incercari de laborator, se poate analiza stabilitatea excavatiei si se poate determina
adancimea pana la care excavatiile se pot executa fara sustineri.
Tinand seama de caracteristiciile mecanice ale rocilor, solicitarile cele mai periculoase sunt cele
de intindere si de forfecare.
Pentru verificarea stabilitatii excavatiei, se verifica daca sunt conditii pentru aparitia deformarii
plastice a rocilor in diferite puncte pe contur, folosind relatia:

96
 σ1 -σ 2 ≥ σ T (5.12)
in care:
σ1 - presiunea litostatica verticala;
σ 2 - presiunea litostatica orizontala;
σ T -linia de curgere la intindere simpla a rocii.
Tensiunile principale σ1 si σ 2 din masivul in stare initiala sunt, conform relatiilor din cap 2
σ1 =p=γ a H
1 1
σ2 = p= γaH
m-1 m-1
Tensiunile maxime din diferite puncte ale sectiunii excavatiei se determina in functie de
presiunea litostatica p, cu ajutorul coeficentului de concentrare, definit la 5.1.1 ca raport intre tensiunile
dintr-un punct din masiv dupa executia excavatiei si inainte de aceasta.
Zonele periculoase de pe conturul excavatiei se verifica cu relatiile:
m-2
σ1 -σ 2 = γa H ≤ σT
m-1
σ -σ 1 m-2
τ max = 1 2 = γa H ≤ τf (5.13)
2 2 m-1
σ max = K γ a H ≤ σ c
1
σ min = K ' γa H ≤ σ t
m −1
in care:
τ max - tensiunea maxima de forfecare

σ max - tensiunea maxima (de compresiune) determinata in functie de presiunea

litostatica verticala, cu coeficentul de concentrare K
σ min - tensiunea minima(de intindere sau de compresiune), determinata in functie
de presiunea litostatica orizontala cu coeficentul de concentrare K’
σ c - rezistenta rocii la compresiune

σ t - rezistenta rocii la intindere

τ f - rezistenta rocii la forfecare.

Coeficentii de concentrare K si K’ se determina cu ajutorul izocurbelor pentru sectiunea
respectiva.

97
 In cazul in care conditiile (5.13) sunt indeplinite excavatia este stabila(nu se produc deformatii
plastice sau depasiri ale rezistentelor rocii)si mai sunt necesare sprijiniri sau captuseli de rezistenta.Se
pot prevedea captuseli torcretate , pentru netezire si impermeabilitate.
De asemenea, din aceleasi relatii se pot determina adancimea H pana la care galeria poate
ramane nesprijinita.
Daca relatiile (5.13) nu sunt indeplinite, sunt necesare sprijiniri.

5.2. Starea de tensiuni in jurul excavatiilor (galeriilor)de sectiune circulara, din actiunea
presiunii interioare
Presiunea hidrostatica din interiorul unei galerii necaptusite poate fi considerata ca fiind formata
din doua componente:una uniform repartizata pe conturul sectiunii, egala cu presiunea din axa ( po =γH )

si cealalta variabila cu inaltimea ( pz =-γz ) .H este inaltimea coloanei de apa in raport cu axa galeriei.

a) b)
Fig 5.15.Starea de tensiuni in masiv din actiunea presiunii apei din interiorul excavatiei
circulare orizontale:
a – variatia tensiunilor σ r si σ θ dupa directia diametrului orizontal al excavatiei

b – variatia presiunii pz pe conturul excavatiei

In cazul unor presiuni mari (H>3d), prima dintre componentele presiunii hidrostatice este aceea
care are rolul cel mai important in solicitarea constructiei si a rocii.
Sub actiunea presiunii uniforme po , in roca din jurul excavatiei de forma circulara apar tensiuni

radiale de compresiune ( σ r ) si tensiuni circumferentiale de intindere ( σ θ ) .Considerand problema

98
plana, cu notatiile din fig.5.15, aceste tensiuni se pot determina cu ajutorul relatiilor:
a2
σ r =-σ θ =p o (5.14)
r2
Pentru r=a, se obtin tensiunile de pe conturul excavatiei:
σ r =po ; σθ =-po (5.15)

Variatia tensiunilor σ r si σ θ in functie de distanta r se prezinta in fig.5.15.Se observa ca la distanta

mare fata de galerie, influenta presiunii interioare nu se mai resimte.
Cea de a doua componenta a presiunii hidrostatice variaza cu ordonata punctului in raport cu
centrul de greutate al sectiunii, respectiv cu unghiul θ fata de diametrul orizontal al galeriei(fig.5.15.b),
dupa urmatoarea lege:
p z =-γ z =-γasinθ (5.16)
Astfel, presiunea hidrostatica dintr-un punct de pe conturul galeriei se poate exprima prin:
p=po -γ a sinθ (5.17)
Daca in calculul galeriilor se considera presiunea interioara ca fiind uniforma, egala cu cea din
axa constructiei, sub actiunea diferentei de presiune, care reprezinta o presiune variabila, data de
relatia(5.16), jumatatea superioara a conturului sectiunii este solicitata la intindere, iar cea inferioara,
la compresiune(fig.5.15.b)
In cazul problemei plane, pentru presiunea variabila pe conturul galeriei pz s-au stabilit
urmatoarele relatii de determinare a tensiunilor in masivul de roca:
γa 2 ⎡ a2 ⎤
σ r =- ⎢ 2+(1-2μ)(1+ 2 ) ⎥ sinθ
4r(1-μ) ⎣ r ⎦
γa 2 a2
σ θ =- (1-2μ)(1+ 2 )sinθ (5.18)
4r(1-μ) r
γa 2 a2
τ=- (1-2μ)(1- 2 )cosθ
4r(1-μ) r
(Aceste relatii se pot transforma cu usurinta, inlocuind μ cu m).
Dupa cum se poate remarca, relatiile (6.18) satisfac conditiile de margine:
pentru r=a σ r =-γ a sinθ ; τ=0
pentru r → ∞ , σ r =σ θ =τ=0 .
In ceea ce priveste tensiunile circumferentiale pe conturul excavatiei, pentru r=a, expresia lor
capata forma:

99
 γ a (1-2μ)
σθ = sinθ (5.19)
2(1-μ)
π γ a (1-2μ)
Pentru θ= , σθ = ,
2 2(1-μ)
3π γ a (1-2μ)
pentru θ= , σθ = .
2 2(1-μ)
Tensiunile circumferentiale pe conturul excavatiei, produse de actiunea presiunii hidrostatice ,
exprimata prin relatia (5.17), vor fi date de:
γ a (1-2μ)
σ θ =-p o + sinθ (5.20)
2(1-μ)
unde semnul termenului al doilea depinde de valoarea unghiului θ . Diferentele dintre valorile obtinute
pentru tensiunile σ θ in cazul presiunii hidrostatice variind cu inaltimea si cele rezultate pentru

presiunea uniforma po sunt cu atat mai mari, cu cat raportul dintre inaltimea piezometrica si diametrul

⎛H⎞
galeriei ⎜ ⎟ este mai mic.
⎝d⎠
Se poate demonstra ca pentru μ=0.16 si presiunea din axa galeriei egala cu 2.5γ d , tensiunile
σ θ in punctele de pe contur, pe directia diametrului vertical, difera cu 5....8%, de cele obtinute pentru

presiunea uniforma po =γH .

Folosind relatiile (5.14) si (5.18), starea de tensiuni in masivul de roca sub actiunea presiunii
hidrostatice din interiorul galeriei necaptusite se poate exprima prin:
2
⎛a⎞ γa 2 ⎡ a2 ⎤
σ r =p o ⎜ ⎟ - ⎢ 2+(1-2μ)(1+ ) ⎥ sinθ
⎝ r ⎠ 4r(1-μ) ⎣ r2 ⎦
(5.21)
2
⎛a⎞ γa 2 a2
σ θ =-po ⎜ ⎟ + (1-2μ)(1+ 2 )sinθ
⎝ r ⎠ 4r(1-μ) r
Pentru ca roca de deasupra galeriei(fara captuseala) sa nu fie solicitata la intindere, tensiunile de
intindere σ θ sin actiunea presiunii interioare trebuie sa fie mai mici decat cele de compresiune rezultate
din presiunea rocii.
In mod aproximativ, aceasta conditie poate fi exprimata prin:
σ θ <k γ a (H-z) (5.22)
unde termenul din dreapta reprezinta presiunea orizontala a rocii din punctul considerat(fig 5.16).Cu H
s-a notat adancimea galeriei in raport cu suprafata terenului , iar k este coeficentul presiunii laterale.

100
 Fig.5.16.Starea de tensiuni in masivul de deasupra excavatiei

5.3.Starea de tensiuni in jurul lucrarilor subterane verticale(puturi)

Calculul eforturilor unitare in jurul puturilor verticale nesustinute , de sectiune circulara sapate
in roci elastice, omogene si izotrope, se face ca in cazul lucrarilor orizontale, considerandu-se presiunea
rocii care actioneaza in planul orizontal, sub actiunea greutatii straturilor de deasupra , din masivul
nederanjat.Presiunea orizontala a rocii avand aceeasi intensitate dupa toate directiile din plan, tensiunile
din masiv in jurul putului se determina cu ajutorul relatiilor 5.6 de la galeriile orizontale, rezultate in
cazul repartitiei hidrostatice a presiunii rocilor.

H
H'

Fig.5.17. Elemente de calcul pentru starea de tensiuni din jurul puturilor.

Astfel , formulele de calcul al tensiunilor din masivul de roci in care s-a executat un put vertical de
sectiune verticala circulara sunt:
a2
σ r =p(1- ) (5.23)
r2

101
 a2
σ θ =p(1+ )
r2
unde:
μ 1
p= γ a H= γ a H sau p=k γ a H - presiune litostatica orizontala
1-μ 1-m
μ =coeficentul lui Poisson
1
m= -constanta lui Poisson
μ
H- adancimea sectiunii de la suprafata terenului
γ a - greutatea specifica aparenta a rocii
a -raza putului
k -coeficentul presiunii laterale
r-distanta punctului fata de axa putului.
Variatia tensiunilor in jurul unui put executat in roci cu comportare elastica rezulta din fig.5.18.

Fig.5.18. Starea de tensiuni in jurul unui put din actiunea presiunii litostatice.
Dupa cum se observa din fig.5.18, in dreptul conturului putului (r=a), eforturile unitare au valorile:
σ r =0
(5.24)
μ
σ θ =2 γa H
1-μ

102
 Odata cu cresterea distantei r, valorile celor doua eforturi unitare se apropie de valoarea presiunii
orizontale din masivul nederanjat.
Pentru determinarea tensiunilor in jurul putului din actiunea presiunii interioare pi (fig.5.19), se
folosete formula (5.14) de la galerii:
a2
σ r =-σ θ =pi (5.25)
r2
Presiunea interioara pi = γ ⋅ H' , cu notatiile din fig.5.17.

Fig.5.19. Starea in jurul unui put din actiunea presiunii apei din interior

5.4. Concluzii asupra starii de tensiuni in jurul excavatiilor

Metodele de determinare a starii de tensiuni in jurul galeriilor si puturilor raman totusi aproximative
, ele bazandu-se pe anumite ipoteze simplificatoare, in care rocile se considera omogene, izotrope si
elastice.De asemenea, proprietatile fizico-mecanice ale rocilor, determinate in laborator , nu corespund
decat partial celor din masiv.Cunoasterea modului in care sunt distribuite tensiunile in jurul unei lucrari
subterane, prin aplicarea teoriei elasticitatii sau cu ajutorul fotoelasticitatii, nu reprezinta decat un prim
pas in rezolvarea problemei, permitand aprecierea rezistentei lucrarii in ipotezele admise si stabilirea
zonelor in care pot aparea fisuri si desprinderi de roca, fiind deci necesare sustineri.
Repartitia reala a tensiunilor pe conturul unei excavatii se poate stabili numai prin masuratori
directe, efectuate odata cu executia lucrarilor.

103
 Capitolul 6
PRESIUNEA ROCILOR ASUPRA SUSTINERII UNEI LUCRARI SUBTERANE

6. 1. Generalitati
Rocile dintr-un masiv, situate la diferite adancimi, se gasesc in permanenta intr-o stare
interioara de tensiuni, datorita actiunii greutatii straturilor de deasupra si proceselor tectonice care se
produc in masiv.
Prin executia unor lucrari subterane(galerii, puturi, centrale subterane)se modifica starea de
eforturi interioare existenta in masivele de roca, aparand eforturi de intindere. Din aceasta cauza, roca
si deformeaza si, in functie de rezistenta ei, se poate produce surparea tavanului sau umflarea peretilor
laterali ai excavatiei. Spre a evita aceasta, excavatia galeriei se consolideaza prin captusirea ei pe
intregul contur sau numai pe partea cea mai amenintata.
Sustinerile provizorii sau captuselile definitive ale galeriei sunt actionate de presiunea rocii
deformate , care constituie presiune hidrostatica, denumita si presiunea masivului(impingerea
muntelui). Aceasta presiune depinde de calitatea rocii. La rocile stancoase , presiunea este mai mica,
astfel incat uneori nu este nevoie de capuseala, dar la roci slabe, aceasta presiune este foarte mare.
Daca deformatiile provocate de excavatia galeriei raman in limitele elastice, excavatia nu va
trebui sa fie consolidata, asa cum se procedeaza in cazul rocilor tari.
Daca insa limita de elasticitate este depasita, incep deformari neelastice care pot dura timp
indelungat. In procesul acestor deformari se produc noi modificari ale eforturilor si deformatiilor
neelastice, care cuprind noi portiuni ale rocii. Daca nu se iau masuri de consolidare a conturului
excavatiei cu ajutorul unei captuseli, se vor desprinde bucati de roca in interiorull galeriei, pana cand se
va crea o forma care reprezinta starea naturala de echilibru a rocii.
Forma naturala de echilibru a rocii, dupa cum rezulta din
observatii si experiente, este obolta formata in roca, in care
eforturile unitare de intindere lipsesc sau sunt foarte mici.
In fig. 6. 1 se prezinta etapele successive de desprindere
a rocii si de formare a boltii de surpare.

Fig. 6. 1 Bolta de surpare

104
Presiunea rocii deformate poate fi:
1 – verticala , orientata de sus in jos la partea superioara a excavatiei si de jos in sus la partea
inferioara(presiunea pe vatra, care ia nastere mai ales la roci slabe);
2 – laterala, indreptata sub un unghi oarecare fata de orizontala si care actioneaza asupra
peretilor laterali ai excavatiei. ;
3 – longitudinala, dirijata dupa axa longitudinala a galeriei.
Cea mai importanta este presiunea verticala , iar cea mai putin insemnata este presiunea
longitudinala, care de obicei nu se ia in considerare. Captuselile se vor calcula la aceste actiuni.
Determinarea presiunii masivului asupra sustinerilor unei lucrari subterane constituie o
problema complexa, datorita faptului ca intervin , in afara starii initiale de tensiuni din masiv(stress),
determinate de trecutul geologic si alti factori:dimensiunile golului , metoda de excavare, viteza de la
lucrari, caracteristicile sprijinirilor provizorii sau definitive (captuseli), durata pana la realizarea
acestora etc.
In ultimul timp s-a propus ca prin presiunea litostatica sa se inteleaga numai presiunea care se
exercita asupra unei excavatii , ca urmare a executiei acesteia si care este o consecinta a starii noi de
tensiuni provocate de executia excavatiei, denumita stare secundara de tensiuni. Starea de de tensiuni
din masivul neperturbat prin lucrari subterane se numeste stare primara de tensiuni.
Deoarece roca din jurul golului se deformeaza plastic si fenomenul se dezvolta in timp,
presiunea litostatica depinde, de rezistenta sprijinirilor si de timpul scurs de la excavare pana la
realizarea sprijinirii, respective a captuselii definitive.
Sustinerile rigide pot impiedica deformarea rocii si deci pot limita presiunea litostatica. In rocile
cu deformatii mari, sunt mai indicate sustinerile elastice, care urmaresc deformarea rocii si o incetinesc,
deoarece cresterea deformatiilor duce la scaderea intensitatii fenomenelor plastice.
De asemenea, preluarea solicitarilor se face atat de captuseala galeriei, cat si de roca
inconjuratoare, astfel incat se realizeaza o conlucrare intre captuseala si roca.
Cu cat timpul pana la care se realizeaza sprijinirile este mai scurt, cu atat se reduc fenomenele
de deformare, rupere si afanare in roca, micsorandu-se in mod corespunzator si presiunea exercitata. In
legatura cu mentinearea rocii un anumit timp fara a se disloca, s-a introdus notiunea de timp de
mentinere in echilibru si notiunea de deschidere libera.

6. 2. Determinarea presiunii verticale a rocii

Deoarece asupra presiunii rocilor influenteaza multi factori, determinarea teoretica este foarte

105
dificila. Rezultatele cele mai bune le dau metodele experimentale, la care marimea deformatiilor si a
presiunii ei se determina direct in excavatia galeriei.
Cu studiul presiunii rocilor s-au ocupat multi cercetatori ca Ritter, Kommerell, Engesser,
Bierbaumer, Protodiakonov. s. a. , care au stabilit diferite metode teoretice pentru determinarea
marimii presiunii rocii, pe baza anumitor ipoteze asupra actiunii rocii.
Teoriile utilizate in practica pentru calculul presiunii rocilor se grupeaza in doua categorii,
cuprinzand metode de calcul in care se tine seama de grosimea stratului de roca de deasupra excavatiei
, respective de adancimea fata de nivelul terenului si metode in care nu se tine seama de aceasta.
Primul grup de teorii se refera la roci granulare lipsite de coeziune sau la care apar tensiuni ce
depasesc limitele elastice, iar al doilea, iar al doilea grup de teorii se refera la roci stabile si in general
la toate cazurile cand deformatiile nu depasesc limitele elastice. Aceste teorii se bazeaza pe fenomenul
observat in natura, de formare a boltii de echilibru deaspura unei excavatii.
In continuare se vor prezenta unele dintre aceste metode.

6. 2. 1. Teorii in care se tine seama de adancimea la care se executa excavatia

6. 2. 1. 1. Metoda lui Bierbaumer
Cu ocazia constructiei tunelurilor alpine, Bierbaumer a elaborate teoria bazata pe ipoteza ca
numai o parte din greutatea prismei de roca de deasupra unei excavatii actioneaza asupra sustinerilor
sau captuselii, cealalta parte fiind preluata prin frecare. El admite ca asupra unei excavatii se exercita
greutatea unei mase de roci avand inaltimea :h= αH .
Pentru calculul coeficientului de de reducere α , Bierbaumer a stabilit doua metode , care
conduc practic la acelasi rezultat .
Una dintre aceste metode se bazeaza pe ipoteza ca prin executia excavatiei roca de deasupra are
tendinta de a se deplasa dupa doua plane de alunecare, inclinate fata de orizontala sub un unghi egal cu
ϕ
45o + (fig. 6. 2), Forta de frecare care apare de-a lungul suprafetelor de alunecare verticale va fi data
2
de:
ϕ H2 ⋅ γa
F=2fE=2tgϕ tg 2 (45o - ) (6.1)
2 2
In care:
E – presiunea orizontala a rocii
f = tg ϕ - coeficientul de frecare.

106
 Aceasta forta micsoreaza efectul greutatii masei de roca considerate instabila. In locul greutatii
masei de inaltime H, se va considera cea de inaltime redusa, αH .

Fig 6. 2. Calculul presiunii verticale a rocilor in ipoteza lui Bierbaumer

Astfel, presiunea verticala a rocii, exercitata pe suprafata de latime:
ϕ
B=b+2m tg(45o − ) (6.2)
2
situata la nivelul boltii, are valoarea p= γ a ⋅ αH

Valoarea lui α se determina in modul urmator:

Incarcarea produsa de prisma de roca ce se deplaseaza este data de diferenta dintre greutatea acesteia
si forta de frecare:
P=G-2 f E (6.3)
⎡ ϕ ⎤ ϕ
P=γ a H ⎢ b+2mtg(45o − ) ⎥ − γ a H 2 tg 2 (45o - )tgϕ (6.4)
⎣ 2 ⎦ 2
iar presiunea exercitata pe unitate de latime a suprafetei este:
⎡ ϕ ⎤
⎢ tgϕ tg 2 (45o − ) ⎥
P 2
p= = γ a H ⎢1 − H ⎥ (6.5)
o ϕ o ϕ
b+2m tg(45 - ) ⎢ b + 2m tg(45 - ) ⎥
2 ⎣ 2 ⎦
si deci coeficientul de reducere α corespunde expresiei din paranteza:
ϕ
tgϕ tg 2 (45o − )
α=1 − H 2 (6. 6)
o ϕ
b + 2m tg(45 - )
2

107
 Rezulta ca prin coeficientul α se tine seama de frecarea datorita presiunii laterale a rocii.
Practica nu a confirmat insa exactitatea formulelor lui Bierbaumer. Aceste formule nu pot fi utilizate
cu o precizie
buna decat in calculul presiunilor exercitate asupra unor tuneluri excavate la mare adancime, in
terenuri
avand o frecare interioara mare.

6. 2. 2. Teorii in care nu se tine seama de grosimea stratului de roca de deasupra excavatiei

6. 2. 2. 1. Metoda lui Ritter
W. Ritter a elaborat in anul 1879 o teorie noua, diferita fundamental de teoriile precedente,
facand ipoteza ca presiunea verticala a rocilor depinde numau de greutatea unui corp parabolic care se
formeaza deasupra excavatiei. La concluzii asemanatoare au ajuns mai tarziu, pe cai cu totul diferite si
alti cercetatori.
Ipoteza si procedeul de calcul al lui Ritter sunt valabile pentru un mediu elastic, omogen si
izotrop.
Daca intr-un astfel de mediu se executa o excavatie, o particula materiala din tavan, sub
actiunea greutatii proprii, va avea tendinta de a se desprinde si de a cadea in interiorul excavatiei.
Acestei tendinte de desprindere a particulei i se opune forta de coeziune a rocii.
Daca forta de coeziune , care in cazul de fata se manifesta ca rezistenta la intindere a rocii
respective , este mai mare ca greutatea particulei materiale, atunci aceasta adera in continuare la tavan.
Generalizand aceasta situatie pentru infinitatea de particule de deasupra tavanului excavatiei, se
poate spune ca in acest caz roca nu sufera fisuri si deci nu se va produce o prabusire a tavanului
excavatiei, se poate spune ca in acest caz nu sufera fisuri si deci nu se va produce o prabusire a
tavanului, acesta putand ramane fara sprijiniri.
In cazul insa cand greutatea particulelor materiale este mai mare ca fortele de coeziune ,
respectiv ca rezistenta la intindere a rocii, tavanul incepe sa fisureze si din ele se va desprinde bucati
de roca, pana cand excavatia va capata o forma naturala de echilibru , care se aseamana cu o bolta
parabolica.
Pe baza acestei ipoteze , W. Ritter a stabilit expresia matematica a curbei care reprezinta bolta
ce se formeaza prin prabusirea naturala a tavanului unei excavatii.
Fie ABC curba boltii dupa prabusirea tavanului excavatiei(fig. 6. 3). Presiunea verticala a rocii
se calculeaza ca diferenta intre greutatea corpului parabolic de deaspura tavanului excavatiei si forta

108
de coeziune care trebuie invinsa la desfacerea acestuia de restul rocii si care se considera ca fiind egala
cu rezistenta la intindere a rocii dupa linia boltii:
P=P1 -P2 (6. 7)

P1 - greutatea rocii cuprinse intre curba ABC si tavanul AC,

P2 - forta necesara pentru a se desprinde roca dupa conturul boltii(egala cu forta de coeziune exercitata
de rocile inconjuratoare corpului ABC).
Pentru determinarea fortelor P1 si P2 se considera un sistem de axe de cordonate cu originea in
A.
Considerand un punct D, cu coordontatele x si y, conform fig 6. 3, greutatea P1 a masei de
roca cuprinsa intre curbele ABC si coarda AC este egala cu :
b
P1 =γ a ∫ ydx (6.8)
o

Fig. 6. 3. Schema pentru calculul presiunii rocilor asupra tavanului unei excavatii, dupa Ritter
in care:
γ a - greutatea specifica rocii
b – deschiderea galeriei(excavatiei).
Daca σ i este rezistenta la intindere a rocii din tavanul excavatiei, atunci, pentru un element

infinit mic din curba ABC, egal cu ds, forta de intindere este σ i ⋅ ds, care actioneaza normal la
elementul de curba ds. Descompunand aceasta forta in doua componente, dupa tangenta la curba, care

109
formeaza cu orizontala unghiului α si dupa verticala, rezulta pentru forta totala de legatura in lungul
curbei ABC expresia:
b σ i ⋅ ds
P2 = ∫ (6.9)
o cosα
si deci presiunea verticala pe tavanul excavatiei este:
b b σ i ⋅ ds
P=P1 -P2 =γ a ∫ y ⋅ dx-∫ (6.10)
o o cosα
in care:
dx
cosα=
ds
ds =dx 2 +dy 2
2

Facand inlocuirile din expresia P2 , se va scrie:

2 2 2
σi ds
b b ds b dx +dy
P2 = ∫ =σ i ∫ =σ i ∫
o cosα o dx o dx
b⎡ ⎛ dy ⎞ ⎤
2

P2 =σ i ∫ ⎢1+ ⎜ ⎟ ⎥dx (6.11)

o
⎢⎣ ⎝ dx ⎠ ⎥⎦
Astfel, presiunea verticala are expresia:
b b ⎡ ⎛ dy ⎞ 2 ⎤
P=γ a ∫ y ⋅ dx-σ i ∫ ⎢1+ ⎜ ⎟ ⎥dx (6.12)
o o
⎢⎣ ⎝ dx ⎠ ⎥⎦
sau

P=γ a ∫ y ⋅ dx-σ i ∫ (1+y'2 )dx= ∫ ( γ a y-σ i -σ i y '2 )dx

b b b
(6.13)
o o o

Punand conditia ca P sa fie maxim, se obtine ecuatia curbei ABC.

Dupa efectuarea tuturor calculelor , se obtine ecuatia:
γa
y= x(b-x) (6.14)
4σi
care reprezinta o parabola ce trece prin punctele A si C si are varful in B.
b
Inaltimea h a parabolei rezulta pentru x= :
2
b2
h=γ a (6.15)
16 σi

in care σ i este rezistenta de rupere la intindere a rocii.

Daca in relatia generala a lui P (6. 13) se inlocuiesc valorile lui y si y' prin:

110
 x
y=γ a (b-x)
4 σi
si
⎛ b x ⎞
y'=γ a ⎜ - ⎟
⎝ 4 σi 2 σi ⎠
si se integreaza de la o la b, se obtine pentru P expresia:
⎛ γ b2 σ ⎞
P=γ a b ⎜ a ⋅ - i ⎟ (6.16)
⎝ 48 σi γ a ⎠
Notand:
σi
=u (numit coeficent de coeziune al rocii),
γa

se obtine:
⎛ b2 ⎞
P=γ a b ⎜ -u ⎟ (6.17)
⎝ 46u ⎠
care exprima presiunea verticala maxima asupra tavanului unei excavatii.
Daca P ≤ 0 , asupra tavanului nu se exercita nici o presiune, deoarece coeziunea rocii
respective este mai mare decat greutatea corpului parabolic. In acest caz tavanul este rezistent si stabil
, nefiind necesare sprijiniri. Conditia de mai sus este indeplinita daca
b2 σ
-u<o sau b<u 48= i 48 (6.18)
48u γa
σi
In cazul cand P>o, adica b>u 48= 48 (6.19)
γa
tavanul nu mai este rezistent si stabil, deoarece greutatea corpului parabolic format deasupra sa este
mai mare decat coeziunea rocii , existenta dupa bolta de echilibru natural.
Ipoteza lui Ritter da rezultate bune la dimensionarea conductelor subterane.
La roci fara coeziune, formula lui Ritter nu este aplicabila, deoarece pentru u=o, conform
b2
formulei (6. 15), h= , astfel ca rezulta h → ∞ , asa incat parabola se transforma in doua linii
16u
paralele ce trec prin punctele A si B si deci ar insemna ca in acest caz presiunea verticala este egala cu
greutatea coloanei de roci deasupra excavatiei pana la suprafata terenului , ceea ce nu se dovedeste
in practica . Jansen si Brandt , prin incercari facute cu cereale in silozuri , au aratat ca, la anumite
adancimi, bolta de echilibru se formeaza si la materiale total lipsite de coeziune.
111
 Daca se ia rezistenta de rupere la intindere a rocilor, cum se obisnuieste , 1/26 din rezistenta la
compresiune, formulele lui Ritter nu sunt concludente.
Ritter da o formula pentru excavatiile circulare, cu raza r, din care se constata ca presiunea este
cu mult mai mica in acest caz:
⎡ 1 r2 2 3 r2 ⎤
P=γ a ⎢ ⋅ + u- ⋅ ⎥ (6.20)
⎣12 u 3 4 2u+r ⎦

7. 2. 2. 2. Metoda lui Kommerell

O. Kommerell pleaca de la urmatoarea ipoteza:
Prin executia unei excavatii, in roci apar fisuri si se produc dislocari. Sub actiunea presiunii
exercitate de rocile sfaramate , sprijinirile provizorii ale lucrarii sufera tasari si incovoieri , producandu-
se noi goluri care , la randul lor, provoaca alte fisuri si dislocari ale rocii. Ca sa se creeze un echilibru
al rocilor in jurul excavatiei, este necesar ca sprijinirile , respectiv captuseala sa poata prelua greutatea
maselor de roci dislocate fara a se produce noi tasari.
Prin sfaramarea si dislocarea rocilor are loc afanarea acestora, adica sporirea volumului initial
cu o anumita valoare. Afanarea contribuie la completarea golurilor care se produc din cauza tasarii
cadrelor de lemn sau a incovoierii sprijinirilor orizontale. Zona de roci afanate are forma unei parabole
sau elipse.
Plecand de la ipoteza ca deasupra excavatiei se formeaza o zona de roci dislocate si afanate si
folosind valoarea trasaturilor sau a sagetilor sprijinirilor orizontale, Kommerell stabileste presiunea
verticala a rocii.
Se presupune ca in punctul B (fig. 6. 4)sageata sprijinirii orizontale este a, iar in punctele A si C
este zero. Curba AB’C se considera o parabola de gradul doi. Ecuatia ei in sistemul de coordonate xy
va fi:
x 2 =2p(a-y) (6. 21)

b2
Daca x=b si y=o , ecuatia devine : b 2 = 2 p a , de unde 2p= .
a
Introducand aceasta valoare in ecuatia parabolei se obtine:
b2
x2 = (a-y) (6.22)
a
sau
a 2
y=a- x (6.23)
b2

112
Sporirea volumului unui element de roca afanata de latimea:
Δx va fi: ΔQ=1⋅ y Δx (6.24)
Exprimand pe y in functie de z, prin introducerea coeficientului δ de afanare (in procente) al
rocii respective, se va scrie:
δ
y= z (6. 25)
100
si deci:
⎛ a ⎞ δ
ΔQ=y Δx= ⎜ a- 2 ⎟ Δx= z ⋅ Δx (6. 26)
⎝ b ⎠ 100
de unde:
100 ⎛ a 2 ⎞
z= ⎜ a- x ⎟ (6. 27)
δ ⎝ b2 ⎠
Aceasta este ecuatia unei parabole avand inaltimea (pentru x=o)::
100
h= a (6. 28)
δ
Pentru simplificarea calculelor, Kommerell inlocuieste parabola de mai sus cu o jumatate de
elipsa cu centrul in B, pe care o numeste elipsa presiunilor, avand ecuatia:
x 2 z2
+ =1 (6.29)
b2 h 2
si a carei suprafata este de:
π
A= b.h (6. 30)
2
In acest caz, sprijinirea excavatiei va fi incarcata cu greutatea rocii din interiorul zonei de
afanare(elipsei) cu inaltimea h si care constituie presiunea verticala a rocii:
π
P=γ a b.h (6. 31)
2
in care γ a - greutatea specifica aparenta a rocii afanate.
Determinarea valorii sagetii sprijinirilor (a) se face cu ajutorul aparatelor.
Pentru coeficientul de afanare, Kommerell propune valorile din tabelul nr. 6. 1.

113
 Fig. 6. 4. Schema pentru calculul presiunii rocilor asupra tavanului unei excavatii, dupa
Kommerell

Tabelul 6.1
Roca δ(%)
Stanca 8 . . . 15
Argila compacta 6... 7
Gresii si marne 4... 5
Pamant argilos 2... 4
Nisip, pietris de rau sau cariera 1... 2

Procedeul lui Kommerell de determinare a presiunii verticale a rocilor este mult mai folosit in
proiectarea tunelurilor, din cauza simplitatii si usurintei de calcul. Formula stabilita de Kommerel nu se
poate aplica insa decat dupa ce s-a executat excavatia si deci s-a determinat, prin masuratori, tasarea,
respectiv sageata sprijinirilor.
Ipoteza admisa de Kommerell are si lipsuri, dintre care cele mai importante sunt:
1. Afanarea insotita de deplasare se poate produce numai la rocile granulare, din cauza
rearanjarii granulelor, ceea ce nu este cazul la rocile masive.

114
 2. Masuratorile efectuate la mai multe lucrari au aratat ca intre inaltimea h a parabolei respectiv
a elipsei de presiune si sageata grinzii orizontale a sprijinirii provizorii a excavatiilor nu este o
dependenta liniara.
3. In calculul presiunii verticale a rocilor pe baza incovoierii grinzilor sustinerii provizorii nu se
iau in considerare dimensiunile si materialul din care este confectionata grinda, elemente de o deosebita
importanta pentru determinarea sagetii a si deci a presiunii.

7. 2. 2. 3. Metoda lui Protodiakonov

M. M. Protodiakonov pleaca de la ipoteza ca rocile care se gasesc in masivul muntos sunt intr-
o stare intermediara, cuprinsa intre starea rocilor compacte si a celor friabile.
Se considera o excavatie de forma dreptunghiulara de latime b (fig . 6. 5)si se presupune ca
inainte de executia excavatiei presiunea rocii de deasupra este uniforma, p, reprezentand presiunea
unei coloane de roca de inaltime H si greutate
specifica γ a (p=γ a H) . Se admite mai departe ca
x in urma deformarii rocii de deasupra excavatiei,
pv
T x o parte se surpa. Limita surparii va fi o bolta
O
y

C oarecare AOB, in care se poate considera ca nu

N ph
h

se produc eforturi de intindere , iar eforturile de

T
A B
compresiune se gasesc in limitele admisibile.
Dupa formarea acestei bolti, masivul din
P R
vecinatatea strapungerii ajunge la o noua stare de
echilibru.
b

Fig. 6. 5. Schema de calcul presiunii verticale a rociilor dupa Protodiakonov

In acest caz presiunea verticala a rocii deformata pe deschiderea b se va exprima prin greutatea
rocii cuprinse in volumul AOBA. Pentru determinarea legii de distributie a presiunii rocii, trebuie
cunoscuta forma curbei AOB.

115
 Forma boltii AOB se poate determina aproximativ plecand de la conditia echilibrului acesteia
sub sarcina uniforma p, data de greutatea rocii de deasupra , in ipoteza ca in bolta nu se produc
momente , adica exista numai forta de compresiune centrica N.
Pentru aceasta se considera o portiune de bolta , OC, pentru care se scrie conditia de echilibru .
Asupra acestei portiuni actioneaza , in punctul O, impingerea T, reprezentand reactiunea partii din
stanga a boltii, iar in punctul C, forta axiala N, care reprezinta actiunea partii inferioare a boltii;La
mijlocul proiectiei orizontale a portiunii de bolta actioneaza rezultanta presiunii verticale a rocii, p. x.
Admitand ca portiunea de bolta OC se gaseste in echilibru, suma momentelor tuturor fortelor in raport
cu punctul C, avand coordonatele x si y, trebuie sa fie nula:
x
T.y-p x =0 (6.32)
2
de unde
p x2
y= (6.33)
2T
relatie care reprezinta ecuatia unei parabole. Prin urmare, curba boltii naturale are forma unei parabole.
Roca de sub linia boltii reazema pe sprijiniri, iar cea de deasupra liniei transmite greutatea proprie
peretilor laterali.
Pentru determinarea marimii necunoscutei T, se scrie conditia de echilibru pentru o jumatate de
bolta(portiunea OB). La nasterea boltii, in punctul B, actioneaza forta R, tangenta la curba,
reprezentand
impingerea boltii AOB asupra reazemului B.
Forta R se descompune in componenta verticala P, carecomprima particulele terenului de la
reazem si componenta orizontala T, care tinde sa deplaseze aceste particule. Deplasarii particulelor pe
reazem i se opune frecarea ce se naste datorita fortei P si care depinde de coeficientul de frecare f.
Pentru asigurarea stabilitatii boltii este necesar ca forta H sa fie mai mica decat cea de frecare, adica:
T ≤ f.P (6. 34)
Coeficientul f este un coeficent de frecare aparent , deoarece in afara de frecarea propriu-zisa ,
autorul ia in considerare si coeziunea dintre particulele rocii in stare partial sfarimicioasa. Acesta
caracterizeaza rezistenta rocii la alunecare fiind denumit de M. M. Protodiakonov, coeficientul de
tarie(duritate)al rocii, care are expresia:
c c
f=f0 + =tgϕ + (6. 35)
σ σ
fP
Considerand un coeficent de siguranta 2 pentru stabilitatea boltii, =2, rezulta:
T
116
 1 1 p.b 1
T= f.P= f. = f.p.b (6. 36)
2 2 2 4
Inlocuind valoarea lui T in ecuatia parabolei se obtine:
p.x 2 2 x 2
y= = (6. 37)
2
f.p.b f.b
4
Pentru x=b/2 si y=h , rezulta inaltimea boltii parabolice care caracterizeaza presiunea rocii,
b
h= (6. 38)
2f
Valoarea totala a presiunii rocii asupra sprijinirii orizontale pe unitate de lungime a excavatiei se
2
poate calcula prin inmultirea suprafetei parabolei de surpare (A= b.h) cu greutatea volumetrica a
3
rocii γ a :

2 b2
Q=γ a ⋅ A=γ a b.h=γ a (6. 39)
3 3f
Valoarea medie specifica a presiunii verticale a rocii deformate este egala cu:
Q γa b
q= = (6. 40)
b 3f
Unele norme de proiectare a galeriilor hidrotehnice prevad pentru calculul sprijinirilor
orizontale o valoare majorata:
γa b
q=
2f
In cazul excavatiilor de forma circulara , se recomanda sa se considere o presiune
q'=0.7q,
tinand seama de dimensiunile reduse ale boltii de surpare la aceste sectiuni.
6.3. Determinarea presiunii laterale a rocii
Determinarea presiunii laterale a rocilor constituie o problema mai dificila din punct de vedere
teoreric decat determinarea presiunii verticale. Deformarea profilului excavatiei este foarte importanta
si depinde atat de caracteristicile masivului si de dimensiunle galeriei, cat si de rezistenta sprijinirilor
laterale.
Sub actiunea presiunii masivului, peretii laterali pot ceda primii, datorita conditiilor
nefavorabile de rezistenta din aceste zone. De asemenea, tensiunile remanente din masiv, produse de
procesele geologice desfasurate in timp, au o influenta mai mare in zona preretilor laterali.

117
 S-au elaborat metode de determinare a presiunii laterale (aproximative, exacte, experimentale),
fenomenul fiind studiat de Stini, Terzaghi, Engesser, Bierbaumer, Kommerell, Protodiakonov, Loos,
Breth, Houska s. a.
Dupa mai multi autori, presiunea laterala se poate determina ca si impingerea pamantului asupra
zidurilor de sprijin.
6. 3. 1. Metoda Kommerell
Daca masivul este alcatuit din roca slaba sau neconsistenta , ce exercita si o presiune laterala,
curba care delimiteaza zona de roca dislocata se considera intre punctele de intersectie a liniilor de
ϕ
alunecare inclinate fata de orizontala sub un unghi de 45o + si orizontala dusa la partea superioara a
2
profilului. Presiunea laterala se determina ca la zidurile de sprijin, considerand greutatea corpurilor
BCD si B’C’D’ ca suprasarcini uniform distribuite, q (fig. 6. 6):

Fig. 6. 6. Schema pentru calculul presiunii laterale, dupa Kommerell.

ϕ
e1 =q ⋅ tg 2 (45o - )
2 (6. 41)
2 o ϕ
e2 =(q+γ a m)tg (45 - )
2
Curba care delimiteaza zona de dislocare se determina conform 6. 2. 2. 2.

6. 3. 2. Metoda lui Protodiakonov

Presiunea laterala a rocii se determina ca impingerea asupra unui zid , pe baza teoriei corpurilor
necoezive, considerandu-se drept unghi de frecare, unghiul de rezistenta al rocii la alunecare:
ϕ =arc tg f (6. 42)

118
unde f este coeficientul de rezistenta al rocii la alunecare, (coeficientul de tarie al rocii).
Pe baza acestei teorii, prisma de prabusire este formata de planul de alunecare inclinat fata de
ϕ
orizontala cu unghiul 45o + (fig. 6. 7).
2

Fig. 6. 7. Schema pentru calculul presiunii laterale a rocilor dupa Protodiakonov.

Sarcina de rupere pe aceasta prisma , dupa Protodiakonov, este data de greutatea rocii cuprinse
intre bolta AOB de deasupra galeriei cu deschiderea b si o a doua bolta , A1O1B1 , cu deschiderea bo ,

care se deformeaza in cazul alunecarii prismelor AA1D1 si BB1C . Deschiderea boltii A1O1B1 rezulta
din figura:
⎛ ϕ⎞
bo =b+2h o tg ⎜ 45o - ⎟ (6. 43)
⎝ 2⎠
Greutatea rocii cuprinse in zona AA1O1B1BOA , delimitata de cele doua curbe , este data de

diferenta presiunilor verticale totale ale rocii corespunzatoare deschiderilor bo si b , rezultate din
aplicarea relatiei(6. 39):
γ a b02 γ a b 2 γ a 2 2 γ a
Qo = - = (bo -b )= (bo -b)(bo +b)
3f 3f 3f 3f
(6.44)
γa ⎛ o ϕ ⎞⎡ ⎛ o ϕ ⎞ ⎤ 4γ a ⎛ o ϕ⎞ ⎡ ⎛ o ϕ ⎞⎤
Qo = 2h o tg ⎜ 45 - ⎟ ⎢ 2b + 2hotg ⎜ 45 - ⎟ ⎥ = h o tg ⎜ 45 - ⎟ ⋅ ⎢ b+h o tg ⎜ 45 - ⎟ ⎥
3f ⎝ 2 ⎠⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎦ 3f ⎝ 2⎠ ⎣ ⎝ 2 ⎠⎦

Incarcarea specifica pe prismele de alunecare AA1D si BB1C care apare ca o suprasarcina,

este:

119
 Qo Qo 2 ⎡ ⎛ ϕ ⎞⎤
qo = = = γ a ⎢ b+h o tg ⎜ 45o - ⎟ ⎥ (6. 45)
bo -b ⎛ ϕ ⎞ 3f ⎣ ⎝ 2 ⎠⎦
2h o tg ⎜ 45o - ⎟
⎝ 2⎠
Presiunea laterala a rocii asupra peretelui excavatiei de inaltime h o variaza trapezoidal si
produce impingerea laterala totala care se determina cu formula obisnuita a impingerii pamantului cand
exista o suprasarcina(fig. 6. 7):
1 ⎛ ϕ⎞
E= h o ( 2q o +γ a h o ) tg 2 ⎜ 45o - ⎟ (6. 46)
2 ⎝ 2⎠
Presiunea laterala specifica va fi egala cu:
E
q1 = (6. 47)
ho
Captuselile galeriilor se calculeaza, in general, la actiunea presiunii verticale q si a presiunii
laterale q1
Presiunea laterala a rocii rezulta mult mai mica decat presiunea verticala . De aceea, deseori,
pentru roci avand coeficientul de tarie f>4, preisunea laterala se neglijeaza.

6. 4. Presiunea exercitata pe vatra unei excavatii

6. 4. 1. Generalitati
Presiunea litostatica exercitata pe vatra unei excavatii subterane orizontale se manifesta prin
deformarea rocii din vatra lucrarii, fenomen denumit umflarea vetrei.
Acest fenomen se manifesta in mod deosebit la rocile argiloase si se datoreste pe de o parte
modificarii proprietatilor mecanice ale acestor roci, ca urmare a absorbtiei respectiv adsorbtiei apei
peste umiditatea naturala, iar pe de alta parte , presiunii litostatice verticale si laterale.
Ca marime, presiunea litostatica din vatra este mult mai mica decat presiunea verticala si in
multe cazuri, chiar mai mica decat presiune laterala.
Presiunea litostatica din vatra, chiar de intensitati reduse, provoaca dificultati la intretinerea
lucrarilor subterane. Pentru inlaturarea acestor inconveniente , lucrarile subterane care sunt supuse
presiunii pe vatra trebuie prevazute cu radiere.
In literatura de specialitate exista putine date asupra acestei probleme, folosindu-se in practica
diferite procedee de calcul, bazate pe o serie de ipoteze si observatii experimentale , care dau
posibilitatea sa se faca aprecieri asupra fenomenului, atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ.

120
 Astef, efectuandu-se experiente cu material granular asupra caruia s-au exercitat diferite sarcini,
s-a constatat ca particulele situate in imediata apropiere a suprafetei pe care actioneaza sarcina se
deplaseaza vertical in jos , iar prin cresterea sarcinii, particulele aflate la o anumita adancime incep sa
se deplaseze lateral si apoi sa se ridice, avand loc o umflare la suprafata. Pe baza acestor afirmatii se
ajunge la stabilirea existentei in masa rocii a doua zone:zona presiunii active si zona presiunii pasive ,
separate printr-o zona intermediara.
Pentru determinarea presiunii litostatice din vatra unei excavatii se considera ca in dreptul
peretilor actioneaza, la nivelul vatrai, o preisune q, ca o sarcina uniform repartizata, su actiunea careia
masa de roci se gaseste in stare de echilibru limita. Astfel, sub nivelul vetrei se formeaza in masa de
roci trei zone(fig. 6. 8):
I – zona de presiune activa, deimitate de dreptele AB si BC, respectiv EF si FG, care formeaza
ϕ
cu orizontala unghiuri de 45o + .
2
II – zona presiunilor pasive, situata sub vatra si delimitata de dreptele CD si DE, care formeaza
ϕ
cu orizontala unghiuri 45o −
2
III – zona intermediara, cuprinsa intre dreptele BC si CD, respectiv DE si EF si curbele BD si
DF , care asimileaza cu spirale logaritmice. Aceste curbe sunt tangente la directiile de alunecare AB si
DE,
respectiv CD si FG.
In starea de deformare plastica, rocile din zonele I tinand sa deplaseze lateral si in sus zonele III si II.

Fig. 6. 8. Zonele de presiune sub nivelul vetrei

excavatiei

Pentru a impiedica fisurarea rocilor din vatra trebuie sa se actioneze pe vatra o sarcina de
echilibrare q o , creata prin executia unui radier.

121
 In cazul cand nu exista un radier(adica q o =0) iar rocile sunt lipsite de coeziune, deplasarea
masei de roci in sus, spre interiorul excavatiei, va fi impiedicata numai de greutatea proprie a acestor
roci.

6. 4. 2. Metoda lui Terzaghi pentru calculul stabilitatii vetrei.

K. V. Terzaghi a studiat problema presiunii litostatice din vatra unei lucrari subterane in doua
ipoteze:
- cand in formatiunea de roci respective actioneaza numai forte de coeziune c, iar unghiul de
frecare interioara ϕ =0 ;
- cand rocile considerate nu au coeziune, insa au frecare interioara, ϕ > 0 .
1. Calculul in prima ipoteza:
Se considera o lucrare subterana cu profil dreptunghiular si tavan boltit, sapata intr-o roca cu
greutate specifica aparenta γ a , coeziunea c si unghiul de frecare interioara ϕ =0 (fig. 6. 9. )
Masa de roci situata de o parte si de alta a lucrarii subterane(deasupra liniilor AC si
EG)actioneaza ca o sarcina statica Qo .

In cazul cand ϕ =0 , latimea AC respectic EG, care corespunde zonei de echilibru limita, este
egala cu latimea 2b a lucrarii subterane.
Langa peretele excavatiei(datorita presiunii litostatice γ a H1 )actioneaza, pe latimile AC si EG,

sarcina Qo care este egala cu greutatea masei de roci cu latimea 3b, din care se scad greutatea
corespunzatoare zonei excavate si fortele de coeziune care actioneaza pe suprafetele verticale
AA' si GG' :
1 2 ⎛ 2 ⎞
Qo = 3bH1 ⋅ γ a − bhγ1 − ⋅ 2bf γ a − H1c = bγ a ⎜ 3H1 − h − f ⎟ − H1c (6. 48)
2 3 ⎝ 3 ⎠
Pentru a fi asigurata stabilitatea vetrei, aceasta sarcina trebuie sa fie mai mica decat capacitatea
portanta a rocilor din dreptul excavatiei.

122
 Fig. 6. 9. Schema pentru calculul presiunii litostatice din vatra unei lucrari subterane, dupa
Terzaghi(in ipoteza ϕ =0 )
Capacitatea portanta a rocilor pentru ϕ =0 se exprima prin relatia:
p = q o + (2 + π)c (6. 49)

in care incarcarea pe vatra q 0 = 0 si deci p=5,14c .

Pentru latimea AC respectiv EG, capacitatea portanta a rocilor in dreptul peretilor excavatiei
este:
Q = 5,14 c 2b (6. 50)
si deci coeficientul de stabilitate la deplasarea rocilor inconjuratoare inspre interiorul lucrarii subterane
este:
Q 5,14 c 2b
ks = = ≥ 1.3...1.5 (6. 51)
Qo ⎛ 2 ⎞
γ a b ⎜ 3H1 − h − f ⎟ − H1c
⎝ 3 ⎠
Din cauza ipotezei admise ( ϕ =0 ), care nu corespunde realitatii si a faptului ca valoarea
coeziunii nu se poate determina cu precizie, mai ales la rocile cu coeziune mica, acest procedeu de
calcul este mai putin aplicat in practica.

2. Calculul in ipoteza a doua:

123
 In aceasta varianta de calcul, se considera ca lucrarea subterana este sapata intr-o roca lipsita de
coeziune(c=0), avand caracteristicile γ a si ϕ . Latimea zonelor active se noteaza cu A(fig . 6. 10)si este

functie de valoarea lui ϕ . Presiunea rocilor din perete , la nivelul vetrei, pe latimile AC si EG, tinand
seama si de fortele de frecare in lungul suprafetelor AA’ si GG’ este:

Fig 6. 10. Schema pentru calculul presiunii litostatice din vatra unei lucrari
subterane, dupa Terzaghi(in ipoteza c=0)
1 2 1 ⎛ ϕ⎞
Qo = (A + b)H1γ a − bhγ a − ⋅ 2bfγ a − ⋅ γ a H12 tg 2 ⎜ 45o − ⎟ tgϕ
2 3 2 ⎝ 2⎠
sau
Qo = γ a H1A − Q1 (6.53)
in care
1 ⎛ ϕ⎞ ⎛ 2 ⎞
Q1 = γ a H12 tg 2 ⎜ 45o − ⎟ tgϕ − bγ a ⎜ H1 − h − f ⎟ (6.54)
2 ⎝ 2⎠ ⎝ 3 ⎠
Capacitateaportanta a rocilor din peretii lucrarii subterane, in cazul in care c=0, este:
Q = A2 γ a n o (6. 55)

unde n o reprezinta coeficientul de capacitate portanta al rocilor. Valorile lui, dupa Terzaghi , rezulta in
functie de unghiul de frecare interioara (tabelul nr. 6. 2)
Tabelul nr. 6. 2

124
ϕo 0 10 20 25 30 35 40 44 48

no 0 1 5 10 20 40 140 260 780

Coeficientul de stabilitate la deplasarea rocilor inconjuratoare spre interiorul lucrarii subterane

este:
Q A2 γ a n o
ka = = (6. 56)
Qo γ a H1A − Q1
Valoarea lui A se determina din conditia valorii minime a coeficientului de stabilitate, adica
pentru:
dk s
=0 (6. 57)
dA
Din relatia (6. 56) se obtine:
dk s 2Aγ a n 0 ( γ a H1A − Q1 ) − γ a H1A γ a n 0
2
= =0 (6. 58)
dA ( γ a H1A − Q1 )2
deci
2Aγ a n 0 ( γ a H1A − Q1 ) − γ a H1A 2 γ a n 0 = 0
Rezulta
2Q1
A= (6. 59)
γ a H1
sau
⎛ ϕ⎞ 2b ⎛ 2 ⎞
A = H1tg 2 ⎜ 45o − ⎟ tgϕ − ⎜ H1 − h − f ⎟ (6. 60)
⎝ 2⎠ H1 ⎝ 3 ⎠

Introducand valoarea lui A in expresia lui k s (6. 56) se obtine:

4Q1n o
ks = (6. 61)
γ a H12
Pentru a nu exista pericolul de refulare a vetrei, este necesar ca:
k s ≥ 1,3...1,5

7. 4. 3. Metoda lui Timbarevici pentru calculul presiunii pe vatra

Timbarevici a conceput un procedeu de calcul aproximativ pentru determinarea presiunii
litostatice din vatra unei lucrari subterane orizontale.

125
 Neglijand fortele de coeziune, se admite existenta, in masa rocii, a numai doua zone:zona
presiunii active si zona presiunii pasive, separate intre ele printr-o suprafata verticala AB(fig. 6. 11).

Fig. 6. 11. Zonele de presiune ale rocii sub nivelul vetrei excavatiei
Asupra planului AB, la fel ca si asupra unui zid de sprijin, rocile inconjuratoare exercita o
presiune laterala activa din partea zonei incarcate, a carei valoare, la adancimea x, este:
⎛ ϕ⎞
ea = ( q + γ a x ) tg 2 ⎜ 45o − ⎟ (6. 62)
⎝ 2⎠
De cealalata parte a planului AB, rasa de roci se afla sub actiunea unei presiuni pasive, a carei
valoare, la adancimea x, este:
⎛ ϕ⎞
e p = γ a xtg 2 ⎜ 45o + ⎟ (6. 63)
⎝ 2⎠
Punand conditia e p = ea , masa de roci se va afla in echilibru limita si astfel se va determina valoarea lui

x:
⎛ ϕ⎞ ⎛ ϕ⎞ ⎛ ϕ⎞
qtg 2 ⎜ 45o − ⎟ + γ a xtg 2 ⎜ 45o − ⎟ = γ a xtg 2 ⎜ 45o + ⎟ ,
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
de unde :
⎛ ϕ⎞
qtg 2 ⎜ 45o − ⎟
x= ⎝ 2⎠
(6.64)
⎡ ⎛ ϕ⎞ ⎛ ϕ ⎞⎤
γ a ⎢ tg 2 ⎜ 45o + ⎟ − tg 2 ⎜ 45o − ⎟ ⎥
⎣ ⎝ 2⎠ ⎝ 2 ⎠⎦
Mai jos de aceasta adancime, masa de roci se afla, dupa Timbarevici, in stare de
echilibru elastic, deoarece presiunea pasiva este mai mare ca presiunea activa. La o adancime mai mica
decat x, masa de roci se afla in stare de miscare catre golul galeriei.
126
 1 ⎛ ϕ⎞
Ra = x ( 2q + γ a x ) tg 2 ⎜ 45o − ⎟ (6. 65)
2 ⎝ 2⎠
1 ⎛ ϕ⎞
Rp = γ a x 2 tg 2 ⎜ 45o + ⎟ (6. 66)
2 ⎝ 2⎠
Forta R care produce deplasarea masei de roci spre interiorul excavatiei(fig. 6. 12) corespunde
diferentei dintre preisunea activa si presiunea pasiva:

Fig. 6. 12. Schema pentru calculul deplasarii rocilor spre golul lucrarilor subterane, dupa
Timabarevici.
1 ⎡ ⎛ ϕ⎞ ⎛ ϕ ⎞⎤
R = Ra − Rp = x ⎢ (2q + γ a x)tg 2 ⎜ 45o − ⎟ − γ a xtg 2 ⎜ 45o + ⎟ ⎥ (6. 67)
2 ⎣ ⎝ 2⎠ ⎝ 2 ⎠⎦
Descompunand forta R in componentele T-paralela cu planul de alunecare pasiva si N-
perpendiculara pe acest plan, se obtine:
⎛ ϕ⎞
T = R cos ⎜ 45o − ⎟ (6. 68)
⎝ 2⎠

⎛ ϕ⎞
N = R sin ⎜ 45o − ⎟ (6. 69)
⎝ 2⎠
Forta N tinde sa comprime roca, iar forta T, sa deplaseze masa de roci dupa planul de alunecare
ϕ
pasiva, inclinat fata de orizontala sub un unghi de (45o − ) .
2
Daca se tine seama si de forta de frecare dupa acest plan, rezulta, pentru forta de deplasare,
expresia:
⎡ ⎛ ϕ⎞ ϕ ⎤
To = T − Ntgϕ = R ⎢cos ⎜ 45o − ⎟ − sin(45o − )tgϕ ⎥ (6. 70)
⎣ ⎝ 2⎠ 2 ⎦
sau

127
 ⎛ ϕ⎞
sin ⎜ 45o − ⎟
R ⎛ ϕ⎞
cos ⎜ 45o + ⎟ = R ⎝
2⎠
To = (7. 71)
cos ϕ ⎝ 2⎠ cos ϕ

Fig. 6. 13. Schema pentru calculul presiunii litostatice, dupa Timbarevici.

Rezultanta celor doua forte To va da presiunea pe vatra(fig. 7. 13):

⎛ ϕ⎞
Pv = 2To sin ⎜ 45o − ⎟ (6. 72)
⎝ 2⎠
sau
⎛ ϕ⎞
sin 2 ⎜ 45o − ⎟
Pv = 2R ⎝ 2⎠
(6. 73)
cos ϕ
Admitand o distributie uniforma a presiunii pe vatra, se obtine:
Pv
pv = (6. 74)
2b
Greutatea radierului si eventual a umpluturii trebuie sa preia aceasta presiune, iar coeficientul
de siguranta al stabilitatii vetrei este:
G radier + G umplutura
ks = ≥ 1,3...1,5 (6. 75)
Pv
In cazul galeriilor cu sectiune circulara, presiunea din zona vetrei este preluata in conditii bune,
datorita formei, astfel incat , in general, nu sunt necesare verificari.

6. 5. Presiunea rocilor asupra galeriilor inclinate

Presiunea rocilor asupra sustinerii unor galerii inclinate depinde de inclinare si de proprietatile
rocilor.
6. 5. 1. Procedeul de calcul al lui Pavlov

128
 Dupa Pavlov , presiunea P a rocilor din tavanul unei galerii inclinate(fig. 6. 14)se poate
descompune in doua componente:N(presiunea normala)si T(presiunea tangentiala), avand valorile:

Fig. 6. 14. Presiunea litostatica dupa Pavlov

N = Pcos α si T=Psinα (6. 75)

Presiunea normala are valoarea maxima N max = P , pentru α = 0 (galerie orizontala) si valoarea

minima, N=0 pentru α = 90o (lucrare verticala). De fapt, dupa cum se va vedea la lucrarile
verticale(puturi), presiunea normala N este diferita de zero pentru α = 90o . Presiunea T variaza invers
in fucntie de unghiul α . Timbarevici recomanda ca presiunea rocilor asupra lucrarilor subterane
inclinate sa se calculeze cu relatiile de mai sus pentru α ≤ 800 , iar pentru α > 800 , sa se calculeze ca la
lucrarile verticale(puturi).

6. 5. 2. Procedeul de calcul al lui Grigercik

Componentele presiunii dupa directia orizontala se verticala sunt(fig. 6. 15):

Fig. 6. 15. Schema de calcul dupa Grigercik

P = akM si Q=γ a M (6. 76)

129
in care:
a – latimea excavatiei
⎛ ϕ⎞
k = tg 2 ⎜ 45o − ⎟ - coeficientul presiunii laterale
⎝ 2⎠
1.15a ⎛ 2f ⎞
M= log ⎜ 1 + x ⎟ - inaltimea echivalenta de roci care exercita presiunea asupra
f ⎝ a ⎠
excavatiei
f – coeficientul de tarie
x- adancimea de la suprafata
γ a - greutatea specifica a rocilor.
Rezultanta celor doua forte, P si Q, se obtine cu relatia:

R = P2 + Q2 (6. 77)
Marimea presiunii laterale asupra sustinerii lucrarii subterane inclinate variaza in functie de
unghiul de inclinare, daca unghiul β = 0 , componenta orizontala P=0 si R=Q daca β = 90o , Q=0 si
R=P.
In primul caz se obtine presiunea litostatica asupra tavanului unei lucrari orizontale, iar in cazul
al doilea, presiunea orizontala asupra peretilor unui put vertical.

6. 6. Presiunea rocilor asupra lucrarilor subterane verticale(puturi)

Problema determinarii presiunii litostatice asupra sustinerilor puturilor verticale este dificila si
nu si-a gasit inca o solutionare complet satisfacatoare din punct de vedere teoretic.
In momentul de fata se cunosc din literatura de specialitate mai multe metode de calcul pentru
determinarea acestei presiuni, elaborate de diferiti cercetatori si care se bazeaza pe o serie de ipoteze,
confirmate mai mult sau mai putin de realitate, fapt care impune o atentie speciala la proiectarea unor
asemenea lucrari.
Din acest motiv, in calculul de dimensionare al sprijinirilor puturilor se iau coeficenti de
siguranta acoperitori, prin care se tine seama se de eventualele subaprecieri ale valorilor presiunii
litostatice orizontale, datorita acestor procedee de calcul aproximative.
Problema presiunii rocilor asupra sprijinirilor puturilor a fost studiata de Protodiakonov,
Timbarevici, Pavlov, Dinnik, Terzaghi, Fenner, Labasse si altii.

130
 6. 6. 1. Procedeul de calcul al lui Protodiakonov
Pentru determinarea presiunii care actioneaza asupra sustinerii peretilor puturilor verticale,
Protodiakonov recomanda aplicarea ipotezei de calcul de la zidurile de sprijin.
Presiunea pe unitate de suprafata de perete se determina cu relatia:
⎛ ϕ⎞
p = γ a ⋅ H ⋅ tg 2 ⎜ 45o − ⎟ (6. 78)
⎝ 2⎠
in care:
γ a -greutatea specifica aparenta a rocii;
H –adancimea putului;
ϕ -unghiul de frecare interioara al rocii.

⎛ ϕ⎞
In relatia de mai sus, expresia tg 2 ⎜ 45o − ⎟ reprezinta coeficientul de impingere activa.
⎝ 2⎠

Fig. 6. 16. Determinarea presiunii litostatice in cazul rocilor stratificate, dupa Protodiakonov

In cazul cand putul se sapa in roci de natura litologica diferita, Protodiakonov recomanda ca
pentru determinarea unghiului ϕ sa se ia media ponderata a coeficientului de tarie f.
Daca straturile strabatute de put(fig. 6. 16), au grosime diferita h1 ,h 2 ........h n si coeficentii de

tarie diferiti f 1 ,f2 ........fn , valoarea medie a coeficientului de tarie se calculeaza cu relatia:
n n

h1f1 + h 2 f2 + ...... + h n f n ∑h f ∑h f
i i i i
f med = = 1
= 1
(6. 79)
h1 + h 2 + ............... + h n n
H
∑h 1
i

in care H este adancimea totala a putului.

131
 In functie de f med se determina ϕ , folosind relatia:

ϕ = arctg f med (6. 80)

Daca printre straturile strabatute de put se afla un strat care se deosebeste mult prin grosime si
tarie de celelalte, autorul recomanda ca pentru aceasta presiune litostatica orizontala sa se calculeze
separat.
Astfel, in cazul cand la o adancime de la suprafata terenului se afla un strat de nisip curgator
avand
grosimea h1 unghiul de frecare interioara ϕ si greutatea specifica γ a1 iar deasupra lui se gaseste un

strat omogen cu grosimea h 2 , aceasta formatiune exercita asupra nisipului curgator o presiune similara
cu o sarcinauniform distribuita.
Presiunea litostatica pe unitate de suprafata a peretelui, la partea interioara a stratului de nisip,
este:
⎛ ϕ⎞
P = ( γ a1 ⋅ h1 + γ a 2 ⋅ h 2 ) tg 2 ⎜ 45o − ⎟ (6. 81)
⎝ 2⎠
Inconvenientul procedeului de calcul conceput de Protodiakonov consta in aceea ca este limitat
la puturi nu prea adanci si roci granulare necoezive, cu coeficientul de tarie f=0,7. . . . 0,8.
Pentru roci neomogene ca tarie si variind ca grosime, folosirea valorilor medii pentru f si γ a
duce la valori departate de realitate pentru presiunea litostatica orizontala.

6. 6. 2. Procedeul de calcul al lui Timbarevici

Dupa Timbarevici, rocile strabatute de put aflandu-se in stare elastica, se admite, in cazul unei
sustineri rigide, ca particulele rocilor din peretele putului isi reiau starea initiala de tensiune dupa un
timp oarecare de la saparea lui.
Formula generala de calcul propusa de autor pentru determinarea presiunii litostatice este:
p = γa ⋅ H ⋅ A (6. 82)
in care:
γ a - greutatea specifica aparenta a rocilor strabatute de put;
H – adancimea putului;
⎛ ϕ⎞
A = tg 2 ⎜ 45o − ⎟ - coeficientul presiunii orizontale.
⎝ 2⎠

132
 Deoarece, in general, rocile in care este sapat putul au proprietati fizice si mecanice diferite,
care influenteaza, pentru foecare strat, valoarea presiunii litostatice, relatiile de calcul s-au stabilit
admitand ca pe un tronson oarecare al putului, cu inaltimea h n egala cu grosimea stratului respectiv,

avand greutatea specifica aparenta γ n si unghiul de frecare interioara ϕ n , se exercita o presiune

activa datorita unei prisme triunghiulare care aluneca si care suporta , la randul ei, greutatea coloanei
de roci deasupra(fig. 6. 17). Pentru stratul n, presiunile de la partea superioara respectiv inferioara sunt:
⎛ γ1 γ γ ⎞ ⎛ ϕ ⎞
n = γn ⎜
psup h1 + 2 h 2 + ... n −1 h n −1 ⎟ tg 2 ⎜ 45o − n ⎟
⎝ γn γn γ n −1 ⎠ ⎝ 2 ⎠
(6. 83)
⎛ γ1 γ γ ⎞ ⎛ ϕ ⎞
n = γn ⎜
pinf h1 + 2 h 2 + ... n −1 h n −1 + h n ⎟ tg 2 ⎜ 45o − n ⎟
⎝ γn γn γ n −1 ⎠ ⎝ 2 ⎠

in care:
γ1 , γ 2 .....γ n - greutatile specifice aparente ale rocilor din straturile traversate de put

h1 ,h 2 .....h n - grosimea straturilor

Sub aceasta forma, expresiile din paranteze reprezinta adancimea redusa la greutatea specifica
aparenta a rocii din stratul examinat.
Din diagrama presiunilor, reprezentata in fig. 6. 17, se observa ca in dreptul straturilor formate
din roci mai slabe(cu unghi de frecare interioara mai mic), presiunile sunt mai mari. Relatiile (6. 83)
permit determinarea presiunilor orizontale tinand seama de caracteristicile rocilor strabatute de put.

Fig. 6. 17. Diagrama presiunilor la un put vertical, in cazul rocilor stratificate, dupa Timbarevici

133
Valorile coeficientului presiunii orizontale, pentru diferite roci, sunt date in tabelul 6. 3
Natura rocilor Caracteristicile rocilor Coeficientul presiunii
⎛ ϕ⎞
orizontale tg 2 ⎜ 45o − ⎟
⎝ 2⎠
Rezist. la Volumul Unghiul de Valoare limita Media
compresiune porilor frecare
daN interioara
cm 2 % ϕ
1. Roci acvifere curgatoare - 0o...18o 1, 0. . . 0. 64 0. 76
-
2. Roci mobile - - 18o...26o34' 0, 64. . . 0. 5 0. 53
(neconsistente)
3. Roci foarte moi - - 26o34'...50o 0, 5. . . 0, 297 0, 39

4. Roci moi(slabe) 20. . . 100 40. . . 10 - 0. 297. . . 0. 031 0. 164

5. Roci de tarie medie 100. . . 400 10. . . 3 - 0. 031. . . 0. 008 0, 017

6. Roci tari 400. . . 1600 3. . . 0, 5 - 0, 008. . . 0, 002 0, 004

7. Roci foarte tari 1600. . . 2000 0, 5. . . 0 - 0, 002. . . 0, 0, 0012

0007

6. 6. 3. Procedeul de calcul al lui Pavlov

Pavlov a propus o formula bazata pe concluziile cercetarilor sale experimentale, care au aratat
ca valoarea presiunii litostatice variaza in functie de diametrul putului D, proportional cu factorul
13
D +1 :
2
3
D +1 2 ⎛ o ϕ ⎞
p = γ a (h n + h o ) tg ⎜ 45 − ⎟ (6. 84)
2 ⎝ 2⎠
in care:
D – diametrul putului circular sau latura cea mai mare in cazul unei sectiuni dreptunghiulare;
h n - inaltimea tronsonului interior al putului;

h o - grosimea echivalenta a stratului de roci de deasupra stratului inferior,

134
 recalculata la greutatea specifica aparenta din stratul inferior:
γ1 γ γ
ho = h1 + 2 h 2 + .... + n −1 h n −1 (6. 85)
γn γn γn
In cazul cand putul este sapat in intregime in aceeasi roca, formula de calcul este:
3
D +1 2 ⎛ o ϕ ⎞
p = γa ⋅ H tg ⎜ 45 − ⎟ (6. 86)
2 ⎝ 2⎠
H fiind adancimea totala a putului.

6. 6. 4. Procedeul de calcul al lui Dinnik

Plecand de la ipoteza ca toate rocile sunt corpuri elastice ideale, Dinnik propune pentru calculul
presiunii litostatice pe unitatea de suprafata a peretelui putului, relatia:
1 μ
p= γa ⋅ H = γa ⋅ H (6. 87)
m −1 1− μ
in care:
m- constanta lui Poisson
1
μ= -coeficientul lui Poisson.
m
Presiunea determinata astfel corespunde presiunii litostatice orizontale din masivul neatacat prin
lucrari subterane.

6. 6. 5. Procedeul de calcul al lui Terzaghi

Experientele au aratat ca ipoteza privind cresterea preisunii orizontale asupra sprijinirilor
puturilor proportional cu adancimea nu se confirma. Presiunea nu este produsa de greutatea intregii
coloane de roci, pana la suprafata, ci numai de greutatea unui volum de roca ce se afla in interiorul unei
bolti. Cercetarile au aratat ca ipoteza formarii boltii poate fi aplicata si in cazul puturilor, cu anumite
corecturi.
Terzaghi considera ca in jurul putului se formeaza o zona de influenta abcd(fig 6. 18),
constituita din mai multe bolti.

135
 Fig. 6. 18. Repartitia presiunii rocii in jurul puturilor:1- ipoteza lui Terzaghi;2-ipoteza lui
Timbarevici;3-diagrama folosita in calcule;
In imediata apropiere a boltii se formeaza o zona de tensiuni marite, care preia o parte din
presiunea rocii. Astfel, repartitia pe verticala a presiunii are aspectul redat in fig. 6. 13-1, cresterea
presiunii in functie de adancime fiind mult atenuata.
In calculele practice se considera ca, de la adancimi de 10. . . 12m, presiunea ramane
constanta(fig. 6. 18-3)

6. 7. Presiunea litostatica seismica

6. 7. 1. Particularitati ale comportatiii structurilor subterane la actiuni seismice.
In comparatie cu constructiile supraterane, constructiile subterane(galerii hidrotehnice , centrale
hidrotehnice etc. ) prezinta unele particularitati de comportare la actiuni seismice, datorita faptului ca se
gasesc in interiorul unui masiv , care constituie atat mediul prin care se transimt oscilatiile seismice,
cat si mediul principal de rezistenta, datorita rigiditatii sale.
In cazul constructiilor subterane, raspunsul structurii este influentat mai ales de starea de
deformatie a masivului si in mai mica masura de fortele de inertie dezvoltate in structura.
De asemenea, exista o diferenta intre rigiditatea structurii subterane si a masivului inconjurator.
Din aceasta cauza si datorita golului format de constructia subterana , apar perturbatii in campul
undelor seismice. Daca structura subterana este suficient de elastica , ea urmareste deplasarile si
deformatiile masivului. Daca insa structura are o rigiditate mai mare decat masivul inconjurator ,

136
campul de unde seismice sufera modificari, care la randul lor antreneaza modificari ale starii de efort-
deformatie in ansamblul de structura subterana-masiv.
De asemenea, datorita lungimii mari a galeriilor , de-a lungul lor apar, in acelasi moment,
neuniformitati(nesincronizari)ale deplasarilor diferitelor puncte.
Comportarea seismica a structurilor subterane mai este influentata si de alti factori cum
sunt:relieful terenului, adancimea de pozare a constructiei etc.
S-au elaborat modele matematice perfectionate de analiza seismica a structurilor subterane in
interactiune cu masivul inconjurator. In aceste metode se ia in considerare conlucrarea dintre diversele
elemente ale sistemului si mediului. (masa proprie si masa aditionala din masivul inconjurator,
rigiditatea structurii si directia undelor, frecarea si lunecarea structura-masiv etc. )Actiunea seismica se
defineste. sub forma de impuls sau unde, care se propaga in teren dupa o anumita lege de variatie.
Posibilitatile largi de analiza seismica a structurilor subterane le ofera aplicarea metodei
elementelor finite.
Se pot considera geometrii arbitrare de structuri, variatia caracteristicilor mecanice ale structurii
masivului, interactiunea structura-masiv etc. Analiza se efectueaza intr-un sistem unic de discretizare,
care sa cuprinda atat structura cat si masivul sau pe substructuri corespunzatoare constructiei, respectiv
masivului.
Deoarece in cazul oscilatiilor cu frecvente joase( T ≥ 0,8s ) reducerea acceleratiilor seismice in
adancime, dupa cum au aratat cercetarile, este neinsemnata, coeficentii de intensitate seismica pentru
lucrarile subterane se iau in calcule cu aceleasi valori ca si pentru lucrarile supraterane din
amplasamentul
respectiv.

6. 7. 2. Presiuni litostatice seismice

Presiunile litostatice seismice actioneaza ca presiuni suplimentare ale rocii, care se suprapun
peste presiunile statice. Cutremurele amplifica astfel actiunea masivului asupra constructiilor subterane.
Rezultanta presiunilor seismice varticale ale rocii din bolta de surpare a galeriei se determina cu
relatia;
Qc = k s Q (6. 88)
unde:
k s - coeficientul de seismic, egal cu raportul dintre acceleratia cutremurului pe
directia considerata si acceleratia gravitatiei;

137
 Q – greutatea totala a rocii de sub bolta de surpare(de echilibru)conform 6. 2. 2.
Presiunile seismice litostatice orizontale(laterale)pot avea de asemenea valori importante, ele
dezvoltandu-se datorita deplasarii peretilor structurii, alternativ, dinspre si catre masiv. Astfel, la un
moment dat, un perete al captuselii galeriei va suporta o presiune activa majorata cu presiunea
litostatica seismica, iar celalalt, reactiunea masivului, ceea ce inseamna ca incarcarea orizontala va fi
nesimetrica.
Presiunile litostatice seismice orizontale reprezinta presiuni de contact asupra captuselilor si ele
depind de raportul rigiditatilor masiv-structura si de geometria structurii. Pentru unele tipuri de structuri
subterane si roci, s-au calculat valorile presiunilor litostatice seismice unitare din teren σ ter si s-a

intocmit o diagrama de calcul (fig. 6. 19). Din aceasta diagrama in functie de σ ter , modulul de
elasticitate al rocii E si coeficientul normat de incarcare n, se poate determina presiunea de contact
asupra diferitelor tipuri de captuseli.
Eforturile unitare seismice din teren se pot determina cu relatia:
1
σ ter = ± k s γ a CcTo (6. 89)
2π
unde:
k s - coeficientul de intensitate seismica din amplasament

γ a - greutatea volumetrica a rocii(pamantului)

Cc - viteza de propagare a undelor longitudinale in masiv;

To - perioada predominanta a oscilatiilor seismice ale terenului.

138
Fig. 6. 19. Diagrama pentru determinarea presiunii litostatice seismice(de contact) asupra captuselilor ,
Pc , in functie de eforturile seismice unitare din teren σ ter modul de elasticitate al rocii si tipul de
captuseala.
In tabelul 6. 4. , pentru diferite roci, se dau din date orientative privind valorile eforturilor
seismice unitare, in cazul unui cutremur de gradul IX .
Tipuri de roci γa Cc Cc

(10 kN / m )
a 3 (m/s) (daN / cm )2

Roci stancoase (granite, 2, 5 3500. . . 5000 5, 6. . . 8, 0

calcare, gresii)
Formatiuni cretoase masive, 2, 2 1000. . . 3500 1, 4. . . 5, 0
argile tari, conglomerate
Pamanturi cu rezistente 2, 0 500. . . 1000 0, 6. . . 1, 3
medii (nisipuri de rezistente
medii, argile)
Pamanturi slabe (nisipuri, 1, 8 200. . . 500 0, 2. . . 0, 6
argile plasitce)

139
 Valorile rezultate pentru presiunea litostatica seismica po din graficul din fig. 6. 19 corespund
pentru lucrarile subterane situate la adancimi mari, cand H/D>3, unde H este adancimea de pozare a
galeriei si D-latimea ei.
In cazul pozarii lucrarilor subterane la adancimi reduse sau la suprafata , presiunea suplimentara
activa si pasiva ( q ac ,q cp ) , produse de actiunea seismica, se determina ca la zidurile de sprijin, folosind

relatiile:
qca = (1 + 2k s tgϕ )q a
qcp = (1 + 2k s tgϕ )q p

q a , q p - presiunile active si pasive ale pamantului fara considerarea actiunii seismice;

ϕ - unghiul de frecare interioara al rocii(pamantului)

6. 8. Influenta conditiilor geologice ale masivului asupra presiunii litostatice

Alcatuirea geologica a masivului influenteaza in mod direct distributia presiunii litostatice si
marimea acesteia, care vor fi cu atat mai variate cu cat galeria are o lungime mai mare, cu cat este
amplasata la o adancime mai mare si cu cat caracteristicile geologice ale zonelor strabatute sunt mai
diferite
Din punct de vedere geologic, trebuie sa se analizeze:
-orogeneza si conditiile de asezare a rocilor
-conditiile hidrologice
-prezenta gazelor, conditiile de temperatura
-proprietatile fizice si mecanice ale rocilor
-factorii geologici care pot influenta presiunea litostatica
Factorii geologici se refera la:
-schimbari provenite cu ocazia litogenezei si a racirii magmei(fisuri, crapaturi etc. )
-orogeneza cu formele ei caracteristice
-fenomene tectonice(cute, falii, etc)
In fig. 6. 20 se prezinta influenta alcaturiii geologice asupra distributiei litostatice in lungul
galeriei.

140
 Fig. 6. 20. Influenta alcaturii geologice asupra distributiei
presiunii litostatice

Directia si caderea straturilor precum si fisuratia

masivului influenteaza de asemenea repartitia presiunii, datorita
conditiilor de lucru diferite ale masivului(fig. 6. 21).

Fig 6. 21. Pozitia galeriei in raport cu stratificatia

Daca axa galeriei formeaza un unghi apropiat de 90o cu
directia si caderea stratificatiei, roca lucreaza ca o grinda perete, avand o capacitate ridicata de
rezistenta la sarcinile verticale(fig. 6. 21. a). Aceasta orientarea a stratificatiei favorizeaza insa
patrunderea factorilor de eroziune.
In cazul in care axa galeriei este paralela cu directia stratificatiei si daca aceasta are o cadere
mare(fig. 6. 21. b. ), formarea boltii este asigurata numai de frecarea si coroziunea din planele de
separatie.
Daca directia axei galeriei coincide cu directia straturilor , dar caderea are o valoare mica sau
straturile sunt chiar orizontale(fig. 6. 21. c. ), acestea lucreaza ca niste grinzi-placi suprapuse. Daca
straturile au grosimi mari, ele lucreaza la incovoiere. Daca au grosimi reduse si sunt fisurate, rezulta
presiuni mari. In cazul unor straturi aproximativ orizontale, se va cauta ca galeria sa fie amplasata intr-
un strat rezistent si impermeabil.

141
Fig. 6. 22. Galerie amplasata in zona cutata:1 – sinclinal;2-anticlinal
In sinclinale presiunile sunt mari, iar in anticlinale, presiunile sunt mici, cand directia stratului
coincide cu directia axei galeriei. In anticlinale presiunile laterale sunt mai mici si de asemenea,
pericolul infiltratiilor este mai redus.
In cazul galeriilor avand axa perpendiculara pe directia straturilor, presiunile vor fi mai mari in
zonele marginale si mai mici in zona mediana, pentru galeriile situate intr-un anticlinal (fig. 6. 23. a).
Pentru galeriile amplasate intr-un sinclinal, presiunile vor fi mai mici in zonele marginale si mai mari
in zona mediana(fig. 6. 23. b. )

Fig. 6. 23. Galerii cu axa in plan perpendicular pe cute

In cazul galeriilor de coasta, situate in apropierea versantilor(fig. 6. 24), apar solicitari

nesimetrice, datorita unor acoperiri diferite, cat si efectului pe care il pot avea procesele de eroziune,
care influenteaza foarte mult comportarea masivului, precum si existenta unor straturi de natura
diferita.

142
Fig. 6. 24. Galerii de coasta
Apa din masiv actioneaza atat direct, ca presiune suplimentara exterioara asupra captuselilor,
cat si prin modificarea frecarii , coeziunii, precum si a conditiilor de aparitie a fenomenului de
impanare.
Presiunea litostatica este influentata, de asemenea, de starea initiala de tensiuni produsa de
fenomenele tectonice, precum si de efectele pe care le pot avea cutremurele.

6. 9. Rezistenta elastica a rocii

Sub actiunea incarcarilor la care este supusa, captuseala unei galerii se deformeaza, avand loc
deplasari spre masiv. Masivul se opune acestor deformatii, preluand o parte din solicitari. Fenomenul
poarta denumirea de reactiunea(rezistenta) elastica a rocii.
Reactiunea elastica a rocii este direct proportionala cu deplasarea captuselii δ , spre roca:
p = kδ (6. 90)
Factorul de proportionalitate k, dintre reactiunea elastica a rocii si deplasarea captuselii spre masiv, se
numeste coeficent de rezistenta elasita al rocii.
Coeficientul de rezistenta elastica al rocii caracterizeaza rezistenta elastica a rociisi se poate
determina prin calcule sau pe cale experimentala.
Rezistenta elastica a rocii se ia in considerare pe portiunea pe care captuseala se deformeaza
inspre roca si ea constituie un factor important in solicitarea captuselilor , deoarece daca exista (cazul
rocilor rezistente), captuseala se descarca, solicitarea la care este supusa micsorandu-se prin preluarea
unei parti de catre roca. Reactiunea elastica a rocii nu se ia in considerare daca roca este
slaba(coeficientul de tarie f ≤ 1,5 ).

143
 Coeficientul de rezistenta elastica a rocii, k, se poate determina in functie dedeplasarea radiala
a punctelor de la suprafata unei excavatii circulare, sub actiunea presiunii interioare si a reactiunii
elastice a rocii, care este egala si de sens contrar cu presiunea din interior. Deplasarea punctelor de la
suprafata excavatia se obtine cu formula lui Lamé, folosita la determinarea deplasarii radiale intr-un
punct al sectiunii cilindrilor cu peretii grosi:
1 − μ P1r12 − P2 r22 1 + μ ( P1 − P2 ) r12 r22
u= ⋅ 2 2 ⋅r+ (6. 91)
E r2 − r1 E ( r22 − r12 ) r

in care:
u- deplasarea radiala;
P1 ,P2 - presiunea interioara si exterioara;

r1 ,r2 - raza interioara si exterioara a cilindrului;

r- raza punctului
E- modulul de elasticitate al materialului;
μ - coeficientul lui Poisson.
Pentru a putea aplica formula lui Lame in cazul masivului de roca, se considera in jurul
excavatiei un cilindru de roca cu pereti foarte grosi, asupra caruia actioneaza din interior presiunea
P1 (fig. 6. 25). Daca se admite ca raza exterioara a cilindrului r2 → ∞ , formula lui Lame’ capata forma:

1 + μ P1r12
u= ⋅ (6. 92)
E r

Fig. 6. 25. Schema pentru calculul coeficientului de rezistenta elastica al rocii

144
 Pentru punctele situatepe suprafata excavatiei (r = r1 ) , deplasarea rediala sub actiunea presiunii

interioare P1 va fi data de :

1+ μ
u1 = P1r1 (6. 93)
E
Reactiunea elastica a rocii de la suprafata excavatiei fiind egala cu presiunea interioara P1 ,
coeficientul de rezistenta elastica al rocii k, este:
P1 E
k= = (6. 94)
u1 (1 + μ )r1
Pentru a caracteriza diferite roci, in practica se foloseste notiunea de coeficient de rezistenta elastica
specific k o , care corespunde unei excavatii cu raza r1 = 100cm :

E
ko = (daN/cm 3 ) (6. 95)
(1 + μ ) ⋅ 100
Relatia intre k, ce corespunde unei excavatii cu raza oarecare r si k o este data de:

k o ⋅ 100
k= (daN / cm 3 ) (6. 96)
r
in care r se exprima in cm, sau:
ko
k= (daN / cm 3 ) (6. 97)
r
in care r se ia in metri.
In cazul excavatiilor de alte forme, coeficientul de rezistenta elastica al rocii k se ia egal cu:
ko
k= (6. 98)
B
2
unde B este latimea profilului(in metri).
Valorile coeficientului de rezistenta elastica a rocii, determinata in modul aratat, corespund
ipotezei masivului omogen, elastic si izotrop si difera, intr-o anumita masura, de valorile reale. De
aceea, se recomanda ca determinarea coeficientului de rezistenta elastica sa se faca experimental.
In cazul rocilor cu coeficientul de tarie f (dupa Protodiakonov)cuprins intre 1, 5<f<12, pentru
determinarea coeficientului de rezistenta elastica specific k o , se poate folosi formula:

k o = 50αf (daN/cm 3 ) (6. 99)

in care α =0, 8. . . . 1, 2 functie de gradul de fisurare al rocii. Pentru roci foarte fisurate se ia α =0, 8 ,
iar pentru roci putin fisurate α =1, 2.

145
 In functie de natura rocilor, valoarea coeficientului k o poate variaintre urmatoarele

limite:pentru argile compacte si marne 10.....50 (daN/cm3 ) , roci semistancoase 50.....500 (daN/cm3 ) si

roci stancoase 500.....4000 (daN/cm 3 ) (functia de taria lor).

6.10. Concluzii privind calculul presiunii rocilor

In literatura de specialitate se mentioneaza si alte metode pentru calculul presiunii rocilor , in
afara celor prezentate in acest capitol.
Diferitele metode de calcul al presiunii rocilor permit determinarea cu aproximatie a presiunii
din tavanul, din peretii si din vatra lucrarilor subterane. Valoarea presiunii rocilor, determinata cu
diferite relatii, are un caracter aproximativ si trebuie corectata la proiectare prin stabilirea
experimentala a presiunii in conditiile reale ale excavatiei.
De asemenea, dupa cum s-a aratat, trebuie sa se tina seama de o serie de factori care
influenteaza asupra valorii si distributiei presiunii rocilor, printre care:
1. Timpul de asezare si rigiditatea sprijinirilor. Cu cat sprijinirile sunt montate mai devreme
dupa executia excavatiei, cu atat presiunea rocii este mai mica, deoarece deformatiile rocii nu se pot
dezvolta.
Acest lucru se observa mai ales la rocile necoezive si argiloase, marnoase, sistoase(de exemplu
la galeria de fuga a hidrocentralei Arges. )
2. Pozitia axei galeriei fata de stratificatie precum si structura rocilor.
3. Zonele cu fisuri mari, alunecari, linii de contact dintre roci, unde presiune creste.
4. Existenta apelor subterane in zona galeriei care, pe langa faptul ca contribuie la crestere
presiunii rocilor, fac sa apara o sarcina suplimentara, construita de presiunea hidrostatica a apei.

146
 Capitolul 7
ANCORAREA EXCAVATIILOR SUBTERANE
Ancorarea excavatiilor subterane a fost una dintre cele mai vechi tehnici si cu cea mai larga
aplicatie la consolidarea rocilor.Cele mai vechi date despre ancorarea cu tiranti a rocii in vederea
asigurarii tavanului dateaza din 1918, in mina Mir din Silezia Superioara. In anii urmatori , intre 1920
si 1930 ancorarea cu tiranti a tavanelor a fost utilizata in cateva mine de minereuri din Statele Unite ale
Americii.
Tehnica forarii in exploatari minere s-a dezvoltat mai mult in timpul si imediat dupa cel de al 2-
lea razboi mondial, ca urmare pe de o parte a progresului in executia rapida si ieftina a forarii gaurilor
de ancoraj, si pe de alta parte datorita cunostintelor teoretice amanuntite dobandite in domeniul
mecanicii rocilor.Aceasta a condus la o larga aplicabilitate a tirantilor in exploatarile subterane, initial
in SUA si ulterior in alte tari.Totusi metoda nu a patruns in constructiile subterane pana in anii 1950,
cand si-a gasit o mai larga aplicare nu numai la armarea temporara , inlocuind armarea cu lemn sau alte
tipuri de sustineri ci si ca componenta principala in asigurarea definitiva a rocii in timpul excavarii, in
locul sustinerii cu zidarie sau beton.Ancorajul cu tiranti nu are totusi o utilizare universala, succesul
aplicarii sale depinzand de evaluarea corecta a conditiilor geologice si de adoptarea unei tehnici
adecvate.In general, ancorajul cu tiranti poate fi luat in considerare pentru asigurarea excavatiilor
subterane in roci tari.

7.1. PRESIUNILE ASUPRA EXCAVATIILOR SI CALCULAREA PARAMETRILOR DE

ANCORARE
O excavatie subterana modifica starea de echilibru anterioara a eforturilor din masivul de roca si
drept consecinta din peretii excavatiei se desprind si cad spontan bucati de roca, roca este impinsa
inspre spatiul excavat, iar sistemul de sustinere montat este supus unui efort suplimentar.Aceste efecte
pot fi rezumate ca o manifestare a presiunii rocii.Cauza acestui fenomen este datorita in special
fortelor gravitationale , desi uneori actioneaza si eforturile reziduale ale presiunilor orogenice din
scoarta ca si fortele generate de relieful de suprafata.De obicei se ia in consideratie numai greutatea
straturilor de roci de deasupra excavatiei.
Pentru o anumita adancime fata de suprafata, in roca actioneaza un efort vertical definit de
relatia:
σν = γ ⋅ h
si un efort orizontal definit de relatia:

147
 ν
σh = σν = k 0 ⋅ σν (fig. 1)
1− ν
in care h este adancimea fata de suprafata; γ - greutatea volumica a rocii; ν - coeficentul lui Poisson
pentru roca.

Fig.1 Variatia teoretica a efortului in vecinatatea unei lucrari miniere circulare executata intr-o roca
omogena, tare si izotropa cu coeficentul lui Poisson ν = 0.2 (conform cu V. Tertzaghi);
σν = efort vertical;σ h = efort orizontal;σ0 = efortul la nivelul zero;
σS = efortul la nivelu S dupa excavarea completa;H=adancimea de la suprafata

Fig.2.Valorile efortului in masivul de roci inainte si dupa

excavarea unei lucrari miniere folosind diagrama Mohr(dupa A.Hugon):
1- infasuratoarea rezistentei rocii;
148
 2- cercul reprezentand stadiul efortului in masiv inainte de excavare ;
3- efortul in momentul ruperii rocii;
4- starea de efort in zona boltii naturale dupa definitivarea excavatiei(efort radial=0;p=efort
radial necear asigurarii impotriva surparii.)
Daca modificarile lente ale starii de eforturi de roca din timpul excavarii sunt concepute conform
reprezentarii lu Mohr pentru un mediu omogen(fig.2), atunci cercul 2 infatiseaza starea de eforturi
dinainte de excavatie.Cercul 3, tangent la curba de cedare a rocii reprezinta starea limita a capacitatii
portante a rocii la inceperea excavatiei; cercul 4 reprezinta efortul tangential din roca, substantial marit
odata cu excavatia(efortul radial fiind egal cu zero), pe care de obicei roca nu este capabila sa-l mai
preia si intervine ruperea.
Ruperea apare initial in tavan, unde roca nu poate rezista eforturilor de tensiune existente (cum
se arata in fig.1).In situatia in care greutatea straturilor din acoperis creste substantial, eforturile
laterale din peretii excavatiei ajung la o asemenea marime incat este inevitabila si aici distrugerea si
cedarea rocii. Pentru prevenirea acestui fenomen, trebuie ca pe fata excavatiei sa fie create eforturile
radiale (presiunea p, vezi fig.2)care sa coboare cercul Mohr circumscris(4), sub curba de rupere(cercul
3).O astfel de presiune nu numai ca poate fi considerabila, dar in cele mai multe cazuri de prisos.Dupa
desprinderea rocii din peretii excavatiei , efortul marit se transmite mai adanc in masivul de roca, unde
este mai usor preluat de roca mai putin alterata(fig.3) Roca ce se desprinde din peretele excavatiei
trebuie sa fie sustinuta sau consolidata prin armare, in vederea prevenirii prabusirii datorita greutatii
proprii. Daca apar prabusirri, excavatia trebuie sa fie largita, iar efortul se mareste din nou.Ca rezultat
apare necesitatea indepartarii din nou a rocii din peretii excavatiei.

149
 Fig.3. Zona boltii naturale creata in roca cand efortul a fost indepartat in afara suprafetei lucrarii
miniere:
I- zona de eforturi reduse in jurul excavatiei subterane;
II- zona cu eforturi tangentiale crescute(bolta naturala);
σ v , σ h - eforturile verticale si orizontale din masiv inainte de rupere ;

H0 - adancimea centrului excavatiei fata de suprafata terenului.

Sustinerea cu lemn, cu otel sau beton a excavatiilor subterane, sprijina roca decomprimata, iar
rezistenta sa impiedica transmiterea presiunii in spatiul excavat. Aplicarea unor astfel de sustineri
necesita de obicei un timp foarte lung, iar contactul cu peretele rupt , neregulat, al excavatiei este
nesatisfacator (pe suprafete mici se nasc sarcini concentrate mari, atat in roca cat si in sustinere.)
Aceasta conduce la accentuarea decomprimarii rocii din vecinatatea excavatiei si cresterea presiunii.
Ancorele se bazeaza pe un principiu diferit :ele pe de-o parte leaga blocurile de roca tare,
decomprimate, pe o distanta mai mare, stabilizand zone de masiv, iar pe de alta parte consolideaza roca
prin armare, in special prin precomprimare, astfel incat ele insele sunt capabile sa transfere o anumita
sarcina.Un alt avantaj este ca ancorajul poate fi pus in actiune rapid, inainte ca roca neasigurata sa fie
prea mult deranjata.

150
 Ambele tipuri de consolidare, in forma lor obisnuita sunt totusi in stare doar sa transfere
intreaga greutate a rocii din straturile de deasupra , lipsite de suport prin realizarea excavatiei, catre
adancimi relativ mici(aproximativ 10m).O sarcina mai mare ar putea conduce inevitabil la distrugere
.Aceasta nu poate aparea la o anumita distanta de suprafata terenului, deoarece functia de sustinere pe
care o indeplinea roca excavata este preluata asa cum s-a mentionat mai sus, de masivul de roca
dimprejur;armatura preia numai greutatea rocii decomprimate din imediata apropiere a excavatiei.
Preluarea de catre roca inconjuratoare a functiei rocii excavate de a sustine incarcarea, se poate
obtine in doua moduri:fie prin formarea in masiv a unei bolti naturale suportata de roca nederanjata din
peretii excavatiei, fie prin sustinerea rocii cu grinzi fixate in amsivul de roca.Ambele teorii se bazeaza
pe determinarea zonei de presiune din masivul de roca de de-asupra excavatiei.

7.1.1.Teoria grinzii fixate la capete

Aceasta teorie este adecvata in special pentru excavatii rectangulare in straturi de roci tari,
aproximativ orizontale. Straturile cu capacitati portante mai mici pot fi sustinute cu ajutorul ancorelor
incastraturi in straturile superioare mai rezistente, sau pot forma o grinda printr-o ancorare extensiva a
lor.
In primul caz, cand acoperisul este suspendat de un strat rezistent tirantii introdusi in roca tare
sunt solicitati la eforturi de tensiune de greutatea stratului asigurat, iar lungimea lor depinde atat de
distanta de la acoperisul excavatiei la stratul portant cat si la adancimea de incastrare a ancorei in acest
strat. Parametrii acestui tip de ancoraj se pot determina dupa D. Košina, de exemplu cand distanta intre
tiranti este:

FS ⋅ σa
lr =
hS ⋅ γ

unde FS este suprafata sectiunii transversale a tirantului, minus filetul, cm 2 ;

σa - efortul de tensiune admisibil al materialului tirantului, kg/ cm 2 (10 −1 MPa) ;

h S - grosimea stratului asigurat, cm;

γ - greutatea volumica a rocii kg/ cm 3

Tirantii sunt intotdeauna pretensionati la sarcina presupusa,
P = γ ⋅ h S ⋅ l 2r ,
pentru verificarea capacitatii lor portante si pentru restabilirea cel putin partiala a starii de eforturi
existente in roca inainte de excavare.Tirantii extremi se amplaseaza cat mai aproape posibil de laturile

151
excavatiei galeriei, deoarece se presupune ca la fixare grinzii de roca au efect numai la o anumita
⎛ ϕ⎞
distanta fata de suprafata excavatiei.Teoretic distanta este h ⋅ ⎜ tg45 − ⎟ , ca si pentru o bolta
⎝ 2⎠
naturala(vezi fig.5).
Distanta l r se stabileste uneori luandu-se in considerare efortul admisibil pe stratul inferior din
straturile sustinute intre doi tiranti, la fixarea lor partiala in punctul de ancoraj.
Distanta admisibila este

2σ0 h 2l
l =
'
r (cm)
m⋅q

unde σ0 - este rezistenta la tensiune a rocii la incovoiere;

h l - grosimea celui mai slab strat acoperitor;

m –coeficent de siguranta(de obicei 2);
q – incarcarea uniforma a stratului de catre greutatea sa.
In cazul in care l'r < l r , fie ca trebuie ca distanta dintre tiranti sa fie l'r si sa se foloseasca tiranti
mai subtiri , fie ca trebuie ca tirantii sa fie legati cu flanse plate intr-o directie, in timp ce pe cealalta
directie distanta sa fie redusa la l r .Asigurarea stratului acoperitor se poate realiza de asemenea prin

intermediul unei planse de sarma, fixata in acoperis cu tiranti departati la o distanta l r unul de celalalt.
Aceasta ultima masura este recomandabila ca cel mai realizabil procedeu de prevenire a destinderii
(slabirii) rocii dintre tiranti;rezistenta rocii la tensiune prin incovoiere este extrem de variabila datorita
fisurilor si crapaturilor transversale si este mai bine ca ea sa nu fie luata in considerare.
Adancimea de fixare a tirantului in stratul de roca portant se determina plecand de la
presupunerea ca rezistenta la smulgere a rocii trebuie sa fie mai mare decat rezistenta tirantului.
Experienta a aratat ca dintr-o roca tare, compacta, o ancora smulge un volum de forma concava in timp
ce intr-o roca fisurata, forma volumului este determinata de planele de discontinuitate.Zona rupta din
roca seamana cu un con regulat, cu un unghi de varf de 90 o in punctul de fixare a ancorei(fig.4).
Din conditia:
hu
FS ⋅ σSt ≤ π ⋅ h u ⋅ τh
sin 45o
se obtine adancimea de fixare:

0,22 ⋅ FS ⋅ σa
hu =
τh

152
unde FS -este suprafata sectiunii transversale a tirantului;

σa - rezistenta la tensiune a otelului;

τh - rezistenta la forfecare a rocii.

Fig. 4.Schema smulgerii unui tirant de la suprafata unei roci de fundare tari:
1- suprafata probabila de rupere intr-o roca compacta;2- suprafata de rupere ipotetica;3-
tavan; h u - adancimea de fixare intr-o roca rezistenta.
In cazul in care tirantul se fixeaza in stratul portant prin cimentare.lungimea necesara este de
obicei l u > h u , iar lungimea totala de incastrare in roca a tirantului va fi

l = hS + h u sau hS + lu
Daca acoperisul plan al unui abataj este format din roci tari , stratificate in bancuri subtiri ,
straturile individuale sunt legate de catre tiranti realizandu-se o singura grinda. Rezistenta straturilor
legate in acest mod esteconsiderabil mai mare decat a straturilor nelegate.

7.1.1.2.Teoria boltii naturale

Aceasta teorie este valabila pentru toate tipurile de roci compacte si fisurate, pentru rocile slabe
si chiar pentru pamanturi. Bolta naturala de deasupra unui gol excavat se formeaza, chiar in masivele
roci stratificate, cand grindade roca cedeaza.
Bolta naturala dintr-un masiv este o zona cu eforturi crescute, care traverseaza roca si care nu
este afectata de fracturare.Bolta creata preia presiunea straturilor superioare si o transfera rocii din
peretii si talpa excavatiei subterane.Insa, greutatea rocii destinse de sub bolta naturala, exercita o
153
presiune asupra sustinerii excavatiei(vezi fig.3), astfel ca este important sa se calculeze presiunilor
posibile , iar in cazul ancorajului cu tiranti, sa se estimeze cel putin aproximativ pozitia boltii naturale
de deasupra golului realizat.
In cazul constructiilor subterane se utilizeaza in general metoda lui M.M.Protodiakonov, bazata
pe teoria materialelor neconsolidate.Partea botlii naturale de deasupra galeriei este reprezentata printr-o
parabola(fig.5).Grosimea maxima a rocii de sub bolta naturala amenintata de prabusire se determina
din formula:
1 ⎡ ⎛ ϕ ⎞⎤ b
v= ⋅ ⎢ a + h ⋅ tg ⎜ 45 − ⎟ ⎥ = < H
fp ⎣ ⎝ 2 ⎠⎦ fp

in care a si h reprezinta dimensiunile excavatiei rectangulare;

ϕ - unghiul de frecare interna a rocii;
H- adancimea acoperisului fata de suprafata;
f p - coeficent de tarie a rocii

Fig.5.Zona de compresiune parabolica deasupra unei excavatii subterane, dupa Protodiakonov

Valorile f p si ϕ p (dupa Protodiakonov) sunt prezentate in tabele pe tipuri de roci si pamanturi.

Totusi aceasta metoda are unele deficiente.Ea nu tine seama, de exemplu, de planele de discontinuitate
din interiorul masivului de roca(fisuri, stratificatie) si nici de orientarea lor fata de excavatie;coeficentul
f p este doar estimativ. Se pare ca grosimea rocii ce se desprinde de deasupra golului excavat este destul

de mica, iar in aceasta privinta metoda lui R.Kvapil(84), bazata pe un principiu similar, da valori mai
sigure.

154
 Tabelul 1. Inaltimea boltii de surpare a rocii deasupra unei lucrari miniere dupe Terzaghi

Categoria de roca Inaltimea boltii de Comportarea rocii

surpare v
A-roci masive 0-0, 25 b Posibilitatea conducerii de explozii mari,
caderi de fragmente mici;nu exista
presiune laterala
B- roci stratificate (straturi 0-0, 50 b Caderi de pietre, fara presiune laterala
orizontale, straturi verticale, 0-0, 25 b
straturi inclinate) 0, 25-0.50 b
C-roci fisurate neregulat 0, 25-0, 35(b+H) Caderi de pietre, fara sau cu presiune
laterala mica
D-roci fisurate intens, roci 0, 35-1, 10(b+H) Tavan instabil, presiune laterala mica
faramitate, pamanturi sau considerabila
necoezive
E- pamanturi coezive, la 1, 10-2, 10(b+H) Tavan instabil, presiune laterala mare
adancime medie
F- pamanturi coezive la 2, 10-4, 50(b+H) Tavan instabil, presiune laterala mare
adancime mare

K.Terzaghi (vezi tabelul 1) a estimat extinderea probabila a zonei cu roca decomprimata de

deasupra excavatiei subterane printr-o alta metoda.El a clasificat rocile in sase categorii, in functie de
rezistenta lor si de gradul de fracturare si fisurare.
Inaltimea maxima a zonei ce solicita ancorajul din tavan se determina in functie de latimea
totala b si de inaltimea h a golului rectangular.Inaltimea minima a straturilor superioare H se presupune
ca este egala cu 1,5(b+H).
Excavatiile subterane sunt proiectate de obicei cu tavan boltit ceea ce inseamna ca cea mai mare
parte a rocii decomprimate de sub bolta naturala este indepartata prin sapare. In golurile deja excavate,
zona boltii naturale poate fi stabilita aproximativ prin oricare metoda de masurare, de exemplu prin
metode geofizice.
Daca se cunoaste inaltimea teoretica a boltii naturale, se pot evalua in mare lungimea si
densitatea tirantilor. Rolul ancorajului e fie sa lege roca decomprimata de deasupra tavanului cu zona

155
portanta a boltii naturale, fie sa consolideze roca destinsa, astfel ca ea sa se autosustina, prevenind
astfel degradarea mai departe a rocii.
Prima metoda de ancorare si de dimensionare a suprafetei excavatiei in zona boltii naturale este
indicata acolo unde aceasta poate fi realizata fara necesitatea pastrarii unei distante relativ mici fata de
frontul abatajului si intr-o roca tare, putin avariata. Tirantul are, de obicei, lungime maxima in centrul
tavanului;aceasta lungime este egala cu distanta pana la cea mai coborata limita a boltii naturale de
deasupra tavanului, la care se adauga inaltimea de fixare:
l = v + h u sau v+lu

unde l u reprezinta lungimea de fixare prin cimentare.

Distanta l r dintre tiranti se determina, conform celor spuse in capitolul precedent, in functie de
capacitatea portanta a tirantilor si de greutatea rocii asigurate in zona celui mai lung tirant:
FS ⋅ σa
lr =
vγ

unde FS este aria sectiunii transversale a tirantului;

σa - efortul admisibil de tensiune al materialului tirant;

γ - greutatea volumica a rocii;

v- grosimea rocii asigurata de un tirant.
Din motive practice si din considerente economice l r ≥ 1 m, iar diametrul tirantilor se alege in
vederea realizarii acestei cerinte.
In cazul rocilor mai alterate sau tectonizate cand bolta naturala se formeaza mai in adancimea
masivului, prin consolidare cu tiranti precomprimati in roca din zona destinsa se creeaza o bolta
portanta(fig.6).

156
 Fig.6.Bolta artificiala formata prin fixarea rocii decomprimate de deasupra excavatiei subterane
cu ajutorul unui sistem de tiranti pretensionati.
l l
a-latimea boltii formate la = 3 ; b, la = 2
lr lr
Lungimea tirantului este de minim 1/3 din latimea golului, iar distanta dintre tiranti este egala
cu aproximativ jumatate din lungimea lor(cel putin in raportul l: l r =2).Pretensionarea tirantilor trebuie
sa fie aproximativ egala cu greutatea rocii asigurate. In acest fel se creeaza o zona continua de roca
comprimata, de grosime suficenta pentru a transfera greutatea sectiunii slabite straturilor de deasupra.
Daca in roca se dezvolta preponderent un singur sistem de plane de discontinuitate, cum ar fi
stratificatia, atunci amplasarea si directia tirantilor trebuie sa fie adaptata conditiilor respective (fig.7).
Tirantii montati trebuie sa intersecteze aceste plane fie perpendicular, fie sub un unghi de cel putin 45o ,
in vederea cresterii suficiente a rezistentei la deplasarea pe aceste plane si pentru a face roca in stare sa
transfere forte de compresiune chiar transversale pe ele, formand o bolta independenta. Valoarea
acestei rezistente suplimentare din interiorul suprafetei asigurate de un singur tirant se obtine
presupunandu-se ca rezistenta totala la miscarea pe planele de discontinuitate trebuie sa fie mai mare
decat fortele care favorizeaza aceasta miscare, de obicei greutatea masei de roci.Daca inclinarea
principalului sistem al planelor de discontinuitate este α , atunci forta tangentiala maxima ce trebuie sa
fie asigurata este:

157
 T = G ⋅ sin α = G ⋅ cos α ⋅ tgϕ + R k = γ ⋅ l'⋅ l 2r ⋅ cos αtgϕ + R k
din care rezulta ca:
R k = γ ⋅ l'⋅ l 2r (sin α − cos α ⋅ tgϕ)

unde γ -este greutatea volumica a rocii;

l ' = v sau h S -lungimea efectiva a tirantului;

l r -distanta dintre tiranti;

ϕ -unghiul de frecare de-a lungul planului de discontinuitate.

Rezistenta suplimentara R k la miscare de-a lungul discontinuitatii este de obicei creata de

pretensionarea Pk a tirantului.Daca tirantul formeaza cu orizontala un unghi ψ (vezi fig.7 c), atunci
intr-o sectiune verticala, perpendiculara pe planul de discontinuitate
R k = Pk ⋅ cos(α − ψ ) ⋅ tgϕ + Pk ⋅ sin(α − ψ )
γ ⋅ l'⋅ l 2r (sin α − cos α ⋅ tgϕ)
Pk =
sin(α + ψ ) + cos(α + ψ ) ⋅ tgϕ

in timp ce Pk ≤ FS ⋅ σa

unde FS este suprafata sectiunii transversale a tirantului, iar σa -sarcina admisibila la tensiune al
otelului.

Fig.7 Amplasarea tirantilor in functie de diversele directii ale planelor de discontinuitate:

a-orizontal; b-vertical; c-inclinat.
Forta Pk va fi cea mai eficenta(maximum R k ) la o inclinare a tirantilor ψ = α + ϕ − 90o . Pentru

straturi orizontale si tiranti verticali, pretensionarea Pk = −G ⋅ tgϕ . Daca pentru stabilizarea tavanului se

158
utilizeaza tiranti nepretensionati cimentati pe intraga lor lungime in gaura de ancoraj, ei rezista la orice
miscare de-a lungul discontinuitatilor prin rezistenta lor la forfecare σa a otelului tirantului.

FS ⋅ σa
Rk =
cos(α + ψ )
iar sectiunea transversala necesara
γ ⋅ l'⋅ l 2n (sin α − cos α ⋅ tgϕ) ⋅ cos(α + ψ )
FS =
σa
Tirantii nepretensionati incastrati prin cimentare pe intreaga lungime a gaurii de ancoraj ofera o
rezistenta mai mare in cazul in care unghiul de frecare de-a lungul planelor de disncontinuitate este mai
mic.Acestea sunt activate numai cand rezistenta rocii este depasita.

7..2.ANCORAREA TAVANULUI UNEI EXCAVATII SUBTERANE.

La excavatiile subterane primul obiectiv este asigurarea si stabilizarea partii superioare,

reprezentata de tavan si suprafata lui. Aceasta deoarece roca se deterioareaza cel mai usor si frecvent ca
rezultat al actiunii fortelor interne.Ancorajul tavanului se practica curent in metodele clasice de
excavare a lucrarilor subterane precum si la lucrarile de definitivare a sectiunii unei galerii.Un mijloc
foarte rapid si eficient de stabilizare il reprezinta ancorajul rocilor.
De obicei distanta dintre sectiunile transversale ancorate din lungul unui gol excavat este egala
cu echidistanta dintre tirantii dispusi intr-o sectiune transversala s = l r ;aceasta este mai mare cand pe
directia longitudinala se utilizeaza cintre metalice.
De asemenea este importanta alegerea lungimii de inaintare , ea depinzand de tipul de roca si de
echipamentul disponibil. Lungimea avansamentului z este aleasa adesea egala, sau daca este posibil
mai mare, ca lungimea calculata a tirantului l in sectiunea transversala a golului. Aceasta lungime a
avansamentului este legata de capacitatea de mentinere a rocii functie de latimea excavatiei si de timp
si se apreciaza folosind experienta realizata la lucrarile anterioare, date din studiul geotehnic sau
informatii preluate din tabelul 2, care au la baza experienta de la saparea in Austria a tunelelor cu aria
sectiunii transversale a frontului de pana la 100 m 2 .Se pot lua in considerare si atacuri mai lungi decat
distantele maxime prezentate in tabel, in functie de suprafata frontului abatajului si de timpul necesar
asigurarii tavanului.Cand se da un nou atac, intre ultimele aliniamente de tiranti si frontul abatajului se
admite ca se creeaza o bolta sau o grinda noua(fig.8).

159
Tabelul 2. Durata aproximativa de stabilitate a tunelelor si distanta intre sprijiniri pentru
principalele tipuri de roci(conf. lui H.Lauffer modificat de A.Dvorak)
Tipuri de roca Durata Distanta maxima
stabilitatii intre sprijiniri
A – masive(roci eruptive compacte, sedimente 20 ani 4m
masive stratificate in bancuri groase, gnaise masive)
B – fisurate(eruptive fisurate, sedimentare 6 luni 4m
stratificate in straturi subtiri, roci metamorfice cu
sistozitate pronuntata)
C – intens fisurate(eruptive intens fisurate, sisturi si 1 3m
roci metamorfice mai putin dure) saptamana
D – faramitate(roci moi, sisturi argiloase, roci tari 5 ore 1, 5m
deranjate si partial alterate)
E – foarte faramitate si deranjate(roci moi slabe, roci 20 minute 0, 8m
tari intens alterate si deranjate)
F – generatoare de presiune(sisturi argiloase alterate 2 minute 0, 4m
deranjate, pamanturi coezive de consistenta ridicata
pana la tare, nisip si pietris cu umiditate naturala)
G – generatoare de presiuni mari(pamanturi 10 0, 15m
coezive de consistenta moale la medie, nisip si secunde
pietris saturat, umpluturi, pamanturi miloase).

Deasupra noii sectiuni a tavanului excavat, intre punctele de sustinere, se dezvolta o zona
z
parabolica normala de roca destinsa cu o inaltime ce nu depaseste .pentru asigurarea tavanului, la
2
distanta stabilita se aplaseaza un nou aliniament de tiranti.Prin strangerea piulitei de tirant placuta se
preseaza pe suprafata rociicu o forta de cel putin 3 sau 4 tone (30-40kN), iar aceasta pretensionare
consolideaza, stabilizeaza si previne destinderea in continuare a rocii in punctul de ancoraj si in
imediata sa vecinatate.
In cazurile in care roca este dens fracturata poate exista pericolul ca intre punctele de ancoraj sa
se produca caderi de fragmente de roca din tavanul excavatiei sau sa apara crapaturi, ca rezultat al unei
concentrari de eforturi in frontul abatajului.In asemenea cazuri, imediat dupa copturirea grosiera de-a
lungul suprafetei tavanului, se intind plase de sarma, operatiune ce se poate executa manual cu bare de
160
fier sau, de preferat, prin utilizarea aerului comprimat sau a apei sub presiune.Plasele sunt intinse
temporar prin stalpi de lemn sau pneumatici fixati in tavan.Cat se poate de repede posibil , se executa
gaurile de ancoraj orientate in functie de planele de discontinuitate, introducandu-se apoi tirantii ce se
fixeaza si se pretensioneaza. Placutele preseaza plasa de sarma pe suprafata rocii. In locul placutelor
individuale, o excelenta stabilizare se realizeaza cu ajutorul grinzilor de otel sau a cintrelor, legate intre
sectiuni ancorate.

Fig.8 Desfasurarea operatiunilor de montare a tirantilor in tavanul unui tunel:

1 – zona boltii naturale intr-o roca deasupra abatajului;2 – limita zonei cu roca decomprimata expusa la
prabusire;3 – plasa de sarma de protectie; 4 – tiranti ancorati;
5 – stalpi pneumatici provizorii;6 – gaura de ancoraj;7 – cintre de otel;8 – schela mobila pentru
forare;Z – lungimea atacului; l – lungimea tirantului.
Aceste grinzi este preferabil sa se amplaseze mai degraba pe directia longitudinala decat pe cea
transversala, deoarece astfel se evita necesitatea curbarii acestora dupa sectiunea transversala a
golului.Deasupra sustinerii ancorate si pretensionate se aplica un strat de torcret sau de ciment ce
reprezinta o ultima protectie si consolidare a suprafetei.
In gaurile de ancoraj umplute cu ciment(lapte de ciment sau rasiini sintetice) pe intreaga
lungime a acestora se introduc tiranti slabi tensionati sau pretensionati.In cazul in care tirantul nu este
pretensionat prin infiletare la partea exterioara, de obicei se renunta la piulita si placuta, iar bara se
termina la gura gaurii de ancoraj.In timp ce tirantul se introduce in gaura de ancoraj, el se incovoaie
usor , fiind apoi imobilizat inauntru prin legare, pana la intarirea (prizarea) cimentului.Tirantii de
acest tip sunt durabili, dar efectul static este de obicei mai mic decat la tirantii pretensionati.

161
 Ciclul intreg de excavare care cuprinde perforarea , introducerea explozivului, puscarea,
copturirea tavanului, indepartarea materialului excavat si ancorajul tavanului, se poate organiza intr-o
singura zi de lucru in trei schimburi.
Excavrea se poate realiza la sectiune transversala plina, chiar cand aceasta este foarte
mare(peste 100 m 2 ), atunci cand se utilizeaza masini adecvate, in special instalatii multifunctionale de
perforaj si incarcare.

7.3. STABILIZAREA PERETILOR EXCAVATIILOR SUBTERANE

Stabilizarea suprafetelor galeriilor si tunelelor de dimensiuni obisnuite nu prezinta nici o
dificultate in cazul unor adancimi mai mici si a unor roci dure.In cazul excavatiilor subterane artificiale
mari, unde suprafetele de roca sunt adesea foarte inalte, sau in cazul excavatiilor executate in roci moi
stabilizarea necesita o atentie deosebita.Solicitarea suprafetelor laterale ale unuui gol subteran depinde,
de obicei, de starea de tensiune generata de presiunea litostatica.

162
 Fig.9 Proiectul de reconstructie a aramaturii unui tunel
Pentru lucrarile practice se poate presupune ca presiunea straturilor din acoperis sau presiunea
orogenica reziduala va fi preluata de catre bolta naturala ce se formeaza in masivul de roci.Aceasta
bolta se dezvolta ca o zona inchisa in jurul golului subteran, alungita in directia presiunii maxime.
Suprafetele excavatiei se admite ca sunt solicitate numai de greutatea rocii de sub aceasta bolta
naturala.Specialistii au evaluat aceasta incarcare in mod diferit ; de exemplu M.M. Protodiakonov a
presupus ca presiunile laterale nu se manifesta in roci tari si moi( f p > 2 ).

Pentru calcularea presiunii orizontale laterale totale, K.Terzaghi a elaborat o formula empirica
pe unitatea de latime a golului excavat:
S h = 0.3γ (0,5h + v)

unde γ - este greutatea volumica a rocii;

h- inaltimea golului excavat;
v- inaltimea rocii destinse de sub bolta naturala ce incarca tavanul(vezi tabelul 1)
Pentru evaluarea presiunilor laterale, de obicei, se utilizeaza teoria materialelor
necoezive(Protodiakonov si altii).
Ca si in cazul presiunii active a terenului, presiunea orizontala la adancimea h’(fig 10)este:
⎛ ϕ⎞
σ h = γ ⋅ h '⋅ tg 2 ⎜ 45 − ⎟ = γ ⋅ h 'k a
⎝ 2⎠
unde adancimea incarcata h’ este este aceea de sub bolta naturala.Presiunea totala pe suprafata golului
excavat este
1
σh + 2 σh 1 ⎛ ϕ⎞
Sh = ⋅ h = h ⋅ γ ⋅ tg 2 ⎜ 45 − ⎟ (2v + h)
2 2 ⎝ 2⎠

163
Fig.10 Diagrama presiunii laterale in peretii unui abataj in conformitate cu teoria materialelor
necoezive.
Alti autori(de ec.A.N.Dinnik)calculeaza presiunea laterala pornind de la starea de tensiune
dintr-un corp elastic nedeformat, solicitat, aplicand un coeficent de dilatare transversala dat de
coeficentul lui Poisson ν , adica adimitand o presiune in starea de repaus.
ν
σh = στ ⋅
1− ν
O astfel de presupunere este conforma cu realitatea numai in cazuri exceptionale, presiunea
laterala ce actioneaza asupra armaturii constructiilor subterane putand atinge aceste valori numai in
rocile plastice, cum ar fi rocile argiloase.Un mod de abordare valabil pentru excavatiile subterane
executate in roci dure este de a admite ipoteza prin care consolidarea suprafetei acestora este solicitata
de catre componenta greutatii rocii de sub bolta naturala la o miscare de-a lungul planelor de
discontinuitate, ca si in cazul taluzelor rocilor.
In principiu pot aparea doua cazuri de reper, statistic diferite:planele de discontinuitate inclina
spre golul excavat sau cad inspre masivul de roca.Valorile si directia fortelor de ancoraj se pot estima
cel mai bine utilizand metoda grafica.
De obicei se presupune o formatiune de roci instabila, delimitata la baza de un plan de forfecare
cu inclinarea respectiva ce trece pe la partea inferioara a suprafetei , iar la partea sa superioara de cea
mai coborata limita a boltii protectiei de beton(daca aceasta a fost executata deja), sau de bolta naturala,
amandoua compensand roca.Amplasarea si inclinarea ancorelor se proiecteaza ca si in cazul taluzelor
de roca.Amplasarea si inclinarea ancorelor se proiecteaza ca si in cazul taluzelor de roca in cele mai
eficiente pozitii, adica astfel incat cu un numar minim de ancore sa se intersecteze toate suprafetele
potentiale de forfecare.Unghiul format intre ancorele pretensionate si aceste suprafete trebuie sa fie mai
mic decat unghiul de frecare interna ϕ .

7.4. ANCORAREA VETREI EXCAVATIILOR SUBTERANE

In cazul in care in vatra galeriei excavata se produc ridicari datorita umflarii rocii, foarte
eficiente s-au dovedit a fi ancorele nepretensionare.Astfel, in tronsonul experimental al unei galerii de
2, 40 m latime in care s-au semnalat ridicari curente de 1.40m, dupa fixarea a patru tiranti de 1.50 m
lungime pe sectiuni transversale la echidistanta de 0.90m, deformatia verticala a fost redusa la 10 cm.

164
 Amplasarea gaurilor de ancoraj in vatra unor astfel de goluri excavate se face empiric.Tirantii
trebuie sa fie montati cel mai rapid posibil dupa terminarea excavatiei, adancimea de ancoraj trebuie sa
fie suficienta(1/3 sau ½ din latimea galeriei), iar mortarul trebuie sa faca priza rapid.

7.5. ANCORAREA SUPRAFETELOR PUTURILOR

Puturile verticale si inclinate sunt si ele adesea asigurate prin ancoraje. Analizele teoretice ale
presiunii rocii asupra unor astfel de sustineri se obtin, ca si in cazul suprafetelor rocii, din starea de
eforturi transversale produse de actiunea pe verticala a masivului de roci; totusi in acest mod nu se
obtin decat valor aproximative si in general nefavorabile.Zona cu eforturi crescute se dezvolta dupa
excavarea putului, coaxial cu aceasta ca o bolta naturala inchisa.Aceasta zona preia presiunile externe
ale masivului, iar consolidarea este necesara numai pentru rigidizarea sustinerea rocii destinse din
suprafata excavatiei.Pentru acest scop cele mai potrivite tipuri de consolidare sunt cele cu ancoraje
mai usoare.
Pentru rocile mai slabe, ancorele sunt dimensionate pentru solicitarea la o presiune activa:
⎛ ϕ⎞
σ h = γ ⋅ h ⋅ k a = γ ⋅ h ⋅ tg 2 ⎜ 45 − ⎟
⎝ 2⎠
In functie de orientarea structurala a excavatiei si de cerintele de asigurare , h se ia egal cu
adancimea fata de suprafata sau fata de limita inferioara a celei mai apropiate sectiuni asigurate a
putului.In rocile tari, blocurile individuale, solicitate de greutatea lor proprie, sunt asigurate de obicei
prin ancorarea impotriva miscarii lor pe suprafetele de discontinuitate.Sectiunile de put circulare sunt
cele mai favorabile din punct de vedere static. E.Thomas descrie un exemplu sugestiv de ancoraj cu
ancore pretensionate a suprafetelor unui put de extractie vertical.
Ancorarea tavanelor si peretilor lucrarilor subterane inclinate si a puturilor de extractie (fig.11)
prezinta interes deosebit, deoarece executia oricarui alt sistem de sustinere este foarte dificila. Cele mai
bune rezultate in stabilizarea peretilor puturilor de extractie si a excavatiilor miniere supuse la mari
eforturi se obtin cu ajutorul ancorelor nepretensionate, incastraturi in intregime in beton, fara cap
exterior care ar impiedica introducerea materialului de cimentare. Pentru betonare, cele mai adecvate
sunt cimenturile pe baza de rasini sintetice, deoarece, chiar dupa intarire, ele raman sufiecient de
elastice pentru a rezista la efectele severe ale socurilor produse in timpul inaintarii si dislocarii rocii.

165
Fig.11 Consolidarea tavanului unui suitor cu tirantii nepretensionati fixati cu rasina
Ancorarea captuselilor de beton ale galeriilor si puturilor hidrotehnice sub presiune are ca scop
asigurarea cooperarii intre captuseala si roca din jur.In acest fel o captuseala de beton armat ancorata
poate inlocui blindajele de otel costisitoare.

166
 Capitolul 8
DEROCAREA PRIN LUCRARI DE IMPUSCARE
8.1. MECANISMUL SFARIMARII ROCILOR PRIN EXPLOZIE
Explicarea mecanismului sfarimarii rocilor prin explozie nu se poate face fara a tine seama de
mecanismul de transmitere a energiei explozive in roca si de starea de tensiune din masiv.
Este cunoscut faptul ca, la o initiere corespunzatoare, intr-un exploziv are loc o reactie de
descompunere, viteza reactiei fiind determinata de tipul substantelor care intra in compozitia
explozivului.Viteza de propagare a undei detonante in masa explozivului este de 2000...8000m/s.In
frontul undei detonante se dezvolta o presiune de(5....500) 105 kN / m 2 , care se transmite rocii sub
forma unei unde de soc, avand aceeasi directie de propagare cu unda detonanta.Valoarea undei de soc
este determinata de indicele de incarcare cu exploziv a camerei de explozie.In cazul unui indice de
incarcare unitar, din valoarea undei detonante se va pierde numai acea parte care se reflecta de peretele
camerei de explozie.Cand camera de explozie nu mai este umpluta complet, produsele reactiei se dilata
radial, pana ating peretii, situatie in care presiunea undei incidente pe peretii camerei de explozie scade
la o valoare mai mica decat cea din frontul undei de soc.
Presiunea transmisa se propaga prin roca sub forma unei unde oscilante prin intermediul careia
se transmite energia socului.Ca urmare a distribuirii energiei pe suprafete din ce in ce mai mari, precum
si a faptului ca mediul in care se propaga nu este perfect elastic, intensitatea oscilatiilor(care depinde
de valoarea socului initial)scade rapid, unda amortizandu-se.
In zona imediat urmatoare camerei de explozie, datorita valorilor foarte mari ale presiunii,
comparativ cu rezistenta la compresiune a mediului, au loc deformatii plastice.In acest domeniu unda
nu oscileaza , ea propagandu-se la viteze supersonice sub forma unei unde de compresiune.
Unda de soc amortizata se propaga in continuare sub forma de oscilatii elastice avand viteze si
directii de propagare diferite.
In acest domeniu, unda de soc se propaga la viteze apropiate de viteza de propagare a sunetului
in tipul respectiv de roca.Miscarea generala a unei particule se compune din oscilatii longitudinale si
oscilatii transversale.
In cazul oscilatiilor longitudinale(care genereaza o miscare sub forma de unda de compresiune),
particulele oscileaza ca urmare a modificarii formei si volumului prin compresiune, in sensul de
propagare a frontului undei.Undele transversale generate de oscilatiile transversale ale particulelor de
roca genereaza oscilatii ca urmare a modificarilor de forma cauzate de fortele de forfecare,
perpendiculare pe directia de propagare a frontului de unde.Energia undelor de soc si elastice, viteza

167
lor de propagare precum si frecventa oscilatiilor, depind in mare masura de caracteristicile fizico-
mecanice ale rocilor impuscate.Partea de energie rezultata in urma reactiei explozive va fi cu atat mai
mare cu cat raportul
impedantelor acustice ale explozivului si rocii va fi mai aproape de unitate.
Cunoscandu-se modul de transmitere a undei de soc in masiv, se poate studia si modul de
transmitere a energiei de la exploziv la roca.Este cunoscut ca presiunea din frontul undei de soc
depaseste foarte mult valoarea rezistentei la compresiune a rocilor celor mai rezistente.Ca urmare, in
imediata apropierea a incarcaturii(2-3 raze a acesteia), are loc o maruntire a rocii, valoarea presiunii
reducandu-se la valori care nu mai fac posibila propagarea in continuare a undei sub forma de unda de
compresiune.Totusi, datorita castantei rocilor, in zona urmatoare se produc transformari reversibile
cum ar fi rupturi, crapaturi si fisuri.In continuare, unda de soc fiind aproape amortizata complet, se
propaga sub forma de oscilatii elastice, care se manifesta prin vibratii.
In concluzie se poate mentiona ca sunt trei zone de influenta a exploziei(fig 8.1):zona de
maruntire, zona de fisurare si zona deformatiilor elastice(vibratii).
Starea tensiunilor unui masiv aflat sub influenta undelor de soc generate de explozii se poate
studia in fig.5.2.Dupa cum se observa, particula elementara este supusa unei compresiuni radiale si unei
intinderi tangentiale, carora le corespund tensiuni de comprimare, respectiv tangentiale.Tensiunile
tangentiale sunt generate de asemenea de unda de compresiune radiala si apar in plane tangente pe
frontul acestei unde.

Fig.8.1.Zonele de influenta a exploziei Fig.8.2.Starea de tensiuni din masiv

unda incidenta:1 – zona de deformatiilor
plastice;2 – zona de fisurare;3 – zona

168
 deformatiilor elastice;unda reflectata:
1’ – zona de fisurare;2’-zona deformatiilor elastice.
Ca urmare sunt generate unde transversale, care se propaga cu o viteza mai mica decat viteza de
propagare a undei longitudinale(radiale).
La trecerea dintr-un mediu in altul, pe planele de separare, ambele tipuri de unde se reflecta si
refracta, respectand intocmai principiile lui Huygens.
Modul de propagare a undelor de tensiune, ajunse la suprafata de separare a celor doua medii,
se poate determina din relatiile:
2ρ2 C2
σr = ⋅ σi (8.1)
ρ1C1 + p 2 C2
ρ2 C2 − ρ1C1
σR = ⋅ σi (8.2)
ρ2 C2 + p1C1

in care: σi , σ r si σ R sunt tensiunile transmise in mediile 1 si 2 de catre unda incidenta, unda

refractata si cea reflectata;
ρC - impedantele acustice ale indiciilor 1, respectiv 2.
Se observa ca in cazaul in care impedantele acustice ale celor doua medii sunt egale, unda
incidenta se transmite in totalitate mediului al doilea, valoarea undei reflectate fiind nula.In cazul in
care impedanta acustica a mediului 2 este mai mica decat cea a mediului 1, unda incidenta nu se
propaga in totalitate in cel de al doilea medeiu, o parte din acesta reflectandu-se pe suprafata de
separare.Trebuie mentionat ca, in acest caz unda reflectata se transforma din unda de compresiune in
unda de intindere (expresia capata semnul minus).
Cunoscandu-se starea de tensiune din masiv, se poate stabili mecanismul de rupere.Dupa cum s-
a mentionat mai sus, datorita valorii foarte mari a presiunii din frontul undei de soc, in zona imediat
urmatoare camerei de explozie au loc deformatii plastice, care se manifesta printr-o maruntire excesiva
a rocii.De la marginea acestei zone se formeaza fisuri radiale, care sunt orientate atat spre suprafata
libera cat si spre masiv.In zona deformatiilor elastice se pierde o cantitate mare de energia transmisa
rocii si ca urmare unda nu mai este capabila sa invinga rezistenta la compresiune a rocii.Insa, avandu-se
in vedere faptul ca intr-un plan tangent la frontul undei de compresiune apar solicitari la la tractiune,
apar noi fisuri in masiv(fig.8.3.a).Intalnind plane de separare intre diferitele tipuri de roci din masiv,
fisuri naturale, crapaturi si chiar crevase, sistemul de unde de compresiune si tractiune se reflecta si se
refracta, dand nastere la noi tipuri de unde, respectiv creind o stare complexa de tensiuni in masiv.Ca
urmare, sistemul de fisuri existent in masiv, sau cel creat de undele incidente, se dezvolta in
continuare.De asemenea, trecand in medii cu impedanta acustica mai mica, unda de compresiune se
169
transforma in unda de tractiune.Deoarece rezistenta la tractiune a rocii este mult mai mica decat
rezistenta la compresiune, solicitarile la tractiune care iau nastere conduc si ele la extinderea sistemului
de fisuri din masiv.Intalnind suprafata libera, deoarece impedanta acustica a aerului este foarte mica
comparativ cu impedanta acustica a rocii, aproape in intregime unda de compresiune se reflecta,
propagandu-se in masiv ca unda de tractiune.Unda reflectata se propaga in cercuri concentrice avand ca
centru un punct imaginar, punct care este imaginea in oglinda a incarcaturii fata de suprafata
libera.(fig.8.3, b).Acum masivul se detensioneaza, iar roca sfaramata se misca spre suprafata libera.
Inca din aceasta faza roca din zona imediat apropiata de suprafata libera se desprinde de masiv.
In continuare, ruperea rocilor se petrece mai lent, sub influenta produselor gazoase ale exploziei
aflate la presiune si temperatura ridicate.Acestea patrund in sistemul initial de fisuri creat de unda de
compresiune, dezvoltandu-le in continuare. Fisurile radiale se largesc, suprafata libera a masivului
cedeaza si roca este impinsa inainte(fig.8.3, c).

Fig.8.3 Mecanismul sfaramarii rocii prin explozie:

1....5 – pozitiile undei de compresiune;I, II – pozitiile undei reflectate de suprafata libera.
detensionare, roca se sfarma sub actiunea eforturilor de tractiune
detasare;roca sfaramata se misca in spatiul liber.

Ansamblul de tensiuni rezultat din actiunea combinata a presiunii gazelor si a tensiunilor create
de unda de soc incipienta conduce la fragmentarea rocii si detasarea sa din masiv.

170
 Pe masura propagarii sale in masiv, daca nu intalneste o suprafata libera, unde de
compresiune se transforma in unda seismica, raza de propagare a undei seismice fiind determinata de
cantitatea de exploziv impuscata deodata si de proprietatile elastoplastice ale mediului prin care se
propaga.

8.2. LUCRARI DE IMPUSCARE IN SUBTERAN

Alegerea tipului de exploziv
Pentru efectuarea lucrarilor de impuscare in subteran in conditii de eficienta si siguranta
alegerea explozibilului are o importanta deosebita.
Selectarea explozivului optim pentru o anumita situatie data se face in baza criteriilor
geominiere, energetice si de o siguranta a explozivilor precum si de eficienta economica.
Dupa criteriul geominier alegerea explozivului se face in functie de:
- existenta emanatiilor de gaze si pulberi explozive;
- temperatura rocilor;
- prezenta apei;
- proprietatile rocilor, in mod deosebit rezistenta acestora fata de actiunea de dislocare;
- necesitatile tehnologice sub aspectul volumului de dislocare impus.
Prin prisma criteriului energetic, la alegerea explozivuluise are in vedere concentrarea
volumetrica a energiei, presiunea de explozie, cantitatea si durata de actiune a produselor de explozie,
necesare dislocarii rocilor din masiv.
Dupa criteriile de siguranta, trebuie alesi explozivii care prezinta stabilitate ridicata, siguranta in
timpul procesului de incarcare mecanizata a gaurilor si toxicitate redusa a gazelor de explozie.
Eficienta economica orientativa, in faza de selectare a explozivului optim, se poate aprecia
functie de costul unitatii de energie(C)degajata de exploziv:
C1 C C
C= + 2 + 3 [lei / kJ] (8.3)
Q E Q E ΔK Q E Δ
unde:
C1 este costul unui kilogram de exploziv.lei/kg;

QE - caldura de explozie, kJ/kg;

C2 - costul perforarii, lei/dm3 ;

Δ - densitatea de incarcare;
K- coeficent de incarcare;

171
 C3 - costul incarcarii, lei/dm 3 .
Cunoscandu-se conditiile geominiere, cerintele tehnologice de eficienta si siguranta, precum si
caracteristicile pe care le ofera explozivii, alegerea tipului de exploziv adecvat devine o problema
solutionata.
Alegerea modului de initiere a incrcaturilor
Se cunoaste ca factorul principal de distrugere si dislocare la explodarea incarcaturii de
exploziv este unda de soc care trece prin mediu si care solicita deplasarea particulelor mediului,
distrugerea densitatii lui si formarea fisurilor.
Procesul este definitivat de produsele gazoase ale detonatiei care patrund in fisuri si prin
destindere realizeaza detasarea masei de roca.
La impuscarea instantanee(cu capse tip CEIN-Cu), roca din jurul fiecarei incrcaturi se comporta
astfel ca si cum ar fi avut loc detonarea intregii incarcaturi intr-o singura gaura, ceea ce face ca efectul
de rupere sa fie nesatisfacator.
La impuscarea cu intervale mari de timp(cu capse de tip CE 0, 5-Cu), dislocarea rocii provocata
de explozia incarcaturilor dintr-o serie este total independenta de explodarea incarcaturilor din seria
urmatoare, ele asigurand doar formarea de noi suprafete libere.
Totodata, utilizarea impuscaturii cu intarzieri mari in lucrari miniere grizutoase si cu pulberi
explozive poate conduce la modificarea atmosferei frontului in cursul impuscarii, datorita degajarii de
metan si formarii de praf inflamabil in suspensie , precum si la suprafata etanseitatii incarcaturilor in
timpul impuscarii.Inlocuirea impuscarii cu intarzieri mari , cu cea instantanee , elimina deficientele
semnalate, dar conduce la randamente de rupere scazute, imprastierea materialului derocat pe distante
mari si la deranjarea tavanului si a sustinerii lucrarilor miniere.
Prin aplicarea impuscarii milisecunda, dezavantajele impuscarii instantanee si cu intarzieri mari
sunt eliminate.
Impuscarea milisecunda asigura valorificarea la un nivel superior a energiei de de
explozie.Efectul ridicat se datoreaza explodarii incarcaturilor de intervale succesive de timp mici, astfel
incat masivul de roca nu se elibereaza de tensiunile remanente produse anterior explodarii
incarcaturilor dintr-o serie noua.
Acest mod de lucru conduce la un efect de rupere bun, o fragmentare uniforma, profilare
regulata a lucrarilor si reducerea vibratiilor.
In procesul de impusare milisecunda participa simultan urmatoarele efecte:
- interferenta undelor de soc, respectiv interferenta oscilatiilor particulelor de roca;

172
 - ciocnirea reciproca a masei;
- insumarea tensiunilor remanente;
- formarea de noi suprafete libere(fisuri)care permit reflectarea undelor de compresiune in cat
mai multe puncte si transformarea lor in unde de tractiune.
Hotarator este deci marimea intervalului de intarziere intre incarcaturile care sunt explodate
intr-un front de lucru.Recomandarile literaturii de specialitate cu privire la stabilirea intervalului
de intarziere se pot ordona dupa cum urmeaza.
In baza efectului de interferenta
-Timpul de intarziere dupa Pokrovski se stabilete prin formula:

a 2 + 4W 2
t= [s] (8.4)
V
in care: a –este distanta intre gauri, m;
W –anticipanta, m;
v –viteza de propagare a undelor in roca, m/s.
-Evstropov a stabilit urmatoarea relatie:
2⋅W
t = K⋅ [s] (8.5)
vS
corespunzatoare pentru conditiile
0 ≤ W ≤ 200
2500 ≤ v ≤ 5000
in care: v S este viteza sunetului in roca, m/s;
K – coeficentul cu valoarea:2 pentru roci dure, 1-2 pentru roci de tarie medie.
-Drukovanyi si Gaek recomanda stabilirea intervalului optim de intarziere cu relatia:
t = t1 + t 2 + t 3 [ms] (8.6)

in care: t1 este timpul necesar de propagare a undei de la gaura incarcata, la suprafata libera,
ms;
t 2 - timpul necesar pentru formarea de fisuri de la incarcatura la suprafata libera, ms;

t 3 - timpul necesar pentru formarea de suprafete libere suplimentare in masiv, ms

173
 t1 = 1 − 2 ms
W
t2 =
v k ⋅ K k ⋅ cos β / 2
W 2 ⋅ γ ⋅ tgβ / 2
t 3 = 80 ⋅ 10 −6
d
unde: v k - este viteza de dezvoltare a fisurilor in masivul compact, m/s;

K k - coeficent de diaclazare a maisvului(0, 5-0, 9);

β - unghiul de deschidere a conului de explozie;

γ - greutatea volumetrica a rocii, kg/ m 3 ;

d- diametrul gaurii de mina, m.
Pe baza cercetarilor practice
-Galantgunov a stabilit urmatoarea relatie:
a
t ≤ 10 [s] (8.7)
v
in care;v este viteza de propagare a undelor a carei valoare este funcite de caracteristicile rocilor, m/s;
-Turuta recomanda urmatoarea relatie:
t = K k ⋅ W(24 − f ) [ms] (8.8)
in care:f este coeficentul lui Protodiakonov, functie de taria rocii
-In R.S. Cehoslovacia se utilizeaza urmatoarea relatie:
t = K ⋅ W [ms] (8.9)
in care K estecoeficent cu valoarea 3-7 functii de impedanta acustca a rocii..
-Aplicand statistica matematica s-a stabilit relatia:
t = 46,68 − 2.44f [ms] (8.10)
Pentru a se formula o opinie in legatura cu incercarile de optimizare a intervalului de intarziere,
in tabelul 8.1 se prezinta sintetic rezultatele calculelor dupa diversi autori in urmatoarele conditii:
-taria rocii:roci moi f=1; roci destul de moi f=2 ;roci semitari f=3;roci destul de tari f=5;roci tari f=8.
-anticipanta:W=1 m
-distanta intre gauri:a=1
Din analiza rezultatelor se conchid urmatoarele:
-relatiile lui Pokrovski, Evstropov, Drukovany, Galantgunov si cea aplicata in R.S.Cehoslovacia
dau valori mult prea mici pentru anticipantele si distantele intre gauri, practicate in subteran.Formulele
respective sunt adecvate lucrarilor de impuscare de la exploatarile de zi;

174
 Tabelul 8.1
Intervalul de intarziere(in ms) calculat dupa relatiile stabilite de diversi autori
Intervalul de intarziere Coeficentul lui Protodiakonov(f)
calculat 1 2 3 5 8

Dupa Pokrovski 1, 17 1, 06 0, 92 0, 79 0, 51

a 2 + 4W 2
t=
V
Dupa Evstropov 0, 57 0, 57 0, 50 0, 50 0, 44
2W
t=K
VS
Dupa Galantgunov 5, 2 4, 7 4, 1 3, 5 2, 3
a
t ≤ 10
v
Dupa Drukovanyi 4, 5 4, 5 4, 5 6, 0 6, 0
t = t1 + t 2 + t 3
t1 = 2ms
W
t2 =
v K ⋅ K K ⋅ cos β / 2
−6W 2 ⋅ γ ⋅ tgβ / 2
t 3 = 80 ⋅ 10 ⋅
d
Dupa Turuta 18, 4 17, 6 16, 8 15, 2 12, 8
t = K K ⋅ W(24 − f )

Dupa relatia aplicata 7 7 6 6 5

RS Cehoslovacia
t = K⋅W
Dupa formula rezultata prin 44, 24 41, 8 39, 36 36, 92 34, 48
aplicarea statisticii
matematice
t = 46,68 − 2.44f

-formula rezultata din aplicarea statisticii matematice optimizeaza marimea intervalului de intarziere,
dand valori care sunt in limitele intervalelor stabilite prin cercetari experimentale in subteran:

175
 20-30 ms, pentru rocile tari si foarte tari;
30-40 ms, pentru rocile de tarie medie;
40-45 ms, pentru rocile de tarie redusa (moi).
Lucrari de impuscare cu gauri in mina
Parametrii lucrarilor de perforare impuscare la saparea lucrarilor miniere orizontale si inclinate
Consumul specific de exploziv.Consumul specific de exploziv (kg / m 3 ) in principal depinde
de urmatorii factori:
-taria rocii;odata cu cresterea tariei rocilor, creste consumul de exploziv;
-sectiunea lucrarii miniere;consumul specific de exploziv scade odata cu cresterea sectiunii
lucrarii miniere, iar pentru sectiunile mari (peste 18m 2 ) consumul specific de exploziv se mentine
constant;
-lungimea gaurii de mina;cresterea lungimii gaurilor peste o anumita valoare este insotita de
cresterea consumului specific de exploziv datorita rezistentei sporite a masivului de roca fata de
actiunea de dislocare prin impuscare;
-capacitatea de dislocare a explosivului;cu cat concentrarea volumetrica a energiei explosivului
este mai mare cu atat scade consumul specific de explosivl
-diametrul cartuselor de explosiv ;odata cu cresterea diametrului cartuselor de explozivi pana la
valori de 40-45 mm scade corespunzator consumul de explozivi.
In activitatea de proiectare, pentru stabilirea consumului specific de exploziv se uzeaza de o
serie de relatii empirice stabilite de diferiti autori(tabelul 8.2).Valorile obtinute din calcule trebuie insa
sa fie corelate cu consumurile specifice realizate in practica in conditii similare.
Stabilirea unui consum specific de exploziv mai mic fata de valoarea optima conduce la
realizarea unui salt(pas in avans)redus si la o conturare a profilului necorespunzatoare.Un consum
specific de exploziv marit fata de valoarea optima determina cresteea costului lucrarilor de perforare-
impuscare, fisurarea intensa a rocilor inconjuratoare, instabilitatea profilului si deterioararea sustinerii.

176
 Determinarea consmului specific de exploziv Tabel 8.2
Autorul Formula Semnificatia notatiilor

M.M. f 520 q-consum specific de exploziv, kg / m 3

q=e , e=
Protodiakonov S P e- coeficentul capacitatii de lucru;
2
⎛ 1 ⎞ 520cm 3 -capacitatea de lucru a dinamitei gelatina
q = 0,5 ⋅ e ⎜ 0, 2f + ⎟ c,
⎝ S⎠ 92% de fabricatie sovietica
520
e= P- capacitate de lucru a explozivului
P
cm3 ; 415 → D II
Ibraev f −a s f- coeficentul de tarie a rocilor(tabelul 8.3)
q=
b s- sectiunea lucrarii miniere, m 2 ;
c- coeficent care tine seama de numarul
suprafetelor libere:
c=1, pentru o suprafata libera
c=0, 6-0, 72, pentru 2 suprafete libere;
a-coeficent(0.25-0.30);
b-coeficent in functie de tipul explozivului;
b=1, 2, pentru explozivii de capacitate mare
N.M. q = 0,1⋅ e1 ⋅ f ⋅ V ⋅ g
400 b=0, 8, pentru explozivii de capacitate mai
Pokrovski e1 =
P mica;
V-coeficent de rezistenta a rocilor, fata de actiunea
dislocarii lor din masiv;
6,5
V= -pentru o suprafata libera
S
V=1, 2-1, 5-pentru 2 suprafete libere
g- coeficent de structura a rocilor(tabelul 8.4).

Incarcatura pe gaura de mina.Cantitatea de exploziv necesara pentru dislocarea rocii, in

vederea realizarii unui salt(pas de avans), se determina cu relatia:
Q = q ⋅ S ⋅ lg ⋅ η [kg] (8.11)

in care:
q- consumul specific de exploziv, kg / m 3 ;

177
 S-sectiunea lucrarii, m 2 ;
l g - lungimea gaurilor, m;

η- coeficentul de rupere a gaurilor.

Clasificarea rocilor pe baza rezistentelor la compresiune dupa M.M.Protodiakonov
Tabelul 8.3
Categoria Gradul de tarie Coeficent de Denumirea rocii
rocii tarie, f
I Extrem de tari 20 Cuartite foarte tari compacte si tenace si altele
exceptional de tari
II Foarte tari 15 Roci granitice foarte tari, porfire cuartoase, granit
foarte tare, gresii si calcare f.tari, minereuri de fier
foarte tari
III Tari 10 Granite compacte, gresii si calcare foarte tari,
filoane cuartifere minereuri de fier tari
III-a Tari 8 Calcare tari, granite, gresii tari, marmura tare,
dolomite, pirite.
IV Destul de tari 6 Cuartite fisurate, gresii obisnuite, minereuri de
fier.
IV-a Destul de tari 5 Sisturi cuartoase, gresii sitoase.
V Semitari 4 Sisturi argiloase tari, gresii si calcare mai putin
tari, conglomerate moi
V-a Semitari 3 Diferite sisturi, marne compacte, unele minereuri
de fier
VI Destul de moi 2 Sist moale, calcare foarte moi, creta, sare gema,
gips, antracit, marna obisnuita, gresie alterata,
pietris cimentat, teren pietros
VI-a Destul de moi 1, 5 Teren pietros, sisturi dezagregate, pietris
sedimentat, carbune tare, argila intarita
VII Moi 1 Argila compacta, carbune moale, terenuri
argiloase, aluviuni intarite
VII-a Moi 0, 8 Argile nisipoase, loess, pietris

178
 VIII Pamantoase 0, 6 Sol vegetal, turba, sol argilos, nisip umed, carbune
dezagregat
IX Dezagregate 0, 5 Nisip, grohotis, pietris marunt, sol afinat, carbune
extras din strat
X Curgatoare 0, 3 Teren curgator, teren mlastinos
Coeficentul de structura a rocilor
Tabelul 8.4
Caracteristicile rocilor Coeficent de structura, g
Roci compacte si elastice, sare, roci poroase 2
Roci fisurate 1, 4
Roci sistoase cu tarie variabila cu stratificatie 1, 3
perpendiculara pe directia gaurii
Roci masive sfarimicioase 1, 1
Roci cu stratificatie fina, compacta 0, 8

Incarcatura de exploziv in medie pe o gaura va fi:

Q
qg = [kg] (8.12)
N
unde N este numarul total de gauri din frontul de lucru.
In functie de destinatia pe care o au gaurile, incarea pe gaura se stabileste astfel:
- pentru grupa gaurilor de sambure q g = (1,1 − 1,2)q g [kg] (8.13)

-pentru grupa gaurilor de largire q l ; q g [kg] (8.14)

-pentru grupa gaurilor de profilare q p = (0,9 − 0,95)q g [kg] (8.15)

Intrucat normativele de protectie a muncii in vigoare interzic taierea cartuselor, trebuie avut in
vedere ca in fiecare gaura de mina sa se introduca un numar intreg de cartuse.De asemenea, trebuie
avut in vedere faptul ca in minele de carbuni grizutoase, incarcatura de exploziv pe gaura de mina este
limitata.
Totodata incarcatura de exploziv pe gaura trebuie sa fie corelata si cu lungimea minima de buraj
stabilita prin normativele in vigoare
Numarul de gauri.Stabilirea unui numar optim de gauri pentru conditiile date permite
repartizarea rationala a cantitatii de exploziv pe intreaga suprafata a frontului si conturarea
corespunzatoare a profilului lucrarii miniere.

179
 Numarul specific de gauri-numarul de gauri ce revine pe metru cub roca dislocata sau pe metru
patrat suprafata de front-este functie de taria rocii, sectiunea lucrarii, lungimea gaurilor de mina,
consumul specific de exploziv, si diametrul cartuselor de exploziv.
Din cercetarile experimetale efectuate au rezultat urmatoarele:
-in lucrari miniere cu sectiunea mde 18 m 2 si cu lungimi de gaura peste 1, 5m, numarul specific
de gauri ce revin la 1 m 2 ramane constant;
-in lucrari miniere cu sectiunea mai mica de 18 m 2 , cresterea lungimii de gaura determina
marimea numarului specific de gauri ce revine la 1 m 2 suprafata front;
-marirea diametrului cartuselor de exploziv peste 30 mm favorizeaza reducerea considerabila a
numarului de gauri, in cazul sectiunilor mai mari de 16 m 2 , in timp ce la sectiuni sub 16 m 2 nu asigura
obtinerea unui numar redus de gauri, intrucat numarul gaurilor de profilare nu pot fi reduse pe seama
optimizarii concentrarii energiei explozive in gaurile de mina.
Numarul gaurilor se determina cu ajutorul relatiilor empirice redate in tabelul 8.5 urmand ca in
practica sa se definitiveze pentru conditiile concrete date, prin tatonari de la o impuscare la alta.
Repartizarea numarului total de gauri, pe grupe de gauri, se face funcite de raportul stabilit ce
este necesar pentru conditiile date, intre gaurile de simbure, ( n S ) de largire ( n l )si de profilare ( n p ):

n S : n l n p = 1: b : c (8.16)

In activitatea de productie in general se intalneste urmatorul raport:

1:0, 5:2 pentru sectiuni mici si taria roci mare;
1:1, 5:2 pentru sectiuni mari.
Cunoscand numarul total de gauri(N) si raportul 1:b:c se determina numarul de gauri din fiecare
grupa:
N ⋅1
-numarul gaurilor de sambure n S = (8.17)
1+ b + c

180
 Determinarea numarului de gauri
Tabelul 8.5
Autor Formula Semnificatia notatiilor Domeniul de
aplicare
Protodiakonov n = ( 0,2f + 1/ S) 2 n- numarul de gauri pe metru patrat Roci cu
f-coeficent de tarie a rocilor; f ≥ 3 ;roci
S-sectiunea lucrarii m 2 ; monolite sau
N-numarul total de gauri slab fisurate
Bogomolov N = 2,3 f / S q-consumul specific de exploziv; kg / m 3 ; Lucrari de

c- coef.de umplere a gaurilor(arportul dintre deschidere si

qS
N = 0,0012
c ⋅ d 2g lungimea incarcaturii de exploziv si pregatire

VNIIOMSS 1,27 ⋅ qS ⋅ η lungimea gaurii)

N=
c ⋅ d c2 ⋅ Δ d g -diametrul gaurii, m;
q ⋅ S ⋅ lc ⋅ η
N= η -coeficent de rupere a gaurilor(0, 8-1, 0)
c⋅G
Pokrovski 1,3 ⋅ q ⋅ S d c -diametrul cartusului de exploziv, m;
N= + S
c ⋅ d 2g ⋅ Δ ⋅ K Δ - densitate explozivului kg / m 3
Ibraev f −a S lc -lungimea cartusului de exploziv, m;
N = 41⋅ S ⋅
b ⋅ dg
G c - masa unui cartus de exploziv, kg;
q ⋅S K- coeficent de indesare a cartuselor de
N= − S
γ
exploziv;
Suhanov n = 1, 67 + 0,17f −
a- coeficent(0, 25-0, 30)
−S(0,33f + 0, 027)
b-coeficent functie de tipul explozivului;
b=1, 2 pentru explozivi de capacitate mare;
b=0, 8 pentru explozivi de capacitate mai
mica;
γ - incarcatura de exploziv care revine la 1
m de gaura, kg/ml.

N⋅b
-numarul gaurilor de largire n1 = (8.18)
1+ b + c

181
 N⋅c
- numarul gaurilor de profilare n p = (8.19)
1+ b + c
Lungimea gaurilor. Lungimea gaurilor influenteaza direct viteza de sapare si productivitatea
muncii.Ea este functie de o serie de factori, predominanti fiind:proprietatile rocilor, sectiunea lucrarii,
parametrii utilajului de perforat, amplasarea gaurilor, tipul explozivilor, saltul(pasul de avans)necesar si
precizia de conturare impusa.Factorul hotarator il constituie durata ciclului si ca urmare se recomanda
ca lungimea gaurilor sa se stabileasca functie de parametrii care determina durata unui ciclu
complet(tabelul 8.6, formulele lui Pavlov si Pokrovski).
Lungimea de gaura calculata cu ajutorul relatiilor din tabelul 8.6 trebuie verificata si stabilita in
final pentru conditiile de sapare prin cateva impuscaturi experimentale.La stabilirea lungimii de gaura
trebuie avut in vedere, de asemenea, corelarea lungimii de gaura cu pasul de sustinere, respectiv cu
incarcatura exploziva admisa in cazul minelor grizutoase.
Determinarea lungimii gaurilor de mina
Tabelul 8.6
Autorul Formula Semnificatia
v l g -lungimea gaurii de mina, m;
lg =
n z ⋅ ns ⋅ nc
v- viteza lunara de sapare planificata, m/luna;
Bucinev 2
⎛ 4⋅ m⋅ V ⎞ n z -numarul zilelor lucratoare pe luna;
∑
3
lg = ⎜ t pi ⎟
⎝ N ⎠ n s -numarul schimburilor pe zi;
K.V.Pavlov ⎛ N ⋅ tg ⎞
Tc − ⎜ + ta ⎟ n c -numarul ciclurilor pe schimb;
lg = ⎝ n ⎠
N S ⋅ η⋅ ϕ η⋅ t s m- numarul de perforatoare care lucreaza simultatn;
+ +
m⋅ V P L V-productivitatea la perforare, m/h;
Pentru cazurile cand nu se N-numarul de gauri;
necesita sustinere, relatia t pi - suma timpilor de pregatire si incheiere a operatiilor de
devine:
perforare, incarcare si impuscare, h;
⎛ N ⋅ tg ⎞
Tc − ⎜ + ta ⎟ Tc -durata unui ciclu h;
lg = ⎝ n ⎠
N S ⋅ η⋅ ϕ t g -timpul de incarcare a unei gauri(0, 04-0.05h);
+
m⋅V P
t a -timpul de impuscare si aeraj(0, 25-0, 5h);
N.M. ⎛ q ⋅ S ⋅ tg ⎞
Tc − ⎜ + t a + t c ⎟ n-numarul de oameni care efectueaza incarcarea gaurilor;
Pokrovski ⎝ γ ⎠
lg =
η⋅ ϕ ⋅ sin α ⎞ S- sectiunea lucrarii, m
2
⎛ q
S⎜ + ⎟
⎝ m⋅ V⋅ γ P ⎠

182
 η -coeficent de rupere a gaurilor;
ϕ -coeficent care tine seama de suprapunerea perforarii cu cea
a incarcarii rocii;:
ϕ =0, 6-0, 9, la suprapunerea perforarii cu incarcarea
mecanizata;
ϕ =1, in cazul cand procesele respective nu se suprapun(se
succed)
P- productivitatea masinii de incarcat, m3 / h
t s -timpul de montare a unui cadru de sustinere, m;
L-distanta intre cadrele de sustinere, m;
q-consum specific de exploziv, kg / m 3
γ -cantitatea de exploziv ce revine la 1m gaura, kg;
t c -timpul consumat datorita trecerii de la o operatie la alta(0,
3-0, 5h);
α -inclinarea medie a gaurilor fata de frontul de lucru, grade.

Diametrul gaurilor de mina.Diametrul gaurilor de mina are implicatii asupra productivitatii, la

perforare, cat si asupra eficientei lucrarilor de impuscare.
In conditiile utilizarii de explozivi incatusati extrem de importanta este optimizarea raportului
dintre diametrul gaurilor de mina si a cartuselor de explozivi.Diferenta dintre diametrul gaurilor de
mina si a explozivilor incartusati trebui sa fie minima cu scopul de a asigura densitatea maxima de
incarcare(concentrare volumetrica a energiei mari)si reducerea volumului de perforare.Pe de alta parte,
intre cartusul de exploziv si peretii gaurilor de mina trebuie sa fie mentinut un spatiu corespunzator
care sa asigure castuselor o trecere lejera de-a lungul gaurii de mina.
Existenta unui raport mare intre volumul gaurii si cel al explozivului (Vg / Ve ) conduce la

scaderea presiunii gazelor de explozie.In afara de reducerea efectului exploziei , utilizarea unui raport
mare intre volumul gaurii si cel al explozivului conduce la efectul de canal(fig.8.4).Gazele de rezultate
din descompunerea exploziva preced unda detoantiei si modifica in avans starea explozivului in sensul
ca-l supune unei copmrimari puternice.Prin comprimarea cartusului de catre preunda gazelor de
destindere, diametrul acestuia scade la nivelul sau sub valoarea diametrului critic.In aceasta situatie
propagarea undei detonante devine imposibila si ca urmare se produc rateuri(cartuse neexplodate).

183
 Fig.8.4.Efectul de canal:1- frontul gazelor; 2- frontul undei
detonante;3- zona comprimata

Din motivele aratate, raportul dintre diametrul gaurilor si cel al incarcaturilor explozive este
limitat la 1, 25.Privit sub aspectul securitatii, nerespectarea raportului limita poate conduce la aparitia
fenomenului de canal, crescand astfel posibilitatea producerii unor detonatii incomplete a incarcaturilor
explozive sau la deflagarea acestora, fenomen deosebit de periculos in conditiile minelor cu pericol de
gaze si pulberi inflamabile.
Din punctul de vedere al eficientei lucrarilor de impuscare, depasirea raportului limita
favorizeaza diminuarea randamentului de utilizare a energiei explozive.
Ca urmare a celor prezentate, se recomanda ca diametrul taisurilor de sfredel sa aiba valori
maxime de 30 mm pentru cartuse cu diametrul de 25 mm si 36 mm, pentru cartuse de 30 mm diametru.
La utilizarea amestecurilor explozive simple granulare(in vrac)diametrul gaurilor trebuie sa fie
de minim 35 mm, pentru a asigura formarea unor incarcaturi la diametre superioare diametrului critic al
acestora.
Scheme de impuscare la executarea lucrarilor miniere orizontale si inclinate

Stabilirea unei scheme de amplasare a gaurilor este functie de:

-structura si proprietatile fizico-mecanice ale rocilor;
-stratificatia rocilor;
-sectiunea lucrarii miniere;
-numarul suprafetelor libere;
-tipul utilajului de perforat;
-tipul explozivului si a mijloacelor de initiere;
-marimea saltului(pasului de avans)necesar.
Dupa importanta, pe care o au in procesul de dislocare a rocilor din masiv, gaurile de mina se
grupeaza in:
-gauri sambure;
-gauri de largire;

184
 -gauri de profilare;
Prin perforarea unui numar de gauri grupate si explodarea lor cu primele trepte de initiere se
formeaza in front o cavitate care va servi pentru incarcaturile urmatoare ca o a doua suprafata libera si
ca spatiu necesar pentru afanarea si imprastierea rocii derocate.Problema cheie in acest caz consta in
amplasarea si modul de initiere a incarcaturilor, care formeaza samburele.
Lungimea pasului de avans este determinata de cea a samburelui, gaurile de largire(rupere), cu
un amplasament in general perpendicular pe suprafata frontului au rolul de a exploata suprafata libera
creata de sambure.Gaurile de largire incarcate cu exploziv trebuie distribuite corespunzator in sensul de
a permite largirea treptata a golului creat de sambure, in corelatie cu proprietatile rocilor si ordinea de
aprindere a gaurilor.
Gaurile de profilare asigura dislocarea rocii de pe conturul lucrarii miniere in care scop sunt
amplasate la o distanta de 10-25 cm fata de conturul lucrarii miniere si perforate cu o inclinare de 85-
87 o spre exteriorul acestuia.
Din cele expuse rezulta ca deosebit de important este alegerea samburelui si stabilirea rationala
a parametrilor acestuia.
In principiu, samburii pot fi clasificati in uramtoarele grupe:
-samburi convergenti;
-samburi unilaterali;
-sambure cilindrici.
Samburii convergenti sunt realizati prin impuscarea unor gauri convergente.Ei sunt
reprezentati prin trei tipuri de baza:
-sambure piramidal(fig.8.5);
-sambure pana(fig.8.6);
-sambure foarfeca(fig.8.7).

Fig.8.5.Sambure convergent piramidal.

185
 Conditia de baza pentru formarea samburelui convergent este ca explozivul sa actioneze in
adancime, Aceasta impune ca gaurile convergente sa fie cu 10-20 cm mai lungi decat restul gaurilor din
front si totodata in adancime gaurile sa se apropie 5-10 cm, una fata de alta.
Samburele piramidal se evidentiaza prin cincentrarea explozivului in adancimea samburelui,
fapt care faciliteaza despinderea lui din masiv si formarea cavitatii necesare.Din acest punct de vedere,
utilizarea samburelui piramidal se recomanda in roci tari si la folosirea unor explozivi cu putere redusa.

Fig.8.6.Sambure convergent pana:a- pana verticala; b- pana verticala evantai spre tavan;c-pana
verticala evantai spre vatra; d- pana orizontala simetrica; e- pana orizontala asimetrica; f- pana
inclinata.
Samburele pana are concentrarea explozivului in adancimea samburelui mai mica decat in cazul
samburelui piramidal.Cu taote acestea samburele pana vertical este destul de des utilizat intrucat
prezinta avantajul executarii cu usurinta a gaurilor convergente in plan orizontal.Utilizarea samburilor
pana se recomanda in cazul rocilo compacte(monolit)de tarie mica si medie sau stratificate.Numarul si
directia de inclinare a gaurilor din samburele pana este in principal functie de sectiunea lucrarii si
unghiul planului de stratificatie.

186
 Samburele foarfeca este constituit doar din doua gauri convergente, amplasate in plane paralele
la diferite nivele una de alta(0, 3-0, 6 m).Este cel mai simplu sambure si este indicat in rocile cu tarie
redusa(carbune).

Fig.8.7.Sambure convergent foarfeca

Lngimea gaurilor convergente este strict limitata de dimensiunile profilului(latime, inaltime)si
capacitatea de dezagregare a rocii.In roci cu o rezistenta mare la dislocarea din masiv, unghiul de
inclinare a gaurilor trebuie sa fie de cca. 45-50 o , iar in roci cu o rezistenta mai mica pana la 65-70 o .
Samburii unilaterali sunt realizati prin impuscarea unor gauri inclinate sub forma de evantai
spre una din extremitatile profilului lucrarii miniere.
Functie de conditiile concrete se practica urmatoarele variante de samburi unilaterali:

Fig.8.8.Samburi unilaterali:a- evantai spre tavan ;b- evantai spre vatra; c- evantai spre perete
-evantai spre tavan(fig.8.8, a);
-evantai spre vatra(fig.8.8, b);
-evantai spre pereti(fig.8.8, c);
-evantai cu gauri multiple, spre vatra sau lateral(fig.8.9).

187
 Fig.8.9.Simburi unilaterali cu gauri multiple:a- evantai spre vatra;b- evantai lateral.
Acesti simaburi sunt indicati pentru rocile cu tarie redusa si medie, alegerea uneia din variantele
prezentata prezentate fiind functie de unghiul planului de stratificatie, de pozitia stratului de carbune,
sau a filonului in profilul lucrarii(in cazul fronturilor mixte), de existenta unei a doua suprafete
libere(tavanul artificial la preabatajele din stratele groase de carbune) etc.Samburii pot fi utilizati in
egala masura atat in lucrari miniere cu sectiune mica cat si in cele cu sectiune mare.
Samburii evantai cu gauri multiple prezinta o mare eficienta dar sunt pretentiosi in realizare
intrucat reclama o foarte atenta plasare a gaurilor provind distanta dintre ele, inclinarea si lungimea
acestora.Din acest motiv, samburele respectiv este putin util daca perforarea se executa cu perforatoare
manuale, dar foarte potrivit cand gaurile se executa cu ajutorul carucioarelor de perforat.Totodata la
acest tip de sambure foarte important este si alegerea judicioasa a lungimii din gaura necesara a fi
incarcata cu exploziv.
Samburii cilindrici sunt realizati prin impuscarea unui grup de gauri paralele, amplasate
perpendicular pe suprafata frontului de lucru.
Gaurile de sambure pot fi perforate la lungimi mari, ceea ce asigura posibilitatea realizarii unor
salturi mari.Samburii cilindrici asigura eficienta ridicata la disclocare a rocilor cu tarie
ridicata(coeficent de rupere a gaurilor 0, 9-1, 0), intrucat rezistenta pe care o intampina incarcatura
exploziva din partea rocii este mult mai unifiorm distribuita de-a lungul gaurilor, decat in cazul
celorlalti samburi.Totodata samburii cilindrici sunt pretentiosi in executie;necesita precizie in
perforarea gaurilor paralele, sabloane si utilaj de perforare adecvat.

188
 Samburii cilindirci pot fi realizati cu un anumit numar de gauri incarcate si neincarcate cu
exploziv.
Ei sunt reprezentati prin doua tipuri de baza:
-samburi cilindrici constituiti din gauri cu diametre obisnuite(fig.8.10, a....d).

Fig.8.10.Simburi cilindrici constituiti din gauri cu diametre obisnuite.

-samburi cilindrici constituiti din gauri sonda cu diametrul de 75-200mm si gauri cu diametre
obisnuite(fig.8.11, a.....d).

Fig.8.11.Simburi cilindrici constituiti din gauri de sonda si gauri cu diametre obisnuite.

Gaurile neincarcate contribuie la inbunatatirea eficacitatii de rupere, intrucat indeplinesc funcita
unor suprafete libere.Efectul de rupere este mult mai inbunatatit in cazul utilizarii a 1-2 gauri de sonda
neincarcate.In afara de faptul ca mai indeplinesc si functia de spatiu de compensare in care poate fi
aruncata o parte din roca cuprinsa intre gaurile de mina.Pentru a se realiza o dislocare de calitate,
distanta intre prima gaura incarcata si gaura de sonda trebuie sa aiba valoarea maxima de:
a = 2d s unde: d s este diametrul gaurii de sonda.
Cele mai bune rezultate se obtin cu samburii spiral simplu (fig.8.11, b)si dublu (fig.8.11, d).
intrucat asigura aruncarea intregii cantitai de roca din fagasul realizat.

189
 Ordinea de aprindere a icarcaturilor din gaurile de mina.Ordinea de aprindere a
incarcaturilor dare o influenta directa asupra imprastierii rocii si avansului pe ciclu.Ca urmare, foarte
important este ca ordinea de aprindere sa asigure largirea samburelui creat in prima faza si pe cat
posibil formarea, pentru incarcaturile urmatoare, celei de a treia suprafata libera.(fig.8.12).

Fig.8.12.Ordinea de aprindere(Incarcaturile initiate cu treapta 3 detoneaza in prezenta a trei

suprafete libere)
Totodata la schemele de impuscare cu samburi convergenti se recomanda ca incarcaturile
convergente in serii de cate doua s fie initiate cu aceeasi treapta.In acest fel se imbunatateste
eficacitatea samburelui, deoarece urmatoarele doua incarcaturi convergente ale samburelui lucreaza in
prezenta unei suprafete liber suplimentare.
In lucrarile miniere cu doua suprafete libere(frontul si tavanul artificial) unde se practica
samburele evantai spre tavan, se recomanda ca ordinea de aprindere s fie de la tavan spre vatra dupa o
curba care asigura o suprafata libera mai mare decat in cazul unei suprafete plane fig.8.11, a.
In toate schemele de impuscare prezentate cifrele indica ordinea de aprindere a incarcaturilor

Bibliografie

1. Macarevici L., Manolovici M., Cotiusca D., Mecanica rocilor si constructii hidroenergetice,
IP Iasi 1983
2. Manolovici M. Mecanica rocilor, IP Iasi, 1992
3. Stematiu D. Mecanica rocilor, EDP Bucuresti 1997
4. Silvan Andrei Mecanica rocilor, IP Bucuresti 1983
5. Benea St., Faur E., Manescu M., Sustinerea cu ancore si torcret, ET Bucuresti 1967
6. Hobst L., Zajic J., Ancorarea in roci, ET Bucuresti 1981
7. Tat S., sa Explozivi si tehnica impuscarii in industrie, ET Bucuresti 1985
8. Takacs A.P., Noua metoda austriaca-punctul nostru de vedere, Matrix Rom Bucuresti 2001

190
191