Economia de piaţă constituie o treaptă superioară a economiei de schimb; este,
altfel spus, o economie de schimb evoluată. Deşi sistemul economiei de piaţă s-a modificat întruna, avînd la început drept element-che-ie o piaţă cu o concurenţă liberă, iar mai apoi o piaţă cu o concurenţă dirijată şi cu o implicare mereu crescîndă a statului în activitatea economică, acest sistem şi-a păstrat, pe parcursul secolelor, trăsăturile sale cele mai importante. Trăsăturile definitorii ale sistemului economic de piaţă Aceste trăsături sînt: 1)Preponderenţa proprietăţii private, ca trăsătură principală a economiei de piaţă. Deşi este asigurat pluralismul formelor de proprietate, activitatea economică se desfăşoară, în general, pe baza proprietăţii private, care asigură libertatea economică a persoanei. „Proprietatea privată - iată temelia libertăţii", spune un cunoscutproverb francez. 2)Economia este decentralizată, ea funcţionează în baza alegerii şi interesului personal al fiecărui individ. Toate deciziile economi-co-financiare sînt luate în mod nemijlocit de către agenţii economici, care îşi asumă toate riscurile. Libertatea economică a individului se bazează pe un principiu formulat încă pe la mijloculsecolului al XVIII-lea de către fiziocraţii francezi: „Laissez-faire, laissez- passer, le monde va de lui meme". („Lăsaţi să se facă lucrurile, lăsaţi să treacă mărfurile, lumea merge de la sine".) 3)Centrul activităţii economice şi principalul regulator al acesteia este piaţa concurenţială. Prin mecanismul cererii şi ofertei, piaţa determină asortimentul, calitatea şi cantitatea bunului ce urmează a fi produs. Pe piaţă se stabilesc legăturile între agenţii economici. 4)Scopul nemijlocit care se află la baza organizării activităţii economice este profitul, mai exact maximizarea acestuia. Profitul este forţa motrice a activităţii economice. Mărimea profitului ce poate fi obţinută este nelimitată, fapt care îi ţine pe întreprinzători într-o stare permanentă de căutare, de inovare şi de perfecţionare, de luptă cu concurenţii. 5) Preţurile la marea majoritate a bunurilor materiale şi serviciilor se formează liber, în urma negocierilor dintre vînzători şi cumpărători. 6) Agenţii economici se află într-o stare de concurenţă permanentă, fapt ce conduce la diferenţierea acestora, la înlăturarea din competiţie a celor slabi şi ineficienţi. Economia mixtă ca sistem real al economiei de piaţă contemporane Cele trei sisteme economice analizate mai sus sînt nişte sisteme teoretice, sisteme ideale, mai curînd o abstracţie ştiinţifică, în viaţa reală aceste sisteme, în stare pură, nu au existat niciodată, în viaţa reală există o mulţime de modele concrete ale economiei de piaţă şi orice economie naţională poate fi încadrată într-un model sau altul. Economiile contemporane sînt economii mixte, în care se îmbină - în mod organic, dar în proporţii diferite - elementele definitorii ale economiei de piaţă cu implicarea statului în economie - trăsătură caracteristică altădată doar economiilor de comandă. în orice sistem mixt anumite elemente de bază rămîn a fi preponderente. Astfel, în economiile contemporane predomină elementele proprii economiei de piaţă. Economia mixtă (sau sistemul economic mixt) constituie o îmbinare organică, în proporţii diferite, a elementelor sistemului economiei de plată cu Implicarea statului în economie, o îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieţei cu reglementarea publică, a micilor întreprinderi cu marile corporaţii, o îmbinare a mecanismelor de diferenţiere de avere cu asigurarea anumitor garanţii sociale. Modelele economiei mixte apărute după cel de al doilea război mondial sînt numeroase şi se deosebesc mult unele de altele. Criteriile de diferenţiere a acestora sînt: a) măsura intervenţiei statului în viaţa economică; b) ponderea sectorului public în structura proprietăţii şi a PIB-ului; c) instrumentele predominante ale implicării statului în activitatea economică (prin planificare; prin bugetul de stat; prin monedă etc.); d) locul pieţei în societate. Principalele modele ale economiei mixte Cele mai cunoscute modele ale economiei mixte sînt: neoamerican (an-glo- saxon), renan (de tip european), japonez, chinez, în cadrul modelului european se mai disting modelele: francez, german, suedez. Modelul neoamerican, numit uneori şi tipul anglo-saxon de economie de piaţă, se întîlneşte în principal în SUA, Marea Britanic, Belgia, Canada, alte ţări. Acest model se caracterizează printr-un nivel înalt al diferenţierii sociale şi printr-o pondere redusă a sectorului de stat în economie. Piaţa joacă aici rolul determinant în reglementarea vieţii economice. Ea stabileşte mărimea preţurilor, inclusiv a salariilor. Implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă. Statul elaborează cadrul legal şi veghează respectarea cu stricteţe a acestuia. El încurajează concurenţa şi dezvoltarea businessului. Nivelul impozitelor este scăzut. După regulile pieţei funcţionează şi sistemul de învăţămînt (preponderent privat). O trăsătură caracteristică a modelului neoamerican este o diferenţiere enormă a averilor, inclusiv a salariilor. Astfel, un conducător al unei firme poate avea un salariu de peste o sută de ori mai mare decît salariul unui simplu funcţionar al acesteia. Şi încă ceva. în modelul neoamerican securitatea socială (riscurile în caz de boală, şomaj) este, în fond, o afacere personală şi nu o grijă a statului. Tipul anglo-saxon de piaţă este foarte eficient din punct de vedere economic, dar generează o diferenţiere socială fără precedent. în Europa Occidentală cel mai răspîndit este modelul economiei so-ile de piaţă, care are ca ţări de referinţă Germania, Austria şi Olanda, în unele cazuri, acesta mai este numit pur şi simplu modelul german. Trăsătura caracteristică a acestui model constă în îmbinarea organică a exigenţelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei. Pensiile şi alte alo-;aţii sociale sînt înalte. Mărimea salariului este determinată nu numai de condiţiile pieţei (cererea şi oferta forţei de muncă), ci şi de alţi factori, cum ar fi: nivelul pregătirii profesionale, vechimea în muncă etc., fapt ce asigură ataşamentul salariaţilor faţă de firma respectivă. Statul are misiunea să asigure egalitatea de şanse şi să protejeze cetăţenii împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor. Sectorul de stat în economie este important, ridicîndu-se pînă la 25-30% din PIB. Totodată, în modelul german, spre deosebire de cel american, asistenţa medicală şi învăţămîntul, atît cel mediu, cît şi cel superior, sînt, în fond, gratuite. Un rol deosebit în modelul german este acordat sistemului bancar, banca centrală beneficiind de o autonomie deplină şi servind drept mecanism decisiv de reglementare a activităţii economice. Statul, care influenţează procesul de formare a preţurilor, susţine pe toate căile dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, a gospodăriilor de fermieri, creînd astfel o bază socială largă pentru regimul politic existent. Clasa mijlocie este numeroasă, constituind peste 75% din numărul total al populaţiei. în fine, în modelul german, între salariul unui şef de firmă şi funcţionarii acesteia diferenţa este relativ mică, doar de pînă la 24 de ori. Modelul nordic al economiei de piaţă, numit, de regulă, „modelul suedez" (Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca), era considerat, mai mult în glumă, „cel de al doilea model socialist" (după cel sovietic, desigur). Acest model se caracterizează prin accentul pus pe asigurarea echităţii sociale şi pe reducerea inegalităţii de avere. Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de redistribuire a veniturilor în folosul păturilor nevoiaşe. Stabilind o rată înaltă a impozitelor, statul acumulează în mîinile sale pînă la 60-65% din tot produsul intern brut, mai bine de jumătate din care este utilizat apoi în scopuri sociale. Sec-torul de stat joacă un rol însemnat. Cea mai mare parte a serviciilor (medicină, învăţămînt etc.) este gratuită. în asigurarea unei anumite echităţi sociale un rol deosebit îl joacă confederaţiile patronale şi confederaţiile muncitoreşti, care sînt organisme permanente de negociere cu instituţiile statale. Spre deosebire de alte ţări, în Suedia, Norvegia şi Danemarca este puternic dezvoltat sectorul cooperatist. Modelul francez sau etatist (ţară de referinţă - Franţa, parţial Italia) se distinge printr-o pronunţată tentă dirijistă. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public, apărut în cea mai mare măsură în urma mai multor valuri de naţionalizare a întreprinderilor private, în general a celor din domeniile infrastructurii economiei, în sectorul public se creează circa 30-35% din volumul producţiei industriale. O altă trăsătură a acestui model constă în îmbinarea mecanismelor pieţei cu un sistem special de planificare indicativă, ca formă principală a implicării statului în activitatea economică. O dată cu aprofundarea fenomenelor integraţioniste în spaţiul unic al Uniunii Europene, are loc o apropiere între modelele de economie mixtă existente. Ca prototip al unui model comun pentru toate ţările-membre ale Uniunii Europene este folosit modelul german al economiei sociale de piaţă. în ceea ce priveşte modelele de economie caracteristice pentru alte continente, ne vom opri asupra modelului japonez, numit şi „paterna-list", apărut şi el după cel de al doilea război mondial. Acest model se caracterizează prin faptul că rolul decisiv în viaţa economică îl joacă marile corporaţii, susţinute de către stat şi aflate într-o competiţie puternică între ele. Instrumentul principal de implicare a statului în viaţa economică este programarea economică. Anume statul a iniţiat, apoi a susţinut pe toate căile producerea tanchetelor şi automobilelor, apoi a produselor electronice şi a computerelor. O trăsătură deosebită a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului rămîne mereu în urma creşterii productivităţii muncii. Acest fapt permite reducerea permanentă a costurilor şi, ca urmare, o competitivitate sporită a mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale. în Japonia, cea mai mare parte a muncitorilor, care sînt angajaţi pe viaţă la o firmă oarecare, este atrasă pe toate căile la gestionarea firmelor, în fine, trebuie menţionat faptul că acceptarea de către specialiştii de cea mai înaltă calificare a unor salarii mai joase decît în celelalte ţări dezvoltate are la temelia sa un puternic sentiment de mîndrie naţională şi de patriotism. Spre deosebire de Europa Occidentală, dar mai ;u seamă de Statele Unite, salariile şefilor de corporaţii japoneze sînt doar de 17 ori mai mari decît salariile funcţionarilor simpli, în fine, în Japonia clasa mijlocie este cea mai numeroasă, constituind 85-90% din populaţia ţării.