CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................................3

CAPITOLUL I. PROPOZIȚIE ȘI CLASIFICAREA PROPOZIȚIILOR.........................................5

1.1. Clasificarea propozițiilor după scopul comunicării...............................................................................5
1.2. Clasificarea propozițiilor după structura lor.........................................................................................8
1.3. Clasificarea propozițiilor după aspectul lor pozitiv sau negativ..........................................................10

CAPITOLUL II. PĂRȚILE PROPOZIȚIEI......................................................................................13

2.1. Părțile principale de propoziție...........................................................................................................13
2.2. Părțile secundare de propoziție...........................................................................................................27

CONCLUZII............................................................................................................................................31
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................................34
INTRODUCERE
Teza de an este dedicată pentru analiza propoziției ca unitate a sintaxei în limba româna.
Propoziția este una dintre principalele unități lingvistice ale limbii și o unitate de bază a sintaxei.
Propozițiile ne permit să ne exprimăm gândurile și sentimentele și să ne adresăm unii altora cu
întrebări, sfaturi, cereri și ordine. De aceea această temă prezintă interes deosebit pentru mine.

Comunicarea între oameni se face cu ajutorul cuvintelor, dar acestea nu sunt folosite în
forma lor în care se află în dicționare, ci îmbinate în unități sintactice, adică în propoziții și în
fraze. Dacă vrem să alcătuim o comunicare corectă, trebuie să modificăm cuvintele în așa fel,
încât ele să intre în relații sintactice unele cu altele.

Actualitatea temei este legată cu atât că acum eu studiez limba română ca limba străină
și voi lega cu ea viața sa și profesia viitoare, și de aceea pentru mine este important să vorbesc și
să scriu corect și stilistic exact. Propoziția ca unitate a sintaxei este destul de studiată, dar ea
rămâne destul de actuală. Actualitatea temei a tezei de licența este legată cu răspândirea
semnificativă a faptului cercetat și se încheie în necesitatea elaborării recomandărilor la
perfecționarea lucrării în domeniul cercetat.

Obiectul cercetării este propoziția ca unitate a sintaxei.

Scopul cercetării constă în cercetare a funcțiilor, a caracteristicilor, a tipurilor, a

structurii și a clasificării propozițiilor în limba română.

Obiectivele cercetării: analiza propoziției ca unitate a sintaxei; cercetare a existenței

relațiilor gramaticale cu alte unități sintactice asemănătoare; studierea a structurii propozițiilor în
limba română; cercetare a șirului problemelor posibile, apărute cu utilizarea propozițiilor;
studiere a definiției propozițiilor; detectare a funcțiilor propozițiilor în limba; cercetare a
clasificării propozițiilor în limba română.

La soluționarea obiectivelor puse au fost utilizate următoarele metodologii: metoda

științifică prin observarea unui fapt și formularea problemelor; metoda teoretică prin studierea
literaturii lingvistice și sistematice pe problema cercetării; metoda descrierii prin analiza
materialului vorbit.

Noutatea științifică lucrării date este conținută în faptul, că evenimentul al sintaxei

este studiat destul de larg în limba română modernă.

3
 Valoarea teoretică a cercetării se include în faptul, că ea introduce contribuție în
elaborarea teoretică a problemei sintaxei, lărgește noțiunile moderne despre natura a atitudinilor
sintactice în limba română.

Valoarea practică a cercetării se exprimă cu atât, că materialele cercetării pot fi

utilizate la lectura cursului teoretic de lexicologie.

Pentru crearea tezei au fost folosite diferite articole și reviste științifice, dicționare, și
lucrările lingviștelor renumite.

4
I. PROPOZIȚIE ȘI CLASIFICAREA PROPOZIȚIILOR
Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare, care
comunică prin cuvinte cu indici de predicaţie o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau
voliţional și cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare. (Al. Graur, 1963: 17)

Clasificarea propozițiilor în propoziții independente (neintegrate în frază) și propoziții

dependente (integrate în frază) se face în funcție de existența relațiilor gramaticale cu alte unități
sintactice asemănătoare. (Valeria Botiș, 1977: 78)

Propozițiile pot fi clasificate după:

 Scopul comunicării: enunțiative și interogative;

 Aspectul pozitiv sau negativ al predicatului: afirmative și negative;
 Structură: simple și dezvoltate. (Gh. Constantinescu-Dobridor, 1998: 134)

1.1. Clasificarea propozițiilor după scopul comunicării

În funcție de scopul comunicării propozițiile pot fi enunțiative și interogative, după cum
transmit sau solicită informații.

Propoziția enunțiativă comunică ceva în legătură cu un obiect sau cu un fenomen.

Propozițiile enunțiative pot fi: enunțiative propriu-zise, enunțiative optative, enunțiative
potențiale, enunțiative dubitative și enunțiative imperative. (C. Dimitriu, 2002: 163)

Propozițiile enunțiative pot fi neutre, din punctul de vedere al stării sufletești a

vorbitorului său, afective, exclamative, când exprimă și starea afectivă – ură, iubire, disperare,
durere, indignare, admirație, plăcere, bucurie, regret, etc. – a vorbitorului. (Al. Graur, 1963: 23)

Propoziția enunțiativă propriu-zisă exprimă o acțiune sau o stare prezentată ca reală:

Șoimaru nu s-a arătat până a doua zi în sat./ Pe după miezul nopții trecuse pe la fântâna lui
Grozav/ și avusese tainic sfat cu oștenii lui./

(Mihail Sadoveanu, Neamul Șoimăreștilor)

Propozițiile enunțiative propriu-zise se construiesc cu modul indicativ și pot fi:

 Indipendente: Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri.

(Vasile Alecsandri, Plugurile)

5
  Principale: A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg,/ acum a stat,/
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus,/ dar stau grămadă
Peste sat./

(George Coșbuc, Iarna pe uliță)

 Secundare: Din casa voastră,/ unde-n umbră

Plâng doinele/ și râde hora,/
Va străluci odată vremii
Norocul nostru, -al tutora./

(Octavian Goga, Plugarii)

Propoziția enunțiativă optativă exprimă dorința de a se realiza o acțiune sau o stare:

Doină, doină, cântec dulce!/
Când te aud,/ nu m-aș mai duce./ (Folclor)

Propozițiile enunțiative optative se construiesc, de regulă, su modul optativ și uneori cu

modul conjunctiv: Eu aș sta,/ dar nu prea vrea el/ să steie./

(Ion Creangă, Danilă Prepeleac)

Propoziția enunțiativă potențială exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni sau stări,
fără să precizeze dacă acestea au fost realizate: …mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab,
fricos / ca și când i-ar fi părut rău/ că spusese/ să merge./

(Marin Preda, Moromeții)

Propozițiile enunțiative potențiale se pot construi cu modurile condițional-optativ și

conjunctiv. (Avram Mioara, 1997: 371)

Propoziția enunțiativă dubitativă exprimă o hotărâre, o nesiguranță, o îndoială sau o

bănuială în legătură cu o acțiune, cu autorul, cu obiectul acesteia sau cu o împrejurare a acesteia:
Eu cred/ că l-om găsi acasă pe Anania /

(Mihail Sadoveanu, Drum la moș Anania)

6
 Propozițiile enunțiative dubitative se construiesc, de regulă, cu modul conjunctiv și
indicativ.

Propoziția enunțiativă imperativă exprimă un îndemn, o poruncă, un sfat, o rugăminte,

adresate, de regulă, persoanei cu care se vorbește:
-Tu să nu crezi nimic! […]
-N-avem atâția! Fetița e la liceu,/ costă o grămadă de .../
-Nu vă mai câcâiți/ se răstește părintele Ioan./

(Titus Popovici, Moartea lui Ipu)

Propoziția imperativă negativă se numește prohibitivă: -Aoleu, tată! Nu da! Nu mai fac!

(Marin Preda, Moromeții)

Propozițiile enunțiative imperative se construiesc cu modurile imperativ, conjunctiv și

indicativ.

Propoziția interogativă formulează o întrebare. -Dar de ce ești așa de slab?/

-Am fost cam bolnav în ultimul timp./ (Camil Petrescu, Mănușile)

Când întrebarea nu depinde de un verb cu sens de informare, fiind adresată direct

interlocutorului, propoziția este interogativă directă. De regulă, întrebarea formulată printr-o
propoziție interogativă directă cere un răspuns (D. Irimia, 1997: 271):

-Ne-a sosit din urmă regimentul de artilerie?

-Încă nu!
-Păi ce facem? (Marin Preda, Delirul)

Propoziția interogativă propriu-zisă solicită o informație în legătură cu o acțiune, cu

autorul sau cu obiectul ei, cu o împrejurare a ei, considerate ca reale (Ion Coteanu, 1968: 57):

-Dar ce văd colo-n vale, în Țara Ungurească?

-Ce vezi?
-O ceată-ntreagă cu haină husărească. (Vasile Alecsandri, Despot-Vodă)

Propoziția interogativă propriu-zisă se construiește cu modul indicativ.

7
 Propoziția interogativă optativă solicită o informație referitoare la o dorință:
-Ce-mi tot dârlâiești aici, babo?/ Ce-mi toci capul și dumneata?/ Nu cumva ți-ai ținea gura/

(Liviu Rebreanu, Proștii)

Propoziția interogativă optativă se construiește cu modurile optativ și conjunctiv.

Propoziția interogativă potențială cuprinde o întrebare sub forma unei posibilități:

Unde aș putea fi eu însumi? (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

Propoziția interogativă potențială se construiește cu modurile optativ și conjunctiv.

Propoziția interogativă dubitativă exprimă o întrebare prin care se formulează îndoiala

vorbitorului referitoare la o stare, la o acțiune, la autorul, la obiectul sau la împrejurarea unei
acțiuni: Ce avion o fi? (Victor Ion Popa, Sfârlează cu fofează)

Propoziția interogativă dubitativă se construiește, de regulă, cu o formă verbală

echivalentă ca sens (conjunctivul, optativul, indicativul-viitorul, viitorul anterior):
O, când va fi un cântec de alte primăveri? (George Bacovia, Nervi de primăvară)

1.2. Clasificarea propozițiilor după structura lor

Din punctul de vedere al structurii, propozițiile pot fi:

 Neanalizabile – care nu pot fi analizate din punctul de vedere al organizării lor

sintactice. Ele sunt construite din substantive în vocativ, din interjecții sau din
adverbe, mai alws de afirmație sau de negație:

Pădurarul începe să cheme:/

- Na, na, Frișca, naa!/

(Mihail Sadoveanu, În pădurea Petrișorului)

- Apoi dumneata le spuneai .../

- Când? Cui?/

(Mihail Sadoveanu, Drum la moș Anania)

 Analizabile – care pot fi analizate din punctul de vedere al organizării sintactice:

Istoria stă de vorba cu noi. (Petre Ghelmez, Adolescență)

8
 Propozițiile analizabile pot fi simple și dezvoltate.

Propoziția simplă este formată numai din părți principale sau din una dintre părțile
principale. Vântul aleargă. (Victor Ion Popa, Sfârlează cu fofează)

Unul e Ștefan cel Mare./ Celălalt e Mihai Eminescu./

(Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor)

Propoziția simplă poate avea atât subiect, cât și predicat: Tu nu mori!

(Mihail Sorbul, Patima roșie)

Subiectul poate fi multiplu: Zile și nopți, luni și săptămâni trecură.

(Alexandru Odobescu, Pseudokynegheticos)

Predicatul poate fi:

verbal: -Drept vorbești?/ întreabă el. (Mihai Eminescu, Cezara)
nominal: Tutunul este o otravă... (I. L. Caragiale, Vizită)
Apele-s dulci, limpezi și reci. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Propoziția care, pe lângă părțile principale, sau pe lângă una dintre acestea, cuprinde o
interjecție, care nu joacă rol de parte de propoziție și/sau un vocativ este tot propoziție simplă
(Bularca Cornelia, 1992: 137):
- Mai cântă, lăutare,/ mai cântă!.../ (Octavian Goga,
Lăutarul)
- Hai, băiete, să pornim. (Liviu Rebreanu, Proștii)

Tot simplă este și propoziția care cuprinde și un nume predicativ la un grad de comparație
sau o construcție echivalentă cu superlativul: O pașă, cât de darnic ești!
(George Coșbuc, El-zorab)

Propoziția simplă poate avea doar una dintre cele două părți principale:

 Subiect:
- Să-mi scoață calul!
- Cine? (I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală)
 Predicat
verbal:

9
 Torcea/ torcea, fus după fus./ (Ștefan Octavian Iosif, Bunica)
Nu mai spune, țațo. (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă)
 Adverb de negație pe lângă predicatul verbal (propoziție neanalizabilă):
- N-o vede?
- Nu. (Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură)
 Predicat
nominal:
Era dracul,/ ascultă-mă pe mine./ (I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală)
 Verb
copulativ.
- Era dracul,/ ascultă-mă pe mine./
- O fi fost/ am răspuns eu./ (I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală)
 Nume
predicativ:
Iar voi suflete plăpânde, voi viteji? [Sunteți] Niște mișei!
(Gh. Bulgăr, 1968: 216-218) (Alexandru Davila, Vlaicu-Vodă)

Propoziția dezvoltată este formată din părți principale și din una sau mai multe părți
secundare.
Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului.

(Barbu Ștefăneascu Delavrancea, Hagi Tudose)

Propoziția dezvoltată poate avea, pe lângă părțile principale, unul sau mai multe:

 Complemente:
Te urăsc, Sbilț. (Mihail Sorbul, Patima roșie)
- Da! / semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule și curechi.

(Ioan Slavici, Popa Tanda)

 Atribute:
Popa e omul dracului. (Ioan Slavici, Popa Tanda)
Mă uit la turnul bisericii, patrat și greu. (Otilia Cazimir, A murit Luchi...)
(Ștefan Gencărău, 2000: 98)

10
 Uneori, predicatul este subânțeles:
- Ce faci, popă?
- Lese. (Ioan Slavici, Popa Tanda)

1.3. Clasificarea propozițiilor după aspectul lor pozitiv sau negativ

După aspect, propozițiile pot fi afirmative (pozitive) și negative.

Propoziția afirmativă exprimă o acțiune sau o stare pozitivă. Aspectul afirmativ

(pozitiv) al unei propoziții rezultă din calitatea predicatului. (Valeria Guțu Romalo, 1973: 261)

Orice propoziție enunțiativă sau interogativă poate fi afirmativă:

Sașa se întoarse cu privirea către poartă/ [...]
- Îți place?/ E simplă, nu așa? .../ (Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

Propoziția negativă exprimă o acțiune sau o stare neconfirmată, tăgăduită. Este opusul
unei propoziții afirmative, fie că are predicat verbal, fie că are predicat nominal. (Valeria Guțu
Romalo, 1973: 265)

Aspectul negativ al unei propoziții rezultă din calitatea predicatului. Orice propoziție
enunțiativă sau interogativă poate fi negativă:
Boieri, nu-i vreme
De pierdut./ Nu-ncape vorba de răscoală./
(Alexandru Davila, Vlaicu-Vodă)
- Nu te duci?/ întreabă Oancea./ (Ioan Slavici, Mara)

Este negativă propoziția al cărei predicat verbal sau verb copulativ (din cadrul
predicatului nominal) este negativ:
Mama mea nu-i frumoasă ca a ta. (Otilia Cazimir, A murit Luchi...)
Umblați cu grijă,/ să nu vătămați ceva! (Radu Tudoran, Toate pânzele
sus!)

Adverbul de negație nu poate apărea în următoarele situații:

 Neagă predicatul (verbul copulativ, în cadrul predicatului nominal):

De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă.
(Alexandru Odobescu, Mihnea-Vodă cel Rău)
Cuză-Vodă nu era fudul. (Cuză-Vodă)

11
 Propozițiile sunt negative.
 Neagă o altă parte de propoziție:
Fii stejar, să crești în laturi,
Nu înalt și slab, un plop. (George Coșbuc, Gazel)
Propoziția este afirmativă.
Adverbele nu și ba pot alcătui singure o propoziție negativă:
- Ia ședeți, vă rog, colea, la umbră, în cerdac, oleacă,/ de mai răsuflați/
- Nu,/ că suntem cam grăbiți.../ (Mihail Sadoveanu, Domnu
Trandafir)
- Încă o dată vă întreb:/ vă închinați/ ori ba?/
- Ba. (Costache Negruzzi, Sobieski și
românii)
În limba română, cuvintele de negație sunt:
 Adverbele ba, nu:
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vreo nuntă.
Noi răspundeam în hohot: ba,
Zburăm la luptă cruntă.
(Vasile Alecsandri, Peneș
Curcanul)
Nu vă supără fumul de tutun?/ întreb eu pe madam Popescu.
(I. L. Caragiale, Vizită...)
 Adverbul și conjuncția nici:
Ce-o mai fi și asta? Se-ntreba Păcală,
Că n-am auzit-o-n piață, nici la școală.
(Tudor Arghezi, Balada
Maeștrilor)
 Adverbe și locuțiuni adverbiale: de fel, niciodată, nicăieri etc.:
Fruntaș printre rușanii târgoveți era și Iordache Cojocarul, om cu stare, dar
sanchiu și nemilos, care nu râdea niciodată.
(Gala Galaction, Lângă apa
Vodislavei)

12
  Pronume: nimeni, nici unul, nimic:
Ce tresari? ... nu-i nime, nime...
(Ștefan Octavian Iosif, Cântec de leagăn)

Cuvintele de negație – altele decât adverbul nu – întăresc negația. (Valeria Guțu Romalo,
1973: 265-273)

II. Părțile propoziției

Părțile de propoziție sunt elementele constitutive ale unei propoziții, aflate într-un
anumit raport sintactic și îndeplinind diverse funcțiuni sintactice. (S. Stati, 1967: 231)

Părțile de propoziție sunt: subiectul, predicatul, atributul, complementul –

necircumstanțial și circumstanțial.

Părțile de propoziție pot fi principale și secundare.

2.1. Părțile principale de propoziție

Părțile principale de propoziții sunt subiectul și predicatul, deoarece ele – împreună sau
numai una dintre acestea – sunt suficiente pentru realizarea unei propoziții:
Nu pot/ zise Ștefan./
(Marin Preda, Delirul)
Primăvară...
(George Bacovia, Nervi de primăvară)
Acultă,/ privește,/ și taci!.../
(Ion Minulescu, A XI-a
poruncă)

Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva su ajutorul
predicatului. (Ștefan Găitănaru, 1994: 17)

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

(Lucian Blaga,
Autoportret)

Subiectul poate fi exprimat printr-un:

13
 Substantiv:
comun:
Tot mai miroase via a tămâios și coarnă.
(Ion Pillat, În vie)
-Mulțumesc domnule student / a spus solitarul.
(Ionel Teodoreanu, Masa
umbrelor)
propriu:
Numaidecât Adam își ridică și el ochii.
(Ionel Teodoreanu, Masa
umbrelor)
 Pronume:
personal:
Ea se uită la dânsul, zâmbindu-i cu bunătate.
(Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu)
de întărire:
I-ar fi plăcut/ ca să le lucreze însuși.
(Ioan Slavici, Popa Tanda)
de politețe:
- Moș Ilie, da’ dumneata ai fost acolo?
(Mihali Sadoveanu, Țara de dincolo de negură)
posesiv:
Mi-e inima de lacrimi plină,/
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei./
(George Coșbuc, Vara)
demonstrativ:
Asta era adevărata cauză a durerii.
(Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu)
relativ-interogativ:
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,/
Care/ cu plăcere multă-n mâna sa cum l-a luat/
Totodată fără veste la un deget l-a-nțepat./
(Anton Pann, Povestea vorbii)

14
 Dar/ cine poate/ să explice această tristă poveste?/
(George Bacovia, Plumb de iarnă)
nehotărât:
Altul iar
Trântește cuvântul tronc.
(Anton Pann, Povestea vorbii)
negativ:
Din slava strămoșească nimic nu v-a rămas.
(Vasile Cârlova, Ruinurile
Târgoviștei)

 Numeral:
cardinal:
Noi râdem de unul-doi/
Și patruzeci râd de noi./
(Anton Pann, Povestea vorbii)
colectiv:
Și toamna, și iarna
Coboară-amândouă.
(George Bacovia,
Moină)
După mese s-așezară
Câteșitrei
(Ștefan Octavian Iosif, Novăcești)
ordinal:
Și/ când a sărit al doilea peste istalalt,/ l-am luat și pe acela la ochi./
(Mihail Sadoveanu, Drum la moș Anania)
 Verb la:
infinitiv:
A stăpâni sau a nu înțelege e singurul mijloc d-a nu suferi.
(Barbu Ștefănescu Delavrancea,
Zobie)
supin:

15
 E foarte ușor de explicat.
(Ștefan Găitănaru, 1994: 31-43) (I. L. Caragiale, Antologie)

Cazul subiectului este, de regulă, nominativul. Uneori, subiectul poate sta și în alt caz,
dând naștere unor excepții – aparente sau propriu-zise.

Excepții aparente:

 Substantive/pronume în genitiv:
Prietenii mei sosiseră. Ai colegului meu întârziau.
Prietenii noștri sosiseră. Ai lui întârziau.
(În construcțiile subliniate, articolul ai înlocuiește un substantiv în nominativ: ai
colegului = prietenii colegului; ai lui = prietenii lui. În ambele situații, subiectul
este în cazul nominativ.)
 Pronumele tot la plural precedat de propoziția cu:
Deși foarte liniștiți până atunci, la apariția comisiei medicale, cu toții au părăsit
sala.
Când am aflat că vine doctorul, cu toții am părăsit sala.
(Sunt subânțelese pronumele personale ei, respectiv noi, care îndeplinesc
funcțiunea sintactică de subiecte în propozițiile respective.)

Excepții propriu-zise:

 Pronume relativ-interogative în genitiv și în dativ sau în acuzativ cu prepoziție

care introduc o subordonată în care au funcțiunea sintactică de subiect:
Povestea cui vrea să-l asculte o mulțime de întâmplări minunate.
(Alexandru Odobescu,
Pseudokynegheticos)
Steie față/
Cui place vitejia/ cui s-au urât de viață!/
(Vasile Alecsandri, Dan, căpitan de plai)
 Substantive precedate de prepoziția la:
Au plecat la elevi din clasa noastră!
(În construcții de acest tip, cu un pronunțat caracter afectiv – au venit la oameni,
s-a adunat la lume etc., la și-a pierdut valoarea de prepoziție, dobândind
semnificația de „mulți”.) (Ștefan Găitănaru, 1994: 47-54)

16
 Când subiectul este un pronume personal de persoanele I sau a II-a și nu mai este
exprimat, fiind inclus în desinența verbului, subiectul este inclus:

Odată, vara, pe aproape de Moși, mă furisez din casă. […]

- Na! satură-te de cireșe./ De-amu să știi/ că ți-ai mâncat liftiria de la mine.
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Când menționarea subiectului nu mai este necesară, deoarece a fost exprimat anterior,
subiectul este subânțeles.

Fanariotul surâse cu îngâmfare; apoi, după ce-și răsuci de câteva ori negrele sale
mustăți, zise:
(Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și
noi)

Omul se scoală, trezește copiii, înhamă caii și umblă de colo până colo.
(Marin Preda, Moromeții)

În ambele exemple, subiectul fiind exprimat nu mai este nevoie să fie specificat, pentru
că se subânțelege: (fanariotul) își răsuci; (fanariotul) zise; (omul) trezește; (omul) înhamă;
(omul) umblă.

Când persoana care săvârșește acțiunea nu este indicată cu precizie sau când e vorba de o
acțiune cu caracter general care poate fi atribuită oricărei persoane – I, a II-a, a III-a, avem de-a
face cu subiect nedeterminat:

Oriincotro te-i uita,/ vezi colori felurite ca un întins curcubeu./ (pers. a II-a)

(Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul)

Scria în ziarul de ieri că va fi secetă. (pers. a III-a)

În biblioteca noastră se citește până seara. (pers. a III-a, a unui verb reflexiv).

Lipsa subiectului se constată în cazul unor verbe care, întotdeauna, redau anumite
fenomene atmosferice și a căror acțiune nu se poate atribui cuiva, nu poate fi pusă pe seama unor
persoane. Verbele acestea sunt unipersonale prin formă și impersonale prin coținut: a ploua, a
tuna, a fulgera, a ninge, a viscoli etc.

Ninge secular…

17
 (George Bacovia, Plumb de iarnă)

Construcțiile de tipul e frig, se face ger, se lasă noaptea, mi-e foame etc. sunt propoziții
formate din predicat verbal – e, se face, se lasă etc. - și subiect – frig, ger, noaptea etc.

Subiectul se clasifică în gramatical şi logic.

Subiectul gramatical poate indica:

a) agentul acţiunii: Elevul citeşte o carte;

b) purtătorul unei însuşiri sau caracteristici, exprimate de numele predicativ: Copila era
veselă;

c) un obiect asupra căruia se răsfrânge acţiunea verbului-predicat dintr-o construcţie

pasivă: Cartea este citită de student etc.

Subiectul logic este obiectul gândirii noastre. De cele mai multe ori, subiectul logic
corespunde cu cel gramatical (Ion citeşte; Pasărea zboară etc.). Există însă şi cazuri specifice de
utilizare a subiectului logic:

a) În construcţii cu verbul- predicat la diateza pasivă, subiectul logic (agentul acţiunii) e

reprezentat prin complementul de agent al propoziţiei, aflat la cazul acuzativ. La transformarea
construcţiei active, fostul subiect logic devine subiect gramatical, iar fostul subiect gramatical
devine obiectul direct.

Fata moşneagului era horopsită de mama vitregă şi de sora cea de scoarţă (I. Creangă).
Subiectul gramatical e substantivul fata, iar subiectul logic substantivele de mamă şi de soră,
agenţii acţiunii.

b) Subiectul logic apare şi în propoziţii impersonale, ce indică diferite stări fiziologice

(mi-e foame, mi-e sete, mi-i somn, ni-i a mînca etc.). În aceste propoziţii subiectul logic e redat
prin pronumele personal în dativ (mi), care indică şi persoana (mi-e foame = eu sînt înfometat).

c) Subiectul logic, redat prin pronumele personale în cazul dativ, se mai întâlneşte şi în
propoziţii de tipul: îi merge bine, le vine a râde, îi este frig, îţi vine a plânge etc. (Ștefan
Găităreanu, 1994: 67-93)

Subiectul gramatical se clasifică în simplu şi compus.

18
 Subiectul simplu poate fi exprimat prin:

1. Substantive (comune sau proprii la cazul N):

Copiii sunt cele mai scumpe podoabe ale unei femei.

2. Substantiv la cazul G. sau A.

Ai casei credeau că toţi au plecat.
S-au adunat cu toţii în jurul mesei să-l cinstească cu o vorbă bună.

3. Pronume (personale, demonstrative, posesive, nehotărâte, negative) la cazul N.:

Fiecare este făuritorul soartei sale. Acesta îşi aminti că trebuie să plece. Nimeni nu-ţi poate
înlocui părinţii.

4. Adjective sau participii adjectivizate: Tot păţitul este priceput. Leneşul mai mult
aleargă. Zgârcitul mai mult păgubeşte.

5. Numerale substantivizate: Şapte pe unul nu-l aşteaptă. Şase este un număr par.

6. Verb la infinitiv: A trăi înseamnă a lupta. A iubi înseamnă viaţă.

7. Adverb substantivizat: Binele nu se uită niciodată. Răul se ţine minte.

8. Părţi de vorbire auxiliare substantivate (prepoziţie, conjuncţie, particulă, interjecţie):

Ori e o conjuncţie coordonatoare disjunctivă. (I. Diaconescu, 1989: 321)

Subiectul compus poate fi exprimat prin:

a) Îmbinări din două sau mai multe substantive ce denumesc instituţii, organizaţii
obşteşti, asociaţii etc.: Universitatea de Stat „Alecu Russo” joacă un rol important în pregătirea
cadrelor pedagogice din Republica Moldova. Romanul „Adela” l-am recitit de cîteva ori.

b) Substantiv sau pronume la c. N. şi un alt substantiv sau pronume la cazul A. cu

prepoziţia cu (uneori înaintea prepoziţiei cu apare şi conjuncţia şi): Eu şi cu Maria vom
participa la olimpiadă. Mama şi cu tata sunt cele mai scumpe fiinţe din lume.

c) Numeral sau pronume la cazul nominativ şi un alt substantiv sau pronume la cazul
acuzativ cu prepoziţiile de, din, între: Mii de fluturi roiau în văzduh. Fiecare dintre voi se
gândeşte la ziua de mîine. (Maria Emilia Goian, 1993: 164)

19
 După prezenţa sau absenţa expresiei sale lexicale, subiectul se clasifică în subiect
exprimat şi neexprimat.

Subiectul exprimat poate fi:

- simplu (alcătuit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient): Părinţii îşi
iubesc copiii.

-multiplu (alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical suficient, aflate
în raport de coordonare): Copiii şi părinţii alcătuiesc o familie.

-complex (alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un

adverb de mod, de precizare, de întărire etc.): Chiar Maria a plecat la olimpiadă. Numai Maria
a pregătit tema.

Subiectul neexprimat se caracterizează prin absenţa expresiei sale în propoziţie. El

poate fi dedus din forma verbului-predicat sau se conţine în propoziţia care-l anticipă.

Subiectul neexprimat poate fi clasificat în:

-inclus este subiectul forma căruia se conţine în desinenţele verbului-predicat: Citește

romanul și vei descoperi o nouă viziune asupra lucrurilor.

-subînţeles e subiectul forma căruia e cunoscută din propoziţiile anterioare şi e

reprezentat prin pronumele personal de persoana a III-a singular şi plural. (Gh. Constantinescu-
Dobridor, 1998: 431)

Ana a învăţat bine tema. Este o elevă harnică.

Predicatul este partea principală de propoziție care atribuie subiectului o acțiune, o stare,
o însușire, adică arată ce face, ce este sau cum este subiectul. (Gabriela Dindelegan Pana, 2004:
13)

Secretarul însă stăruia, nu se sinchisea de toate aceste înjurături, ca și când nici n-ar fi
fost pronunțate.

(Marin Preda, Moromeții)

Cine dintre tinerii noștri este numai incapabil, ajunge scriitor prin tribunale și prin
poliții, dar cine, pe lângă că e incapabil, adaugă aroganța, devine scriitor, jurnalist, poet.

20
 (Titu Maiorescu, Direcția nouă în poezia și în proza română)

Predicatul este de două feluri: verbal și nominal.

Când predicatul este exprimat printr-un verb la mod personal sau printr-un echivalent al
acestuia și arată ce acțiune face sau suferă subiectul, starea sau existența subiectului, predicatul
este verbal.

Predicatul verbal poate fi exprimat prin:

 Verb la mod personal, la cele trei diateze:

Grofii au crezut/ că te-au înfrânt.
(Aron Cotruș, Grofii au crezut că te-au înfrânt…)

Ia, fată, treisprezece lei.

(Geo Bogza, Țara de piatră)
Jupâneasa este sălvată.
(I. L. Caragiale, Vizită…)
 Locuțiune verbală, cu verbul de bază la un mod personal:
Mi-am adus aminte de Biblie.
(Geo Bogza, Țara de piatră)
 Interjecție care redă o acțiune:
Dracul, neavând ce-i face, huștiuluc! În iaz.
(Gabriela Dindelegan Pana, 2004: 19-25) (Ion Creangă, Dănilă
Prepeleac)
Adverbele sau locuțiunile adverbiale predicative sunt de două feluri. Unele – poate,
firește, pesemne, fără doar și poate, desigur etc. – nu admit lângă ele verbul copulativ a fi și se
comportă ca un predicat verbal:
Pesemne/ c-aista-i Flămânzilă,/ […] Poate/ că acesta-i vestitul Ochilă/
(Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb)
Firește/ că nu știi./
(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Apus de soare)
Alte adverbe – probabil, posbil, sigur etc. – admit pe lângă ele verbul copulativ a fi,
formând împreună cu el un predicat nominal:
E probabil că în clipa aceasta hârtiile se află în tribunal.
(Liviu Rebreanu, Răscoala)

21
 Cloșca nu se vede,/ dar probabil că stă pânditoare în desiș.
(Mihail Sadoveanu, Gârla lui Ivan Maiorul)
După o interogație, în propoziția care conține răspunsul, predicatul verbal poate lipsi, fără
repercusiuni asupra comunicării:
-Dar cine îți garantează că nu vei muri?
-Nimeni [nu-mi garantează], domnule general!
(Marin Preda, Delirul)
În contexte similare, poate lipsi și numele predicativ:
-E năzdrăvan?
-Este [năzdrăvan].
(Mihail Sadoveanu, Frații Jderi)
Predicatul poate lipsi și în propoziții enunțiative, când sensul verbului rezultă din celelalte
propoziții:
Așa a și mers;/ poporenii s-au pus în car./ [S-au dus] La protopop, și de acolo la
episcopie.
(Ioan Slavici, Popa Tanda)
Uneori, lipsesc auxiliarile sau copulativele:
Dulapurile fură golite,/ [fură] reașezate/ și [fură] puse la linie./
(Tudor Arghezi, Lina)

Eu să fiu a ta stăpână,/ tu [să fii] stăpân vieții mele./

(Mihai Eminescu, Scrisoarea III)
Predicatul nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ la un mod personal și dintr-un
nume predicativ, simplu sau multiplu. (Gabriela Dindelegan Pana, 2004: 36)
Păcat, zău, că nu-i creștin!...
(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan și Vidra)
Pământul nostru-i scump și sfânt,/
(George Coșbuc, Noi vrem pământ)
Predicatul nominal poate fi exprimat și prin expresii impersonale, care au, de regulă,
subiectul exprimat printr-un infinitiv sau printr-o propoziție subordonată subiectivă:
E ușor a scrie versuri./ când nimic nu ai a spune./
(Mihai Eminescu, Criticilor
mei)
E greu/ să arunci cu noroi în obrazul cuiva.

22
 (I. L. Caragiale, Antologie)
Verbul copulativ este mijlocul joncțional prin care se realizează raportul dintre numele
predicativ și subiect. Verbul copulativ cel mai răspândit este a fi:
Dascălul Chiosea nu era om rău.
(Ion Ghica, Școala acum 50 de ani)
Alături de acesta, se mai folosesc ca verbe copulative și: a deveni, a se face, a ieși, a
ajunge, a rămâne, a părea, a se numi, a se chema, a însemna etc.:
Încât ajunsei de mic
În casa mitropoliei cel mai isteț grămătic.
(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan și Vidra)
Dac-ar fi/ să iasă toți învățați,/ după cum socoți tu/ n-ar mai fi/ cine să ne tragă
ciubotele./
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
Verbul a deveni este întotdeauna copulativ. Celelalte, în funcție de contextul în care apar,
pot fi copulative – ca în exemplul de mai sus – sau predicative:
Grăbi pasul/ și ajunse aproape alergând./
(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)
Măcar stetea pe sub pământ/
Și nu ieșea pe-afară./
(George Coșbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo)

Eu am plecat acasă,/ iar Budulea Taichii a rămas la domnul profesor./

(Ioan Slavici, Budulea Taichii)
Lucrul se făcea de către fiecare și la timp.
(Tudor Arghezi, Lina)
Verbul a fi este predicativ când are înțelesul de:
„a exista”:
Cică era odată o babă și-un moșneag.
(Ion Creangă, Povestea porcului)

„a se afla”:

Era și-o casă la răscruci...

(Octavian Goga, Reântors)

23
„a se găsi”:

Când deschise ochii a doua zi,/ soarele era sus./

(Duiliu Zamfirescu, Viața în țară)

„a se întâmpla”:

De-o fi una,/ de-o fi alta.../

(Mihai Eminescu, Scrisoarea III)

„a trece” (în legătură cu timpul):

Sunt ani la mijloc/ și încă mulți vor trece./

(Mihai Eminescu, Sonete)

„a fi originar din”:

E dintr-un sat cu mine, coane.

(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

De asemenea, poate fi predicativ și când este folosit cu sens impersonal:

Ar fi un semn bun/ dacă literatura aceea n-ar fi primejdioasă./

(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

Uneori, verbul copulativ poate lipsi:

[Nu era] Nici o regulă,/ [nu era] nici o autoritate,/ fiecare umbla de capul lui,/
cărucioarele/ care duceau grâul de la treierătoare la hambar/ erau sparte./

(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

Numele predicativ exprimă o însușire atribuită subiectului.

Numele predicativ
*califică subiectul, arătând ce este, cum este:
24
 -Mă rog, domnule,/ dacă ești bun/ […]
-Eu sunt inspectorul cutare/

(Mihail Sadoveanu, Domnu Trandafir)

*clasifică subiectul, arătând din ce clasă de obiecte face parte:

Irinuca era o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână.

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

*identifică subiectul, arătând cine este:

-Celălalt e domnul ministru!

(Mihail Sadoveanu, Domnu Trandafir)

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

*substantiv:

-în nominativ:

A! Înainte eram doi copii.

(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

-în acuzativ sau în genitiv cu prepoziție/locuțiune prepozițională:

Averile ale lui Mătăhuz-împărat sunt.

(Petre Ispirescu, Cotoșmanu năzdrăvan)

Masa e, firește, de brad.

(Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

Razele lui sunt de grâu și de porumb.

(Nichita Stănescu, Al pământului)

*adjectiv:

Dar nu bea repede…/ e prea rece.

(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Apus de soare)

25
 Era frumoasă de nespus.

(Ștefan Octavian Iosif, Bunica)

*pronume:

-personal:

Pe umărul stâng are un luceafăr… / semn că este ea.

(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Apus de soare)

-posesiv:

Era a noastră/… Nu știu,/ tu

Aminte dacă-ți mai aduci?.../ (Octavian Goga,
Reântors)

-relativ-interogativ:

Eu nu sunt un cine,/ eu sunt un ce./

(I. L. Caragiale, Amicul X)

Cine este acela/ care a cutezat/ să calce hotarele mele?/

(Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur)

-Ale cui sunt aste turme, prietenilor?

(Petre Ispirescu, Cotoșmanu năzdrăvan)

-demonstrativ:

Însă n-oi fi eu acela/ care va prăda pe-un frate!/

(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan și Vidra)

-negativ:

Când sorii se sting/ și când stelele pică,/

Îmi vine a crede/ că toate-s nimică./

(Mihai Eminescu, Mortua est!)

26
*numeral:

-cardinal:

Sunt cinci/ și stau întinși pe-o lature./

(Ion Agârbiceanu, Nepoata lui moș Mitruț)

-ordinal:

Și scurtă vorbă,/ unde erau trei/ eu eram al patrulea./

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

-multiplicativ:

Libertatea e îndoită: cea din lăuntru și cea din afară.

(Alecu Russo, Cântarea României)

*verb la:

-infinitiv:

Dar acum se părea a avea un aer mai tânăr, mai elegant.

(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

-supin:

Nimic nu-I mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

(George Coșbuc, Lupta vieții)

*adverb:

Maria și Moldova e totuna.

(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Apus de soare)

27
 -Asta e prea-prea.

(Mihail Sadoveanu, Domnu Trandafir)

*interjecție:

Dacă te-i potrivi matale la gura coanei Aglae,/ e vai de noi./

(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară)

Uneori, când contextul permite, numele predicativ poate lipsi:

Oricum,/ chiar dacă nu mai sunt [literat],/ am fost și eu literat./

(Valeria Botiș, 1977: 119-137) (I. L. Caragiale, Câteva păreri anonime)

2.2. Părțile secundare de propoziție

Părțile secundare de propoziție – atributul și complementul – se definesc în raport cu
termenul determinat. Ele sunt subordonate din punct de vedere gramatical, se grupează pe lângă
părțile principale și le completează înțelesul: (C. Dimitriu, 2002: 1339)

Vorbele iubirii moarte

Cer să sting a lor viață.

(Mihai Eminescu, Foaia veștedă)

Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un

substitut al lui şi răspunde la întrebările care?ce fel de?(al,a,ai,ale)cui?câţi?câte? (V.Şerban,
1970: 148)

Atributul, ca parte secundară de propoziţie, în dependenţă obligatorie de un regent de tip

nominal ( substantiv, pronume, numeral întrebuinţat pronominal) exprimă cele mai variate
caracteristici semantice ale regentului: locul (pădurea de acolo), timpul (discuţia actuală), modul
(jocul rapid), cantitatea (vorba multă), agentul (activitatea studenţească) etc. (C.Dimitriu, 2002:
1342).

Din punct de vedere semantic, atributul poate fi :

a) calificativ (studentă inteligentă)
b) de identificare ( povestea de atunci)

28
 c) de clasificare (complementul de agent)
d) de complinire (dispariţia acestuia)
e) descriptive (fete tinere, cu părul răvășit)
(D. Irimia, 2000: 476-482)

Conform părţilor de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi:

a) variabil adjectival adj.propriu-zise

adj.participii
adj. numerale
adj.pronominale
gerunzii acordate

substantival în genitiv
în dativ
prepoziţional

pronominal în genitiv
în dativ
prepoziţional

b) invariabil verbal infinitiv

supin
gerunziu
neacordat

adverbial adv. cu prepoziţie

adv. fără prepoziţie

interjecţional interjecţii
onomatopee

(V. Şerban, 1970: 149)

Atributul se clasifică în atribut acordat şi neacordat. Atributul acordat se acordă în gen,

număr şi caz cu cuvîntul determinat. Atributul acordat se exprimă prin :

a) adjective (copil harnic, casă frumoasă etc.);

b) participii adjectivizate (vorbă spusă, femeie supărată etc. );

29
 c) pronume (băiatul acesta, iubirea mea);
d) gerunzii adjectivizate (inimi arzînde, oameni suferinzi etc.);
e) numerale (trei minute, banca a doua etc.).

Atributul neacordat nu se acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat. El se leagă

de cuvîntul regent prin recţiune sau aderare. Atributul neacordat se exprimă prin:

a) substantive (rochia mamei, carte a studentului etc.);

b) infinitive cu prepoziţia de (dorinţa de a învăţa, încercarea de a spune etc.);
c) supine (maşina de scris, curaj de invidiat etc.);
d) adverbe (casa de alături, pragul de sus etc.).

După structură, deosebim atribut simplu, dezvoltat şi multiplu. Atributul simplu este
alcătuit dintr-o singură unitate: Zgomotul puternic mă face să tresar. Tânăra avea un zâmbet
fermecător.

Atributul dezvoltat este alcătuit din multe unităţi: Opoziţia este aceea dintre nou și vechi.
Am mîncat borș de trei zile.

Atributul multiplu este alcătuit din două sau mai multe unităţi legate prin conjuncţii
coordonatoare: Glasul aspru şi ciudat impresionează. Ochii ei mari şi albaştri luceau ca două
stele.

Atributul poate fi antepus,cât și postpus cuvântului regent. Unii oameni uită binele făcut.
Apreciem contribuţia fiecăruia. (C. Dimitriu, 2002: 1347-1363)

Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb predicativ sau
nepredicativ, o locuţiune verbală, un adverb, o interjecţie cu funcţie de predicat. În gramatica
românească, atestăm următoarele clasificări ale complementului:

1. complementul direct (O văd pe Maria)

2. complementul secundar (Profesorul îl ascultă pe elev declinarea(- animat))
3. complementul indirect ( Ţi-am dăruit volumele lui M.Eminescu)
4. complementul prepoziţional (Mă gîndesc la mama)
5. complementul de agent (A fost văzută de mama)
6. complementul posesiv (Şi- a dedicat cartea părinţilor săi)
7. complementul comparativ (Se zbătea ca peştele pe uscat)

30
(D. Irimia, 1997: 371- 462)

CONCLUZII
Se mai poate spune foarte multe la tema dată, poate în cadrul tezei de an va avea o
desfășurare mai amplă, însă această lucrare a avut tendința de a arăta și demonstra unele tendințe
și linii generale privind tematica dată. Un lucru este cert, în urma citirii acestei lucrări, putem
afirma cu certitudine că propoziția ca unitate a sintaxei nu mai are deja un rol secundar în viață
de zi cu zi a multor oameni.
Trebuie să învățăm despre clasificarea propozițiilor, deoarece este important să
cunoaștem aceste lucruri pentru a putea facem o analiză cât mai corectă ale lor și pentru o mai
bună înțelegere și fundamentare a propozițiilor și a clasificării lor.
Studiind detaliat primul capitol facem următoare concluzie, că propozițiile se pot clasifica
după trei feluri. Ele sunt: după înțeles, după aspectul predicatului și după scopul comunicării.
În cadrul primului capitol am demonstrat, că propozițiile pot să clasifice după multe
scopuri. În primul capitol de asemeni am adus unele exemple care arată eficacitatea utilizării
diferitor propoziții în literatura artistică.
În cadrul capitolului doi m-am oprit asupra părțile principale și secundare ale propoziției.
O atenție deosebită am acordat-o clasificării acestora din diferite puncte de vedere.
La începutul lucrării am pus multe sarcini și scopuri, pe care cred că cu succes le-am
acumulat până în sfârșit. Am descris clasificarea și structura propoziției ca unitate a sintaxei, le-
am clasificat după diferite aspecte, am stabilit necesitatea cunoașterii a clasificării și structurii
propoziției.
Am reușit să realizăm scopul lucrării date prin diferite metode și prin cercetarea
materialului necesar pe care l-am cules și l-am expus în lucrare. Noțiunile folosite de mine sunt
culese din diferite documente și materiale științifice.

31
 Importanța practică a tezei constă în faptul că rezultatele cercetărilor pot să fie utilizate
pentru noi investigații asupra problemei, dar și pentru faptul că materialul prezentat poate deveni
suport științific și bibliografic în cadrul prelegilor școlare și universitare. Lucrarea aceasta ne-a
ajutat să ne pricepem destul de bine în gramatica limbii române.
Astfel sper că prin aceasta lucrare am reușit să demonstrăm pe cât este de imoprtantă
problema dată, ce impact are ea asupra societății contemporane, iar cel mai important lucru, cum
poate un om de rând utiliza toate acestea în interesele proprii, iar în mod special în promovarea
sa ca persoană.

Scopul propus de aceasta lucrare a fost de a aduce la cunoștința omului posibilitățile

oferite de sintaxa în accesarea la informație și utilizarea ulterioară a acesteia în scopuri proprii.
De asemeni sper că prin lucrarea dată persoana fizica să obțină o idee și informație mai largă
privind posibilitățile promovării personale.
În final putem să considerăm că principalul obiectiv al lucrării prezintă caracterul ei
actual, care constă în faptul că vorbitorii alolingvi trebuie să cunoască caracterizarea, clasificarea
propozițiilor pentru a avea o vorbire clară și corectă și a se integra în societatea în care locuiesc.

32
BIBLIOGRAFIE
1. Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998
2. D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997
3. C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002
4. Al. Graur, Gramatica limbii române. Ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. II Sintaxa, Editura
Academiei, București, 1966
5. Avram Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București, 1997
6. Botiș Valeria; Alexandrescu-Vulișici Maria; Comănescu Ioan, Sintaxa propoziției, Editura
Facla, Timișoara, 1977
7. Bularca Cornelia; Teodorescu Viorica, Sintaxa de la A la Z, Editura Somarcom, București,
1992
8. Gh. Bulgăr, Limba româna. Sintaxă și stilistică, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1968
9. Ion Coteanu, Sintaxa înainte de morfologie și fonetica, București, 1968
10. I. Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Editura Științifică și
Enciclopedia, București, 1989
11. I. Diaconescu, Sintaxa limbii române, București, 1994
12. Gabriela Dindelegan Pana, Predicatul, numele predicativ și propoziția predicativa,
București, 2004
13. Ștefan Găitănaru, Predicatul verbal absolut și subiectul nedeterminat în limba româna,
București, 1994
14. Ștefan Gencărău, Sintaxa limbii române. Fraza. Exerciții de la analiza la grila, Editura
Polirom, București, 2000
15. Maria Emilia Goian, Probleme de sintaxa, București, 1993
16. Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Editura Didactica și
Pedagogica, București, 1973
17. S. Stati, Teorie și metoda în sintaxa, Editura Academiei Române, București, 1967
Surse din internet
18. http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/novac/sintaxa.pdf
19. http://gramaticalimbiiromane.ro/sintaxa/sintaxa-propozitiei/
20. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A12950/pdf
Literatura artistică
21. Mihail Sadoveanu, Neamul Șoimăreștilor, Editura tinaretului, 1958

33
22. Octavian Goga, Poezii, Litera, 2016
23. Marin Preda, Moromeții: Ed. a VII-a revăzută, Editura Pantru Literatură, 1964
24. Titus Popovici, Moartea lui Ipu, Editura Albatros, 1970
25. Marin Preda, Delirul, Cartea Românească, 1975
26. Vasile Alecsandri, Despot-Vodă: legendă istorică în versuri, Ed. Librăriei Socecu, 1895
27. Liviu Rebreanu, Nuvele, Editura Porto-Franco, 1993
28. Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Garamond, 1993
29. Victor Ion Popa, Sfârlează cu fofează, Ed. Junimea, 1993
30. Ionel Teodoreanu, Întoarcerea în timp; Masa umbrelor, Editura Minerva, 1990
31. Mihail Sorbul, Patima roșie, Ed. pentru Literatură, 1965
32. Mihai Eminescu, Proza literară, Editura Academiei republici socialiste România, 1977
33. Ion Luca Caragiale, Momente și Schițe, SC Active Business Development SRL, 2017
34. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura ”Carpații”, 1957
35. George Coșbuc, Balade și idile, Cos Enterprises, Incorporated, 2013
36. Ion Luca Caragiale, La hanul lui Mânjoală: nuvele și povestiri, Editura Romhelion, 1994
37. Ștefan Octavian Iosif, Opere, Editura Minerva, 1970
38. Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasă, ALTpublica, 1973
39. Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură: Împărăția apelor, Minerva, 1980
40. Alexandru Davila, Vlaicu-Vodă, Editura Tineretului, 1965
41. Barbu Ștefănescu Delavrancea, Hagi-Tudose, Porto-Franco
42. Ioan Slavici, Moara cu noroc, Popa Tanda, Budulea Taichii, Ed. 100+1 Gramar, 2004
43. Otilia Cazimir, A murit Luchi: cum am cunoscut eu lumea, Editura Tineretului, 1966
44. Duiliu Zamfirescu, Viața la țară: Tănase Scatiu, ALTpublica, 1980
45. Radu Tudoran, Toate pânzele sus!, Editura Art, 2009
46. George Coșbuc, Ziarul unui pierde-vară: versuri, Socec, 1909
47. Anton Pann, Culegere de proverbe sau povestea vorbii, Alcalay
48. Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, Editura de Stat pentru literatură și artă, 1959
49. Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb, Scrisul Românesc, 2009
50. Mihail Sadoveanu, Frații Jderi, Mondero, 1993
51. Tudor Arghezi, Lina, Minerva, 1980
52. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan și Vidra, Hyperion, 1998

34
35