Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
11 Radiobiologie MG PDF
11 Radiobiologie MG PDF
MG‐2008‐2009
ELEMENTE DE RADIOBIOLOGIE
Radioactivitate naturală
S-a descoperit că unele nuclee, existente în natură, emit spontan particule (unde)
numite radiaţii. Fenomenul se numeşte radioactivitate naturală. Rezultatul radioactivităţii
constă în transformarea nucleului într-unul cu un număr diferit de nucleoni sau în apariţia a
două nuclee mai uşoare (fisiune nucleară). Studiul emisiei radiaţiilor duce la concluzia că
nucleele care emit radiaţii (numite nuclee radioactive) sunt instabile. Instabilitatea unui
nucleu poate fi determinată de trei cauze:
Pagina 1 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
Tipuri de radiaţii
Clasificarea radiaţiilor ionizante se face astfel:
a) Radiaţii corpusculare: α, β, neutroni, protoni, deuteroni
- radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au
sarcina +2 şi masa 4 u.a.m. Sunt particule având atât masa cât şi sarcina mare.
- radiaţiile β sunt electroni (β-) sau pozitroni (β+) care provin din nucleu în urma
dezintregrării acestuia. Radiaţiile β- sunt identice cu electronii având masă de repaus mică
(neglijabilă dar nu zero) şi sarcina -1. Radiaţiile β+ , numite pozitroni, au aceeaşi masă cu
a electronilor şi sarcina egală cu a acestuia dar pozitivă. Este ceea ce în fizică se numeşte
o antiparticulă (în cazul nostru antiparticula electronului). La modul general, o antiparticulă
este o particulă care are cel puţin o proprietate cu semn schimbat faţă de particulă, iar
antimateria este formată din antiparticule. Antimateria nu există natural în universul
cunoscut, dar antiparticule se produc în laboratoare de cercetări nucleare, iar particulele β+
apar şi în mod natural în procesele de dezintegrare radioactive. La întâlnirea unei particule
cu antiparticula sa are loc reacţia de anihilare în urma căreia masa particulelor este
transformată integral în energie.
- protonii, neutronii şi deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea
nucleului sau în urma unor reacţii nucleare.
b) Radiaţii electromagnetice: x, γ
- radiaţiile X (Roentgen) se pot produce în tuburile Coolidge prin frânarea unor
electroni acceleraţi (dar ele există şi în radiaţiile cosmice).
- radiaţiile γ apar în urma interacţiunilor dintre particulele subatomice cum ar fi
anihilarea electron-pozitron, dezintegrare radioactivă, fuziune, fisiune sau împrăştiere
Compton inversă. Radiaţiile γ sunt fotoni de mare energie deci nu au nici masă de repaus
nici sarcină electrică.
Principala caracteristică a radiaţiilor nucleare este că ele au energie (cinetică)
având ordinul de mărime ~1 MeV (desigur poate fi şi mai mică sau mai mare). Trebuie
menţionat că radiaţiile (particule sau unde) nu sunt periculoase în sine, ci doar prin prisma
energiei pe care o transportă. Când radiaţiile nucleare îşi pierd energia prin interacţiunea
cu materia ele fie devin particule obişnuite, fie dispar (de exemplu radiaţiile γ).
Este evident că tipul de radiaţie emis de către un nucleu instabil depinde de tipul de
instabilitate. Dacă nucleele au energie internă prea mare ele vor emite radiaţii γ
micşorându-şi astfel energia internă, dar fără a-şi modifica natura. Dacă nucleele sunt
prea mari ele vor emite radiaţii α (formate din doi protoni şi doi neutroni). În urma emiterii
unei radiaţii α numărul atomic de masă Z scade cu două unităţi (se va transforma într-un
element ce ocupă în tabelul lui Mendeleev un loc cu două căsuţe mai la stânga) iar
numărul atomic de masă A scade cu patru unităţi. Dacă în nucleu numărul de protoni nu
este echilibrat de numărul de neutroni nucleul va emite fie o radiaţie β+ fie una β-. În urma
acestui proces un proton se transformă într-un neutron sau un neutron într-un proton
conform reacţiilor:
p11+ →n01 + β −
n10 → p1+1+ β −
Pagina 2 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
(pentru exactitate trebuie precizat că în ambele reacţii se mai emite o particulă neutrino
sau antineutrino care însă nu ne interesează deoarece interacţionează foarte slab cu
materia).
În urma unei dezintegrări β+ rezultă un element cu acelaşi A şi cu un Z mai mic cu o
unitate faţă de nucleul iniţial, iar în urma unei dezintegrări β- un nucleu cu acelaşi A, dar cu
Z mai mare cu o unitate faţă de nucleul ce a emis radiaţia. În cazul unei dezintegrări γ
nucleul nu îşi modifică nici A, nici Z. Acestea pot fi sintetizate astfel (dacă X reprezintă
nucleul iniţial, iar cu Y notăm nucleul rezultant):
X AZ →Y ZA −− 24+α 24
X AZ →Y Z −A1+ β +
X AZ →Y Z +A1+ β −
X A*Z → X ZA+γ
Deoarece energia radiaţiilor nucleare depăşeşte 10 eV, ele sunt radiaţii
ionizante. Procesul de emisie de radiaţii de către nucleele radioactive este statistic
deoarece nu putem preciza în ce moment va avea loc, iar din mai multe nuclee nu putem
preciza care nuclee vor emite radiaţii într-un anumit interval de timp. De aceea, legea
dezintegrării radioactive are un caracter statistic, ea putând preciza doar câte nuclee se
vor dezintegra într-un interval de timp (şi asta aproximativ):
N = N 0 e − λt
unde N0 este numărul de nuclee iniţial nedezintegrate din probă, N numărul de nuclee
rămase nedezintegrate după timpul t, iar λ este o constantă ce depinde doar de tipul
nucleului radioactiv şi se numeşte constantă de dezintegrare.
O altă constantă, mai intuitivă dar legată de constanta de dezintegrare, este timpul
de înjumătăţire (T½) definit ca timpul după care jumătate din nucleele radioactive prezente
în probă se dezintegrează. Relaţia dintre cele două constante poate fi dedusă şi este
ln 2
T½=
λ
Timpul de înjumătăţire are valori foarte diverse plecând de la fracţiuni de secundă
până la milioane de ani. Acum, în mod natural, pe suprafaţa pământului se mai găsesc
doar izotopi cu timp de înjumătăţire mare (C14, U, Ra etc.) cei cu timpi de înjumătăţire mici
dispărând prin dezintegrări. De remarcat că radiaţiile nucleare sunt prezente oriunde pe
suprafaţa pământului ele provenind atât din spaţiul cosmic (majoritatea din reacţiile
termonucleare ce au loc în soare) cât şi din dezintegrarea izotopilor radioactivi prezenţi
natural pe pământ.
Plecând de la legea dezintegrării radioactive se poate determina activitatea unei
surse (a unui corp ce conţine izotopi radioactivi) definită ca fiind numărul de radiaţii emise
de sursă în unitatea de timp:
dN
Λ=− = Λ 0 e − λt = λN
dt
Din această relaţie rezultă că activitatea unei surse este cu atât mai mare (deci
sursa este cu atât mai periculoasă) cu cât sursa conţine mai multe nuclee nedezintegrate
şi cu cât timpul de înjumătăţire al izotopului este mai mic.
Efectul Compton
Pagina 4 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
Pagina 5 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
ln 2
d1 / 2 =
µ
De exemplu, pentru radiaţiile γ cu energia W = 1 MeV grosimea de înjumătăţire în
plumb (Pb) este d1/2 = 0,88 cm.
TLE este scăzut, prin urmare, radiaţiile electromagnetice sunt puternic penetrante.
Detectorul Geiger-Müller
Detectorul individual cu film fotografic constă într-un film fotografic închis într-o
incintă în care nu poate pătrunde lumina şi foloseşte faptul că radiaţiile nucleare înnegresc
filmul fotografic chiar dacă acesta se găseşte într-o incintă închisă. Măsurând înnegrirea
filmului putem determina doza de radiaţii primită de persoana care a purtat detectorul
respectiv. El are avantajul că sumează doza pe toată perioada cât a fost folosit detectorul,
lucru foarte important având în vedere că efectele radiaţiilor sunt cumulative în timp.
Un alt tip de detector este cel cu scintilaţii. Acesta foloseşte proprietatea unor
substanţe (scintilatori) de a emite scintilaţii (scânteieri, fotoni) sub acţiunea radiaţiilor
nucleare. Fotonii produşi extrag electroni dintr-un catod metalic (prin efect fotoelectric).
Electronii sunt multiplicaţi într-un fotomultiplicator obţinându-se un puls de curent electric
ce este înregistrat.
Detectorul cu scintilaţii
Pagina 6 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
Dozimetria fizică
Sursa de radiaţii este evaluată de mărimea fizică numită activitatea sursei. Ea se
defineşte ca fiind numărul de radiaţii (egal cu numărul de nuclee ce se dezintegrează)
emise de sursă în unitatea de timp.
dN
Λ=−
dt
(reamintim că simbolul d semnifică foarte mic – tinzând la zero – putând fi o variaţie un
interval sau doar o mărime).
Pagina 7 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
D
d=
t
C J
şi se măsoară în si respectiv în .
kg ⋅ s kg ⋅ s
Doza integrală reprezintă energia absorbită (sau sarcina electrică produsă) de
întreg corpul fiind dată de relaţia:
Dint= m·Dabs sau Dint = m·D
Dozimetria biologică
Dat fiind că efectele biologice ale radiaţiilor ionizante nu depind numai de energia
acestora, ci şi de natura lor, se impune alegerea unei radiaţii standard la care să se
raporteze efectele tuturor tipurilor de radiaţii ionizante. Radiaţia de referinţă aleasă este
radiaţia X cu energia de 200 keV (1 eV = 1,6.10-19 J). Mărimea care ne permite să
comparăm efectele unei radiaţii ionizante oarecare cu cea a radiaţiei de referinţă este
efectivitatea biologică relativă EBR (η) a unei radiaţii. Ea arată de câte ori este mai
mare efectul biologic al radiaţiei respective asupra ţesutului faţă de efectul radiaţiei de
referinţă în condiţiile aceleiaşi doze incidente. Pentru radiaţiile X, γ şi β- EBR este η ≈ 1,
pentru neutronii termici (lenţi) η ≈ 5, pentru protoni şi neutroni rapizi η ≈ 10, iar pentru
radiaţiile α η ≈ 20. Doza biologică (B) măsoară efectul real al radiaţiilor asupra sistemelor
biologice şi este dată de relaţia:
B=η·D
În S.I. unitatea de măsură pentru doza biologică este Sievert–ul (Sv).
Doza biologică de 1 Sv indică efectul produs de o radiaţie ionizantă oarecare
echivalent cu efectul produs de 1 Gy de radiaţie X cu energia fiecărui foton de 200keV. O
unitate tolerată este rem –ul (prescurtare de la röntgen equivalent man) relaţia dintre cele
două unităţi fiind:
1 Sv = 100 rem
Similar cu doza biologică putem obţine debitul dozei biologice:
b= η·d
şi debitul biologic integral:
Bint= η·Dint
Tipuri de iradiere
Dacă asupra unui sistem biologic acţionează simultan sau succesiv la intervale mici
de timp mai multe tipuri de radiaţii ionizante, efectele acestora se însumează.
Iradierea organismului poate fi externă, caz în care sursa de radiaţii se află în
exteriorul organismului sau internă când sursa de radiaţii se află în interiorul organismului,
ajunsă acolo accidental datorită contaminării sau injectată în scop terapeutic sau pentru
diagnosticare (cazul scintigrafiei sau tomografiei cu emisie de pozitroni).
Efectele iradierii sunt cumulative în timp. Aceasta înseamnă că iradieri succesive,
dar la intervale nu foarte mari de timp, duc la acelaşi rezultat ca şi o iradiere la un moment
dat cu o doză mai mare de radiaţii. Acesta este motivul pentru care radiografiile sau
tomografiile computerizate (nu cele RMN) nu trebuie repetate la intervale mici de timp
dacă nu este strict necesar. Aici trebuie reamintit că noi oricum trăim într-un mediu cu
radiaţii ionizante organismul nostru fiind adaptat la acest mediu. Problema care se pune
este nu de a scăpa total de aceste radiaţii (lucru de altfel imposibil), ci de a nu depăşi
limitele la care organismul face faţă.
Iradiere cumulativă se întâlneşte, de obicei, în practica medicală (mai ales în
scintigrafie). Eliminarea izotopului radioactiv se face prin înjumătăţire, proces caracterizat
Pagina 8 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
a) Curba de tip doză – efect exponenţială caracterizează cea mai mare parte a
mutaţiilor, unele aberaţii cromozomiale, distrugerea culturilor bacteriene sau a suspensiilor
de virusuri. Curba exponenţială este reprezentată prin relaţia:
N = N0e-kD
Numărul de supravieţuitori scade exponenţial cu doza. Această relaţie exponenţială
s-a stabilit pe baza teoriei ţintei. Conform acestei teorii, în organism există structuri
sensibile, „ţinte”, a căror distrugere, printr-o singură lovitură, ar duce la moartea celulei.
Constanta k se stabileşte astfel încât doza D să fie aceea pentru care numărul de
supravieţuitori să ajungă la 1/e din valoarea iniţială.
N = N0/e ⇒ N0/e = N0e-kD0 ⇒ k = 1/D0 ⇒ N = N0e-D/D0
N = N0/e = 0,37 N0
Doza D0= D37% defineşte radiosensibilitatea populaţiei studiate.
Pagina 9 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
Deoarece interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie are loc prin ambele
mecanisme descrise, se aplică iradierea unei probe în stare lichidă şi se compară
rezultatele iradierii cu cele obţinute prin iradierea probei în stare îngheţată. Dacă efectele
iradierii în stare îngheţată sunt mai mici decât în stare lichidă, înseamnă că efectul indirect
al radiaţiilor a predominat, în urma radiolizei apei, radicalii liberi produşi neputând difuza
(datorită gheţii).
Pagina 10 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
Pagina 11 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
Protecţia fizică se realizează prin situarea sursei radioactive (în cazuri controlate,
desigur) la distanţe cât mai mari, prin petrecerea unui timp minim în apropierea sursei, şi
prin folosirea unor ecrane protectoare.
Ecranele protectoare sunt confecţionate din diferite materiale, în funcţie de tipul
radiaţiei. Astfel, radiaţiile α pot fi oprite cu ajutorul unei foi de hârtie, radiaţiile β cu ecrane
de plastic şi Al, iar radiaţiile X şi γ pot fi încetinite şi parţial absorbite prin folosirea unor
ecrane de Pb. Plumbul (în general, orice fel de metale grele care au un număr mare de
electroni pe unitatea de volum şi care nu produc izotopi radioactivi prin iradiere, plumbul
constituind varianta cea mai ieftină) poate fi folosit pentru toate tipurile de radiaţii ionizante
(inclusiv alfa şi beta). Dacă fasciculul ionizant este constituit din neutroni, sunt necesare
mai multe straturi protectoare:
Pagina 12 din 13
Radiobiologie
MG‐2008‐2009
- apă (H2O), apă grea (D2O) sau grafit cu ajutorul căruia neutronii sunt încetiniţi;
- bare de cadmiu (Cd) care absorb neutronii încetiniţi, conform ecuaţiei:
Cd117 + n → Cd114 + γ
– radiaţia γ emisă în urma reacţiei va fi atenuată prin folosirea ecranelor de Pb.
Protecţia chimică
Pornind de la constatarea că un ţesut este cu atât mai radiosensibil cu cât este mai
bazic, mai cald, mai oxigenat şi mai hidratat, se face protecţia chimică ce urmăreşte să
deshidrateze organele radiosensibile, să micşoreze temperatura organismului şi să
diminueze metabolismul, să dezoxigeneze organismul, să inhibe sau să fixeze radicalii
liberi proveniţi în urma radiolizei apei. Pentru aceasta, se administrează substanţe chimice
radioprotectoare, înaintea iradierii, care măresc radiorezistenţa organismului. Există
radioprotectori hidrosolubili (cisteamina HS-CH2-CH2-NH2 cu formula generală M-SH) şi
liposolubili (derivaţi ai pirogalolului şi naftolului) care diminuează concentraţia oxigenului
intra şi extracelular, împiedicând formarea peroxizilor lipidici.
Substanţele radioprotectoare "vânează" radicalii liberi:
M-SH + R• → RH + MS•
MS• + MS• → MS-SM
Printre substanţele radioprotectoare se numără şi vitaminele, acizii nucleici,
hormonii, histamina, serotonina.
Pagina 13 din 13