CURS 10

ELEMENTE DE RADIOBIOLOGIE

Noţiuni elementare de fizica nucleului şi radioactivitate

Descoperirea radioactivităţii, la sfârşitul secolului 19 şi începutul celui de-al

20- lea, a pus problema provenienţei radiaţiilor.

Elementele → atomi caracteristici (contin un nucleuconstituit din protoni,

cu sarcina pozitiva si neutroni care sunt fara sarcina electrica,
si electroni cu sarcina negativa, care se misca în jurul nucleului, pe orbite
discrete, care pot fi parcurse cu o anumita probabilitate)

   → Atomul contine un numar egal de protoni si electroni si în consecinta

va fi neutru din punct de vedere electric.
→ Numarul atomic Z reprezinta numarul protonilor si totodata al
electronilor din atom, iar numarul de masa Areprezinta totalitatea
protonilor si neutronilor dintr-un atom.

→ Speciile unui element care au numar diferit de neutroni se

numesc izotopi ai acestui element.

→ Atomii diferitelor elemente pot avea acelasi numar de masa. Nuclizii

acestor elemente sunt nuclizi izobari. Nuclizii cu acelasi numar de
neutroni, dar cu numar diferit de protoni se numesc izotoni.

       Raportul dintre numarul de neutroni (N) si numarul de protoni (Z),

N/Z, creste o data cu numarul de masa A. S-a dovedit ca nucleele sunt
stabile numai în cazul în care raportul N/Z este apropiat de o valoare
bine determinata, care este functie de numarul de masa A.
O dezmembrare a nucleului necesita învingerea fortelor nucleare si
pentru aceasta trebuie sa fie cheltuita o energie, si invers, pentru
alcatuirea nucleului din nucleoni liberi trebuie pusa în libertate aceeasi
energie. Aceasta energie se numeste energie de legatura.

Tipuri de radiatii

Prin radiatie se întelege un proces în care o sursa emite energie si

aceasta se propaga în mediul care înconjoara sursa, sau pur si simplu,
radiatia defineste energia implicata în acest proces.
      
Dupa natura lor, radiatiile pot fi corpusculare sau electromagnetice.
Ø Radiatiile corpusculare - formate din particule de substanta având o
  

anumita energie cinetica.Ele pot fi încarcate electric sau pot sa fie neutre.

Radiatiile corpusculare încarcate electric sunt:

- particulele α (nuclee de heliu) rezulta din dezintegrarea radioactiva de
tip α (contin doua sarcini elementare pozitive iar masa lor este egala cu
patru unitati atomice de masa si datorita sarcinii lor electrice pozitive, ele
sunt deviate în câmp electric si magnetic).

-particulele β- (electroni) rezultă din dezintegrarea radioactiva de

tip b minus (poarta o sarcina elementara negativa si numar de masa
zero, masa lor fiind egala cu 1/1840 unitati atomice de masa si datorita
sarcinii electrice negative sunt deviate în câmp electric si magnetic în
sens opus directiei de deviere a radiatiei α).

-particulele β+ (pozitroni) rezultă din dezintegrarea radioactiva de tip beta

plus sau prin generare de perechi.

- protonii (nuclee de hidrogen).
→ Radiatii corpusculare neutre din punct de vedere electric:
 
-neutronii (particule elementare nucleare cu numar de masa 1).
Neutronii pot fi eliberati spontan doar de un numar foarte mic de nuclizi. În
majoritatea cazurilor provin din procesele de fisiune ale U-235, U-238, etc.
Radiatiile electromagnetice sunt emise si absorbite în natura sub
forma de cuante (fotoni).

Fotonii sunt particule fara masa de repaus, ce transporta, fiecare, o

cantitate de energie E = h ν, unde h este constanta lui Planck, iar ν
este frecventa radiatiei.
Masa de miscare a fotonilor se leaga de energie prin formula lui
Einstein E = m c2, c fiind viteza luminii în vid.
Spectrul radiatiilor electromagnetice
Radiatia γ este o radiatie electromagnetica de natura nucleara,
caracterizata prin lungime de unda foarte scurta. Ea nu este deviata în
câmp electric sau magnetic si apare de obicei împreuna cu radiatia α
sau β.
      
Radiatiile amintite prezinta unele proprietati comune:
- sunt invizibile,
- se deplaseaza cu viteza foarte mare  
- patrund în materiale la adâncimi diferite, în functie de natura si
energia radiatiei.
Radioactivitatea

 → Din cei aproximativ 2000 de nuclizi cunoscuti pâna în prezent doar

290 sunt stabili, ceilalti sunt instabili si se transforma spontan, fara vreo
interventie exterioara în nuclee stabile.
 
→Trecerea spre un nucleu stabil se poate face printr-o singura
transformare sau prin mai multe transformari trecând prin stari
intermediare instabile pâna la starea finala stabila, sirul lor formând
o serie de dezintegrare.

→Un nuclid instabil se transforma în mod spontan într-un nuclid mai

stabil, cu emisie de radiatie.
Prin radioactivitate se întelege capacitatea nucleelor instabile de a emite
radiatii ionizante.

Acest fenomen se numeste dezintegrare radioactiva, în urma careia

nucleul sufera o modificare bine determinata.

În majoritatea cazurilor, nucleele radioactive naturale sunt cele grele, cu Z

cuprins între 81 si 94. Exista însa si nuclee relativ usoare, natural
radioactive, cum sunt 14C sau 40K.
Iradierea este actiunea de expunere la radiatii a unui corp, iar
interactiunea dintre radiatie si substanta provoaca, în general, transformari
în acel corp.

Transformarile din organismele vii sunt cunoscute  sub numele de "efecte

la iradiere". Daca sursa de radiatii este exterioara corpului iradiat se
foloseste termenul de "iradiere externa", daca sursa de radiatii este
încorporata sau distribuita în masa corpului, se foloseste termenul de
"iradiere interna".

       Dupa natura surselor de radiatii, aflate în mediul înconjurator

independent de vointa omului, sau "realizate" de "om", distingem 
iradierea naturala si artificiala sau antropica.
Iradierea organismului datorata surselor naturale de radiatii se numeste
iradiere naturala.
Populatia umana, ca de altfel toata biosfera, a fost si continua sa fie
expusa inevitabil la doze mici de radiatii ionizante provenind din surse
naturale.
       
    Iradierea artificiala, suplimentara, poate fi medicala, profesionala sau
accidentala.

       Iradierea medicala în scop diagnostic sau terapeutic reprezinta,

dupa iradierea naturala, sursa majora de expunere a populatiei.
Procedurile diagnostice si terapeutice aplicate în medicina nucleara
conduc la o iradiere suplimentara.

Pentru o evaluare cât mai buna a riscurilor generate de iradierea

efectuata, se impune estimarea cât mai precisa a dozelor de radiatie.
Distrugerea tesuturilor maligne prin iradiere este o aplicatie utila a
afectelor distructive ale radiatiei ionizante.
Descoperirea radioactivitatii. Radioactivitatea naturala
      
 1896 Henri Becqueral a descoperit radioactivitatea naturala. A
demonstrat ca uraniul si sarurile sale emit spontan radiatii care pot
traversa corpurile si impresioneaza placa fotografica.

 Proprietatea nucleelor de-a emite radiatii a fost numita de catre Marie

si Pierre Curie  radioactivitate.

 1898  Marie si Pierre Curie au descoperit radioactivitatea thoriului,

poloniului, radiului. Uraniul si thoriul au o  activitate mai putin intensa
decât poloniul si radiul.

 Radiatiile emise de substantele radioactive au o serie de proprietati

caracteristice, ca ionizarea gazelor, impresionarea emulsiei fotografice,
provocarea luminiscentei unor substante, degajarea de energie.

 1934 Irène si Frédéric Jolliot-Curie au descoperit radioactivitatea

artificiala.
Prin iradiere, în special cu neutroni, unele elemente care în mod
natural sunt stabile, devin radioactive
În urma proceselor radioactive sunt emise radiatii α, β si γ.

Din punct de vedere al puterii de patrundere si al puterii de ionizare:

- razele α au putere mica de patrundere si o mare putere de ionizare
- razele β au putere mare patrundere si o mai mica putere de ionizare
- razele γ au cea mai mare putere de patrundere si cea mai mica putere
de ionizare.
Radioactivitatea a fost descoperita initial la elementele grele care se
întâlnesc în natura: U, Ra, Ac, Th.

Dezintegrarea acestor elemente prin emisia de particulea si b nu duce la

formarea unui nucleu stabil, ci aceasta se realizeaza prin formarea unor
radioelemente intermediare care deriva unul din altul.

Studiul elementelor radioactive întâlnite în natura a aratat ca acestea pot fi

înglobate în trei lanturi succesive, numite serii (familii) radioactive:
- seria thoriului,
- seria uraniului,
- seria actiniului.
În anul 1940 a fost descoperita seria neptuniului, care este o serie
radioactiva artificiala.
Radioactivitatea artificiala. Reactii nucleare

   Daca un nucleu este bombardat cu o particula neutra sau cu una

încarcata electric cu energie destul de mare pentru a patrunde în câmpul
central al nucleului, se produce transformarea nucleului dat într-unul nou,
cu eliberarea unei alte particule.

Izotopii radioactivi rezultati, spre deosebire de cei naturali, pot da nastere

la mai multe tipuri de dezintegrari (α, β-, β+, însotiti de emisie γ), dupa
cum nuclidul respectiv are un exces de protoni sau neutroni.
Izotopii radioactivi artificiali sunt mult mai numerosi decât cei
naturali, se obtin în reactoarele nucleare si în acceleratorii de particule.
Au multe aplicatii practice, inclusiv ca trasori în chimie si biologie.
  
În proba ale carei proprietati se urmaresc, se încorporeaza o cantitate
mica dintr-un radioizotop al unuia din elementele constituente ale
probei, urmarind traseul lui cu ajutorul detectorului de radiatie.

Trebuie însa ca trasorul sa nu modifice proprietatile fizico-chimice ale

substantei si sa aiba un timp de înjumatatire mic, de acelasi ordin de
marime cu timpul observatiei.
Reactiile nucleare provocate sunt de mai multe tipuri:

1.  Reactia de împrastiere elastica: particula incidenta loveste

nucleul fara pierdere de energie, schimbându-si doar directia.
Daca nucleul-tinta este usor, sufera si el o deplasare, în cazul unui
nucleu mai greu, deplasarea este neînsemnata.

2.  Reactia de împrastiere neelastica: particula pierde o parte din

energie în momentul interactiunii. Nucleul trece într-o stare excitata,
de unde revine în starea fundamentala prin emisia unei cuante γ.
3.  Captura simpla: particula incidenta este absorbita de nucleu si se
formeaza un nou nucleu care are un surplus de energie si emite una sau
mai multe cuante γ.

4.  Dezintegrare: nucleul absoarbe particula incidenta si expulzeaza o

particula noua.

5.  Fotodezintegrare: dezintegrarea este produsa de fotonig cu energie

suficient de mare. 
Legea dezintegrarii radioactive

Între radioactivitatea naturala spontana si cea artificiala nu exista nici

o deosebire principala. Toate transformarile radioactive observate fie
la radionuclizii naturali, fie la cei artificiali, se desfasoara dupa aceeasi
lege de dezintegrare.

Dezintegrarea nucleelor radioactive este un proces statistic. Fiecare

specie de nuclee este caracterizata de constanta
radioactiva λ (constanta de dezintegrare) care reprezinta
probabilitatea dezintegrarii unui nucleu în unitatea de timp.

Activitatea unei substante radioactive reprezinta numarul actelor de

dezintegrare din unitatea de timp, adica viteza absoluta de
dezintegrare.
Unitatea de masura pentru activitate este 1/s (s-1), numita în sistemul
international Becquerel (Bq).
O alta unitate de masura utilizata în fizica nucleara este Curie (Ci).

 Un preparat radioactiv este cu atât mai puternic cu cât sunt mai
numeroase procesele de dezintegrare în unitatea de timp.
       Radiopreparatele artificiale pot avea activitati foarte ridicate, chiar
daca au un continut redus de substanta radioactiva, deoarece constanta
lor de dezintegrare este mult mai mare decât cea a radionuclizilor
naturali.
Interactiunea radiatiilor nucleare cu substanta
       La trecerea radiatiilor printr-o substanta, acestea pot interactiona
diferentiat cu atomii care o alcatuiesc, formati la rândul lor din nucleu si
învelis electronic.
       În timpul strabaterii substantei de catre radiatii are loc cedarea energiei
radiatiilor atomilor substantei cu care interactioneaza.
       De regula, energia unei radiatii este cedata electronilor unui atom,
acest act elementar de transfer de energie se poate repeta de un numar
mare de ori de catre aceeasi radiatie.
       Actul elementar de interactiune a unei radiatii incidente cu electronul
unui atom, prin care electronul încarcat negativ preia energie de la radiatia
incidenta, putând fi expulzat din atom, lasa atomul cu o sarcina electrica
pozitiva. Daca atomul face parte dintr-o molecula, atunci prin smulgerea
unui electron, molecula respectiva ramâne încarcata pozitiv.
       Procesul prin care un atom neutru sau o molecula devin încarcate
pozitiv, se numeste ionizare, iar entitatea rezultata se numeste ion pozitiv.
       Electronul expulzat poate, la rândul sau, sa ionizeze alti atomi sau
molecule.
       Pentru acest motiv, radiatiile α, β, γ, X se mai numesc si radiatii
ionizante.   
Interactiunea electronilor cu substanta

       Electronii interactioneaza cu materia asemanator particulelor grele

încarcate, dar deosebirile care apar se datoreaza masei foarte mici a
electronilor. Pierderea de energie a electronilor se produce prin doua
mecanisme: ionizare (excitare) si radiatii de frânare.

       La ciocnirea cu electronii atomici, electronul de masa foarte mica va

fi puternic deviat. Parcursul lui nu va mai fi o linie dreapta, ci una frânta.
Un fascicol initial monoenergetic de electroni, dupa trecerea prin
substanta va prezenta un spectru larg de energie.

       Prin unele interactiuni, fotonii radiatiilor electromagnetice penetrante

elibereaza un flux de electroni secundari, care devin astfel purtatorii prin
care energia radiatiilor electromagnetice primare este absorbita în
substanta.

Ca urmare a interactiunilor, energia unui electron scade treptat pe

masura ce distanta strabatuta în substanta creste.
Excitarea si ionizarea atomilor

       Principala interactiune a electronilor secundari cu mediul iradiat

este interactiunea coulombiana cu electronii orbitali ai atomilor
substantei, în urma careia au loc doua procese: transferarea unui
electron orbital pe un nivel de energie superior, proces numit excitarea
atomilor si separarea unui electron orbital de atom, proces
denumit  ionizarea atomilor.

       În urma ionizarii, atomul încarcat pozitiv devine un ion pozitiv, iar
împreuna cu electronul ejectat constituie o pereche de ioni.
Interactiunea radiatiei cu materia vie
Actiunea radiatiilor asupra tesutului si organelor

 Ţesuturile si organele sunt complexe structurale formate din mai multe

clase de celule, fiecare cu caracteristici proprii.
 Momentul în care pot fi detectate leziunile functionale dupa iradiere,
depinde de intervalul de timp în care intervine moartea celulara.

 Ţesuturile sunt formate din celule parenchimatoase (cu rol functional)

si o retea conjunctiva vasculara (care asigura suportul metabolic
necesar activitatii lor).

 Raspunsul la iradiere este rezultatul distrugerii definitive a celulelor

parenchimatoase, care daca nu pot fi înlocuite duc la atrofia tesutului cu
compromiterea, pâna la distrugerea functiei acestuia.
În radioterapie, reactiile sau sechelele tardive sunt mai importante
decât cele acute, ele fiind astazi principalul factor care determina
toleranta si limiteaza doza de radiatie. Între intensitatea reactiilor acute
si gravitatea sechelelor tardive nu exista, în general, nici o
corespondenta si disocierea lor este favorizata de modul clasic de
fractionare.
       Raspunsul la iradiere poate fi însa mult influentat prin utilizarea
altor scheme de fractionare, diferite de cele clasice.
Actiunea radiatiilor asupra tumorilor

   Tumorile sunt populatii celulare neechilibrate, proliferative, în care

proliferarea depaseste pierderile celulare.
   Ele respecta structura generala de organizare a tesuturilor normale si
sunt formate din celule tumorale propriu-zise.
   Celulele tumorale la rândul lor sunt clonogenice, aranjate în diviziune
sau în afara ciclului celular, incapabile de reproducere sau sterile si sunt
eliminate sau mor rezultând pierderea celulara.
   Tumorile raspund la iradiere prin reducerea progresiva a volumului lor,
care în functie de doza poate fi mai mult sau mai putin completa.

Iradierea tumorilor induce leziuni identice cu cele ale tesuturilor normale,

dar interventia prompta si mai eficace a mecanismelor de aparare, în al
doilea caz, explica diferentele care fac posibila aplicarea cu succes a
radioterapiei în tratamentul cancerului.