― Iar tu cam ai dreptate! întări Maria.

― Ştii, am pus mîna pe nişte răsaduri foarte frumoase... Îşi apropie Tic buzele de urechea Mariei.
Lucia nu se lăsă bătută:
― Parc-aţi fi nişte copii! Judecaţi mai serios, ce dracu'! Castelul celor două cruci... Cetatea vulturilor...
S-a gîndit ea bine. Nume care ne vor atrage. Mai e şi-o legendă... Nu e proastă deloc...
Maria se chinuia să-şi amintească ceva... Deodată îşi duse mîna pe obraji şi scoase o exclamaţie
dureroasă:
― Aaaa! Lucia! Băieţi! Ştiu cine-i fata... Cum de-am putut fi atît de idioată şi atît de rea! Mi-amintesc
totul, totul. Dar vă jur că n-am văzut-o niciodată... Castelul celor două cruci! Ea e! Ea! Laura! Ce idioată am
fost, Doamne!
Toţi o priveau pe Maria cu ochii mari. Nu înţelegeau nimic din spusele ei.
― N-am să mi-o iert niciodată. Dar cum de nu mi-am dat seama atunci cînd mi-a spus...? Săraca! Sigur
că era speriată şi surprinsă. Ştiţi ce mi-a spus? "Dar nu ne-am cunoscut niciodată..." Exact cum am spus eu
adineaori. Pentru că într-adevăr nu ne-am cunoscut!
― Dar spune o dată! Cine e? Ce e? ţipă Lucia.
Maria îşi reveni. Răsuflă adînc de cîteva ori înainte de a vorbi din nou.
― Ne-am întîlnit, adică nu ne-am întîlnit, am luat parte, amîndouă, anul trecut la Bucureşti, la
concursul de compoziţii literare. Eram atît de emoţionată! Mai ales în ziua cînd s-a dat rezultatul şi s-au
împărţit premiile. Nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Dacă nu s-ar fi întîmplat lucrul acela
extraordinar, nici azi n-aş şti... Cînd s-a strigat numele celei care obţinuse premiul al doilea, nu s-a
prezentat nimeni în faţa juriului. Iată ce a trezit toată sala şi pe mine m-a trezit şi m-a intrigat. Probabil că
s-a repetat anunţul, pentru că am memorat cuvînt cu cuvînt fraza asta, fără început... "...Laura, pentru
excepţionala compoziţie literară "Castelul celor două cruci" care, prin originalitatea şi stilul în care a fost
scrisă, ar fi meritat cu prisosinţă premiul I, însă din păcate lucrarea a fost predată neterminată..." Acum îmi
amintesc perfect. Nu s-a prezentat nimeni în faţa juriului. O voce, pesemne a unei colege, a răsunat în
tăcerea sălii: "A fost bolnavă de meningită. Abia a ieşit din spital de cîteva zile. Poate i s-a făcut rău..." Dar
cum am uitat totul? Eu sînt aceea care, cine ştie?, i-am luat pe nedrept premiul. Ea e... Laura... Castelul
celor două cruci...
Povestea Mariei îi impresiona pe toţi. Pînă şi Lucia îşi potoli într-un fel spiritul de contrazicere:
― Şi tu crezi că tot ce ne-a scris e adevărat? întrebă ea cu un ton blînd. Nu ştiu de ce am impresia că
seamănă puţin a compoziţie. Poate că a transcris compoziţia de anul trecut...
― Aici greşeşti rău, Lucia! interveni Dan. Nu e în scrisoare nici cel mai mic grăunte de compoziţie gîndită
sau transcrisă. Scrisoarea seamănă cu o destăinuire, cu o erupţie.
― Zău, Lucia, se amestecă Tic emoţionat, remarcînd marele obstacol, gîndeşte-te, dac-ai fi tu în situaţia
ei, nu te-ar durea să ştii că prietenii tăi discută în loc să pornească...
― Eu? se miră Lucia. Să fiu în situaţia ei? De ce? Nu-mi place să alerg pe cîmpuri, aiurea... Ce să caut
acolo?
Ar fi vrut şi Ursu să spună ceva, dar îi era teamă să nu supere fie pe Lucia, fie pe Tic şi Maria, pentru că
sentimental era alături de Tic, iar raţional îi dădea dreptate Luciei.
― Eu zic să nu ne pripim cu vreo hotărîre nesăbuită, spuse Dan şi simţi privirea rugătoare a lui Tic. Să
mai reflectăm...
― Bine, dar e închisă acolo, se înduioşa prichindelul.
― Asta, Ticuşorule, n-o mai cred. Poate c-a dat ea peste vreo ruină sau, cine ştie, poate chiar peste
vreun castel, dar chestia cu prizonierul şi cu Philippe sună puţintel a... a... cum să-ţi spun... a compoziţie
literară.
― Vezi să nu te contrazici! îl ajută Tic. De ce să nu fie adevărat! Noi n-am trecut prin nişte istorii... parcă
ai fi uitat...
― Totuşi să nu ne pripim... Ce-ar fi...
Dan nu-şi termină fraza plină de promisiuni, pentru că Lucia, care pînă atunci părea pe jumătate
convinsă de adevărul scrisorii, rosti deodată cu o voce foarte hotărîtă:
― Imposibil! E o farsă! Cetatea Vulturilor... Castelul celor două cruci... Dac-a ajuns acolo şi e acolo,
dacă e prizonieră şi vrea s-o salvăm, să ne fi spus măcar... unde putem s-o găsim!
Descoperirea Luciei avu efectul unui trăznet în adunarea cireşarilor. Singurul care nu simţi arsuri şi
teamă era Tic. Ceilalţi însă începeau să dea înapoi: nu mai puteau opri valul de îndoieli.
― Cînd se-ntoarce Victor? întrebă prichindelul agăţîndu-se de ultimul colac de salvare.
― Spre sfirşitul săptămînii, răspunse Lucia.
― De ce?... Adică... se bîlbîi prichindelul. Dar dacă fata a uitat?
― S-ar putea şi asta, Ticuşor, dar vezi tu, Lucia are şi ea dreptate... Închipuie-ţi că primeşti o telegramă:
"Tic, vino! Salvează-mă. Pompilică". Ce-ai face dacă nu spune unde să vii?
― Mai întîi aş crede că era atît de îngrozit încît a uitat adresa... apoi m-aş uita foarte simplu să văd de
unde e expediată telegrama! răspunse puştiul prompt.