Toată ziua se ţinea de năzdrăvănii.

Odată, taman cînd făcea boierul plata la oameni, nu-ş cum a aranjat el,
că era tare dibaci, şi-a băgat ceva în buzunarul hainii boierului care atîrna de-o creangă. Cînd a îmbrăcat
boierul tunica, după ce gătise cu plata, şi şi-a dus mîna la buzunar numa' ce-a înlemnit. Au trebuit să sară
oamenii că era să dea în boala copiilor. Nebunul de Cristofor îi băgase-năuntru un şarpe, da-i scosese
înainte dinţii. Altă dată s-a îmbrăcat în haine de popă; de unde a făcut el rost, dracu' ştie? îşi pusese barbă,
mustaţă, nici mă-sa nu l-a cunoscut. Ş-aşa fonfăind pe nas a trecut din casă în casă, zicînd că vine de la
mitropolie ca să vadă cum se poartă boierul cu dreptcredincioşii. Oamenii i se jăluiau ca unui trimis al
cerului. El mereu: "Dar va veni repede pacea şi blagoslovirea". Vorbea pe nas aşa cum am făcut eu. Adică el
ca om vorbea bine, dar o făcea pe fonfăitul. Zvonul a ajuns la boier. Şi se spune că boierul avea ceva necazuri
cu mitropolia. Un taur de-al boierului cică-şi băgase cornu-ntr-un popă, preoteasa, furioasă că i se betegise
bărbatul, pîndise o lună taurul pînă-i înfipse în dos un şomoiog de catran şi paie aprinse, taurul o luă razna
prin curtea boierului de sparse nu-ş cîte vaci şi hambare, boierul de ciudă dădu drumul cirezii de boi în
curtea bisericii, că un bivol chiar pătrunse înăuntru în biserică în sfînta zi de duminică, tocmai cînd popa
cădelniţa cu spatele-ndoit încă de rană. Da' popa crezînd că-i taurul care vine la răzbunare numai ce-o luă
la goană şi nu se mai opri decît în amvon. Iar oamenii crezînd că popa citeşte evanghelia se lăsară în
genunchi să-l asculte. Încurcătură mare. Şi cum auzi boierul că-i un popă de la mitropolie în sat, făcu mari
pregătiri şi-l chemă pe popă la el. Popa se duse, ce să facă? Şi erau toţi stîlpii saţului acolo şi toţi spuneau că
om mai bun la inimă ca boierul, nu-i pe lume. Şi popa mereu fonfăia: "Da va veni repede pacea şi
blagoslovirea". Apoi s-au dus la chef. Ş-a băut popa pînă-a-nceput să-i ia la rînd: "Dar va veni repede pacea
şi blagoslovirea, boierule, cristelniţa şi anafura cui te-a făcut". .. Şi ţie jandarule, dumnezeii şi paştile şi toate
sfintele taine, şi ţie cuconiţă, buricul şi moaştele sfintei Paraschiva... că toţi se-ngroziră... Ba popa
blagoslovind nevasta boierului cică-ncepu-se să-i facă pe faţă nu-ş ce... Nevasta boierului îi zicea mereu la
ureche: "Părinte, ai grijă, toate la vremea lor". Şi cică era un chef acolo... Şi au început să vadă cei de la masă
că parcă popa se schimbase la faţă... Da' au crezut presemne că-s dînşii beţi... Mai după un timp au văzut
că-i şi mai schimbat popa. Şi nu-ş dădeau seama de ce. Unu' mai treaz oleacă îi zise: "părinte, da' parc-aveai
mustaţă"... Popa de colo: "Dar va veni pacea şi blagoslovirea... şi mustăţile se vor ridica la ceruri..." Ăla se
ţinea scai de el: "părinte, da' parcă la-nceput ai avut barbă". Popa de colo: "Dar va veni pacea şi
blagoslovirea... şi bărbile vor învia a treia zi după scripturi"... Oamenii se jură c-aşa zicea nebunul ăla de
Cristofor... Pînă la urmă a trebuit să sară pe geam că-l dibuiseră oamenii şi se trezise şi el oleacă. Da-n sat
n-a mai putut să stea. Cică s-a dus c-un circ ş-a ajuns nu-ş cum le zice la ăştia... Da' nu-şi mai spunea
Cristofor... Îşi zicea, nu-ş cum, parcă Trio Ben Kalik şi purta fes roşu. Dar de ce şi-o fi spus şi calic nu ştie
nimeni... Toţi rîseră cu poftă, iar unul din flăcăi aruncă trăznetul:
― Că bine le mai scorneşti tu, fă Catrino. Nici dracu nu te-ntrece!
― Adică istoriile astea nu-s adevărate?! întrebă Dan mai uimit ca niciodată. Nu se poate!
― Dar ce, dumneavoastră aţi crezut vreo iotă? rîse flăcăul. Toată ziua nu face altceva decît să
scornească snoave din astea. Păi să vezi ce se îmboldesc în timpul lucrului oamenii pe lîngă ea. Cu snoavele
ei nici nu ştii cînd trece timpul... Cine-o lua-o să aibă ce rîde-n casă.
― Pe cine l-oi lua eu, vrei să spui, mă nătîngule!
― Prea ne-am lungit cu vorba şi avem mult de lucru la cîmp. Da-n ce parte te duci tu mîine, fă Catrino?
― Mîine nu ştiu un' m-oi duce. Da' astăzi merg la grădină...
Fostele stafii înţeleseră că se cam petrecuse vremea şi se despărţiră de tineri la mare prietenie.
― Dacă dumneata vrei să dai o reprezentaţie în sat, îi spuse fata lui Ursu, noi nu ne-am da în lături. Am
scoate o groază de parale, că oamenii noştri-s curioşi şi rezistă bine la buşiri...
Rămaşi singuri cireşarii făcură mare haz de toată întîmplarea, iar Tic nu mai putea de admiraţie:
― A dracului fată... cu asta nu poţi fi trist niciodată...
Apoi intrară toţi în cort şi intră şi somnul o dată cu ei, dar pe Tic îl atacară repede gînduri triste...

Pesemne că somnul prichindelului fusese totuşi presărat cu vise frumoase, deoarece zorii îl găsiră
sprinten, vioi, gata să pornească la drum. Un timp mai zăbovi alături de Dan şi Ursu în exploatarea ruinelor,
dar cînd crezu că soarele se ridicase destul de sus pentru a nu risca să găsească satul neînsufleţit se
despărţi de prietenii lui care tocmai cociobăiau într-o pivniţă umedă.
Tic găsi totuşi satul neînsufleţit. Pentru că oamenii plecaseră înaintea zorilor la munca lor de toate
zilele... de vară. La primărie nu găsi decît un moşneag care o făcea cînd pe paznicul cînd pe curierul, după
cum se potrivea: era sau nu mai era altcineva în clădire?
― Bună dimineaţa! salută Tic. Dar nu-i nimeni pe-aici? Moşul îl privi lung pe sub sprîncene:
― Păi de ce să nu fie nimeni? Eu ce-s?
Tic înghiţi în sec. Păşise cu stîngul şi căută s-o dreagă:
― Ştiţi, întrebam dacă nu-i nimeni de la primărie... dar îşi dădu seama că o încurcase şi mai rău.
― Mă, bucăţică, tu crezi că merge ceva aci la noi fără mine? Ai auzit de Plăcintă?...