― S-au găsit oase pe-acolo?

― Aşa zic oamenii. Dar asta de mult. Din vremea cînd luau de-acolo cărămizi şi pietre ca să-şi ridice
case.
― Cum? întrebă Tic uimit. Au stricat ruinele?
― Apoi tot satu-i făcut din piatră de-acolo. Şi la drept vorbind la ce mai puteau să folosească ruinele?
Oamenii noştri-s gospodari şi isteţi. Mă miră că n-aţi auzit de satul nostru. Gurile rele au scornit şi-o
zicătoare: "cică la Vultureşti dacă-ţi dă unul o prună se ţine după tine pînă lepezi sîmburele ca să-l ia
înapoi!"
Da-s numai vorbe de ocară. Odată chiar, cînd umblau prin preajmă hoţii, că la noi în sat se fereau să
intre, le era frică, oamenii au pus un fel de momeală, cic-au lăsat slobode nişte vite într-o curte pustie fără
cîini. Abia a treia zi s-au încumetat hoţii. Şi i-au prins oamenii, le-au descoperit sălaşul, ş-au împărţit între
ei toate bogăţiile pe care le-au găsit în sălaşul hoţilor. Şi erau destule. Da' asta de mult, de pe vremea mamei.
― Văd c-aveţi cu ce vă lăuda... Încercă Dan s-o ia peste picior.
― Parcă numa-atît?! continuă fetişcana. Tot pe vremea mamii, spun oamenii, se zvonise în sat că vin
orăşeni şi cată lucruri vechi. Oale, ţiglă încrustată, iatagane şi tot felul de bazaconii... Numai vechi să fie. Se
zicea c-ar da bani buni pe vechituri din acelea. Au început oamenii să scotocească prin casă, să-şi rugi-
nească lucrurile, să le scrijălească, ce mai, spunea mama că toate oalele din casă păreau de pe vremea lui
Noe, iar răzbunicul tocise într-atît armele de la '77 că parcă le lepădase chiar Decebal. Unii au făcut şi mai şi.
Au scos bucăţi de ţiglă de pe casă, le-au fiert în zamă de cărbune şi-au încrustat pe ele semne, aşa cum le
venea lor în cap. A mers bine treaba... Cică s-a vîndut!... Mii de lucruri s-au vîndut, mai ales unor cocoane
înalte şi slabe. Da unu a vrut s-o facă şi mai şi, ş-o scris pe trei bucăţi de ţiglă învechite trei nume: Decebal,
Traian şi Măraru. La-nceput cocoanele au ţipat de bucurie. S-au întrebat apoi între ele, aşa spunea mama,
că era şi ea în preajma lor: "cine o fi oare Mararu". Ele schimonoseau cuvîntul. Da' cel care făcea ţiglele n-a
putut să tacă, prostu'. Le-a zis că trebuie să fie strămoşul popii Măraru, de sus, de la schit. Şi-atunci ăia
care cumpăraseră cică erau să leşine. Au început să ţipe, să ne facă tîlhari... Da' oamenii noştri nu-s săraci
la minte. Le-aţi cumpărat o dată ― gata! Ce, am spus noi că-s de pe vremea lui Noe? Voi aţi venit în casă şi
mai că ni le-aţi smuls din mînă. Şi să nu ne întîlhăriţi că punem mîna pe ciomege... Ş-au plecat cucoanele
fără măcar să se mai uite înapoi.
Tic, în ciuda emoţiei pe care i-o stîrnea drumul spre ruine, rîse cu o poftă nebună la istorisirea fetei.
― Doamne! Ce şmecheri! Strămoşul popii Măraru!
― Şi-au mai fost şi altele, continuă fata cu cozi. Tot pe vremea mamii. Cic-a venit un panglicar din aceia
care umblă prin iarmaroace cu "uite popa, nu e popa". Jăcmănise vreo opt sate pînă atunci. Venise cu vreo
patru, cinci hăidăi, fiecare cu altă şmechereală. Oamenii au zis că ce să se bage ei la jocurile alea, că toţi îs
nişte pungaşi. Dar ei îi îmbiau mereu. Nene, ziceau, încearcă, nene, că nu costă. Dar nenea îşi vedea de
treabă. Hai, moşule, că-i pe gratis. Moşul se uita, da' nu îndrăznea. Pe unul l-a pus dracu' să joace "Uite
popa, nu e popa". Cu trei cărţi. Ş-a deşărtat ăla tot chimirul. Da' pungaşii nu se lăsau. Iei doi poli pe chimir?
Omul, ce să facă, l-a dat cu doi poli. Da a-nceput să cîştige. Şi-a scos banii. Pungaşul zice: Ia mai încearcă,
nene. Da' pe toţi banii, i-a răspuns nenea. Pe toţi. Ş-a cîştigat. Pungaşii se înfuriaseră şi ei. Îl îndemnau
mereu să joace. Şi el cîştiga mereu. Ştiţi, cum îs tîlharii, ei nu-şi pierd nădejdea pînă-n ultima clipă. Mai? îl
îndemnau. Hai, acum, după ce-ai cîştigat atîta!... Omul ce să facă, juca. Cîştiga. Pungaşii tremurau de furie.
Da' n-aveau ce face că era tot satul strîns în jurul lor. Şi tot ei, ca să vezi, îl îndemnau să joace. "Uite popa,
nu e popa, care şi unde e popa". Am văzut şi eu prin iarmaroace da' nu eram nebună să mă bag. Şi tîlharii
mereu: Da' mai joacă, ce te grăbeşti aşa? Pîn-au început să se roage de oameni: Dau haină nouă pe doi poli.
Oamenii, de, chilipir, le-au cumpărat şi hainele, pe urmă şi încălţămintea şi nu mai ştiu ce. Pe urmă s-au
rugat de om să le dea un pol măcar să aibă cu ce bea cîte-va garafe cu vin. Omul le-a dat, dar l-au pierdut şi
pe ăla. Au ieşit pungaşii din sat doar în izmene şi-n cămăşi, cu cînii după ei. Iar ăla de-şi pierduse la început
chimirul se îmbogăţise. Dar pe urmă oamenii au aflat că numai jumătate din ce luase era a lui. Fiin-că se
înţelesese mai dinainte cu unul din pungaşi ca să-i însemne cartea. A-mpărţit cu el pe din două da' tot s-a
ales cu o groază de bani. Nu-ş cîţi boi şi cai şi-a cumpărat...
― Mi-e teamă ca nu cumva să ne-ntoarcem şi noi ca pungaşii ăia, se sperie Dan.
― Apoi una şi mai şi, se aprinse fata. Tot de pe vremea mamii. Cică venise un jandar nou în sat, unul
tare al dracului. Schimbase opt sate pînă atunci şi-şi făcuse opt rînduri de case în opt tîrguri unde-şi avea
fetele şi nepoatele. Un pîrlit de jandar, majur din ăla... Cînd a ajuns în satul nostru a spus că mai are două
nepoate... Şi după ce le mărită şi pe ele îşi cere pensia. Dădea a-nţelege adică... Oamenii dacă vor, pot să
scape lesne de dînsul... Da' oamenii noştri îs chivernisiţi. Nu dau ei banu' pe te miri ce. Ş-a-nceput să se lege
jandarul de oameni. Procese, amenzi, pe-atunci era uşor să-şi facă unul ca el de cap. Oamenii s-au dus la
mai marii lui, da' ei le-au spus că l-au mutat de opt ori pînă atunci, că n-au ce mai face cu dînsul. Oamenii
cum să răspundă?Îndurau. Dar el mai cu foc pe capul lor. Ca s-o scurtez, că văd că s-apropie satul, într-o zi
numai ce aleargă de la oficiu la el, factorul cu opt telegrame. Opt telegrame!... Jandarmului i s-a albit părul
cînd le-a văzut. Da' cum le-a citit mai să-i treacă supărarea. În telegrame, nepoatele şi fetele îl vesteau că
sosesc la el.