Jandarmul s-a gîndit că poate or fi crezînd ele că-i ziua lui, ba pînă la urmă se zăpăcise într-atît încît

chiar crezu că-i ziua lui. Ş-au venit fetele şi nepoatele lui toate o dată, parcă s-ar fi înţeles. Tată-său cu trei
căruţe la gară. Ele sar din tren şi vin plîngînd spre dînsul: "Am venit, tătuţă, am venit". Jandarul să leşine nu
alta. Da' de ce-aţi venit? Păi nu ne-ai chemat tu? boceau ele. Ce se petrecuse? Fetele primiseră telegrame ca
din partea tatălui lor să vîndă imediat casele, oricui, cu oricît şi să vină la el că-i un lucru foarte grav. Fetele,
care ştiau cum se făcuseră casele, le-au vîndut mai pe nimic. Le era frică, de, ştiţi doar ce frică bagă
telegrama-n om, ş-au venit. Jandarul parcă înnebunise. A fugit peste dealuri, a ajuns în sat ş-a-nceput să
urle. M-aţi calicit, tîlharilor. Vă-mpuşc, vă-mpuşc. Da' l-au luat cîinii la goană. Nici pînă astăzi nu se ştie
cine a trimis telegramele, da' trebuie să fi fost unul deştept. Nimeni n-a putut să afle. Că-n ziua cînd s-au dat
telegramele, fusese zi de tîrg şi tot satul era în oraş. Noaptea, jandarul cică iar a început s-alerge prin
mijlocul satului şi să spună că l-au calicit vulturenii. Na! na! urla jandarul şi cică-şi arunca boarfele de pe el
prin curţile oamenilor. Şi oamenii le luau, de, cum să dea cu piciorul chilipirului? Pe urmă s-a dus jandarul
la post, era aşa cum îl făcuse mă-sa, ş-a-nceput să dea telefoane prin toate oraşele, pe la mai marii lui, cică
şi la Bucureşti a dat, ş-aşa zic oamenii că spunea la telefon: Să trăiţi dom' colonel, eu, plutonierul majur Ion
Sglimbea, vă raportez c-am ajuns în chelea goală..." Cică închidea telefonul, cerea alt oraş şi mereu aşa.
Pîn-au venit după el... Aşa-i cu oamenii din satul nostru! Nu-i bine să te pui rău cu dînşii.
Fata se despărţi de cei trei cireşari după ce le arătă drumul cel mai scurt spre ruine.

Ruinele erau într-adevăr într-o stare jalnică. Fosta cetate fusese aşezată la poalele unui deal abrupt.
Cîndva zidul din spatele ei făcuse joncţiune cu dealul. Dar zidul acela dispăruse aproape în întregime. Doar
cîteva rămăşiţe roase de vremuri şi sparte de mîna omului mai apăreau pe ici, colo. Din pereţii laterali
rămăseseră bucăţi mai mari care se înfundau în pămînt printre nişte gropi şi şanţuri. Din zidul din faţă,
nimic. Oamenii îl dărîmaseră pînă în temelie, îl căraseră în sat şi-l transformaseră în fundaţii pentru
locuinţe. Locul în care fusese temelia zidului devenise un şanţ adînc, care uneori se înfunda sub pămînt,
alcătuind nişte pivniţe. Găurile de sub pămînt însă erau mocirloase, rău mirositoare, întunecoase.
Atîta mai rămăsese din Cetatea Vulturilor de odinioară.
Cei trei cireşari îşi instalaseră cortul deasupra zidului de reazem, sau mai bine zis deasupra locului
unde fusese zidul din spatele cetăţii. Locul acela fiind mai înalt, puteau observa de-acolo toată regiunea pe
care o ocupase întăritura, aveau vedere liberă în faţă, iar în spate erau apăraţi de dealul abrupt, pietros.
Prima explorare nu produse asupra cireşarilor decît o impresie de jale şi de tristeţe. La început Dan
voise să schiţeze pe un caiet planul fostei cetăţi, dar pe parcurs îşi abandonă gîndul. Era cu neputinţă, îşi
spuse el, ca în ruinele acelea jalnice, scotocite în toate ungherele, să mai fi rămas ceva care să merite cel mai
mic interes. Darămite un castel de marmură albă făcut anume pentru refugii domneşti. Scotoceau cam fără
convingere, dar nu şi fără atenţie. Şi cel mai atent explorator era Tic. Dar şi pe el îl cuprinsese teama. Oare
vulturenii, gîndea el, oameni daţi dracului, după cum îi descrisese fata aceea cu cozi, ar fi lăsat ei în stare
atît de jalnică ruinele dacă n-ar fi fost siguri că nu mai pot folosi la nimic altceva decît la construirea
propriilor locuinţe? Nici nu încăpea îndoială că le cotrobăiseră şi că trecuseră cu sapa, cu grebla sau cu
mîna şi dincolo de zidurile cetăţii. Totuşi, cine ştie... Citise despre atîtea ganguri şi intrări secrete, despre
atîtea locuinţe subpămîntene... Ruinele mai aveau şanţuri înfundate, ziduri întregi, pivniţe şi gropi care
poate...
― Dan! strigă Ursu. Cred, totuşi, că ar fi bine să întocmim un plan al cetăţii. Mai mult ca să vedem cum
arăta cu trei sau patru secole în urmă. Ţi se pare greu?
― Da de unde! Eu am impresia că avea forma unui trapez, cu baza mare lipită de deal. Ce zici, Ursule?
― Trapez spui? Eu cred că mai degrabă un triunghi cu baza în deal.
― Un triunghi? se miră Dan. Dar zidul mare din faţă?
― Zidul mare din faţă nu mi se pare că face parte din cetatea propriu-zisă. Seamănă mai degrabă cu un
evantai, cu un semicerc lăsat în afara cetăţii, un meterez înaintat, cu menirea de a apăra.
― Crezi că merge pînă-n deal? Atunci înseamnă că spaţiul ăsta pe care-l numim cetate, adică locul unde
ne găsim, este un fel de donjon. Dar cine-a mai văzut donjon în formă de triunghi?
― În orice caz, sînt sigur că parapetul din faţă nu se leagă ceva zidit de ruinele pe care ne aflăm noi,
spuse Ursu. Poate că aceste ruine nici nu sînt ale unei cetăţi ci ale unui castel.
― Ce te face să crezi asta? întrebă Tic.
― Deosebirea prea netă dintre zidul din faţă şi zidurile pe care stăm noi. Am văzut cîteva pietre şi
cărămizi care-au mai rămas de la zidul din faţă, le-aţi văzut şi voi...
― Da, îşi aminti Dan, dar nu înţeleg.
― Sînt din alt material. Cred că asta şi explică de ce zidul a fost exploatat ca o adevărată carieră de
piatră, de ce n-a mai rămas nimic din el. Era făcut dintr-un material mai bun, mai rezistent.
― Şi ce deduci din asta? întrebă Dan.
― Ştiu şi eu?! Nu-s specialist în materie de construcţie, deşi cu vreo doi ani în urmă îl ajutam, vara, la