lucru, pe un unchi, zidar. Cîte ceva mi-a mai rămas de la el...

S-ar putea ca zidul din faţă să fi fost mai vechi.

― Eu credeam că-i tocmai pe dos! se miră Tic.
― S-ar putea şi asta, deşi dacă ne gîndim mai bine...
― Ba eu cred că ai dreptate! interveni Dan. Zidul din faţă, ca zid înaintat de apărare, înfrunta tot greul
unui atac şi trebuia să fie făcut în orice caz dintr-un material mai solid decît cel din care sînt făcute
locuinţele şi turnurile din interior.
― La asta mă gîndeam şi eu, zise Ursu. Vezi de ce, Ticuşor, mi s-a năzărit ideea că avem aici, în faţa
noastră, ruinele unei cetăţi-castel?
― Nu se poate! se opuse Tic cu vehemenţă. Cum putea să fie răpciugă asta un castel?! Şi încă ce castel!
Eu nu cred asta în ruptul capului.
― Stai, Tic, nu te pripi! îl opri Dan. Crezi că e obligatoriu, absolut obligatoriu ca aici să se fi înălţat
Castelul celor două cruci?... E adevărat că prea multe concordă... Şi numele, s-ar părea că şi arhitectura...
― Dar istoricii oare de ce n-au găsit nimic? întrebă Ursu. Ei au ajuns în mod sigur la o concluzie. La ce
concluzie?
― Asta o ştie toată lumea, spuse Dan. Din moment ce nu se vorbeşte despre descoperirea Cetăţii
Vulturilor şi a Castelului celor două cruci, înseamnă că nu s-a găsit urmă din ele aici.
― Ar fi totuşi bine, să ne băgăm puţintel prin subsolurile ruinelor, propuse Ursu. N-avem voie să lăsăm
tocmai asemenea locuri necercetate. Ce zici, Ticule?
Tic era gata. Şi Dan. Amîndoi coborîră, cam cu silă, pe urmele lui Ursu, într-o văgăună care părea mai
mare şi mai curioasă, într-adevăr, după ce păşiră cîţiva metri pe pămînt moale, noroios, simţiră sub tălpi o
masă tare, parcă de piatră. Aţîţaţi, cei trei cercetaşi aprinseră lanternele. Se aflau la intrarea unui gang
subteran căptuşit cu piatră. Descoperirea li se părea importantă. Înaintară cu prudenţă, luminîndu-şi bine
drumul. La stînga şi la dreapta coridorului subteran se vedeau două găuri întunecoase. În lumina
lanternelor cele două găuri luară forma unor încăperi pustii şi părăsite.
Le cercetară pe rînd, toţi pereţii, podeaua, dar nu mai descoperiră nici o altă cale de comunicare directă
sau secretă. Se pregăteau să facă drumul înapoi. Dan spuse atunci cu inspiraţie:
― Dar n-am cercetat tavanele!...
În camera din dreapta descoperiră, într-un colţ al tavanului, o deschizătură în formă pătrată. Cireşarii
se uitară uimiţi unii la alţii. Cetatea începea să devină interesantă. Tic începea parcă să vadă marmura albă
a unor încăperi misterioase şi înăuntru, într-o rochie lungă, foarte albă... Îi ceru voie lui Ursu să pătrundă el
primul prin chepengul de sus...

Fata în alb fusese readusă în încăperea în care făcuse prima dată cunoştinţă cu castelul. Liniştea şi
lucirea veşnică a marmurii redeveniseră iarăşi stăpîne în cameră după zile aspre de cercetări şi bocănituri şi
zgomote rele. Cei trei căutători nu descoperiseră nimic în încăperea prizonierei. Îşi continuau cercetările în
celelalte camere.
Prizoniera se refugiase împreună cu Philippe în curtea mare, interioară. Noi emoţii îi învăluiră sufletul.
Dimineaţa, găsise în apropierea uşii secrete o hîrtie în care cineva înfăşurase o monedă mare, de aur. Privi
din nou moneda în lumina puternică a zilei. Era o monedă veche, romană. Fusese păstrată atît de bine încît
părea bătută de curînd. Oare cîte kilograme de aur valora? Ambele efigii erau ale unui împărat roman. Fata
tresări cînd descifra numele împăratului... Caligula... Despotul, crudul împărat care-l făcuse consul pe
Incitatus... care-şi înnobilase calul! Moneda avea deci o vechime de aproape douăzeci de secole...
Fata în alb despături hîrtia în care găsise moneda şi citi uimită un misterios şi laconic mesaj: "Nu-ţi fie
teamă! Nu eşti singură! Primeşte ca semn de prietenie moneda. N-o pierde! Un prieten". Cine putea să fie cel
care se ascundea sub această denumire? Ce voia să spună prin "nu eşti singură"? De ce-i dăduse o monedă
atît de valoroasă "în semn de prietenie?"
Din păcate, un lucru era sigur. Chiar dacă primiseră mesajul ei, cireşarii nu avuseseră timp să ajungă
pînă la cetate. Dar vor putea ajunge vreodată? Scrisese un nou mesaj pentru ei în care le dădea toate
indicaţiile, schiţase chiar şi un plan al drumului către cetăţuie şi un altul care-i putea duce pe cireşari la in-
trarea în castel. Memorase puncte sigure de reper în labirintul acela de movile, şanţuri şi bolovani. Ar fi
putut intra cu ochii închişi. Şi mesajul nou şi planurile erau gata, dar vor ajunge ele vreodată în mîinile
cireşarilor? Cum? Prin cine?
― Philippe, prostuţule! Ştii tu cît sîntem de singuri? Nu mai vreau singurătate, Philippe! Vreau libertate!
Vreau lume multă! Vreau prieteni, Philippe!
Prizoniera luă din nou hotărîrea de a escalada zidul cu crenele. Iarăşi înţepeni sus, la marginea
prăpastiei, iarăşi privi cu febră şi speranţă poteca pe care o pornise ciobanul cu primul ei mesaj. Şi iarăşi, ca
de atîtea ori, poteca era goală. Coborî cu inima plină de tristeţe şi cu arsuri în colţul ochilor.
― Ce crezi, Philippe, oare să-i încredinţăm aceluia care spune că ne e prieten mesajul nostru către
cireşari?