Fata în alb repeta o întrebare mai veche la care, singură, nu ştia cum să răspundă.

Oare cel care-i

dăruise moneda era într-adevăr un prieten?
― Ce crezi, Philippe? se înfurie ea. Avem un prieten în închisoarea asta?
Philippe n-o asculta. Devenise tot o coardă. Făcu un salt în aer şi se ascunse după un bolovan. Fata în
alb căuta pricina agitaţiei lui Philippe. Pe masa de piatră care-i servise de bancă, zări ceva negru
mişcîndu-se... Spaima o paraliză... Reptila lucioasă, vînătă, cu o umflătură pe bot îşi strînsese toate
vertebrele... Părea un arc negru gata să se desfacă! Ţîşni în aer ca un fulger negru...
În aceeaşi clipă, din stînga fetei în alb se desprinse o altă vietate mai iute ca un fulger. Cele două corpuri
se întîlniră în aer lîngă coapsa fetei în alb. Coada viperei atinse în cădere rochia Laurei.
Reptila nu mai avu vreme să se apere. Colţii lui Philippe o decapitară într-o clipită. Apoi leneş, motanul
îşi reluă locul la picioarele fetei, alintîndu-şi blana moale de gleznele ei. Încetul cu încetul fata îşi alungă
spaima care o pietrificase. Încercă să-şi adune gîndurile. Trebuia să se stăpînească, să-şi învingă emoţiile, să
acţioneze. Mîngîierile blînde ale lui Philippe îi readuseră calmul.
Cu ajutorul unui băţ aruncă într-o groapă trupul încă în convulsii al reptilei. Făcu la fel cu capul mic şi
scîrbos şi doar atunci cînd îl rostogoli în groapă îi descoperi cornul înspăimîntător. Un fior rece îi trecu prin
şira spinării. Philippe o privea cu ochi blînzi, adormiţi. Fata în alb se aplecă şi începu să-i mîngîie lin capul
şi gîtul. Motanul îi primi ca un copil mîngîierile, îşi lăsă pleoapele să cadă şi începu să toarcă monoton.
― Oh, Philippe, dragul meu Philippe, şoptea fata cu vocea plină de căldură şi recunoştinţă.
Peste castel se lăsă înserarea. Prizoniera se îndreptă spre camera ei. În ochi i se iviră lacrimi mari, grele:
― Ce cruzime, Philippe! Cît de crud poate să fie!
În mintea ei apăruse imaginea omului cu cicatrice.

În încăperea pe care şi-o aleseseră drept sediu stăteau pe un pat de campanie două umbre. Lumina
albă nu lăsa să li se distingă feţele.
― E supărat şeful astăzi, se auzi vocea slăbănogului.
― L-am simţit şi eu. Pesemne că nu-i iese ceva la socoteală...
― Crezi că din pricina ciobanului?
― Oricum şi din pricina asta... Dar mai sînt şi altele...
― Mi s-a părut totuşi că, pînă la urmă, s-a înţeles cu dînsul...
― Într-un fel da... Dar parcă poţi să fii sigur? Dacă a scăpat ceva, dacă a vorbit cuiva?
― Neghiobul! Nu putea să stea de vorbă cu noi mai înainte!...
― El totuşi se jură că n-a scos un cuvînt în altă parte...
― Nu mai ştii cînd să-l crezi! Trebuie să ne ferim...
― Crezi că mai găsim ceva?
― Sînt sigur! Şeful spune că nu se sfirşeşte totul aici. I-a intrat asta în cap ca o idee fixă...
― Mi-e teamă să nu facă vreo imprudenţă. Nu crezi că în chestia cu fata?...
― Eu am toată încrederea în el. Nu uita că nu sîntem la prima încercare. Nu-ţi mai aduci aminte?
întotdeauna am reuşit.
― Aici însă mi se pare foarte primejdios. În fiecare moment, la fiecare pas...
― Ssst! Mi se pare că vine... anunţă omul cu ochii de viezure.
― Ţi s-a părut... Trebuie să fie prin camera...
― Nici acum n-auzi? Sssst! Tot n-auzi?
― Ba da!
Uşa secretă se deschise şi în cadrul ei apăru silueta masivă a omului cu cicatrice:
― Să vină cineva c-o lanternă. Repede!
Slăbănogul sări din pat, luă o lanternă dintr-o firidă şi alergă pe urmele omului cu cicatrice. Viezurele
rămase singur în încăpere. Cu paşi înceţi se îndreptă spre firida cu tainiţe. Deschise uşiţa secretă şi-şi băgă
mîna înăuntru. Contactul cu piesele acelea arămii şi strălucitoare îi produceau o plăcere fizică. Auzul lui
ascuţit sesiză un zgomot îndepărtat.
Puse în grabă monezile la loc, închise uşa tainiţei, şi se azvîrli pe patul de campanie.
Ceilalţi se întorceau. Slăbănogul anunţă sec:
― Nimic!
Apoi încăperea intră în stăpînirea tăcerii.

În cealaltă cameră, în aripa cealaltă a castelului, fata în alb visa...

...Era într-un salon mare, alb, cu pereţi de marmură, cu o coloană uriaşă în mijloc... Trena rochiei albe
i se prelungea pe lespezile de marmură. Uşa mare de fier era larg deschisă. Un valet, îmbrăcat în livrea cu