GENERALITĂŢI

 Mortarele folosite în lucrări de construcţii sunt

amestecuri bine dozate si omogenizate de liant, apă şi
nisip (uneori şi alte adaosuri), care se aplică in straturi
subţiri pe un suport oarecare, de care aderă şi cu care
conlucrează în exploatare. întărirea mortarelor conduce
la obţinerea unei pietre artificiale, cu aspect de gresie.
 Mortarele obişnuite sunt utilizate pentru legarea într-un
monolit a pietrelor naturale sau artificiale de zidărie
(mortare de zidărie), sau pentru protecţia, finisarea şi
întreţinerea suprafeţelor construite (mortare de
tencuială şi speciale).
 CLASIFICAREA MORTARELOR

 Dupa domeniul de utilizare mortarele pot fi:

 de zidărie;
 de tencuială;
 decorative (colorate);
 poroase (pentru tencuieli de izolare acustica);
 impermeabile;
 antiacide.

 După natura lianţilor, mortarele se clasifică în:

 mortare pe bază de var (sau şlam de carbid): de var, var-ciment. var-ipsos, var - ciment - cenuşă de
termocentrală;
 mortare pe bază de ciment: de ciment, ciment-var, ciment-argilă, ciment-cenuşă de termocentrală, ciment -
var - cenuşă de termocentrală;
 mortare pe bază de ipsos: de ipsos, ipsos-var;
 mortare pe bază de pământuri argiloase: de argilă, argilă-ciment;
 mortare pe bază de tras-var;
 mortare pe bază de cenuşă-var.

 Din punct de vedere al domeniului de utilizare mortarele trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
consistenţă, putând exista:
 mortare vârtoase (exemplu: mortare de zidărie);
 mortare plastice (exemplu: strat de rezistenţă la mortare de tencuială);
 mortare fluide (exemplu: strat vizibil la tencuieli sau tinci).
 Dupa rezistenţa la compresiune, mortarele se clasifica in funcţie de marcă (ce
se simbolizează cu litera „M" urmată de o cifră care reprezintă rezistenţa medie la
compresiune, în daN/cm , determinată pe probe standard, în condiţii standard şi la
durata de întărire standard): M4, MIO, M25, M50, M100.
După simbolul mărcii urmează litera „Z" sau „T", care arată că mortarul este de
zidărie sau de tencuială.
Fiecare din aceste mărci de mortare are caracteristici de compoziţie proprii şi
domenii de utilizare specifice.

 După rezistenţa la umiditate, mortarele pot fi:

 rezistente la umiditatea relativă a aerului mai mică de 60 %;
 rezistente la umiditatea relativă a aerului mai mare de 60 %;
 mortare rezistente la apă.

 Dupa densitatea aparentă a mortarului proaspăt:

 mortare grele care au pa > 1801 kg/m ;
 mortare semigrele cu pa = 1501 ... 1800 kg/m3;
 mortare uşoare cu pa = 1001 ... 1500 kg/m3;
 mortare foarte uşoare cu pa < 1000 kg/m3.
ROLUL ŞI INFLUENŢA COMPONENŢILOR MORTARELOR

 Componenţii mortarelor au un rol diferit şi influenţează prin natura, calitatea şi

cantitatea lor proprietăţile mortarelor, determinând astfel domeniul lor de
utilizare.
 Liantul, prin legarea granulelor de nisip, conferă mortarului întărit rezistenţe
mecanice, iar prin natura şi proporţia sa în mortar determină în mare măsură
lucrabilitatea mortarului proaspăt şi viteza de întărire.
 Nisipul constituie componentul cantitativ preponderent în compoziţia mortarelor,
având o mare influenţă asupra structurii şi proprietăţilor generale ale acestora (atât
în stare proaspătă cât şi întărită).
In cazul mortarelor de ciment, nisipul contribuie la reducerea contracţiei la
intarire a pietrei de ciment.
Nisipul trebuie să corespundă condiţiilor standard de calitate (conţinut de
impurităţi, granuiozitate, formă şi dimensiune maximă a granulelor) şi cerinţelor
impuse de domeniul de utilizare şi de tipul de mortar.
 Apa asigură atât hidratarea liantului cât şi lucrabilitatea mortarului proaspăt. Apa
utilizată la prepararea mortarelor trebuie să corespundă condiţiilor de calitate
stabilite prin standard.
 Aditivii sunt substanţe organice sau anorganice, ce se pot utiliza în anumite cazuri,
în cantitate mică, pentru îmbunăţirea unor proprietăţi ale mortarelor proaspete
sau întărite .
 Proprietăţile mortarelor
Proprietăţile mortarelor proaspete

 Prin mortar proaspăt, se înţelege starea acestuia din momentul amestecării componentelor şi până ia punerea în lucrare,
interval în care trebuie să-şi păstreze constante proprietăţile iniţiale.
 Mortarele proaspete se caracterizează prin: densitate aparentă, consistenţă, tendinţă de segregare, capacitate de reţinere a
apei, tasarea ia amestecare.

 Consistenţa exprimă capacitatea de deformare a mortarului sub acţiunea masei proprii sau a unei acţiuni exterioare,
determinând lucrabilitatea lui. Se determină prin măsurarea adâncimii de pătrundere în material, a conului etalon (masa 300
g şi generatoare 15 cm) şi se exprimă în centimetri (cm).
Consistenţa se alege în funcţie de tipul mortarului şi natura lucrării, în baza normelor în vigoare.
Mortarele de tencuială sunt în genera! mai plastice pentru a se obţine o mai bună finisare a suprafeţei.

 Tendinţa de segregare este proprietatea mortarului de a se dezomogeniza (la transport, depozitare, punere în lucrare),
formând straturi de consistenţă diferită. Se determină prin măsurarea consistenţei stratului superior şi inferior de mortar,
dintr-un vas de construcţie specială; diferenţa dintre volumele urmelor lăsate de conul etalon în stratul superior şi inferior,
măsoară tendinţa de segregare.
Mortarul segregat trebuie reamestecat înainte de punerea în lucrare.

 Capacitatea de reţinere a apei este proprietatea mortarului ce caracterizează comportarea sa la aplicarea pe un suport
poros. Se determină prin măsurarea cantităţii de apă pierdută de mortar la vacuumare sau la contactul cu un strat poros.

 Tasarea la amestecare este proprietatea de reducere a volumului faţă de suma volumelor componenţilor şi se datoreşte
pătrunderii pastei liante în volumul intergranuiar ai nisipului.
Tasarea ia amestecare poate atinge 30 - 40 % şi trebuie luată în considerare la dozarea volumetrică a componenţilor pentru
prepararea unui anumit volum de mortar.
 Proprietăţile mortarelor întărite
 Principalele proprietăţi ale mortarelor întărite sunt: rezistenţele mecanice, rezistenţa Sa îngheţ-dezgheţ repetat, adeziunea la
suport, contracţia la uscare.

 Rezistenţele mecanice se determină pe corpuri de probă prismatice, cu dimensiuni de 160x40x40mm, păstrate în condiţii
standard până ia vârsta de încercare, specifice diferitelor tipuri de mortare (în funcţie de natura liantului).
Rezistenţele mecanice la compresiune şi întindere depind de mai mulţi factori, ca: natura componenţilor, dozaj, condiţii de
conservare etc.

 Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ repetat se determină la mortarele supuse la intemperii.

 Adeziunea la suport este proprietatea ce caracterizează conlucrarea mortaruiui cu suportul (cărămidă, b.c.a, beton greu).
Ea se determină prin smulgere sau forfecare, conform metodelor standardizate.
Adeziunea la suport depinde de compoziţia mortaruiui, de modul de aplicare, de natura suportului şi condiţiile de întărire şi
exploatare.
Contracţia mare la uscare a mortarului poate provoca desprinderea de pe suport.
Suprafeţele poroase şi rugoase asigură o mai bună adeziune ia suport a mortarului. Pentru mărirea adeziunii la suport, se
aplică iniţial, pe suprafeţele lise, un strat subţire de mortar fluid de ciment, după care se aplică straturile următoare.

 Contracţia la uscare a mortarului este o consecinţă a proceselor fizico-chimice ce se produc în timpul întăririi şi a
evaporării apei în exces. De aceea, contracţia ia uscare depinde de compoziţia mortarului, de natura liantului, de natura
suprafeţelor pe care se aplică, de temperatura mediului în care se produce întărirea.
Contacţia cea mai pronunţată o au mortarele de consistenţă fluidă şi plastică, datorită pierderii unei cantităţi mari din apa de
amestecare.
Contacţia la uscare se determină pe epruvete de mortar prevăzute la capete cu repere metalice axiale, montate la
confecţionare. La anumite intervale de timp, cu ajutorul unui dispozitiv prevăzut cu microcomparator, se măsoară distanţa
dintre vârfurile reperelor şi se exprimă contracţia în mm/m.

 Există, de asemenea, pentru mortarele de tencuială, o serie de proprietăţi referitoare la:

 - impermeabilitatea la apă;
 - permeabilitatea la vaporii de apă;
 - susceptibilitatea la murdărire şi rezistenţa la mijloacele de curăţare.
 PREPARAREA ŞI TRANSPORTUL MORTARELOR

 Dozarea componentelor se va face gravimetric sau volumetric.

Dozarea componenţilor se poate face volumetric sau gravimetric, în acest ultim caz fiind mai
exactă.
La dozarea volumetrică, trebuie să se ţină seama de infoierea nisipului, iar în ambele cazuri şi
de umiditatea acestuia.

 Stabilirea compoziţiei mortarelor se face ţinând cont de destinaţia lor.

Astfei, pentru mortarele de zidărie, compoziţia se stabileşte în funcţie de marca cerută
pentru elementele respective, de lucrabilitatea necesară cât şi în funcţie de umiditatea
mediului. Pentru mortarele de tencuială, stabilirea compoziţiei se face în funcţie de
elementele de construcţie pe care se aplică, de adeziunea faţă de ele, de umiditatea mediului
şi de cerinţele estetice şi arhitectonice.
Compoziţia mortarelor se exprimă prin raportul volumetric între liant şi nisip. De exemplu,
mortarul de var 1 : 3, este un mortar la care pentru un volum de var se utilizează 3 volume
de nisip.
Compoziţia se mai poate exprima şi prin cantităţile de constituenţi necesare la 1 m 3 de
mortar (dozajul real al componenţilor).
Compoziţia principalelor categorii de mortare utilizate pentru lucrări de zidărie şi tencuieli,
se poate stabili pe baza unor norme orientative sau prin calcul.
Normele nu precizează şi cantitatea de apă necesară preparării mortarelor, deoarece aceasta
depinde în mare măsură de natura şi fineţea nisipului, precum şi de capacitatea de absorbţie a
suportului şi trebuie să fie cea necesară pentru asigurarea consistenţei impuse de condiţiile
de aplicare.
 Prepararea mortarelor pe bază de ciment şi var pastă (şlam de carbid) sau argilă
pastă precum şi a celor pe bază de ciment-cenuşă de termocentrală si var hidratat
se face prin procedee mecanice sau manuale.
Pentru prepararea mecanică a mortarelor se folosesc malaxoare cu mestecare
forţată sau betoniere cu amestecare prin cădere liberă.

 Durata de amestecare a mortarului este în funcţie de caracteristicile tehnice ale

utilajelor folosite şi este limitată în general la un minut. In cazul preparării manuale
a mortarelor, în funcţie de tipul liantului utilizat, materialele componente se vor
amesteca până se obţine consistenţa dorită.

 Transportul pe orizontală, pe distanţe mici se face cu roabe, tomberoane,

dumpere pitice, bene sau pompe.
Pe distanţe mari, de la staţia de preparare a mortarului până la punctul de punere
în operă, transportul se face cu autocamioane, basculante, ae speciale sau
autoagitatoare.
Transportul pe verticală se realizează cu macarale, elevatoare, pompe sau trolii
instalate pe sol.
 Tipuri principale de mortare
Mortare de zidărie
 Mortare de zidărie, folosite la executarea zidăriilor; au o compoziţie variabilă în funcţie de
natura zidăriei (portantă, neportantă), natura pietrei (compactă, poroasă), mediul în care se va
găsi zidăria (uscat, umed);

Mortare pentru tencuieli

 Se aplică pe suprafeţele construite, în scopul protecţiei contra intemperiilor, izolării termice,

fonice sau ignifuge, finisării;
 La realizarea tencuielilor se utilizează mortare diferite, în funcţie de locul unde urmează a fi
folosite şi de particularităţile de execuţie.
 După natura elementului de construcţie care se tencuieşte şi condiţiile de funcţionare, există
mai multe tipuri de tencuieli:
 Tencuiala brută, se execută ca tencuială exterioară la calcanele clădirilor, în podurile
acestora sau la construcţii agrozotehnice. Se aplică într-un singur strat, de circa 2cm grosime,
mortarul preparându-se cu nisip 0-7.
 Tencuiala sclivisită şi gletuită se utilizează pentru acoperirea şi finisarea elementelor de
zidărie şi se execută din două straturi: grundul, de grosime 8 -15mm, din mortar vârtos plastic
şi nisip 0-3 şi tinciul sau stratul vizibil, de maximum 5 mm grosime, din mortar vârtos cu nisip
fin 0 - 1. Cu această tencuială se obţin suprafeţe netede, cu o bună compactitate şi
impermeabilitate.
La tencuielile ce urmează a fi vopsite în ulei, sau tratate mai deosebit, pentru stratul vizibil se
aplică un gfet, executat dintr-un strat subţire de pastă de ipsos sau de var, îngrijit finisat.
 Tencuiala executată pe suprafeţe de beton este alcătuita din mai multe straturi.
Pentru mărirea aderenţei mortarului pe elementele de beton ce au o suprafaţă netedă, se
creează o rugozitate artificială prin stropirea cu o suspensie apoasă de ciment, numită şpriţ.
După întărirea şpriţului se aplică grundul şi tinciul. Această metodă se utilizează şi în cazul
altor materiale: piatră naturală, cărămizi silico-calcare, etc.

 Tencuiala pe rabiţ se aplică pentru obţinerea tavanelor plane ia planşee cu nervuri din
beton armat, pentru mascarea unor instalaţii sau la elementele de construcţie executate din
materiale cu proprietăţi fizice şi mecanice diferite (de exemplu, stâlpii din lemn şi zidărie),
pentru a evita fisurarea tencuielilor datorită modificărilor de volum diferenţiate la variaţii de
temperatură sau umiditate.
La tencuielile pe rabiţ primul strat este şmirul, alcătuit din mortar de ipsos, care, prin mărirea
de volum din timpul prizei, se ancorează bine în ochiurile plasei de rabiţ. Se aplică apoi
grundul şi stratul vizibil.
 Tencuielile decorative au rolul de a proteja elementele de construcţie, dar şi de a crea
suprafeţe estetice şi se realizează cu mortare speciale.
 Tencuielile impermeabile se execută ca straturi protectoare a suprafeţelor elementelor de
construcţie care în exploatare sunt în contact permanent sau foarte îndelungat cu umiditatea
mediului ambiant, cum sunt: zidurile subsolurilor care se află sub nivelul apelor subterane,
socluri, pereţii canalelor sau tuburilor de scurgere, interioarele rezervoarelor sau bazinelor
de apă, etc.
Aplicarea acestor mortare se face prin torcretare sau mai rar, manual.
Sunt mortare de ciment cu dozaj ridicat de liant şi eventuale adaosuri impermeabilizante.
Datorită calităţilor superioare, aceste mortare sunt folosite şi pentru consolidarea şi
remedierea unor structuri avariate.
 Mortare rezistente la uzură
 Mortarele rezistente la uzură se folosesc pentru pardoseli în hale industriale,
peroanele gărilor, trotuare, etc.
Pentru realizarea lor se folosesc cimenturi de marcă superioară şi agregata foarte
dure, rezultate din concasarea rocilor eruptive, carborundum, deşeuri metalice etc.

Mortare cu lianţi organici (polimeri)

 După compoziţia şi structura lor, pot fi de două tipuri:
- mortare de ciment cu adaos de liant organic;
- mortare cu lianţi organici (fără ciment).
 Mortarele de ciment cu adaos prezintă caracteristici superioare faţă de mortarul
obişnuit de ciment.
Astfel, aceste mortare sunt mai rezistente la întindere, la compresiune şi la şoc, au
o adeziune ia suport superioară, sunt mai impermeabile şi mai rezistente ia
agresiuni chimice.
Proprietăţile lor fizico-mecanice şi chimice sunt în majoritatea cazurilor analoage
cu ale betoanelor de ciment cu adaos de liant organic.
 Mortarele cu lianţi organici se realizează utilizând răşini pe bază de furfurol-
acetonă, compuşi poliesterici, epoxidici, fenolformaldehidici etc. Pentru realizarea
unei structuri compacte, se impune ca nisipul utilizat să aibă o granulozitate bună,
care să asigure un volum minim de goluri intergranulare.
Cantitatea de liant organic se determină experimental, în funcţie de proprietăţile
impuse mortarelor.
 Mortare uscate

 Pentru un control compoziţional cât mai bun şi pentru menţinerea cât mai
constantă a proprietăţilor mortarelor, tendinţa actuală este ca acestea să
fie preparate centralizat, ca mortare uscate.
 Ele se fabrică sub formă de amestecuri bine dozate şi omogenizate de nisip
spăiaî şi uscat şi lianţi (ciment, var stins în praf, ipsosuri şi amestecuri), cu
eventuale adaosuri (pigmenţi, praf de piatrăpolimeri.aditivi etc).
 După omogenizare se însăcuiesc etanş (sau se depozitează în containere
etanşe) şi se livrează însoţiţi de eventuali aditivi şi cu prescripţia de
necesar de apă, ce urmează a fi adăugată pentru atingerea consistenţei
optime.
 Mortarele uscate pot conţine şi fibre (de sticlă, polimerice) pentru armare,
în scopul reducerii sistemului de fisuri, a creşterii rezistenţei, a creşterii
adeziunii ia suport etc.
 Mortarele uscate se fabrică într-o gamă largă, de la cele de zidărie şi până
la cele speciaie si utilizările lor sunt in continua extindere.
Mortare_Pagel
Aplicarea mecanizată a tencuielii de ipsos „Knauf MP 75“.
Aplicarea manuală a tencuielii
de ipsos „Knauf Goldband“
Zidării si Tencuieli