1.

În actul I, în ciuda faptului că Ștefan era rănit la un picior și rugat de către doamna Maria să-și
amâne expediția, Ștefan era dornic de a recuceri Pocuția, un teritoriu vechi al Moldovei, care era
sub stăpânirea Poliniei. Acesta își strânsese oastea și plecase spre Suceava.
2. În actul II aflăm că Ștefan cel Mare, odată ajuns pe teritoriul Poloniei în regiunea Halici ( astăzi
“Galiția de Vest” ), declanșează o luptă crâncenă împotriva polonezilor, care se sfârșește cu
victoria lui Ștefan, despre care toți află de la clucerul Moghilă. De asemenea, facem cunoștință
cu primul conflict al dramei care este declanșat între protagonist și cei trei mari boieri. Acesta se
manifestă prin dorința boierilor de al înscăuna pe Ștefăniță, pe când Ștefan cel Mare pe fiul său
Bogdan.
3. În actul III, după 47 de ani de domnie, Ștefan simte că sfârșitul e aproape ( moartea ), și decide
să-l ridice la tron pe fiul său Bogdan. Acesta strânge toți boierii, curtenii și oștenii, în fața cărora
acesta ține un discurs, care reprezintă un testament politic. Ulterior, Ștefan îi pune mantia lui
Bogdan și-l așează pe tron, după care, din cauza rănii sale agravate, acesta cade de pe scările
tronului în brațele doctorilor.
4. În actul IV doctorii încearcă să-l ajute pe Ștefan prin metoda de ardere a rănii, cu o durere aprigă
și fără un impact satisfăcător. În camera lui Ștefan, Oana află, cu lacrimi în ochi, că Ștefan este
tatăl ei. Ulterior, Ștefan îl aude pe Ulea cerândul domn pe Ștefăniță, după care acesta pleacă la
el și îl străpunge cu sabia sa “Sfânt Oțel”. Ulterior, capul acestuia cade pe pieptul Oanei, ultimul
său cuvânt fiind Moldova.