CHIMIE SANITARA

Legile fundamentale ale chimiei

Legea conservării materiei şi energiei
Dezvoltarea chimiei ca ştiinţă a fost marcată de descoperirea legii conservării materiei de M.V.
Lomonosov în 1768 şi L.A. Lavoisier 1777, conform căreia:
"În orice reacţie chimică, suma maselor substanţelor reactante (m i) este egală cu suma
maselor substanţelor rezultate din reacţie (m p), respectiv a produşilor de reacţie":
Σmi = Σmp = constant
Urmare a faptului că în decursul unei reacţii chimice atomii se conservă trecând prin regrupare,
din moleculele reactanţilor în moleculele produşilor de reacţie, suma tuturor atomilor, înainte şi
după reacţie se menţine aceeaşi, ca şi masa lor.
Această lege, verificându-se numai în u.a.m. are un caracter limitat. Ea a fost dezvoltată ulterior
prin descoperirea principiului conservării energiei de J.R. Mayer în anul 1842. Cele două
principii al conservării masei şi al conservării energiei, enunţate independent unul de altul,
datorită teoriei relativităţii a lui A. Einstein au fost reunite în "principiul conservării masei şi
energiei".
Einstein a demonstrat că energia unui corp în repaus este proporţională cu masa lui şi pe această
bază a stabilit legea echivalenţei dintre masă şi energie:
"Masa unui corp nu este constantă, ea variază odată cu energia lui, energia fiind cea mai
importantă formă de manifestare a mişcării materiei, aşa după cum şi energia unui corp nu
este constantă, ea variază odată cu masa corpului".
Ulterior legea echivalenţei einsteiniene dintre masă şi energie s-a enunţat astfel:
"Pentru orice masă (m) se asociază întotdeauna o energie egală cu produsul acestei mase şi
pătratul vitezei luminii (c) în vid".
E = mc2
La o variaţie Δm a masei, corespunde o variaţie ΔE a energiei:
ΔE = Δ mc2
Deci, dacă în timpul unui proces chimic, are loc o variaţie de energie (cedare sau acceptare) masa
totală a substanţelor participante la reacţie variază conform relaţiei:
Δm = ΔEc2
Legea echivalenţei masei cu energia a putut explica defectul de masă în dezintegrarea radioactivă,
proces în care suma maselor rezultate din reacţie este mai mică decât masa nucleului care se
dezintegrează, diferenţa corespunzătoare apărând sub formă de energie radiantă şi cinetică.
Aceasta este expresia matematică a legii conservării materiei, universal valabilă:
"Suma maselor şi energiilor reactanţilor şi produşilor de reacţie într-un sistem închis este
constantă".
Legea proporţiilor definite (L.J. Proust - 1799)
Această lege se referă la una dintre trăsăturile caracteristice ale substanţelor, şi anume, compoziţia
constantă, definită, a acestora :
"Substanţele reacţionează între ele in proporţii de masă constante"
sau:
"Indiferent de calea prin care se obţine o substanţă compusă, elementele componente se află în
aceleaşi proporţii de masă. Dacă unul din reactanţi este în exces, după reacţie rămâne
neconsumat".
Ex.: în HCl raportul de masă H : Cl = 1 : 35,5
H2O raportul de masă H : O = 2 : 16 = 1 : 8
FeS raportul de masă Fe : S = 56 : 32 = 7 : 4
56g Fe + 64g S → FeS + (64-32) = 32g S nereacţionat
Legea se interpretează prin teoria atomică , deoarece fiecare substanţă fiind alcătuită din atomi cu
masă constantă, înseamnă că are masa constantă. Totodată legea arată că schimbarea compoziţiei
se face prin transformări discontinue.

1
Legea proporţiilor multiple (J. Dalton - 1804)
Se referă la cazul a două substanţe care reacţionează formând mai mulţi compuşi:
"Dacă două substanţe simple reacţionează şi rezultă mai multe combinaţii chimice, atunci
masele diferite ale uneia din acestea, care corespund unei mase constante a celeilalte, se află
între ele în rapoarte de numere întregi".
In cazul oxizilor azotului, rapoartele de masă sunt :
N2O 28 : 16 14 : 8 1 : 1
NO 14 : 16 14 : 16 1 : 2
N2O3 28 : 48 14 : 24 1 : 3
NO2 14 : 32 14 : 32 1 : 4
N2O5 28 : 80 14 : 40 1 : 5
Această lege arată că rapoartele de combinare ale substanţelor simple variază discontinuu, datorită
participării la reacţie a unui număr întreg de particule, cu masă constantă - atomică - şi nu a unor
fracţiuni a acestora.
Deci, alături de masa atomică, capacitatea de combinare a atomilor este o altă proprietate
fundamentală a acestora.
Legea proporţiilor echivalente (J.B. Richter - 1802, E. Wenczel - 1791)
Această lege introduce noţiunile de :
- echivalent chimic reprezintă numărul adimensional care arată cantitatea în grame dintr-o
substanţă simplă, care poate reacţiona sau poate înlocui într-o combinaţie chimică 1,008 g
hidrogen sau 8,00 g oxigen, sau un echivalent al oricărei substanţe;
- echivalent gram ( echiv.g sau val) reprezintă cantitatea în grame de substanţă numeric egală cu
echivalentul chimic.
Legea proporţiilor echivalente se enunţă astfel:
''Substanţele reacţionează între ele în rapoarte de masă proporţionale cu echivalenţii lor
chimici''.
Legea combinării gazelor (Gay Lussac - 1808)
Este o generalizare a observaţiilor experimentale privind variaţia volumelor substanţelor gazoase -
considerate gaze ideale - care participă la reacţii chimice:
"Volumele gazelor - măsurate în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune - care se combină
pentru a forma un compus chimic se află între ele, ca şi faţă de volumul substanţei care rezultă
din reacţie, într-un raport de numere simple şi întregi."
Ex.: H2 + Cl2 = 2HCl raportul volumelor 1 : 1 : 2 cu contracţie 0
2H2 + O2 = 2H2O raportul volumelor 2 : 1 : 2 cu contracţie 32313−=
N2 + 3H2 = 2NH3 raportul volumelor 1 : 3 : 2 cu contracţie 42212−=
Legea lui Avogadro
"Volume egale de gaze diferite, aflate în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune conţin
acelaşi număr de molecule."
Această lege a condus la definirea numărului lui Avogadro, determinat experimental de
Loschmidt:
N = 6,023∗ 1023 molecule mol-1
S-a introdus şi noţiunea de volum molar: V M = volumul ocupat de un mol dintr-un gaz în condiţii
normale (0° C şi 760 mmHg sau 1,013 ∗ 105 Nm-2)
VM = 22,414 l∗ mol-1
Cu ajutorul numărului lui Avogadro s-a definit molul ca fiind cantitatea de substanţă care
conţine N unităţi de structură (molecule, atomi, ioni).
Astfel: 1 moleculă gram (mol) - conţine N molecule
1 atom gram - conţine N atomi
1 ion gram - conţine N ioni.

2
Pe baza numărului lui Avogadro se poate calcula masa absolută:
mH = AN1,008g/atomg6,02310atom/atomg1,6510g/atom2324=⋅∗⋅=∗−
Legea Mendeleev - Clapeyron
Această lege permite calcularea masei moleculare M pentru substanţele gazoase.
pV = νRT = mMRT
M = mVRTp
Deoarece mV=ρ , rezultă : M = ρRTp
“Pentru două gaze cu masele moleculare M 1 şi M2, respectiv densităţile ρ1 şi ρ2, aflate în
aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune se poate scrie relaţia”:
ΜΜ=ρΤρΤ=ρρ121212RpRp//
dar ρρ12 = drelativă a gazului 1 în raport cu gazul 2
deci d1/2 = MM12 rezultă
M1 = M2 d1/2
Când unul din gaze este aerul, atunci M1= 28,98 d1/aer
Se poate considera că Mdaer= constantă independentă de natura gazului.
Când d > 1 gazul este mai greu decât aerul
d < 1 gazul este mai uşor decât aerul.

Structura atomului

3
 1.Particulele elementare ale atomului.
a.Atom.
Particula care nu poate fi descompusa in urma reactiilor chmice .Atomii sunt formatii
din nucleu atomic si invelis electronic.In atomul neutru din punct de vedere electric
numarul electronilor ( cu sarcina electrica negativa ) din invelisul electronic este egal
cu numarul protonilor ( cu sarcina electrica ) din nucleul atomic.Atomi sunt
reprezentati prin modele atomice.
Modele Atomice:1.Modelul atomic al lui Dalton ( 1805):atomul unui element este
reprezentat sub forma unei particule sferice omogene ; ipoteza fara baze
experimnetale .
2.Modelul atomic al lui Thomson( 1904):atomul este reprezentat sub forma unei
particule sferice cu sarcina electrica pozitiva , pe care sunt egal distribuiti electroni ;
are baze experimentale : sarcina electrica a particulelor ( radiatiile de electroni ,
radiatiile canal )
3.Modelul atomic al lui Rutherford(1911):atomul este format dintr-un nucleu cu
sarcina electrica pozitiva si din electroni cu sarcina electrica negativa , care se afla in
invelisul electronic si graviteaza in jurul nucleului; are baze experimentale de
imprastiere a radiatiilor ALFA pe o foita de aur .
4.Modelul atomic Bohr-Sommerfeld(1916):perfectionarea modelului atomic al lui Bohr
; pentru miscarea electronilor nu mai presupune orbite , ci elipse ; are baze
experimentale : structura fina a spectrelor atomice .

Particule elementare
Cele mai mici caramizi ale materiei ; au atat proprietati de corpuscul , cat si de unda. In
anumite conditii propii, dintr-o particula sau de mai multe particule pot aparea altele.La
cele mai multe particule elementare transformarile au loc spontan

  Grupa                   Numele                  Simbolul                SarcinaQ/e             Masa, in u

Bozoni Foton gama 0 0
Leptoni Electron e -1 1/1823
Nucleoni Proton p +1 1
  Neutron n 0 1

b.Proton
 

Particula cu masa( relativa =1)si cu sarcina electrica pozitiva din nucleul

atomic.Numarul protonilor este caracteristic pentru toti atomii unui element .El
reprezinta numarul de sarcini nucleare Z ( numarul de sarcini electrice
pozitive ).Numarul de protoni stabileste pozitia elementului in sistemul periodic .
Nr. Protoni = Nr. de sarcini nucleare =Nr. de ordine

c.Neutron
Particula cu masa(relativa =1) neutra din punct de vedere electric din nucleul
atomic .Numarul neutronilor , N , ai unui atom poate fi diferit pentru nucleele atomice
ale aceluiasi element.Asa se formeaza izotopii.
Izotopi:Specii de atomi ai aceluias element chimic , care au acelas numar de protoni (
acelas numar atomic ,A, ) ,dar numar diferit de neutroni ( numar de masa ,Z,
diferit ) .Din punct de vedere chimic se comporta la fel .

d.Electron
Particula cu masa( relativa=1/1823;)si sarcina electrica negativa .Electroni atomilor
se afla in spatiul din jurul nucleului atomic si se misca cu viteza foarte mare.Numarul
electronilor din invelisul electronic este egal cu numarul protonilor din nucleului
atomic .Pentru un atom este valabil:
Nr. protonilor= Nr. sarcinilor nucleare =Nr. electronilor = Nr. de ordine

2.Nucleul atomic.
4
 a.Nucleu atomic
Parte a atomului care se afla in centrul atomului si este incarcata pozitiv din punct de
vedere electric ; reuneste aproape intreaga masa a atomului este format din nucleoni
( protoni si neutroni ).Suma dintre numarul protonilor , Z si numarul neutronilor ,N,
reprezinta numarul nucleonilor.ea corespunde numarului de masa ,A, al atomului
Nr. protonilor + Nr. neutronilor = Nr. nucleonilor = Numarul de masa

b.Nuclid
Specie atomica a unui element chimic cu nu anumit numar de protoni si de
neutroni .Nuclizi se marcheaza prin simbolul elementului si prin numarul de masa A
( numarul nucleonilor):A simbolul elementului .Poate fi indicat suplimentar si numarul
de ordine Z( numarul de protoni):simbolul elementului.

c.Transformari nucleare
Transformari care au loc spontan sau sunt provocate sub influenta unor efecte
exterioare in nucleele atomice ; sunt legate , de cele mai multe ori ,de transformarea
unui element in altul.

d.Radioactivitatea
Transformarea nucleara spontana a radionuclizilor cu emisie de diferite radiatii.
Radionuclid: specie atomica radioactiva .

3. Invelisul electronic

a.Invelisul electronic
Spatiul din jurul nucleului atomic , in care se gasesc electroni atomului respectiv.

b.Strat electronic ( nivel energetic)

Electroni din invelisul electronic cu aproximativ aceeasi energie sunt ordonati pe un
anumit nivel energetic .Acesta stare energetica a electronilor se numeste si strat
electronic.
Sraturile eletronice ( nivelurile energetice ) sunt numerotate in ordinea crescatoare a
energiei , numarului stratului fiind egal cu numarul cuantic principal, n .Straturile
electronice pot fi notate , d asemenea , cu literele K,L,M,N,O,P,Q;.Fiecarui nivel
energetic ii poate fi atribuit numai un anumit numar maxim de electroni .Nivelurile
energetice ( straturile electronice ) se subimpart pe baza diferentierii fine a energiei
electronilor in subniveluri ( substraturi ).Unui nivel energetic cu numarul cuantic
princupal n ii apartin n niveluri.Fiecare subnivel corespunde unui numar cuantic
secundar l .Subnivelurile se noteaza cu literele s(l=o), p(l=1), d(l=2), f(l=3).
(eng:Sharp; Principal; Diffus ; Fundamental)Fiecarui subnivel ii poate fi atribuit numai
un anumit numar maxim de electroni Z: Z = 4l + 2.
Nivelurile energetice pot fi reprezentate sub forma schemei nivelurilor energetice
.Schema nivelurilor energetice este valabila pentru invelisurile electronice ale atomilor
in stare fundamentala .
Ex:Subnivelul 3d este mai inalt energetic decat subnivelul 4s.

Formula lui Planck (cunoscută şi ca legea lui Planck pentru radiaţia termică), este o
expresie matematică, ce stabileşte dependenţa intensităţii radiaţiei corpului negru de lungimea
de undă a radiaţiei emise şi de temperatura corpului emisiv.

În conformitate cu legile radiaţiei ale lui Kirchhoff, raportul între emisivitatea şi

absorbtivitatea unui material oarecare pentru radiaţia electromagnetică este o funcţie
universală (adică independentă de material) I(λ,T), de lungimea de undă λ a radiaţiei şi de
temperatura absolută T a materialului. Această funcţie este numită şi intensitatea radiaţiei
corpului negru. Formula lui Planck (1901) descrie explicit funcţia I(λ,T):

5
unde:

 este viteza luminii în vid

 , constanta lui Planck

 , constanta lui Boltzmann

Funcţia I(λ,T) are dimensiunile unui flux energetic raportat la unitatea de lungime de undă,
conform ecuaţiei dimensionale: [I]=([Energie]/([Timp][Lungime]^2))/[Lungime]. Această
formulă este pentru fizică de o importanţă centrală nu numai pentru faptul că este universală
şi reproduce fidel toate observaţiile experimentale, ci pentru că, în interpretarea ei[1], apare
pentru prima oară ipoteza existenţei unei cuante de energie. Dezvoltarea în continuare a
acestui concept a dus la naşterea şi dezvoltarea mecanicii şi electrodinamicii cuantice, şi a
influenţat profund viziunea ştiinţifică asupra realităţii fizice.

Modelul atomic Bohr este primul model de natură cuantică al atomului şi a fost introdus în
anul 1913 de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest model preia modelul planetar al lui
Ernest Rutherford şi îi aplică teoria cuantelor. Deşi ipotezele introduse de către Bohr sunt de
natură cuantică, calculele efective ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice, modelul
fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2,
Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă a nucleului).

Postulatele lui Bohr

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe două postulate:

Primul postulat al lui Bohr

Este legat de orbitele atomice şi presupune că electronul se roteşte în jurul nucleului numai pe
anumite orbite circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se
numesc staţionare şi au un timp de viaţă infinit şi energie constantă, atomul trecând pe alte
nivele energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se menţine pe o orbită
staţionară datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.

Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilităţii atomului. El este în contradicţie cu
fizica clasică. Conform teoriilor acesteia, o sarcină electrică în mişcare accelerată emite
radiaţie electromagnetică. Aceasta ar duce la scăderea energiei sistemului, iar traiectoria
circulară a electronului ar avea raza din ce în ce mai mică, până când acesta ar "cădea" pe
nucleu. Experimental se constată, însă, că atomul este stabil şi are anumite stări în care
energia sa se menţine constantă.

Al doilea postulat al lui Bohr

Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică doar la trecerea dintr-o
stare staţionară în alta. Energia pe care o primeşte sau o cedează este egală cu diferenţa dintre
energiile celor două nivele între care are loc tranziţia. Radiaţia emisă sau absorbită are
frecvenţa dată de relaţia obţinută în cadrul teoriei lui Max Planck
6
unde

 reprezintă constanta lui Planck;

 νmn frecvenţa radiaţiei emise/absorbite;

 Em,En energiile stărilor staţionare între care are loc tranziţia.

Atomul trece dintr-o stare staţionară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o
cuantă de energie corespunzătoare diferenţei dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul
inferior se emite o radiaţie de aceeaşi frecvenţă ca şi la absorbţie. Acest fapt exprimă natura
discontinuă a materiei şi energiei la nivel microscopic. De asemenea, frecvenţele radiaţiilor
atomice depind de natura şi structura atomului şi au valori discrete, spectrele lor fiind spectre
de linii.

Condiţia de cuantificare

Cuantificarea momentului cinetic

Condiţia de cuantificare se exprimă, de obicei, în legătură cu momentul cinetic L al

electronului aflat în mişcare circulară pe o orbită în interiorul atomului.

unde

 n = 1,2,3,... este un număr întreg, numit număr cuantic principal;

 reprezintă constanta redusă a lui Planck.

Condiţia rezultă din primul postulat al lui Bohr, considerând ipoteza lui de Broglie referitoare
la dualismul undă-particulă. Pentru un atom aflat într-o stare staţionară, electronul trebuie să
se deplaseze pe o orbită stabilă, adică unda sa asociată sa fie staţionară. Acest lucru este
posibil dacă lungimea traiectoriei electronului este un multiplu al lungimii de undă λ a undei
asociate. Dacă r este raza traiectoriei, condiţia se poate scrie

Aplicând ipoteza lui de Broglie se obţine

unde p simbolizează impulsul electronului.

De aici, .

7
Cuantificarea razelor orbitelor electronilor

Pornind de la aceasta şi considerând egalitatea forţelor de atracţie electrostatică cu cele

centrifuge, se poate deduce condiţia pentru cuantificarea razelor orbitelor electronilor. Pentru
atomul de hidrogen (Z=1) se obţine

unde mărimile reprezintă

 , permitivitatea electrică a vidului;

 h, constanta lui Planck;

 , masa electronului;

 , sarcina electronului;

 , raza corespunzătoare numărului cuantic n =

1, numită şi prima rază Bohr.

Relaţia exprimă faptul că un electron se poate deplasa doar pe anumite orbite în cadrul
atomului, raza acestora crescând cu pătratul numărului cuantic principal n.

Cuantificarea energiei totale

În modelul planetar, nucleul este considerat fix, iar energia totală a atomului este dată de suma
energiilor cinetice şi potenţiale ale electronului aflat în mişcare circulară. Introducând
cuantificarea razei calculată de Bohr în expresia energiei, se obţine pentru atomul de hidrogen

unde cu se notează energia atomului de hidrogen în stare fundamentală (n = 1). Se

observă că energia este minimă pentru n = 1, adică starea fundamentală este o stare de
echilibru şi are un timp de viaţă infinit. În acest caz, energia de legatură a electronului este
maximă, fiind egală cu valoarea absolută a energiei unei stări legate. Celelalte stări (n > 1) se
numesc stări excitate. Atomul are o infinitate de nivele de energie situate la intervale din ce în
ce mai apropiate. La limită, pentru , energia tinde la valoarea zero. Valorile pozitive
ale energiei sunt continue, iar electronul se deplasează liber pe o traiectorie deschisă, în afara
nucleului.

Deficienţe ale modelului

Acest model nu poate explica spectrele de emisie şi energia de ionizare decât pentru atomul
de hidrogen şi ionii hidrogenoizi.

8
Modelul Thomson este un model clasic care presupune că atomul e alcătuit din electroni
dispuşi în interiorul unei sfere cu raza de ordinul 10-10m, încărcate uniform cu o sarcină
pozitivă. Modelul este denumit şi "cozonacul cu stafide" datorită asemănarii dintre dispunerea
particulelor negative în norul de sarcină pozitivă şi a stafidelor în aluat. A fost propus de către
J.J. Thomson în anul 1906, înainte de descoperirea nucleului atomic. El presupunea că
electronii oscilează în jurul unei poziţii de echilibru atunci când li se comunică energie,
atomul emiţând radiaţii de diverse frecvenţe.

Deficienţe ale modelului

Una dintre deficienţele modelului consta în faptul că frecvenţa radiaţiei emise putea avea
orice valoare, lucru infirmat de seriile spectrale descoperite experimental.

În 1909, experimentele lui Geiger şi Marsden pun în evidenţă împrăştierea particulelor la

trecerea printr-o foiţă metalică, fenomen ce nu putea fi explicat pe baza modelului Thomson.
Ernest Rutherford a intuit că sarcina pozitivă este concentrată într-un volum mic în interiorul
atomului. El a elaborat un model planetar care considera că atomul este format dintr-un
nucleu pozitiv de rază 10-14÷10-15m în jurul căruia se rotesc electronii, pe orbite circulare.

Modelul atomic Rutherford, elaborat de Ernest Rutherford în 1911, este primul model
planetar al atomului. Conform acestui model, atomul este format din nucleu, în care este
concentrată sarcina pozitivă, şi electroni care se rotesc în jurul nucleului pe orbite circulare,
asemeni planetelor în Sistemul Solar.

Elaborarea modelului

Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger şi Ernest
Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest Rutherford, împrăştierea
particulelor α la trecerea printr-o foiţă subţire din aur. Conform modelului atomic elaborat de
Thomson, particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza
forţelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate cu unghiuri mai
mari decât 90° sau chiar cu 180°. Aceast fapt a fost explicat prin existenţa unei neuniformităţi
a distribuţiei de sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza observaţiilor efectuate,
Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul atomului,
iar electronii orbitau în jurul acesteia.

Noul model introducea noţiunea de nucleu, fără a-l numi astfel. Rutherford se referea, în
lucrarea sa din 1911, la o concentrare a sarcinii electrice pozitive:

"Se consideră trecerea unei particule de mare viteză printr-un atom având o sarcină pozitivă
centrală N e, compensată de sarcina a N electroni."

El a estimat, din considerente energetice, că, pentru atomul de aur, aceasta ar avea o rază de
cel mult 3.4 x 10-14 metri (valoarea actuală este egală cu aproximativ o cincime din aceasta).
Mărimea razei atomului de aur era estimată la 10-10 metri, de aproape 3000 de ori mai mare
decât cea a nucleului.

Rutherford a presupus că mărimea sarcinii pozitive ar fi proporţională cu masa atomică

exprimată în unităţi atomice, având jumătate din valoarea acesteia. A obţinut pentru aur o
masă atomică de 196 (faţă de 197, valoarea actuală). El nu a făcut corelaţia cu numărul atomic
Z, estimând valoarea sarcinii la 98 e, faţă de 79, unde e reprezintă sarcina electronului.

9
Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o structură orbitelor
electronilor. Totuşi, în lucrare este menţionat modelul saturnian al lui Hantaro Nagaoka, în
care electronii sunt aranjaţi pe inele.

Deficienţe ale modelului

Principalul neajuns al modelului consta în faptul că acesta nu explica stabilitatea atomului.

Fiind elaborat în concordanţă cu teoriile clasice, presupunea că electronii aflaţi în mişcare
circulară, deci accelerată, emit constant radiaţie electromagnetică pierzând energie. Prin
urmare, în timp, electronii nu ar mai avea suficientă energie pentru a se menţine pe orbită şi ar
"cădea" pe nucleu.

De asemenea, frecvenţa radiaţiei emise ar fi trebuit să ia orice valoare, în funcţie de frecvenţa

electronilor din atom, fapt infirmat de studiile experimentale asupra seriilor spectrale.

Importanţă

Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului şi a

existenţei unor particule componente, precum şi posibilitatea separării
acestora. Reprezentând punctul de plecare al modelului Bohr, a dus la
separarea a două domenii, fizica nucleară, ce studiază nucleul, şi fizica
atomului, ce studiază structura electronică a atomului.

În ciuda deficienţelor, caracterul descriptiv al modelului a permis utilizarea ca simbol al

atomului şi energiei atomice.

electronilor şi au deschis calea unor noi concepţii în domeniile incipiente ale mecanicii
cuantice şi fizicii cuantice.

Louis de Broglie a încercat să dezvolte ideile lui Bohr, şi a forţat aplicarea lor la atomi mai
complecşi decât cel de hidrogen. De fapt, el căuta o ecuaţie care să explice caracteristicile
ondulatorii ale materiei. Ipoteza sa avea să fie confirmată atât pentru electroni cât şi pentru
obiecte macroscopice. În ecuaţia lui de Broglie, lungimea de undă a unui electron este o
funcţie de constanta lui Planck (6,626 x 10-34 joule secunde) împărţită la impulsul obiectului.
Când acest impuls este foarte mare (relativ la constanta lui Planck), atunci lungimea de undă a
obiectului este foarte mică. Este cazul obiectelor macroscopice. Dat fiind impulsul uriaş al
acestora în raport cu constanta lui Planck, lungimea de undă a unui obiect macroscopic este
foarte mică (de ordinul lui 10-35 metri), încât este nedetectabilă de niciun instrument de
măsură. Pe de altă parte, particulele foarte mici (cum ar fi electronii) au impulsul mic prin
comparaţie cu obiectele macroscopice. În acest caz, lungimea de undă de Broglie poate fi
suficient de mare încât natura ondulatorie a particulei să producă efecte observabile.

Comportamentul ondulatoriu al particulelor cu impuls mic este similar cu cel al luminii. De

exemplu, microscoapele electronice folosesc electroni, în loc de lumină, pentru a vedea
obiectele mici. Deoarece de obicei electronii au impulsul mai mare decât fotonii, lungimea lor
de undă de Broglie este mai mică, având ca rezultat o rezoluţie spaţială îmbunătăţită.

Relaţiile de Broglie

Prima ecuaţie de Broglie leagă lungimea de undă λ de impulsul particulei sub forma

10
unde este constanta lui Planck, este masa de repaus a particulei, este viteza particulei,
este factorul Lorentz, iar este viteza luminii în vid.

Cu cât energia este mai mare, cu atât este mai mare şi frecvenţa şi cu atât este mai mică
lungimea de undă. Dată fiind relaţia dintre lungimea de undă şi frecvenţă, rezultă că lungimile
de undă reduse au mai multă energie decât cele mai mari. A doua ecuaţie de Broglie leagă
frecvenţa undei asociate unei particule de energia totală a particulei astfel:

unde este frecvenţa şi este energia totală. Cele două ecuaţii pot fi scrise sub forma

unde este constanta lui Planck redusă (cunoscută şi ca constanta lui Dirac),
este numărul de undă, iar este frecvenţa unghiulară.

Orbitalii s, p, d, f ai atomului.

Totalitatea electronilor care gravitează în jurul nucleului formează învelişul

electronic.
Învelişul electronic este format din straturi, substraturi şi orbitali.
Orbitalul atomic: reprezintă zona din spaţiul din jurul nucleului unde se găsesc
cu probabilitate mare electronii sub forma unor nori electronici.
Orbitalii atomici sunt de patru tipuri:
- orbital de tip s au formă sferică:
- orbital de tip p au formă bilobară:
- orbital de tip d au formă tetralobară;
- orbital de tip f au formă complexă;
Orbitalii de acelaşi tip au aceeaşi energie şi formează substraturi astfel:
- orbitalul de tip s formează substraturi de tip s ce pot să obţină maxim 2
electroni.
- orbitalul de tip p în număr de trei, formează substraturi de tip p ce pot să
conţină maxim 6 electroni.
- orbitalul de tip d în număr de cinci, formează substraturi de tip d ce pot să
conţină maxim 10 electroni.
- orbitalul de tip f în număr de şapte, formează substraturi de tip f ce pot să
conţină maxim 14 electroni.

11
Un orbital atomic poate să conţină maxim 2 electroni cu condiţia ca aceştia
să fie cuplaţi.
↑↓ ↑↓ ↑↓

orbitali ce conţin cei 2 electroni cuplaţi

Straturile electronice: sunt în număr de şapte, notate cu literele: K, L, M, N, O, P, Q
sau cifre arabe: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi sunt formate din substraturi:
- stratul 1 (K) este format din un • substrat de tip s ce poate să conţină maxim 2
e–, notat cu 1s2 ;
- stratul 2 (L) este format din un • substrat de tip s ce poate să conţină maxim 2
e–, notat cu 2s2 ;
• substrat de tip p ce poate să conţină maxim 6 e–, notat cu 2p6 ;
- stratul 3 (M) este format din un
• substrat de tip s ce poate să conţină maxim 2 e–, notat cu 3s2 ;
• substrat de tip p ce poate să conţină maxim 6 e–, notat cu 3p6 ;
• substrat de tip d ce poate să conţină maxim 10 e–, notat cu 3d10 ;
- stratul 4 (N) este format din un
• substrat de tip s ce poate să conţină maxim 2 e–, notat cu 4s2 ;
• substrat de tip p ce poate să conţină maxim 6 e–, notat cu 4p6 ;
• substrat de tip d ce poate să conţină maxim 10 e–, notat cu 4d10 ;
• substrat de tip f ce poate să conţină maxim 14 e–, notat cu 4f14 ;
3p6
numărul stratului numărul de electroni

tipul substratului

Numărul maxim de electroni de pe un strat este dat de relaţia 2 ∙ n 2

CONFIGURATIA ELECTRONILOR
Repartizarea electronilor, atomilor pe straturi şi substraturi în ordinea creşterii
energiei acesteia se numeşte configuraţie electronică.
Reguli de ocupare cu electroni a straturilor şi substraturilor:
1. Straturile şi substraturile sunt ocupate cu electroni în ordinea creşterii
energiei acesteia.
E
K L M N O P Q creşterea energiei spdf
1 2 3 4 5 6 7 (E)

2. Un orbital poate fi ocupat de maxim 2 electroni condiţia să fie cuplaţi

(regula lui Pauli).
3. Orbitalii aceluiaşi substrat având aceeaşi energie sunt ocupaţi mai întâi cu
un electron fiecare, şi apoi cu cel de al doilea.

12
PROPRIETATI PERIODICE SI NEPERIODICA
Proprietăţile elementelor care depind de configuraţiile electronice, şi variază în
funcţie de Z sunt proprietăţi periodice.
• sarcina nucleului (Z);
• neperiodice • masa atomică (A);

Proprietăţi • raza atomică;

• raza ionică;
• periodice • volumul atomic;
• energia de ionizare;
• aviditatea pentru electroni;
• caracterul electrochimic, electropozitiv,
• electronegativ, valenţa
IONI POZITIVI. IONI NEGATIVI. CARACTER POZITIV. CARACTER NEGATIV
Pentru a-şi realiza configuraţii electronice stabile pe ultimul strat, atomii
elementelor cedează, acceptă sau pun în comun electroni.
Elementele din grupa I, II, III principale (metalele) cedează electroni (1, 2, 3)
transformându-se în ioni pozitivi şi au caracter electropozitiv.
Elementele din grupa V, VI, VII principale (nemetalele) acceptă electroni (3, 2,
1) transformându-se în ioni negativi şi au caracter electronegativ.
Caracterul electropozitiv creşte în grupă, de sus în jos, cu creşterea numărului
de straturi şi scade în perioadă de la stânga spre dreapta cu creşterea
numărului de electroni cedaţi.
Caracterul electronegativ scade în grupă, de sus în jos, şi creşte în perioadă de
la stânga spre dreapta.
Elementul cu caracterul electropozitiv cel mai pronunţat este franciu (Fr).
Elementul cu caracterul electronegativ cel mai pronunţat este fluorul (F).
Energia absorbită de un atom la formarea ionului pozitiv prin cedare de
electroni se numeşte energie de ionizare.
Energia cedată sau absorbită de un atom la formarea ionului negativ prin
acceptare de electroni se numeşte aviditate pentru electroni.
VALENTA. ELECTROVALENTA. COVALENTA
Valenţa: este capacitatea de combinare a atomilor, elementelor, cu alţi atomi;
se exprimă prin valenţă şi reprezintă numărul de electroni cedaţi, acceptaţi
sau puşi în comun.
13
Valenţa elementelor care acceptă sau cedează electroni se numeşte
electrovalenţă şi poate fi pozitivă sau negativă.
Valenţa elementelor care pun în comun electroni se numeşte covalenţă.

INTERACTII INTRE IONI SI ATOMI

Între particulele ce alcătuiesc substanţele, se manifestă interacţii (legături) care
în funcţie de tăria lor şi de natura particulelor, conferă substanţelor proprietăţi
diferite.
LEGATURA IONICA
Legătura ionică se realizează între ioni de semn contrar formaţi prin transferul
de electroni de la atomii elementelor puternic electropozitive (metale) la
atomii elementelor puternic electronegative (nemetalele).
Formarea legăturii ionice presupune două etape:
Formarea legăturilor ionice în compuşii ionici este un proces exoterm (cu
degajare de energie).
Proprietăţile compuşilor ionici:
Ionii de sens contrar formaţi prin transfer de electroni se atrag până la
distanţe minime permise de recursiile învelişurilor electronice formând compuşi
ionici (agregate tridimensio-nale).
Proprietăţi:
- sunt substanţe solide;
- au punct de topire şi fierbere ridicate;
- sunt casante (se sfărâmă);
- sunt solubile în apă şi insolubile în solvenţi nepolari;
- în stare solidă nu conduc curentul electric, dar conduc curentul electric în
soluţii şi topitură;

MODELUL CUANTIC AL ATOMULUI

Principalele caracteristici ale modelului cuantic al atomului sunt următoarele:

- starea atomului este descrisă de funcţii matematice;
- atomul este constituit din nucleu şi electroni distribuiţi în jurul nucleului;
- electronii nu se mişcă pe orbite fixe în jurul nucleului, ci ocupă orbitali cu diferite forme,
funcţie de tipul de atom;
  orbitalul reprezintă volumul din spaţiul din jurul nucleului caracterizat de o mare
probabilitate de a găsi electroni;
- nivelurile de energie sunt compuse din mai multe substraturi energetice;
- nici un orbital nu conţine electroni identici (cu aceleaşi numere cuantice)
  (restricţia este impusă de principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli).

NUMERELE CUANTICE

14
Numărul cuantic principal, n: acesta descrie apartenenţa unui electron la un anumit nivel
energetic. Poate lua valori de la 1 la infinit. Odată cu creşterea numărul cuantic principal,
creşte şi energia electronului, iar orbitalii ocupă un spaţiu mai mare.

Numărul cuantic secundar, l: acestea descriu apartenenţa electronilor la un anumit subnivel.

Numărul cuantic magnetic, ml: descrie orientarea spaţială a orbitalilor; care identifică
orbitalii în cadrul substraturilor, iar fiecare valoare a lui ml corespunde uneia din orientările
permise pentru câmpul magnetic asociat orbitalului (pentru un substrat "p" - ml poate fi -1,0
sau 1, pentru un substrat "d", ml poate fi -2,-1,0,1 sau 2 etc.).

Numărul cuantic de spin, ms: descrie impulsul propriu de rotaţie al electronilor şi poate
avea valorile +1/2 sau -1/2. Pe un orbital încap maxim 2 electroni, primul ocupant fiind de
spin paralel (+1/2), iar al doilea, în mod obligatoriu, de spin opus.

WOLFGANG PAULI ŞI PRINCIPIUL EXCLUZIUNII

Principiul excluziunii a fost formulat de Wolfgang Pauli (1900-1958) în 1925 şi afirmă că în

învelişul electronic al unui atom nu pot exista doi electroni cu aceleaşi patru numere cuantice
în acelaşi timp. Aşadar, pentru doi electroni identici, dacă numerele cuantice n, l şi ml sunt
identice, ms, spinul, trebuie să fie diferit.

 ORBITALII ATOMICI.

Aşadar, mecanica cuantică nu mai priveşte electronii ca fiind în mişcare orbitală în jurul
nucleului, aşa cum considera Niels Bohr, ci afirmă simplu că aceştia se află pe diverse
niveluri energetice, fiind caracterizaţi de patru numere cuantice (citiţi în detaliu despre aceste
numere cuantice aici).

Electronii din învelişul electronic (spaţiul din jurul nucleului electronic în care se găsesc
electronii atomului), funcţie de energia de care dispun, sunt ordonaţi pe niveluri energetice
(straturi energetice). Straturile electronice sunt numerotate în funcţie de energie, crescător,
numărul stratului fiind egal cu numărul cuantic principal, n. Nivelurile energetice se
subîmpart în subniveluri care conţin un număr de orbitali. 

Orbitalii reprezintă volumul din jurul nucleului atomic în care probabilitatea de a găsi un
electron cu o anumită cantitate de energie este de 90%. Unui orbital îi pot fi atribuiţi
maximum 2 electroni.

Aşadar, ştim că învelişul electronic al atomului este structurat pe niveluri energetice, care
sunt împărţite pe subniveluri care conţin orbitali. Subnivelurile sunt notate cu s (de la
eng.sharp), p (eng:principal), d (eng. diffus) şi f (eng.fundamental).

Numărul de orbitali ai subnivelurilor

Fiecărui subnivel îi este asociat un anume număr cuantic secundar l, astfel: subnivelul s are
l=0, subnivelul p are l=1, subnivelul d are l=2 şi subnivelul f are l=3. Numărul de orbitali
pentru fiecare subnivel se poate calcula cu formula: 2l+1. Aşadar, de pildă, subnivelul 2d are
2x2+1 orbitali, deci 5.

15
Schema nivelurilor energetice, unde se poate observa că subnivelul 3d este mai înalt energetic decât
subnivelul 4s.

După cum am arătat mai sus, fiecărui subnivel îi este asociat un anume număr cuantic
secundar, l.

Formula de calcul a numărului maxim de electroni pe fiecare subnivel este următoarea:

Numărul maxim de electroni ai unui subnivel=4l + 2,

unde l este numărul cuantic secundar. Rezultă, aşadar, că pe subnivelul s avem maximum 2
electroni, pe subnivelul p avem maximum 6 electroni, pe subnivelul d avem maximum 10
electroni, iar pe subnivelul f avem maximum 14 electroni.

Numărul maxim de electroni ai unui nivel energetic = 2 x n2,

unde n este numărul nivelului. Astfel, pe primul nivel vom avea maximum 2 electroni, pe
nivelul 2 vom avea 2x22, adică 8, pe nivelul energetic numărul 3 vom avea 2x32, adică 18
şamd.Iată acelaşi lucru pus sub formă tabelară:

 Nivel energetic Subnivel

 Nr.nivel energetic Nr. maxim electroni          Denumire  Nr.maxim electroni

1 2 1s 2

16
  2
2 8 2s 6
2p
3s  2
3 18 3p 6
3d 10

4s  2
4p 6
4 32
4d 10
4f 14

Distribuirea electronilor în învelişul electronic respectă trei principii: principiul lui Pauli (vezi
mai sus explicaţia), principiul energetic şi regula lui Hund.

Principiul energetic spune că orbitalii sunt ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii energiei.
Regula lui Hund afirmă că la ocuparea cu electroni a orbitalilor se ocupă mai întâi orbitalii
care corespund unui subnivel cu câte un electron cu spin paralel, după care orbitalii se ocupă
cu un al doilea electron de spin antiparalel.

Reprezentarea grafică a orbitalilor

 Orbitalul 1s - nivelul energetic nr.1 

  Orbitalul 2p - nivelulul energetic nr.2

Orbitalul 3d - nivelul energetic nr.3

17
 

  Orbitalul 7f - nivelul energetic nr.7

 Legătură chimică
18
Legătura chimică este forţa de atracţie care se manifestă între atomi legându-i în molecule,
ioni, radicali.

Tipuri de legături chimice

În general, legăturile chimice au caracter ionic şi covalent, excepţie făcând legăturile dintre
atomi identici (acestea sunt covalente 100%). Legăturile ionice şi covalente separate sunt
întâlnite destul de rar. Disponibilitatea pentru o anumită legătură împarte compuşii în: ionici
şi covalenţi.

Legătura ionică

Legătura ionică este formata prin atragerea electrostatica cu sarcini opuse si are loc intre
metalele tipice si nemetalele tipice. Pentru a forma o configuraţie electronică exterioară de
echilibru (8 electroni), atomii se pot asocia prin cedarea şi respectiv primirea de unul sau doi
electroni. Se formeză astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară, heteropolară,
electrovalentă) se bazează pe atracţia electrostatică exercitată între atomii ionizaţi pozitiv sau
negativ. Atomii astfel construiţi în stare solidă se organizează sub formă de cristale, care
datorită tipului de legătură se numesc cristale ionice. Cristalele ionice tipice se formează ca
rezultat al reacţiei dintre un element metalic puternic electropozitiv (grupele I,II) cu un
element puternic electronegativ (grupele VI, VII). Metalele de tranziţie pot forma şi ele
cristale atunci când diferenţa de electronegativitate este îndeajuns de mare. ex tipic:clorura de
sodiu (NaCl) Teoria clasică a lui Born şi Madelung dă o imagine clară asupra naturii legăturii
ionice. Între doi atomi apropiaţi, unul ionizat pozitiv şi altul negativ, apar forţe electrostatice
centrale de atracţie care variază cu pătratul distanţei şi forţe de respingere care variază rapid
cu inversul distantei la o putere n>2. Forţa de atracţie f este dată de relaţia: f=(e1*e2)\

Legătura covalentă

Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legaţi între ei prin perechi de
electroni puse în comun, atomii având poziţii fixe unii faţă de alţii. Aceasta apare doar între
atomii nemetalelor, iar rezultatul legării se numeşte moleculă.

Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a electronilor.
Astfel, ea este:

 nepolară - apare la atomii din aceeaşi specie sau la atomii din specii diferite care au
electronegativităţi foarte apropiate (aceştia fiind carbonul şi hidrogenul). Fiecare dintre cei
doi atomi pune în comun câte un electron, şi fiecare atrage la fel de mult perechea astfel
formată.
 polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei doi atomi
pune în comun câte un electron, dar atomul care are electronegativitatea mai mare atrage
mai puternic perechea formată. Atomul cu electronegativitatea mai mică devine astfel
dezvelit de electroni.

 coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un atom pune în
comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu-se donor), iar celălalt
doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).

19
Legătura metalică

Legătura metalică. Mineralogul si chimistul norvegian V.M.Goldschmidt considera că între

atomii unui metal ar exista covalenţe. L.Pauling considera că în reţeaua metalică legăturile
dintre atomi sunt în rezonanţă, electronii de valenţă fiind repartizaţi statistic în mod egal între
toţi atomii alăturaţi ai reţelei cristaline. De exemplu, în reţeaua cristalină a sodiului fiecare
atom, având un electron de valenţă în orbitalul 3s, poate forma o covalenţă cu un atom vecin.
Prin urmare, după L.Pauling, între atomii unui metal se stabilesc legături dielectronice, labile,
care se desfac şi se refac necontenit, între diferitele perechi de atomi vecini din reţea. La
formarea legăturilor metalice în sodiul cristalizat ia parte numai electronul de valenţă al
fiecarui atom în parte. Pentru explicarea intensităţii legăturii metalice, L.Pauling considera că
prin transfer de electroni de la un atom la altul se formează şi structuri ionice. Prin urmare, la
metale unii atomi primesc mai mulţi electroni decât pot include în stratul de valenţă.

Coeziunea mare a metalelor este explicată de către L.Pauling prin existenţa valenţei metalice,
care este cuprinsă între 1 şi 6. Valenţa metalică este reprezentată de numarul electronilor care
participă la formarea legăturii metalice. Pentru elementele cu Z=19-31 valenta metalică este
reprezentată de cifra scrisă deasupra fiecarui element. Prin urmare, numarul maxim de
legături metalice este format de metalele tranziţionale cu coeziune maximă din grupele VI b,
VII b şi VIII b.

Metalele al căror număr de legături metalice este mare, au raze atomice mici, densităţi şi
durităţi mari, temperaturi de topire şi de fierbere ridicate, precum şi o rezistenţă remarcabilă la
solicitările mecanice exterioare.

Spre deosebire de covalenţe, legăturile metalice sunt nesaturate, nelocalizate şi nedirijate în

spaţiu, ceea ce ar explica plasticitatea metalelor.

Factori care determină natura legăturilor chimice sunt:

-Electronegativitatea
-Dimensiunea ionilor
-Raportul rază cation, rază anion
Electronegativitatea atomilor din moleculă (atomi legaţi) reprezintă tendinţa acestora de a
atrage perechea de electroni de legătură.

Metoda L. Pauling - cea mai des folosită pentru determinarea valorilor coeficienţilor de
electronegativitate

Metalele

Metalele sunt elemente chimice ai caror atomi au patura electronica periferica, numita patura
de valenta, incomplet ocupata cu electroni. In general, aceasta patura este de tip s. Electronii
acestei paturi sunt mai slab legati de nucleu, fata de electronii paturilor interioare ( complet
sau incomplet ocupate cu electroni), astfel incat ei pot parasi usor atomul care trece in starea
de ion pozitiv, iar electronii de valenta devin liberi. Conform principiului de excluziune al
lui Pauli, pe patura s se pot gasi cel mult doi electroni, cu spinul opus.Din aceste motive,
metalele se caracterizeaza prin potentiale de ionizare reduse si electronegativitate redusa,
iar in Tabelul Periodic al Elementelor ocupa pozitiile din partea stanga a acestuia.

20
Metalele sunt elemente chimice stabile in stare solida, in conditii normale de presiune si
temperatura ( exceptie fac doar cateva metale, precum mercurul-Hg, indiu-In, beriliu-Be).
Atomii, respectiv ionii elementelor metalice au dimensiuni liniare reduse, astfel incat
structurile metalice sunt foarte dense. In acest aranjament spatial compact, electronii de
valenta devin aproape liberi constituindu-se in norul de electroni; liberi fiind, cand sunt in
vecinatatea ionilor, completeaza patura electronica periferica a acestora pana la configuratia
de atom neutru. Competitia celor doua procese, de ionizare si acceptare de electroni,
conduce la urmatoarea imagine a cristalului metalic: un aranjament spatial aproape fix de
ioni pozitivi, cufundat intr-un nor de electroni liberi, (Fig.1) care asigura in acelasi timp
configuratia de atom neutru pentru toti atomii, dar si manifestarea proprietatilor specifice ale
metalelor:
1.densitate de sarcina electronica libera mare ( 1028electroni/m3);
2. rezistivitate electrica foarte scazuta (10-7-10-9 Ωm);
3. conductivitate electrica foarte ridicata (> 106 Ω-1m-1) si conductivitate termica foarte ridicata
(~102 J/mol.K.s);
4. densitate de masa mare;
5. proprietati invariante la actiunea luminii.
Din punct de vedere al ocuparii a tuturor paturilor interne ale atomilor, metalele se clasifica in
doua mari categorii:

1. metale normale (MN), cele pentru care toate paturile electronice interne sunt complet
ocupate cu electroni. Exemple: metalele alcaline Li, Na, K, Rb, Cs, metalele alcalino-
pamantoase Ba, Ca, Sr;

2. metale de tranzitie (MT), cele pentru care unele paturi interne ale atomului, d sau f), sunt
incomplet ocupate cu electroni. Exemple: metalele din grupa fierului sau grupa 3d, Fe, Co,
Ni, Ti, din grupa paladiului sau grupa 4d, din grupa lantanului sau grupa 4f, etc. Aceste
metale au moment magnetic atomic nenul, si din acest motiv au proprietati magnetice
pregnante.
In natura, metalele se gasesc sub forma policristalina, in minereuri simple sau complexe, din
care se extrag prin procedee specifice. Metalele sub forma de monocristal sunt creatii ale
laboratorului. Structurile cristaline metalice au simetria sistemului cubic (CFC- Cu, Au, Ag,
Pt, Pa, Ni, Ca; CVC- Fe, Cr, Li, Na, K,W) sau hexagonal compact (HC-Mg, Co, Zn, Gd, Cd).
In tehnologiile moderne se utilizeaza structurile metalice necristaline, reprezentate prin:
-metalele amorfe;
-aliajele metalice amorfe
Aceste materiale metalice au proprietati diferite de ale celor cristaline, astfel incat studiul lor
constituie un capitol din fizica solidelor necristaline. In categoria aliajelor metalice, o grupa
speciala este aceea a sticlelor metalice(calcogenide, de spin) care constau in matrici oxidice
in care sunt incorporati ioni metalici, ai pamanturilor rare sau ai metalelor de tranzitie, cu
proprietati speciale electrice, optoelectronice sau magnetice .
Aliajele metalice sunt compusi formati din doua sau mai multe elemente dintre care
cel putin unul este metal. Deosebirea dintre compusul chimic si aliaj consta in aceea ca in
timp ce compusul chimic este stabil numai pentru proportiile componentilor care asigura
stoichiometria, aliajul este stabil in orice in orice proportie a componentilor sai permisa de
particularitatile atomice ale acestora (raza atomica, electronegativitate), in conditii normale
de presiune si temperatura.

SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

21
LEGEA PERIODICITĂŢII:
o lege fundamentală a naturii, stă la baza clasificării elementelor
o a fost enunţată de D. I. Mendeleev în 1869:
„Proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor se repetă periodic în func ţie de masele
lor atomice”
o i-a permis lui Mendeleev ordonarea celor 63 de elemente cunoscute la aceea vreme, în
ordinea crescătoare a maselor lor atomice, într-un tabel numit sistemul periodic al
elementelor. Aşezate în linii şi coloane, elementele cu propriet ăţi asem ăn ătoare se
găseau unele sub altele (în aceeaşi coloană, adică grup ă)
o la începutul secolului al XX-lea, odată cu marile descoperiri din fizica atomului, legea
a fost reformulată de Moseley (1913):
„Proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice ale numărului atomic Z”
o i-a permis lui Mendeleev să deducă existenţa unor elemente, necunoscute la acea dat ă,
şi „să prevadă” descoperirea lor, precum şi poziţia lor în sistemul periodic al
elementelor. Aşezate în locurile libere din tabele, conform legii periodicit ăţii, aceste
elemente au fost denumite cu ajutorul prefixelor „eka” sau”dvi”: eka-bor (Sc), ekaaluminiu(
Ga), eka-siliciu (Ge), eka-mangan (Tc), dvimangan (Re)
o Mendeleev sugerează chiar verificarea maselor atomice ale unor elemente pentru care
a observat o inversiune a poziţiei în sistemul periodic:
52Te (Ar = 127,6) – perioada a 5-a, grupa VIA (16) şi 53I (Ar = 126,2) – perioada a 5-a,
grupa VIIA (17)
alte inversiuni în sistemul periodic:
27Co (Ar = 58,9) – perioada a 4-a, grupa VIIIB (9) şi 28Ni (Ar = 58,7) – perioada a 4-a,
grupa VIIIB (10) !!!!!
18Ar (Ar = 39,9) – perioada a 3-a, grupa VIIIA (18) şi 19K (Ar = 39,1) – perioada a 4-a,
grupa IA (1)
o astăzi se cunosc peste 400 de variante ale sistemului periodic al elementelor, care au la
bază tabelul lui Mendeleev; cea mai cunoscută şi utilizat ă formă este a şa-numita
„formă lungă” propusă de Rang în 1893 şi ameliorată de Alfred Werner în 1905.
Acesta cuprinde 18 coloane verticale şi 7 şiruri orizontale, fiind o reflectare obiectiv ă
a structurii electronice a elementelor.

GRUPELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR:

o Coloanele verticale, numite grupe sau familii, conţin elemente cu proprietăţi fizice şi
chimice asemănătoare, care au aceeaşi configuraţie electronic ă în stratul de valen ţă.
Ele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 18, conform recomand ărilor IUPAC din 1986;
până atunci grupele principale erau notate cu cifre romane de la I la VIII şi litera A, iar
grupele secundare erau notate cu cifre romane de la I la VIII şi litera B. Grupa a-VIII-a
B (respectiv grupele 8,9 şi 10) conţine triada fierului (Fe, Co, Ni) şi metalele platinice
(Ru, Rh, Pd, Os, Ir, Pt).
o Numărul grupei în care se găseşte un element este egal cu num ărul electronilor din
stratul de valenţă al atomilor elementului respectiv.
Pentru a afla numărul de electroni din stratul de valen ţă în cazul elementele grupelor
13 – 18, se scade numărul 10 din numărul grupei; de exemplu fosforul se g ăse şte în
gupa 15 a sistemului periodic, deci are 15-10 = 5 electroni în stratul de valen ţă, a şa
cum se observă şi din scrierea configuraţiei electronice 15P: 1s22s22p63s23p3.

PERIOADELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR:

o Şirurile orizontale ale sistemului periodic, cuprinzând elementele dintre dou ă gaze
rare succesive, se numesc perioade. Sistemul periodic con ţine 7 perioade
corespunzătoare celor 7 nivele energetice notate cu cifre arabe de la 1 la 7. Num ărul
perioadei în care se află un element este egal cu num ărul de nivele energetice (straturi)
ocupate cu electroni, sau cu valoarea numărului cuantic principal „n” pentru stratul
exterior al atomului unui element. primele 3 perioade sunt scurte(2, respectiv 8 şi 8
elemente), iar următoarele 4 sunt lungi (18, respectiv18 şi 32 elemnte). Perioada a
şaptea este incompletă. Lantanidele (seria 4f) şi actinidele (seria 5f) ocup ă o pozi ţie
specială în sistemul periodic, în partea de jos, sub forma a dou ă şiruri a câte 14
22
elemente.

BLOCURI DE ELEMENTE:
Potrivit acestei clasificări se disting 4 blocuri de elemente, apartenen ţa la acestea fiind
determinată de tipul de orbital ocupat de electronul distinctiv în configura ţia electronic ă
fundamentală a atomilor:
o Blocul s - elemente cu configuraţia stratului de valen ţă sn (n = 1 sau 2).
o Le bloc p - elemente cu configuraţia stratului de valenţă s2pn (n = 1 à 6).
o Le bloc d - elemente cu configuraţia stratului de valenţă s2dn (n = 1 à 10).
o Le bloc f - elemente cu configuraţia stratului de valen ţă s2fn (n = 1 à 14).

NUMĂRUL ATOMIC Z indică:

o numărul protonilor din nucleul unui atom
o numărul electronilor din învelişul electronic al unui atom
o numărul de ordine (aşezarea) elementului în sistemul periodic al elementelor

ORGANIZAREA SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR SE POATE

EXPLICA PE BAZA CUNOAŞTERII CONFIGURAŢIILOR ELECTRONICE ALE
ATOMILOR ELEMENTELOR:
o fiecare perioadă începe cu un metal alcalin şi se termin ă cu un gaz rar
o repetarea periodică a proprietăţilor elementelor este determinat ă de repetarea dup ă un
anumit număr de elemente a configuraţiei nivelului electronic exterior.
o Proprietăţile chimice ale elementelor sunt influen ţate în principal de structura
electronică a nivelului exterior „n”, sunt influen ţate mai pu ţin de configura ţia
electronică a penultimului strat electronic „n-1” şi sunt influen ţate foarte pu ţin de
configuraţia electronică a antepenultimului strat „n-2”. Aşa se explic ă de ce
elementele dintr-o grupă au proprietăţi asemănătoare (având configura ţii electronice
identice în nivelurile externe), iar elementele dintr-o perioad ă propriet ăţi diferite
(configuraţii electronice diferite în nivelele electronice exterioare). Propriet ăţilor
elementelor dintr-o perioadă scurtă sunt mult mai diferite (varia ţia lor este „brusc ă” la
creşterea lui Z) decât proprietăţile elementelor dintr-o perioad ă lung ă (varia ţia lor este
„treptată”, mai lentă odată cu creşterea lui Z). Astfel, lantanidele au propriet ăţi foarte
asemănătoare, electronul distinctiv fiind într-un orbital 4f, configura ţia electronic ă a
nivelelor externe este aceeaşi: 6s25d1
.
PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE ELEMENTELOR SE CLASIFICĂ în:
o neperiodice, care sunt determinate de nucleul atomic:
􀂃 numărul atomic Z, cu valori de la 1 la 109
􀂃 masa atomică, cu valori cuprinse între 1,008 (H) şi 262 ( 108Hs = hassiu)
􀂃 spectre de raze X
o periodice, care sunt determinate de învelişul electronic:
o proprietăţi fizice:
􀂃 rază atomică
􀂃 rază ionică
􀂃 energie de ionizare
􀂃 afinitate pentru electroni
o proprietăţi chimice:
􀂃 caracter electropozitiv (metalic)
􀂃 caracter electronegativ (nemetalic)
􀂃 valenţă, număr de oxidare N.O.
1. RAZA ATOMICĂ:
- este jumătatea distanţei dintre nucleele a doi atomi identici, vecini, dintr-o molecul ă
(homonucleară, deci este practic raza covalentă) sau dintr-un cristal metalic
- este o mărime caracteristică fiecărui atom, determinată prin metode cristalografice
(difracţie cu raze X), pe baza structurilor cristaline ale combina ţiilor în care se g ăsesc
atomii respectivi (compuşi care conţin în nodurile reţelelor cristaline atomi, nu ioni
23
sau molecule)
- într-o perioadă, metalele alcaline au cele mai mari raze atomice, fiind urmate de
metalele alcalino-pământoase şi de gazele rare; metalele tranzi ţionale din mijlocul
fiecărei serii au cele mai mici raze atomice dintre elementele unei perioade; în
general, se poate spune că:
o în cadrul unei perioade, în grupele principale, razele atomice scad cu cre şterea
numărului de ordine Z
o în cadrul unei perioade, în blocul elementelor „d” se constată o scădere a
razelor atomice de la grupa a 3-a până la grupele 8-10, apoi o u şoar ă cre ştere la
elementele grupelor 11 şi12
o în cadrul unei perioade, în blocul elementelor „f” se constată o scădere uşoară
a razelor atomice cu creşterea numărului atomic Z, deci se observ ă „contrac ţia
lantanidelor”
- în grupele principale ale sistemului periodic, razele atomice cresc în general
semnificativ cu creşterea numărului atomic Z; în grupele secundare, razele atomice
cresc uşor cu creşterea numărului atomic Z, existând o diferen ţă mic ă între razele
atomice ale elementelor din seriile 4d (perioada a 5-a) şi 5d (perioada a 6-a)
2. RAZA IONICĂ:
- este raza cationului, respectiv a anionului în compu şii ionici cristalini; este
dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal ionic
- raza cationului este totdeauna mai mică decât raza atomului din care provine
(pierzând electroni, un atom se transformă într-un cation cu aceea şi sarcin ă nuclear ă ca
a atomului, care atrage un număr mai mic de electroni, ceea ce are ca rezultat sc ăderea
razei)
- raza anionului este întotdeauna mai mare decât raza atomului din care provine
(acceptând electroni, un atom se transformă într-un anion cu aceea şi sarcin ă nuclear ă
ca a atomului, care atrage un număr mai mare de electroni, între care se manifest ă şi
respingerile electrostatice, fapt ce determin ă extinderea norului electronic şi deci
creşterea razei)
- mărimea razelor ionice variază asemănător cu mărimea razelor atomice
- ionii izoelectronici sunt ioni cu configuraţia electronic ă identic ă
- în cadrul unei perioade, pentru ionii izoelectronici, atât pentru anioni, cât şi pentru
cationi, se constată scăderea razei ionice cu creşterea numărului atomic Z (adic ă a
sarcinii nucleare):
Na+ Mg2+ Al3+
11p 12p 13p
10e- 10e- 10escade
raza cationului cu creşterea lui Z
P3- S2- Cl-
15p 16p 17p
18e- 18e- 18escade
raza anionului cu creşterea lui Z
- în grupă, razele ionilor cu aceeaşi sarcină cresc cu creşterea numărului atomic Z
- pentru acelaşi element raza cationului scade cu cre şterea sarcinii cationului:
raza cationului Fe2+ este mai mare decât raza cationului Fe3+
3. DENSITATEA:
- masa unităţii de volum, este exprimată în gram/cm 3
- în grupe se constată creşterea densităţilor elementelor odată cu creşterea num ărului
atomic Z
- în perioade se constată creşterea densităţilor elementelor de la extremit ăţi spre centru
- dintre nemetale, cel mai uşor element (densitatea cea mai mică) este hidrogenul, urmat
fiind de heliu; cele mai grele nemetale (densităţile cele mai mari) sunt carbonul şi
iodul
- dintre metale, cel mai uşor este litiul (în general metalele alcaline au densitate mic ă,
subunitară); cele mai grele metale sunt iridiul şi osmiul
4. TEMPERATURA DE TOPIRE (punctul de topire):
- temperatura la care o substanţă solidă trece în stare lichid ă la presiunea de 760 mm
24
Hg (temperatura normală de topire)
- în grupele principale se constată o scădere a punctelor de topire cu creşterea
numărului atomic Z, în timp ce în grupele secundare se constată o creştere a punctelor
de topire cu creşterea numărului atomic Z
o cele mai mici puncte de topire le au heliu (-272,1ºC) şi hidrogenul (-259,23ºC)
o cele mai mari puncte de topire le au carbonul (forma alotropic ă diamant
3500ºC) şi wolframul (3410ºC)
o singurele elemente lichide sunt bromul (-7,25ºC) şi mercurul (-38,84ºC)
o elemente uşor fuzibile (topesc la temperaturi joase) sunt: cesiul, galiul,
rubidiul, fosforul alb, potasiul, sodiul, sulful
o elemente greu fuzibile (topesc la temperaturi înalte) sunt: reniul, osmiul,
molibdenul, borul.
5. TEMPERATURA DE FIERBERE (punctul de fierbere):
- temperatura la care presiunea vaporilor unui lichid devine egal ă cu presiunea de 760
mm Hg (temperatura normală de fierbere)
- valorile variază asemănător cu punctele de topire
6. ENERGIA DE IONIZARE (POTENŢIAL DE IONIZARE):
- energia consumată la îndepărtarea unuia sau mai multor electroni dintr-un atom izolat
în stare gazoasă sau energia absorbită la formarea unui ion pozitiv din atomul liber; se
măsoară în electronvolţi (eV)
- energia primară de ionizare (EI1) este energia consumată la smulgerea primului
electron din configuraţia electronică a atomului neutru; energia secundar ă de ionizare
(EI2) este energia consumată la smulgerea celui de al doilea electron din configura ţia
electronică a ionului cu sarcina 1+; energia terţiară de ionizare este energia de
ionizare pentru al 3-lea electron (EI3); valoarea energiei de ionizare creşte brusc dup ă
prima treaptă de ionizare: EI1 < EI2 < EI3... pentru că al doilea, al treilea electron vor
fi eliminaţi din ioni pozitivi, în care atracţia electrostatic ă a sarcinii nucleare asupra
fiecărui electron este mai mare
- în perioadă, energia primară de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18, deci odat ă cu
creşterea numărului atomic Z; elementele care au în stratul exterior configura ţii
electronice stabile au energii de ionizare mai mari:
o elementele grupei 2 – configuraţia electronică în stratul exterior ns 2
o elementele grupei 15 - configuraţia electronică în stratul exterior ns 2np3
(substrat „p” semiocupat cu electroni)
o elementele grupei 12 - configuraţia electronică în stratul exterior ns 2(n-1)d10
- în grupe, energia primară de ionizare scade cu creşterea numărului atomic Z, deci o
dată cu creşterea numărului de straturi ocupate cu electroni şi cu mic şorarea atrac ţiei
electrostatice a nucleului asupra electronilor din stratul exterior ca urmare a dep ărt ării
de nucleu.
7. AFINITATEA PENTRU ELECTRONI:
- energia degajată (sau consumată!) de un atom izolat în faz ă gazoas ă care accept ă un
electron şi se transformă într-un ion negativ, un anion; acceptarea a doi sau mai mul ţi
electroni în configuraţia unui atom se face cu consum de energie;
- se măsoară în joules/atom, kilojoules/mol sau electronvol ţi
- valoarea negativă reprezintă energia realizată, eliberată de un atom la acceptarea unui
electron; cu cât această valoare este mai negativ ă, cu atât atomul are tendin ţă mai mare
de accepta un electron
- în perioadă, afinitatea pentru electron creşte, este din ce în ce mai negativ ă, pe m ăsur ă
ce creşte numărul atomic Z (excepţie fac elementele grupei 2 şi 18)
- în grupe, afinitatea pentru electron scade cu creşterea numărului atomic Z, deoarece
electronul se adaugă pe un nivel a cărui distanţă de la nucleu cre şte odat ă cu num ărul
de straturi
8. CARACTERUL ELECTROPOZITIV:
- proprietatea atomilor de a ceda electroni şi de a forma ioni pozitivi
- creşte odată cu creşterea caracterului metalic şi cu sc ăderea energiei de ionizare, adic ă:
o în grupele principale creşte de sus în jos odată cu creşterea numărului atomic

25
Z, deci cu creşterea numărului de straturi ocupate cu electroni
o în perioade scade de la grupa 1 la grupa 14, odată cu creşterea num ărului
atomic Z şi cu creşterea numărului de electroni cedaţi
- metalele sunt ordonate în sensul descrescător al caracterului electropozitiv în seria
activităţii metalelor (seria Beketov-Volta, seria tensiunilor chimice), în care tendin ţa
atomilor metalici de a ceda electroni este comparat ă cu tendin ţa atomului de hidrogen
de ceda electroni:
K Ba Ca Na Mg Al Mn Zn Cr Fe Ni Sn Pb H Cu Bi Sb Hg Ag Pt Au
→ 􀀋 → 􀀋 → scade caracterul electropozitiv al elementelor → 􀀋 → 􀀋 →
→ 􀀋 → 􀀋 → scade reactivitatea chimică a elementelor → 􀀋 → 􀀋 →
→ 􀀋 → 􀀋 → scade caracterul reducător → 􀀋 → 􀀋 →
- cu cât caracterul electropozitiv al unui element este mai accentuat, cu atât reactivitate
chimică a elementului respectiv este mai mare:
o variaţia caracterului electropozitiv ↔ variaţia caracterului metalic ↔ varia ţia
reactivităţii în grupă – ex. - reacţia metalelor alcaline cu apa:
2Na + 2H-OH → 2NaOH + H2
2K + 2H-OH → 2KOH + H2
!!! Metalele grupei 1, metalele alcaline, reacţionează foarte uşor, chiar violent,
cu oxigenul şi cu apa, astfel încât este necesară păstrarea lor sub petrol
Reacţia sodiul cu apa este violentă, căldura degajat ă în urma reac ţiei putând
topi metalul nereacţionat; potasiul reacţionează cu apa şi mai energic decât
sodiul, căldura degajată aprinzând instantaneu hidrogenul degajat din reac ţie,
ceea ce poate provoca chiar explozii
o variaţia caracterului electropozitiv ↔ variaţia caracterului metalic ↔ varia ţia
reactivităţii în perioadă – ex. - reacţia metalelor din perioada a 3-a cu apa:
2Na + 2H-OH → 2NaOH + H2 → reacţie violentă la temperatura camerei
Mg + 2H-OH → Mg(OH)2 + H2 → reacţia decurge la uşoară încălzire
2Al + 6H-OH → 2Al(OH)3 + 3H2 → reacţia decurge la încălzire puternică
o variaţia caracterului electropozitiv ↔ variaţia caracterului metalic ↔ varia ţia
tăriei bazelor (hidroxizilor metalici) în grupă şi în perioadă:
􀂃 perioada a 3-a:
NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3
bază tare bază tărie medie bază cu caracter amfoter
→ 􀀋 → 􀀋 → scade tăria bazelor → 􀀋 → 􀀋 →
􀂃 grupa a 2-a:
Be(OH)2 Mg(OH)2 Ca(OH)2 Sr(OH)2 Ba(OH)2
bază cu bază de bază bază bază
caracter tărie medie tare tare tare
amfoter
􀀉 → 􀀉 → 􀀉 → creşte tăria bazelor → 􀀉 → 􀀉 →
- cel mai electropozitiv element din sistemul periodic este franciul, Fr, dar pentru c ă este
element radioactiv este considerat CESIUL, Cs.
9. CARACTERUL ELECTRONEGATIV:
- proprietate atomilor elementelor de a capta electroni şi de a forma ioni negativi;
elementele au un caracter electronegativ cu atât mai accentuat cu cât accept ă un num ăr
mai mic de electroni şi pe un strat mai apropiat de nucleu, unde for ţa de atrac ţie e mai
mare; sunt nemetale, deci îşi manifestă caracterul nemetalic
- în grupe, scade de sus în jos, odată cu creşterea numărului atomic Z, deci cu cre şterea
numărului de straturi ocupate cu electroni
- în perioade, creşte de la grupa 14 la grupa 17, odată cu creşterea num ărului atomic Z,
adică cu micşorarea numărului de electroni captaţi şi creşterea sarcinii nucleare
- FLUORUL, F este elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic
- variaţia caracterului electronegativ al elementelor în grupe şi în perioade influen ţeaz ă
caracterul acido-bazic al compuşilor binari cu hidrogenul, H nE, ai elementelor:
o în perioadă, caracterul acid al HnE creşte cu creşterea caracterului
electronegativ al elementului E:
26
NH3 H2O HF
bază slabă amfolit acido-bazic acid de tărie medie
H2S HCl
acid slab acid tare
→ creşte caracterul acid cu creşterea caracterului electronegativ al elementului →
o în grupă, caracterul acid al HnE scade cu creşterea caracterului electronegativ
al elementului:
HF HCl HBr HI
acid de tărie medie acid tare acid tare acid tare
→ creşte caracterul acid cu scăderea caracterului electronegativ al elementului →
- variaţia caracterului electronegativ al elementelor în grupe şi în perioade influen ţeaz ă
tăria oxoacizilor elementelor:
o în perioadă, pentru oxoacizii cu elementul central la stare de oxidare maxim ă,
tăria oxoacizilor creşte cu creşterea caracterului electronegativ al elementului:
H4SiO4 H3PO4 H2SO4 HClO4
acid slab acid tărie medie acid tare acid foarte tare
→ creşte caracterul acid cu creşterea caracterului electronegativ al elementului →
o în grupă, pentru oxoacizii cu elementul central la aceeaşi stare de oxidare (de
obicei stare de oxidare maximă), tăria oxoacizilor scade cu sc ăderea
caracterului electronegativ al elementului:
HNO3 H3PO4 H3AsO4 H[Sb(OH)6]
acid tare acid tărie medie acid slab acid foarte slab
→ scade caracterul acid cu scăderea caracterului electronegativ al elementului →
Proprietăţi periodice ale elementelor – variaţia în grupe şi în perioade
10. VALENŢĂ, NUMĂR DE OXIDARE:
- Noţiunea de număr de oxidare înlocuieşte conceptul de valen ţă, desemnând num ărul
de sarcini pozitive sau negative care se pot atribui unui atom dintr-o combina ţie, în
funcţie de sarcinile electrice reale sau formale ale celorlal ţi atomi cu care este
combinat.
- Numărul de oxidare al elementelor în combinaţie cu alte elemente mai electronegative
decât ele prezintă valori pozitive, deoarece pot ceda acestora, total sau par ţial,
electronii lor de valenţă
- Numărul maxim de oxidare pozitiv al unui element este egal cu num ărul grupei
sistemului periodic din care face parte elementul respectiv. Existã unele excep ţii de la
regula numărului de oxidare pozitiv maxim pentru elementele din perioada a 2-a
precum şi pentru elementele tranziţionale din grupele VIIIB (8,9,10) şi IB (11)
- În combinaţiile cu alte elemente, mai electropozitive decât ele, elementele prezint ă un
singur număr de oxidare negativ egal cu (8- n) în care n este numărul grupei din care
face parte elementul respectiv
- În stabilirea numărului de oxidare al unui atom, trebuie sã se ţin ă seama de
următoarele reguli:
o fluorul are în toate combinaţiile sale numărul de oxidare -1
o oxigenul are în aproape toţi compuşii numărul de oxidare -2, cu excep ţia
oxizilor de fluor în care oxigenul are N.O. = +2 şi a combina ţiilor peroxidice
unde are N.O. = -1
o metalele, cu puţine excepţii, au în combinaţiile lor numere de oxidare pozitive;
metalele alcaline au constant N.O. = +1, iar metalele alcalino-p ământoase au
N.O. = +2
o substanţele elementare au N.O. = 0
o suma sarcinilor pozitive şi negative ale elementelor dintr-o combina ţie neutr ă din punct de
vedere electric este egalã cu zero.
Tabelul Periodic al elementelor
Grupa 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Perioad
a

27
 1 2
1
H He
3 4 5 6 7 8 9 10
2
Li Be B C N O F Ne
11 12 13 14 15 16 17 18
3
Na Mg Al Si P S Cl Ar
19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36
4
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54
5
Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
55 56 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86
Cs Ba * Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg
6
Tl Pb Bi Po At Rn
87 88 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118
7 **
Fr Ra Rf Db Sg Bh Hs Mt Ds Rg Uub Uut Uuq Uup Uuh Uus Uuo
 
57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71
*Lantinide
La Ce Pr Nd Pm Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb Lu
89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103
**Actinide
Ac Th Pa U Np Pu Am Cm Bk Cf Es Fm Md No Lr
_ Metal alcalin _ Metal alcalin pamantos _ Lantinide _ Actinide _ Metal de tranzitie

_ Semi-metal _ Metaloid _ Nemetal _ Halogen _ Gaz nobil

Tabelul periodic al elementelor, numit si tabelul periodic al lui Mendeleev sau sistemul
periodic al elementelor, cuprinde intr-o forma tabulara elementele chimice aranjate in
functie de proprietatile fizice si chimice ale acestora.

Sistemul periodic al elementelor este intr-o contiuna schimbare deoarece inca sunt
descoperite elemente noi indiferent daca pe cale naturala sau artificiala

Este meritul remarcabil al savantului rus Dimitri I. Mendeleev de a fi descoperit legea

periodicitatii elementelor chimice si de a fi conceput o reprezentare grafica complexa, dar
perfect logica a interdependentei sofisticate a tuturor speciilor unice de atomi, tabelul
periodic al elementelor cunoscut si sub numele de sistemul periodic al elementelor.

NOTIUNI DE TERMODINAMICA CHIMICA

Energia internă a unui sistem de particule

Căldura este adesea confundată cu energia termică. Când un sistem termodinamic primeşte
căldură, temperatura şi energia sa termică creşte, iar când cedează căldură, temperatura şi
energia sa termică scade. Căldura şi energia termică par a fi sinonime. De fapt, în timp ce
energia termică este o funcţie de potenţial, căldura este o formă de schimb de energie. Un
corp poate conţine energie internă sub diferite forme, însă nu se poate defini noţiunea de
căldură conţinută de un corp. De asemenea, în termodinamică, pentru studiul căldurii, în
locul noţiunii de energie termică, greu de definit, se preferă noţiuni ca energie internă, lucru
mecanic, entalpie, entropie, noţiuni care pot fi definite exact fără a recurge la noţiunea de
mişcare moleculară.

Considerăm un sistem compus din N particule între care se manifestă interacţiuni şi ele pot
interacţiona şi cu mediul înconjurător. Energia cinetică a particulelor este energia cinetică
totală a sistemului ca sistem de referinţă se alege sistemul centrului de masă CM, care este un
sistem de referinţă faţă de care impulsul total al sistemului este nul.
28
Energia potenţială Up a sistemului o reprezintă energia de interacţiune dintre particule.
Energia totală a sistemului este denumită energie internă şi reprezintă suma între energia
cinetică şi cea potenţială. În cazul sistemului izolat energia se conservă.
Dacă sistemul interacţionează cu mediul înconjurător atunci apare un schimb de energie W şi
deci această relaţie reprezintă legea conservării energiei unui sistem de particule aflat în
interacţiune cu mediul înconjurător.
1.     sistemul cedează energia W mediului inconjurător şi facem convenţia ca această energie
să fie negativă W<0 şi atunci U<U0
2.     sistemul primeşte energia W, conform convenţiei W>0 şi atunci U>U0
3.     sistemul nu schimbă energie cu mediu W=0 şi atunci U=U0

Lucrul mecanic şi cantitatea de căldură

Energia schimbată de sistem cu mediu înconjurător poate fi considerată ca o sumă a
energiilor schimbate de fiecare particulă cu mediul înconjurător dar exprimarea acestor
energii este imposibilă de aceea se convine la exprimarea energiei W sub forma a două
mărimi distincte
·        L lucru mecanic
·        Q cantitatea de căldură.
Un gaz închis într-o incintă cu piston mobil de suprafaţă S. Schimbul de energie între
sistem şi mediu se face prin ciocnirile moleculelor gazului cu pereţii, care înseamnă
schimb de impuls între molecule şi pereţi. Pe suprafaţa pistonului se poate defini o
forţă medie care determină deplasarea pistonului cu dx, corespunzător volumul creşte
cu dV=Sdx, ceea ce înseamnă că sistemul a efectuat un lucru mecanic asupra mediului
care reprezinta presiunea exercitată de gaz asupra pistonului.
În urma convenţiei făcute lucrul mecanic în acest caz este negativ şi în urma unui
proces în care lucrul mecanic duce la modificarea volumului de la V1 la V2 pentru
efectuarea integralei trebuie să cunoaştem legea de dependenţă p(V). O astfel de
dependenţă este dată de ecuaţia de stare a sistemului.
Deci lucrul mecanic reprezintă acea energie schimbată de sistemul de particule cu
mediul înconjurător care poate fi exprimată sub forma unui produs între o forţă medie
şi o anumită deplasare.
Siatemul de particule poate schimba energie şi prin intermediul pereţilor ficşi ai
sistemului. Energia schimbată de sistem prin ciocnirile particulelor cu pereţii
reprezintă cantitatea de căldură.
Legătura între entropie şi cantitatea de căldură
Considerăm un sistem cu N particule care interacţionează între ele şi cu mediul
înconjurător termenul are semnificaţia lucrului mecanic schimbat de sistem cu mediul
înconjurător deci lucrul mecanic reprezintă acea formă de energie schimbată de sistem
cu mediu care corespunde unei modificări a energiilor posibile pe care le pot avea
particulele termenul are semnificaţia căldurii schimbate de sistem cu mediul, deci
cantitatea de căldură reprezintă acea energie schimbată de un sistem de particule cu
mediu care corespunde unei modificări a distribuţiei particulelor în diferite stări de
energie posibile.

CINETICA CHIMICA studiaza viteza de desfasurare a reactiilor chimice si factorii care o

influenteaza stabilind totodata si mecanismele de desfasurare a reactiei chimice. Cunoscand
citeza reactiilor chimice se pot obtine date necesare dimensionarii instalatiilor chimice si a
optimizarii proceselor. Studiind mecanismul reactiilor chimice cinetica chimica ofera
29
posibilitatea alegerii conditiilor de reactie astfel incat intr-un system complex in care sunt
termodinamic posibile mai multe procese sa se obtina produsul dorit in proportie
preponderenta.

CO+H2→ →R-OH
→R-C=O
R’
→R-COOR’
Cunoscand viteza proceselor respective in diverse conditii precum si mecanismele proceselor
respective se poate intervenii cu anumiti factori cum sunt temperatura, catalizatorul, mediu de
reactie astfel incat sa se obtina produsul dorit. Pentru a cunoaste mecanismul de reactie
trebuie elucidate structura intima a particulelor care participa la procesele chimice ori pentru
aceasta este necesar sa se utilizeze tehnici experimentale pretentioase care sunt inca
perfectabile. Dupa natura sistemelor reactante acestea se calsifica in:
-sisteme omogene;
-sisteme eterogene.
Sistemele omogene sunt sisteme in care marimile ce definesc anumite proprietati sunt
constante in orice punct din sistem.reactia se desfasoarape 3 directii si este functie de
concentratia componetelor sitemului.
Sistemele eterogene bi sau ploifafice in care marimile care caracterizeaza anumite proprietati
variaza continuu daca sistemul este in evolutie discontinua, adica la interfete sistemul este in
echilibru. In acest sistem reactia are loc la interfete pe suprafata, viteza de reactie fiind
dependenta si de anumite fenomene fizice cum ar fi difuzia la sau de la suprafata, respective
fenomenul de absortie a reactantilor pe suprafata de reactie si desorbtia produsilor de reactie
de la suprafata. Exista si un grup de reactii omogene care au loc in faza gazoasa acaror viteze
depend de raportul suprafata-volum reactant. In cazul lor ecuatiile cinetice nu vor corespunde
sitemelor omogene avand forme specifice functie de natura sistemului reactant. Din punct de
vedere al schimbului de masa cu exteriorul sistemele se clasifica in:
-sisteme inchise-care nu schimba masa cu exteriorul, cantitatea fiecarui component din sistem
se modifica doar ca urmare a reactiilor chimice; in consecinta cantitatea totala a diveselor
elemente chimice din sistem este constanta pe toata durata reactiei (sisteme statice).
-sisteme deschise (sisteme dinamice)- in care se introduce in flux continuu cu un anumit debit
reactantii si se elimina continuu cantitati echivalente de produsi de reactie.

REACTII DE OXIDARE-REDUCERE
• Reacţiile chimice care au loc cu modificarea numerelor de oxidare al unuia sau mai multor
elemente din componenţa reactanţilor sunt reacţii de oxidare-reducere.
• În reacţiile de oxidare un element (ca atare, în formă atomică sau moleculară, sau
component al unei specii chimice poliatomice) cedează electroni, deci î şi m ăre şte numãrul
de oxidare.
• În reacţiile de reducere un element (atom, moleculă, ion monoatomic, ion poliatomic)
acceptă electroni, deci îşi scade numãrul de oxidare.
• Substanţele donoare de electroni se numesc reducători (Red., agent reducător = A. R.,
sistem reducător = S.R.), iar cele acceptoare de electroni, oxidanţi (Ox., agent oxidant = A.
O., sistem oxidant = S.O.):
Ox1 + ne- Red1
Red2 Ox2 + ne -
Ox1 + Red2 Ox2 + Red1
• Aceste ecuaţii cu schimb de electroni definesc un cuplu oxidant-reduc ător analog cuplului
acid – bază conjugată din procesele cu schimb de protoni. Prin urmare, oricãrui oxidant îi
corespunde un reducãtor conjugat si oricãrui reducãtor un oxidant conjugat.
• Substanţele care se comportă ca reducători faţă de oxidan ţi puternici, sau ca oxidan ţi fa ţă de
reducători puternici, se numesc amfoliţi redox. Ele conţin elementele care se oxidează,

30
respectiv care se reduc, la un număr de oxidare intermediar fa ţă de valoarea minim ă,
respectiv valoarea maximă posibilă pentru numerele de oxidare ale acelui element.
• Dupã sursele principale care pot furniza electroni, procesele redox se împart în: electronice,
radiochimice, electrochimice, chimice, fotochimice, termice. În practica de laborator
predominã reacţiile redox chimice şi electrochimice.
• În reacţiile redox pot participa ca oxidanţi şi reducãtori diferite specii chimice, fie atomi,
fie ioni sau molecule. Ca urmare a transferului de electroni are loc modificarea stãrilor de
oxidare ale unor elemente din compuşii participanţi la reactie. Determinarea coeficienţilor
stoechiometrici ai reacţiilor redox se face ţinându-se seama de conservarea masei
substanţelor (bilanţul atomic) şi a numărului electronilor schimbaţi (bilanţul
electronic).
• Reducători pot fi:
metalele Fe, Al, Mg, Ca, Na, K, etc. care au tendinta de a se transforma în ioni
pozitivi
nemetalele slab electronegative C, P, Si
cationi metalici la numere inferioare de oxidare: Sn 2+, Fe2+, Cr2+
compuşi ai nemetalelor la numere de oxidare mici: P3-, N3-, S2-, X- (Cl-,Br-,I-), CO,
SO2, etc
• Oxidanţi sunt:
halogenii în formã molecularã X2 (F2, Cl2, Br2, I2);
oxigenul O2 şi ozonul O3
acizii oxigenaţi şi sărurile lor conţinând elemente la numere de oxidare mari:
o compuşi oxigenaţi ai halogenilor (XO-, XO2-, XO3-, XO4-)
o K2CrO4, K2Cr2O7, KMnO4, K2FeO4, acizii şi anhidridele lor
o HNO3 conc, H2SO4 conc.
ioni metalici la numere de oxidare superioare: Fe3+, Au3+, Hg2+, Ce4+, etc.

31