CHIMIE GENERALA

CURS
Universul - Materie, Energie
LEGILE CHIMIEI
Legea conservarii masei si
energiei
Legea proporţiilor definite

Legea proporţiilor multiple

Legea proporţiilor echivalente

Legea combinării gazelor (Gay
Lussac - 1808)
Legea Mendeleev – Clapeyron
Legea lui Avogadro
Legea conservării materiei şi energiei
Dezvoltarea chimiei ca ştiinţă a fost marcată de descoperirea legii
conservării materiei de M.V. Lomonosov în 1768 şi L.A. Lavoisier
1777, conform căreia:
"În orice reacţie chimică, suma maselor substanţelor reactante (mi)
este egală cu suma maselor substanţelor rezultate din reacţie (mp),
respectiv a produşilor de reacţie":
Σmi = Σmp = constant
Ea a fost dezvoltată ulterior prin descoperirea principiului conservării
energiei de J.R. Mayer în anul 1842. Cele două principii al conservării
masei şi al conservării energiei, enunţate independent unul de altul,
datorită teoriei relativităţii a lui A. Einstein au fost reunite în
"principiul conservării masei şi energiei".
 Einstein a demonstrat că:
"Masa unui corp nu este constantă, ea
variază odată cu energia lui, energia
fiind cea mai importantă formă de
manifestare a mişcării materiei, aşa
după cum şi energia unui corp nu este
constantă, ea variază odată cu masa
corpului".

"Pentru orice masă (m) se asociază întotdeauna o energie egală cu

produsul acestei mase şi pătratul vitezei luminii (c) în vid".
E = mc²
La o variaţie Δm a masei, corespunde o variaţie ΔE a energiei:
ΔE = Δ mc²
Aceasta este expresia matematică a legii conservării materiei, universal
valabilă:
"Suma maselor şi energiilor reactanţilor şi produşilor de reacţie într-
un sistem închis este constantă".
Legea proporţiilor definite (L.J. Proust - 1799)

Această lege se referă la una dintre trăsăturile caracteristice ale substanţelor,

şi anume, compoziţia constantă, definită, a acestora :
"Substanţele reacţionează între ele in proporţii de masă constante"
"Indiferent de calea prin care se obţine o substanţă compusă, elementele
componente se află în aceleaşi proporţii de masă. Dacă unul din
reactanţi este în exces, după reacţie rămâne neconsumat".
Ex.: în HCl raportul de masă H : Cl = 1 : 35,5
H2O raportul de masă H : O = 2 : 16 = 1 : 8
FeS raportul de masă Fe : S = 56 : 32 = 7 : 4
56g Fe + 64g S > FeS + (64-32) = 32g S nereacţionat
Legea proporţiilor multiple (J. Dalton - 1804)

Se referă la cazul a două substanţe care reacţionează formând mai mulţi

compuşi:
"Dacă două substanţe simple reacţionează intre ele pentru a forma
mai mullti compusi chimici, difertite mase ale unui component care
reactioneaza cu aceeasi masa a celuilalt component, se gasesc între
ele în rapoarte de numere întregi".
In cazul oxizilor azotului, rapoartele de masă sunt :
N 2O 28 : 16 14 : 8
NO 14 : 16 14 : 16
N 2 O3 28 : 48 14 : 24
NO2 14 : 32 14 : 32
N 2 O5 28 : 80 14 : 40
Legea proporţiilor echivalente (J.B. Richter - 1802, E. Wenczel -
1791)
Această lege introduce noţiunile de :
- echivalent chimic reprezintă numărul adimensional care arată cantitatea în
grame dintr-o substanţă simplă, care poate reacţiona sau poate înlocui într-o
combinaţie chimică 1,008 g hidrogen sau 8,00 g oxigen, sau un echivalent al
oricărei substanţe;
- echivalent gram ( echiv.g sau val) reprezintă cantitatea în grame de
substanţă numeric egală cu echivalentul chimic.
Legea proporţiilor echivalente se enunţă astfel:
''Substanţele reacţionează între ele în rapoarte de masă proporţionale cu
echivalenţii lor chimici''.

m E M M
 A A E 
baze
  
nr.H acceptati nr.gr.(OH )
m E B B

M
M E 
E 
acizi 
nr.H cedati
valenta  nr.ioni
sare

metalici

M
E 
nr.e cedati / acceptati  nr.atomi

redox
Legea combinării gazelor (Gay Lussac - 1808)
Este o generalizare a observaţiilor experimentale privind variaţia
volumelor
substanţelor gazoase - considerate gaze ideale - care participă la reacţii
chimice:
"Volumele gazelor - măsurate în aceleaşi condiţii de temperatură şi
presiune - care se combină pentru a forma un compus chimic se află
între ele, ca şi faţă de volumul substanţei care rezultă din reacţie, într-un
raport de numere simple şi întregi.“

Ex.:
H2 + Cl2 = 2HCl raportul volumelor 1 : 1 : 2
2H2 + O2 = 2H2O raportul volumelor 2 : 1 : 2
N2 + 3H2 = 2NH3 raportul volumelor 1 : 3 : 2
Legea Mendeleev – Clapeyron
Această lege permite calcularea masei moleculare M pentru substanţele
gazoase.
“Pentru două gaze cu masele moleculare M1 şi M2, respectiv densităţile ρ1
şi ρ2, aflate în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune se poate scrie

PV  RT
relaţia”:

m

 RT
M 

m P
M
M  RT / P 

m  1
1 1

V M  RT / P 

2 2 2

d
1

M  M d
 2
relativa
1 2 1/ 2
Legea lui Avogadro
"Volume egale de gaze diferite, aflate în aceleaşi condiţii de temperatură şi
presiune conţin acelaşi număr de molecule."
Această lege a condus la definirea numărului lui Avogadro, determinat
experimental de Loschmidt:
N = 6,023x10²³ molecule / mol
S-a introdus şi noţiunea de volum molar:
Vµ = volumul ocupat de un mol dintr-un gaz în condiţii normale (0° C şi 760
mmHg sau 1,013 . 105 N/m²)
Vµ= 22,414 l / mol
Cu ajutorul numărului lui Avogadro s-a definit molul ca fiind cantitatea de
substanţă care conţine N unităţi de structură (molecule, atomi, ioni).
Astfel: 1 moleculă gram (mol) - conţine N molecule
1 atom gram - conţine N atomi
1 ion gram - conţine N ioni.
Pe baza numărului lui Avogadro se poate calcula masa absolută:
12
m   1.99 10 g / atom
 23

6.023 10
C 23

1.008
m   1.65 10 g / atom
 24

6.023 10
H 23
STRUCTURA ATOMULUI
 Materia (lat. materia = stofă, substanță)
este un termen general pentru toate
elementele care ne înconjoară și din care
suntem alcătuiți și noi.

Materia este discontinua. Începând cu Leucip si Democrit ,

folozofii greci au dezvoltat o teorie filozofică care încerca
să explice conceptia lor despre Univers. Conform
acesteia, materia este compusă din particule foarte mici,
indivizibile, denumite atomi (denumire care provine de la
termenul atomos care în limba greacã înseamnã
indivizibil).
Atomul ar reprezenta, cea mai micã particulã componentã a
materiei.
Atomul este cea mai mica particula ce caracterizează un
element chimic, respectiv este cea mai mică particulă dintr-o
substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi
fragmentată în alte particule mai simple.

“Sufletul este constituit din atomi fini, netezi, rotunzi,

asemenea cu aceia ai focului. Acești atomi sunt cei
mai rapizi și prin mișcarea lor, ce întrepătrunde întreg
corpul, se produc toate fenomenele vieții. Deci,
pentru Democrit, sufletul este o materie speciala ; o
materie ce este răspândită în întreg universul, în care
se produc fenomenele calorice și ale vieții”.
Structura atomului
Vechea conceptie ca atomul este indivizibil si indestructibil era valabila
pentru calcularea maselor atomice si moleculare, a volumului molar, a
numarului lui Avogadro, dar nu putea explica unele fenomene ca:
descarcari electrice prin gaze, transformari radioactive, spectre luminoase.

Descoperirea electronului - Razele catodice

Savantul britanic Sir William Crookes, a studiat efectul produs de
trecerea curentului electric printr-un într-un tub prevãzut cu doi electrozi
(anod și catod) în care existã o cantitate foarte micã de gaz (presiune sub
0,01 torr) (Figura 1..) Aplicarea curentului electric a condus la apariția
unui flux de raze care a determinat apariția pe peretele opus catodului a
unei fluorescențe albãstrui. Aceste raze au primit numele de raze
catodice.
Fig.1. Obtinerea razelor catodice
 Razele pozitive sau razele de canal
E. Goldstein a observat ca daca intr-un tub de descarcari electrice se foloseste
drept catod un disc perforat fig.2., la presiuni joase se formeaza radiatii colorate
care se propaga prin orificiile catodului in directie opusa anodului. Aceste raze
anodice se mai numesc raze de canal si sunt formate din ioni incarcati pozitivi ai
metalului prezent in anod, ele sunt deviate de campul magnetic in sens invers
razelor catodice.
Raze catodice Raze canal

Ecran
Fluorescent

+ -
Fig.2. Dispozitiv pentru producerea razelor pozitive
Cercetãtorul britanic Sir Joseph John Thompson a măsurat
viteza razelor catodice și a arãtat (1894) cã acestea se mișcã cu
viteza:
v = 1,9·107 cm/s,
mult mai mică decât viteza razelor luminoase (3·1010 cm/s), deci
par să fie mai apropiate de conceptul de particulã decât cel de
undã.
În anul 1906 J.J. Thompson a primit Premiul Nobel pentru
descoperirea primei particule sub-atomice, electronul.
Descoperirea electronului a demonstrat cã Dalton s-a înșelat
atunci când a afirmat cã atomul este cea mai micã parte
componentã a unui atom.
Atomul poate fi divizat în particule mult mai mici.
DETERMINAREA SARCINII ELECTRICE A ELECTRONULUI

Valoarea sarcinii electrice a electronului a fost

determinatã în anul 1909 de către Robert Millikan,
folosind instalația prezentatã în Fig.3. El a pulverizat
picături de ulei între placile unui condensator și le-a
expus razelor X, rezultând în urma ionizării atât
particule încărcate cu sarcină electrică pozitivă și
particule încărcate cu sarcină electrică negativã. Pentru
picăturile incărcate cu sarcină negativă, Millikan a
aplicat un câmp electric, orientat astfel încât să
determine ridicarea acestora, urmãrindu-le prin
intermediul unui telescop gradat. Prin corelarea a trei
parametri:
- viteza de ridicate a picăturilor de ulei încărcate pozitiv
ƒ
- intensitatea câmpului electric aplicat
ƒ
- greutatea picăturilor
ƒ
Figura 3. Aparat pentru determinarea sarcinii electrice a electronului
Determinarile ulterioare au confirmat ca electronul este particula
elementară de sarcina negativa cu valoarea:

e  1.602 10 C 19

Millikan a calculat masa unui electron, arătând cã este egalã cu a

2000-a parte din masa atomului de hidrogen, considera ca fiind cel
mai mic atom cunoscut. Experimente mai precise, au indicat pentru
masa unui electron valoarea, echivalentã cu 1/1837 din masa
atomului de hidrogen).

m  9.108 10 Kg 31

Experiența lui Millikan a demonstrat că electronul este cea mai micã

particulã încărcată cu sarcinã electricã negativă.
În anul 1923 Millikan a fost distins cu Premiul Nobel pentru
fizicã, datorită contribuției aduse la stabilirea sarcinii electrice a
electronului și a efectului fotoelectric.
1.3.4. STRUCTURA NUCLEULUI

Observarea unor fenomene fizico-chimice ulterioare descoperirii electronului și

stabilirii sarcinii lui electrice, a razelor pozitive, a arătat că atomii au o structură
complexă, având pe lângă electroni și alte particule, locul în care acestea sunt
localizate fiind denumit nucleu.
Experimentele făcute de o serie de cercetători, au permis acumularea în timp a
unor informații pe baza cărora s-a încercat descrierea structurii nucleului atomilor.
Experimentele cele mai importante care stau la baza descifrării structurii atomului au
fost cele privitoare la radioactivitatea elementelor.
In 1895 Roentgen a observat ca daca in calea razelor catodice dintr-un tub se
introduce o placuta metalica (numit anticatod), aceasta emite radiatii.
Aceste au:
- mare putere de patrundere;
- pot impresiona placa fotografica;
- produce fluorescenta unor substante;
- ionizeaza gazele si nu sunt deviate de campul electric sau magnetic (nu au sarcina
electrica).;
Aceste raze s-au numit raze X sau Roentgen.
Ca si radiatiile luminoase, razele X sunt vibratii electromagnetice.
Descoperirea radioactivitatii

In anul 1896 Becquerel a observat ca mineralele care contin uraniu emit radiatii
invizibile cu proprietati asemanatoare razelor X.
Proprietatea unor elemente de a emite spontan radiatii a fost numita radioactivitate,
iar elementele se numesc radioactive.
Radioactivitatea este un proces in care nucleele atomice se dezintegreaza spontan.
Modele atomice

Prima ipoteza asupra structurii atomului a fost emisa in 1904 de catre J.J. Thomson.
Descoperirea razelor catodice (electronii) si stabilirea faptului ca acestia sunt încãrcati cu
sarcinã electricã negativã, l-au determinat pe Thompson sã propunã primul model al
atomului. Problema de care s-a lovit a fost legatã de faptul cã mentinerea în acelasi atom
a electronilor implicã neutralizarea lor, respective existenta unei sarcini pozitive. În acest
scop, a propus urmãtoarea solutie: a considerat atomul ca fiind o structurã sfericã cu o
sarcinã electricã pozitivã distribuitã uniform.
Acest model este denumit Cozonacul cu stafide, aluatul fiind asociat cu sfera încãrcatã
cu sarcinã electricã pozitivã distribuitã uniform, iar stafidele reprezentâ electronii
încãrcati cu sarcinã electricã negativã.
 electron

Sfera cu distributie uniforma

a sarcinii electrice

Modelul atomic a lui J.J. Thomson

MODELUL LUI RUTHERFORD

Fizicianul Ernest Rutherford a verificat veridicitatea modelului propus de

Thompson. Rutherford a propus un model al atomului, în care, sarcina electricã
pozitivã este amplasatã în centrul atomului . nucleul, iar sarcina electricã negativã
este amplasatã în jurul nucleului. Electronii se rotesc în jurul nucleului pe traiectorii
circulare, denumite orbite, fiind mentinuti pe traiectorie de actiunea a douã forte: forta
centrifugã, apãrutã ca urmare a miscãrii electronului pe o traiectorie circularã si forta
de atractie coulombianã între sarcina electricã pozitivã a nucleului si sarcina electricã
negativã a electronilor, cele douã forte compensându-se reciproc:
Pentru ca un electronii sa se mentina la o anumita distanta de nucleu, ei trebuie
sa se roteasca cu o viteza astfel incat Fcentifuga =FCoulomb
Rutherford a facut diverse masuratori ale deviatilor suferite de particulele α si a
determinat din calcul razele nucleelor de ordinul 10-12-10-13cm.
Raza atomului este in jur de 10-8cm de 100000 ori mai mare decat a nucleului.
Rutherford a postulat ca electronii se rotesc pe orbita in jurul nucleului cu o
viteza v,
a=v2/r.
Conform teoriilor electodinamicii cand o sarcina electrica( electronul) se roteste
ea pierde energie sub forma de radiatii.
Electronul rotindu-se tot mai mut pierde energie pana cand se apropie tot mai
mult de nucleu.
Prin apropierea de nucleu a electronului lungimea de unda a radiatiei emise s-ar
modifica continuu, deci s-ar obtine un spectru continuu, ceea ce nu este in
acord cu realitatea.
Teoria cuantica a lui Planck

Planck a aratat ca absorbtia si emisia radianta nu sunt fenomene continue, ci se

produc in salturi, in mod discontinuu.
Asa cum substanta este formata din particule asa si energia este formata din doze
elementare de energie, numite cuante de energie sau fotoni.

E  h
h - ct. lui Planck

h  6.6256 10 erg  s  6.6256 10 J  s

27 34

Modelul atomic a lui Bohr

Bohr a combinat ideea de baza a modelului lui Rutherford cu teoria cuantica
postulata de Planck si a elaborat un model atomic al atomului de hidrogen.
Calculul razei
-e
mv 2
e 2 h
 mvr  n m
r 4 0 r 2 2
2 +e
h
mvr  n
2 r

h mv nh 2 2 2 2

mvr n
2 2
r 
2
 2 3

4 r 4 mr 2 2 3

e2 n2h2  0n2h2
 r
mv 2 e2 4 0 r 2
4 mr
2 3
e 2 m

r 4 0 r 2

rn  n 2  0.5292 A
0
n=1 raza atomului de hidrogen
Calculul Energiei

EE E cin pot

mv 2  e2 Ep e2 e 2 me 2
E     
mv 40 r 80 r 80  0 n 2 h 2
2

E  2 2
cin
2 me 4
e2 E 2 2 2
E pot   8 0 n h
40 r

 0n2h2
r
me 2
Postulatele lui Bohr

1. Electronul se poate roti în jurul nucleului numai pe anumite orbite, considerate

circulare, numite orbite permise, orbite stationare. În miscarea sa pe orbitele permise,
electronul nu emite si nu absoarbe energie. Pentru orice electron sunt posibile mai
multe asemenea orbite stabile, fiecare determinand o stare stationara (nivel de energie)
a electronului sau atomului.
Dupa teoria lui Bohr, numarul acestor stari sau nivele de energie este determinat de
conditia cuantica, ca momentul unghiular al electronului este un multiplu intreg n de
h/2π, unde h ct. lui Planck.
2. Bohr considera ca in cazul atomilor excitati în urma absorbtiei de energie, electronii
pot trece de pe orbita permisã, caracterizatã de o energie scãzutã, pe o altã orbitã
permisã, caracterizatã de o energie mai mare. Deoarece aceastã structurã este instabilã,
electronii pot reveni pe orbita initialã sau pe orbitã intermediarã prin emiterea unei
cuante luminoase, a cãrei energie este egalã cu diferenta energiilor orbitelor între care
s-a deplasat electronul.
h  E  E n1<n2 en. primita
n2 n1
n1>n2 en. cedata
E E
 n2 n1

h
 c c
  
 

1 
  ,

 c
E E 2 me 2 4
1 1
E E   ,
 n2 n1
  
 n2 n1
ch ch 3

n n 
2

1
2

2
h
2 me
2 4

 109677,76cm  R 1

ch 3

R= ct. lui Rydberg

1 1
  R 
,
 
n n 
2 2

1 2
Explicarea spectrului hidrogenului prin teoria lui Bohr.

Cu ajutorul teoriei lui Bohr se poate interpreta spectrul optic al hidrogenului.

Daca atomul de hidrogen este excitat, atunci electronul va primi energie si va trece de pe
orbite inferioare pe orbite superioare. Intoarcerea electronului de pe orbitele superioare
pe cele inferioare are loc cu degajare de energie, fiecare tranzitie corespunzand unei linii
spectrale.
Seriile spectrale descrise mai sus se datoresc tranziţiilor electronilor,adică revenirii lor de
pe un nivel energetic superior pe altul inferior după excitarea atomului.
Ori de câte ori electronii suferă tranziţii de pe nivele superioare pe nivelul n1,
având numărul cuantic principal n=1, se emit radiaţii din seria Lyman(nivelul
corespunzător numărului cuantic principal n=1 constituie stratul K). Atunci când
tranziţiile de pe nivelele superioare se fac pe nivelul cu n=2, apar linii în seria
Balmer (stratul cu n=2 s-a numit nivel sau strat L) şi aşa mai departe,stratul cu n=3
s-a numit strat M, apoi N, O, P şi Q
Potentiale critice. Experienta Frank-Hertz 1912-1913

Pe langa excitarea prin cuante de lumina sau pe cale termica, atomii mai pot fi excitati
prin ciocniri cu electroni in camp electric. Dispozitivul consta dint-un tub de cuart care
contine un filament din W incandescent care emite electroni (catod) si o placa cu rol de
anod. In interiorul tubului se gasesc vapori de mercur. O diferenta de potential aplicata
intre filament si grila cauzeaza accelerarea electronilor emisi de filament. Anodul are un
potential mai negativ decat grila a.i campul electric dintre grila si anod poate frana
electronii. Daca tensiunea de accelerare depaseste tensiunea de franare galvanometrul
iregistreaza un curent electric. Urmarind galvanometrul se observa o crestere a
curentului odata cu cresterea tensiunii pana la valoarea de 4,9V cand curentul scade
aproape de zero.

P
F G

V A

- + +
Continuadu-se cresterea tensiunii se observa o crestere a intensitatii curentului electric
dupa care scade brusc catre zero cand se atinge o tensiune de 9.8V.
Explicatia existentei potentialelor critice este data cu ajutorul teoriei cuantice.
Electronii se ciocnesc elastic de vaporii de mercur la tensiuni mici, nu pierd din energie
si ajung la anod. La tensiuni mari, electronii se ciocnesc neelastic de atomii de mercur
cedeaza energia lor cinetica atomilor de mercur si nu mai reusesc sa ajunga la anod.
Pentru vaporii de mercur potentialele critice sunt date V= n 4.9