XII.2.3.

Tratarea în tipare încălzitoare

Procedeul de tratare termică prin încălzire indirectă a betonului s-a extins din
ce în ce mai mult, înlocuind tratarea termică prin folosirea aburului viu.
Tiparul metalic încălzitor se execută etanş, prin sudură continuă şi garnituri de
etanşare.
Metoda constă în încălzirea tiparului. În felul acesta, aburul nu mai vine în
contact direct cu feţele de beton ale elementului prefabricat. Avantajul principal al
acestei metode constă în scăderea simţitoare a pierderilor de abur în atmosferă şi în
eliminarea urmărilor neplăcute generate din această cauză.
Timpul de tratare termica se reduce sub 8 ore, uneori atingând chiar 4 – 6 ore.
Timpul de tratare cel mai redus se obţine prin folosirea simultană a tiparului încălzitor
şi acoperirea piesei aflate sub tratament cu o pernă încălzitoare etanşă. În general,
cu cât elementul prefabricat are o suprafaţă încălzită mai mare şi o suprafaţă liberă
mai mică, efectul tratării termice este mai rapid.
Această metodă prezintă dezavantajul că betonul nu mai stă într-o atmosfera
cu o umiditate ridicată, de aceea pierde o parte din apa de amestecare,
deshidratîndu-se, ceea ce pune în pericol întărirea betonului ulterior tratării termice.
S-a constatat ca betoanele tratate astfel ating după tratarea termică o rezistenţă
destul de ridicată, dar creşterea rezistenţei în continuare pînă la 28 de zile este foarte
mică, mult mai redusă decît creşterea pe care o are un beton păstrat in condiţii de
întărire liberă sau tratat termic prin aburire. De aceea, acest sistem de accelerare a
întăririi trebuie aplicat cu multă precauţie, luându-se măsuri eficiente care să
împiedice deshidratarea betonului, de exemplu introducerea unei cantităţi mici de
abur viu.
După forma generală pe care o au elementele prefabricate, tiparele
încălzitoare pot fi de două feluri: pentru elemente liniare şi pentru elemente de
suprafaţa.
Elementele liniare (stâlpi, grinzi) se pot executa în tipare încălzitoare izolate,
duble sau în baterii încălzitoare.
Elementele de suprafaţă (planşee, pereţi) se execută in tipare verticale sau
orizontale.
Tiparele verticale pentru elemente ele suprafaţă sînt, de obicei, montate în
baterii de 15 - 17 elemente. Uneori se folosesc şi tipare duble. Cortinele metalice, din
tablă asamblată prin sudare, formează casete închise prin care circulă aburul
introdus prin intermediul unui furtun prins de un ştuţ. La partea opusă a casetei se
află un al doilea orificiu cu ştuţ., prin care se evacuează apa provenită prin
condensarea aburului în contact cu peretele metalic rece.
În figura V.1 se arată structura unui tipar orizontal încălzitor. Acesta este un
tipar de panou interior sau de planşeu pentru panouri mari de locuinţe.
Pentru a se împiedica deshidratarea betonului se folosesc mai multe sisteme,
printre care:
- acoperirea suprafeţei libere a pieselor cu o pânză de sac menţinută în
permanenţă în stare umedă prin stropire. Acest sistem a dat rezultate bune
mai ales la stâlpii precomprimaţi. Apa folosită la stropire trebuie să aibă o
temperatură cât mai apropiată de temperatura betonului supus
tratamentului, pentru a se evita şocurile termice la suprafaţa betonului,
ceea ce ar putea produce fisurări. Dacă apa se distribuie permanent sub
forma unei ploi fine, căzând pe o pânză groasă de sac, efectul de şoc
termic este mult redus. Această metodă nu se recomandă datorită faptului
că produce o mare cantitate de abur pe linia tehnologică ;
 Fig. XII.1: Tipar încălzitor
orizontal
a-vedere în plan;
b- secţiune longitudinală;
1-rama platformei;
2-plăcuţe de fixare a părţilor
laterale ale tiparului;
3-părţile laterale ale tiparului;
4-serpentină pentru abur;
5-suprafaţă de metal sau mozaic;
6-racord abur intrare;
7-racord abur ieşire.

- acoperirea suprafeţei pieselor cu o prelată din sac dublată cu un strat de

polietilenă. Apa care iese din beton sub formă de vapori condensează pe
stratul de polietilenă rece şi umezeşte pânza de sac şi suprafaţa betonului.
Între faţa betonului şi stratul de polietilenă se formează o pătură de aer
care, datorită suprafeţei mari, asigură o atmosferă cu umiditate destul de
ridicată. Sistemul nu are insă o eficienţă prea mare, deoarece nu elimină
efectul de deshidratare;
- acoperirea tiparului cu un capac etanş şi care lasă un spaţiu cât mai redus
deasupra feţei betonului; este de preferat ca în loc de capac să se
folosească aşa-numita pernă încălzitoare. Perna încălzitoare este tot un
capac care izolează termic şi opreşte eliminarea aburului provenit din apa
de amestec a betonului; aburul, la rândul său, este un element încălzitor,
mărind efectul de tratare termică;
- acoperirea betonului cu un capac etanş cu circulaţie de abur viu între
capac şi faţa betonului. Deoarece etanşarea care se poate obţine nu este
perfectă, acest sistem, deşi este corespunzător din punctul de vedere al
scopului urmărit, creând o atmosferă umedă betonului, pierde avantajul
esenţial al metodei de aburire prin încălzire, deoarece aduce din nou abur
în atmosfera spaţiului tehnologic.

XII.2.4. Tratarea termo-umedă a betonului

Procedeul termo-umed constă în accelerarea întăririi betonului folosind abur

(introducerea aburului într-un spaţiu închis în care se găsesc elemente prefabricate)
sau apă caldă. Transferul de căldură din mediu la beton în prezenţa aburului se face
prin convecţie şi prin condensarea aburului pe feţele tiparului şi pe suprafaţa
deschisă (liberă) a elementului. Tratarea termo-umedă cu abur se poate efectua în
camere de aburire, în spaţii închise din structuri uşoare sau sub prelate şi se mai
numeşte tratare termică cu abur viu, deoarece aburul vine în contact direct cu
suprafaţa betonului.

XII.2.4.1. Aburirea în camerele tunel

La tehnologiile de fabricaţie cu agregate în lanţ şi în special la tehnologia în

conveier, se foloseşte aburirea în camere de tratare termică tunel. Aburirea în tunel
este forma cea mai avansată de tratare termică cu abur şi, în general, una din cele
mai bune metode de tratare termică. Pot fi construite deasupra sau sub nivelul
terenului şi pot avea funcţionare discontinuă (ciclică) sau continuă. Dimensiunile
camerelor depind de dimensiunile şi numărul de elemente prefabricate care se
tratează termic. Ele trebuie să fie izolate termic pentru reducerea pierderilor de
căldură şi tencuite la interior cu mortare impermeabile.
Ciclul camerelor cu funcţionare discontinuă, este alcătuit din următoarele
etape: introducerea prefabricatelor în cameră sau încărcarea, tratarea termică şi
evacuarea din cameră a prefabricatelor. Parcurgerea distinctă a acestor etape
conduce la efecte negative asupra calităţii betonului, datorită duratei de păstrare
prealabile foarte inegală a betonului; ultimele elemente introduse se preîntăresc
ineficient, iar primele prea mult. Sub aspect economic au o eficienţă scăzută datorită
rulajului redus a tiparelor şi a camerei.
Tunelurile sunt camere de formă alungită, în care tiparele cu elementele
prefabricate se deplasează pe cărucioare în lungul unor şine.
Deplasarea are loc în mod ritmic sau continuu. Admisia aburului se face în
lungul tunelului, cu debite diferite, astfel încât prefabricatele sunt supuse unui regim
diferit în cele trei zone ale tunelului. În zona de intrare, temperatura creşte treptat de
la temperatura mediului înconjurător din hala de fabricaţie pînă la temperatura de
regim. În zona mijlocie a tunelului, cea mai dezvoltată ca lungime, admisia aburului
se face în mod egal, ceea ce asigură un regim de temperatură constantă. La capătul
dinspre ieşirea din tunel nu se mai introduce abur, de aceea temperatura este în
scădere continuă. După ieşirea din tunel, elementele prefabricate se pot decofra
imediat.

Fig. XII.2: Tunel de tratare termică

a-secţiune transversală; b- secţiune longitudinală;
1-nivelul tunelului de tratare termică; 2-peretele tunelului; 3-platformă superioară; 4-vagonete cu
elemente prefabricate; 5-perdele de limitare a tunelului; 6-vagonete cu tipare decofrate.

Pentru a se economisi spaţiu tehnologic şi pentru a se folosi cât mai economic

aburul, prin tunel pot circula, pe înălţime, mai multe rânduri de cărucioare. Fiecare
rând de cărucioare circulă pe o pereche de şine separate, amplasate pe console
care ies din peretele lateral al tunelului.
 Cărucioarele sunt ridicate sau coborâte la înălţimea şinelor cu ajutorul unor
utilaje aflate câte unul la ambele capete ale tunelului. De obicei se construiesc câte
trei până la cinci tuneluri alăturate, ceea ce contribuie în plus la economia de căldură.
Tunelul se închide la capete prin perdele de cauciuc, pânză sau, mai bine, cu
perdele de aer cald. Între zonele a II-a şi a III-a tunelului se prevede o perdea de
apă, la temperatura de regim a camerei, care împiedică accesul aburului în zona a
III-a a tunelului, îmbunătăţind astfel efectul de răcire a pieselor.
În zona a II-a se recomandă ca piesele să fie stropite cu apă caldă, pentru a le
menţine un grad mai ridicat de umiditate.
La unele fabrici de tuburi de presiune din beton precomprimat se foloseşte
aburirea în tuneluri. Tuburile sunt susţinute în poziţie orizontală de un monorai care
le deplasează în lungul tunelului.
Această metodă are avantajul că tuburile pot fi decofrate imediat din tipare şi
se reduce astfel substanţial numărul de tipare pentru utilarea liniei tehnologice.
Lungimea unui tunel este în funcţie de numărul de tipare care trebuie să se
afle în acesta la un moment dat. Lungimea nu depăşeşte de obicei 130m. Aburul are
în zona de regim constant 70—90 °C. O piesă parcurge tunelul în 12—16 ore, în
funcţie de forma ei, de raportul dintre volumul şi suprafaţa liberă, precum şi de
grosimea pereţilor. După ciclul arătat, betonul atinge 70% din rezistenţa finală.
În afară de utilizarea directă a aburului, camerele cu funcţionare continuă mai
pot fi încălzite cu registre de ţevi netede sau cu aripioare, prin care circulă un agent
încălzitor (ulei, abur, etc.), raze infraroşii etc.
În variantele de încălzire fără abur, este necesară introducerea în cameră a
unei cantităţi de abur, sau acoperirea suprafeţelor deschise e elementelor, pentru a
împiedica sau reduce pierderea apei din beton prin evaporare.

XII.2.4.2. Aburirea în cuve de suprafaţă sau în cuve de adâncime.

În acest caz, camera de aburire constă dintr-un spaţiu închis cu pereţi laterali
şi acoperit cu capace din metal sau beton armat. Capacele sunt prevăzute cu straturi
termoizolatoare pentru reducerea la minimum a pierderilor de căldură. Pentru
etanşarea capacelor în zona de rezemare pe pereţii laterali ai cuvelor, se foloseşte
un sistem de jgheaburi din profiluri laminate, în care se introduce nisip sau apă. În
acest jgheab, capacul reazemă prin intermediul unei aripi a unui profil cornier.
Cuvele se numesc de suprafaţă (fig. V.3), când pereţii laterali sunt ridicaţi
începând de la nivelul pardoselii liniei tehnologice.

Fig. XII.3: Cuvă de tratare termică de suprafaţă

 1-nivelul pardoselii din hala de fabricaţie; 2-cuvă de suprafaţă;
3-tipar; 4-elemente prefabricate; 5-perete lateral; 6-capac mobil;
7-urechi de agăţare pentru manipulare; 8-stat de termoizolaţie; 9-garnitură de etanşare.

Cuvele de adâncime (fig. V.4) se construiesc sub nivelul pardoselii. Dintre

acestea prezintă unele avantaje cuvele de adâncime, deoarece pierderile de căldură
prin pereţii laterali sunt mai mici.
Pentru realizarea unor cuve cu înălţime mai mare, se înalţă pereţii cuvelor de
adâncime peste nivelul pardoselii. Cuvele de suprafaţă se folosesc în special la
tehnologia în stand, tiparele fiind aşezate în poziţii fixe şi fără a se face suprapuneri
de tipare. Cuvele de adâncime se folosesc, de obicei, la tehnologia cu agregate în
lanţ.
Din punctul de vedere al folosirii aburului şi al spaţiului tehnologic, cuvele de
adâncime sunt mai economice decât cele de suprafaţă, deoarece la aceeaşi
suprafaţă de cuvă corespunde un volum mai mare de elemente prefabricate tratate
termic. Durata de păstrare prealabilă este sensibil mai apropiată între elementele
introduse în cuve şi asigură un rulaj al tiparelor şi a camerei mai eficient. Elementele
în tipare, se stivuiesc în cameră (1-2 stive,câte 5-8 tipare suprapuse), se aşează
capacul de închidere si apoi se face tratarea termică prin introducerea controlată a
aburului în cameră.

Fig. XII.4: Cuvă de tratare termică în adâncime

1-nivelul pardoselii din hala de fabricaţie; 2-nivelul cuvei de tratare termică;
3-tipar; 4-elemente prefabricate; 5-capac; 6- garnitură de etanşare; 7-stat de termoizolaţie.

XII.2.4.3. Aburirea în tipare suprapuse.

O variantă a clopotului de aburire care se aplică la tehnologia cu agregate în

lanţ; constă în folosirea tiparelor metalice sau din beton armat pentru formarea
spaţiilor de aburire.
 Fig. XII.5: Baterie de tipare suprapuse
1-funduri de metal; 2- elemente prefabricate; 3-spaţiu prin care circulă aburul; 4-garnitură de cauciuc.

Tiparele sunt astfel alcătuite încât se pot suprapune în stivă (fig. V.5). Primul
tipar formează o cameră ele aburire cu pardoseala. Al doilea tipar suprapus peste
primul închide etanş spaţiul în care se găseşte piesa din primul tipar şi aşa mai
departe. Fiecare tipar este prevăzut cu un sistem de distribuire a aburului şi cu
garnituri de etanşare. Deasupra ultimului tipar se aşează un capac similar clopotului
de aburire.

XII.2.4.4. Aburirea sub clopot

La execuţia prefabricatelor în stand se foloseşte metoda de tratare termică

sub clopot (fig. V.6). Piesa prefabricată se execută pe o platformă, tiparul împreună
cu piesa sunt acoperite cu clopotul (1), care se manevrează cu ajutorul urechilor de
agăţare (3). Clopotul este format dintr-o structură de rezistenţă confecţionată din
profiluri laminate, asamblate prin sudură şi îmbrăcate cu tablă. Tabla este acoperită
cu un strat de izolaţie termică (6). Pentru etanşare se foloseşte o garnitură (5), din
cauciuc, pâslă sau material plastic. Aburul intră în clopot printr-o ţeava de racordare.
Este recomandabil ca ţeava de racordare să se continue în interiorul clopotului
cu o ţeava distribuitoare perforată care să repartizeze aburul în mod uniform cel puţin
pe una din laturile clopotului. În acest fel se evită supraîncălzirea unei zone a
elementului prefabricat. Orificiile pot fi repartizate uniform pe lungimea ţevii, în care
caz diametrul lor creşte spre capătul ţevii sau este constant, însă sunt mai dese spre
capătul ţevii.

Fig. XII.6: Clopot de aburire

 1-clopot; 2- elemente prefabricate; 3- urechi de agăţare; 4-tipar;
5- garnitură de cauciuc pentru etanşare; 6- stat de termoizolaţie; 7-ţeavă pentru racord de abur.

XII.2.4.5. Tratarea termică sub prelate, sau în spaţii închise, realizate din structuri
uşoare.

Aceste soluţii constituie de fapt improvizaţii, pentru cazurile când numărul de

elemente necesar de prefabricate este redus sau foarte redus, în tehnologia pe
stand.
Fig. XII.7: Aburire sub prelată
1-element format în tipar;
2-sursă de abur;
3-prelată.

Posibilitatea de dirijare şi control al regimului de tratare este foarte precară,

de aceea nu se adoptă viteze mari de încălzire şi temperaturi mari de tratare
izotermică; temperatura maximă nu depăşeşte de obicei 50-60°C. Pentru elemente
de dimensiuni mici sau foarte mici se pot realiza spaţii închise sub prelate (fig. V.7,
sau din structuri uşoare (clopot), etanşeizate pe contur şi izolate termic, în care se
injectează abur.

XII.2.4.6. Tratarea termică în bazine cu apă caldă

La unele elemente prefabricate speciale, la care se urmăreşte ca prin tratare

termică să nu se creeze pori în beton, pentru ca acesta să rămînă impermeabil, se
procedează la întărirea accelarată a betonului în bazine cu apă caldă.
Temperatura apei este cuprinsă intre 40 şi 80 °C.
Metoda se aplică, de exemplu, la tuburile de presiune din beton armat sau
precomprimat pentru alimentări cu apă. Elementele prefabricate se introduc în bazin
după 4—6 ore de la confecţionare, timp în care betonul depăşeşte faza de priză şi
începe o uşoară întărire.
Durata tratării termice în bazine se stabileşte pentru fiecare tehnologie în
parte, după condiţiile speciale cerute şi după cimentul folosit. Ea variază între 8 şi 24
de ore.
Un alt exemplu de astfel de tratare termică se întâlneşte la întărirea betonului
din torcretul tuburilor de presiune din beton precomprimat. După aplicarea torcretuiui
se aşteaptă 6 ore. Apoi tubul se introduce în bazine cu apă la temperatura de 60 °C,
unde întărirea continuă timp de 24 de ore, după care se obţine rezistenţa necesară
pentru încercarea tuburilor la presiune interioară.

XII.2.4.7. Tratarea termică prin stropirea cu apă caldă

Acest procedeu tehnologic se foloseşte la tratarea termică a tuburilor de

presiune din beton precomprimat centrifugat.
Tuburile sunt introduse în camere in formă de tunel, unde sunt stropite
permanent şi uniform, pe toată suprafaţa liberă a betonului, cu un jet pulverizat de
apă caldă. Apa curge într-un bazin, de unde este recirculată, folosindu-se astfel
cantitatea de căldură pe care o păstrează.
 XII.2.5. Tratarea termică la presiune ridicată (autoclavizare)

Autoclavizarea este metoda de întărire rapidă a betonului supus în acelaşi

timp la o presiune de circa 8- -10 atmosfere şi la o temperatură de 170 - 185 °C.
Acest tratament termic se aplică in autoclave (fig. V.8), care sunt camere cilindrice,
robuste, capabile să suporte presiunea ridicată interioară. În timpul autoclavizării,
betonul este în contact direct cu aburul.
Autoclavizarea se foloseşte în special la fabricarea betonului uşor celular.
Metoda se poate însă aplica şi betonului greu, ea constituind una dintre cele mai
eficiente metode de tratare termică. Prin autoclavizare, în condiţiile de temperatură şi
presiune indicate, se poate obţine după un tratament de circa 11 - 14 ore o rezistenţă
a betonului egală cu marca la 28 de zile. După tratamentul termic, rezistenţa
betonului nu mai creşte şi rămîne egală cu cea de la sfirşitul autociavizării.
Ciclul de autoclavizare este următorul:
— ridicarea presiunii şi temperaturii 1 - 3 ore;
— regim izobar (presiune şi temperatură constantă) 8 - 10 ore;
— scăderea presiunii 1 - 2 ore;
— răcire 1/2 - 1 oră.
Regimul exact de autoclavizare se stabileşte pentru fiecare tip de ciment
folosit în parte, deoarece are o mare importanţă stabilirea exactă a timpului de tratare
termică care influenţează comportarea cimentului.
La temperatura de peste 170°C procesul de hidratare a cimentului este
intensificat în comparaţie cu procesul de hidratare care are loc la temperaturi sub
100°C (cu care se lucrează curent la celelalte tratamente termice) şi, din această
cauză, nisipul silicios devine activ şi reacţionează puternic cu hidroxidul de calciu din
ciment.
În timpul autociavizării se menţine o presiune constantă. O scădere a presiunii
poate periclita întregul lot de elemente prefabricate aflat sub tratament.

Fig. XII.8: Autoclavă

1-perete;
2-fund fix;
3-capac mobil;
4-dispozitive de închidere a
capacului;
5-reazem mobil pe role;
6-rezem fix;
7-şine pentru deplasarea
vagonetelor;
8-distanţieri;
9-conductă de admisie a aerului;
10-conductă de vacuumare;
11-conductă de evacuare a
aerului;
12-condens.
 XII.2.6. Metode de urmărire şi control ale tratamentului termic.

Pentru a se constata dacă betonul, în urma tratamentului termic, a ajuns la

rezistenţa prescrisă în proiect, necesară decofrării sau transferului efortului de pre-
comprimare, se fac verificări prin metode distructive pe epruvete de proba (cuburi şi
prisme) prin încercări de laborator sau direct pe piese, prin metode nedistructive,
folosind sclerometre sau aparate pe bază de ultrasunete. Dacă este necesar, se
continuă tratarea termică pînă la atingerea rezistenţelor prescrise.
Efectul tratării termice se constatei şi prin urmărirea presiunii şi a temperaturii
aburului sau a temperaturii betonului in timpul tratării termice.
Presiunea aburului se urmăreşte prin citirea periodică a manometrelor de la
cazanele de abur de la uzina termică şi a celor aflate pe conductele de alimentare cu
abur. O deosebită importanţă are urmărirea presiunilor în autoclave. Dacă se
constată o scădere, se intervine imediat pentru a se aduce presiunea la nivelul
necesar.
De asemenea se poate urmări temperatura aburului sau a apei în mediul
cărora se găsesc prefabricatele.
Măsurarea temperaturii se poate face cu termometre de tip industrial, ale căror
rezervoare se introduc în orificii special prevăzute în capacele cuvelor sau in betonul
elementelor prefabricate. Temperatura betonului se recomanda să se ia cât mai
aproape de peretele tiparului încălzitor. Pentru a nu da naştere la erori mari în
determinări, orificiile respective se pot umple cu apă sau pot fi prevăzute cu tuburi de
metal care au în ele ulei. Apa sau uleiul au rolul de a transmite termometrului o
temperatură cât mai apropiată de cea a betonului, ceea ce nu se obţine dacă orificiul
este lăsat gol, în aer producându-se curenţi. Golurile care se fac în beton nu trebuie
să aibă un diametru mult mai mare decît cel al termometrului. Ele se execută cînd
betonul este încă moale, pentru a nu fi necesară o spargere a betonului întărit. Se
pot folosi şi golurile din piese, care sînt prevăzute pentru dispozitive de prindere,
instalaţii etc.
Temperatura se mai poate determina şi cu ajutorul aparatelor de urmărire a
temperaturii de la distanţă. De asemenea, temperatura se mai poate măsura şi cu
termografe. Termografele sînt aparate care funcţionează pe baza principiului logo-
metric şi au posibilitatea de a înregistra permanent temperatura ce se determină pe
diagrame care se schimba periodic. Diagrama este pusă în mişcare de un mecanism
de ceasornic, care o deplasează in ţaţa unui ac înregistrator.
Indiferent de sistemul de măsurare a temperaturii şi a presiunii, este important
ca operaţia să nu se reducă numai la o simplă înregistrare, ci să se intervină imediat
după ce se constată o abatere de la programul fixat. Respectarea întocmai a
regimului stabilit condiţionează direct realizarea rezistenţei de decofrare a betonului
in funcţie de numărul de ore stabilit şi, ca urmare, realizarea planului de producţie.
Orice abatere de la regimul de tratare termică stabilit poate duce la distrugerea
betonului (în cazul depăşirii temperaturii prescrise) sau la realizarea unor rezistente
insuficiente pentru decofrare (în cazul unei temperaturi inferioare).

XII.2.7. Tratarea elementelor prefabricate după decofrare

Prin scăderea temperaturii în ultima fază a tratării termice, temperatura

elementelor prefabricate nu ajunge totuşi la temperatura mediului înconjurător.
 Se recomandă ca elementele prefabricate proaspăt decofrate să fie
manevrate cu o deosebită atenţie şi să se evite variaţiile bruşte de temperatură, care
pot provoca tensiuni interioare în piese şi fisurarea lor.
Diferenţa maximă intre temperatura piesei şi a mediului înconjurător nu trebuie
să depăşească 40°C.
Pe timp friguros, avînd în vedere că sub temperatura de +5°C practic nu mai
continuă întărirea betonului, se recomandă ca prefabricatele să fie ţinute în spatii
închise, încălzite, pînă ating rezistenţa de 70% din rezistenţa finală prevăzută in
proiect. în felul acesta se asigură rezistenţa care este suficientă pentru transport şi
montaj.
In timpul verii, betonul trebuie protejat împotriva uscării prea puternice. Pentru
aceasta, elementele prefabricate sînt ferite de soare şi sînt umezite permanent prin
stropire cu apă. Stropirea se poate realiza cu ajutorul furtunurilor dirijate manual sau
prin instalarea unor dispozitive automate de stropire.