27

CAPITOLUL II
ELEMENTE DE CINEMATICA VIBRAŢIILOR

INTRODUCERE

Fenomenele vibratorii se întâlnesc aproape în toate domeniile activităţilor practice.

Tehnica modernã, realizând maşini capabile sã asigure regimuri de lucru intense, a impus
preocupãri deosebite în studiul fenomenelor vibratorii.
O definiţie completã a vibraţiei mecanice este greu de formulat: dacã un corp executã,
în mod alternant, o serie de mişcãri în jurul unei anumite poziţii se spune cã el se aflã în
mişcare vibratorie.
Mişcãrile vibratorii sunt de mai multe feluri. Ele se pot clasifica dupã o serie de
criterii; dintre acestea mai importante considerăm următoarele;
a) Dupã numărul gradelor de libertate, vibraţiile pot fi:
- vibraţii cu un grad de libertate,
- vibraţii cu mai multe grade de libertate ( un numã finit sau infinit de grade de
libertate ).
Exemplu: Un corp rigid care executã o mişcare vibratorie de translaţie sau rotaţie, are
un grad de libertate.
Sistemele continue ( membrane, coarde ) au un numãr infinit de grade de libertate.
b) După legea variaţiei în timp a mişcării şi a excitaţiei, vibraţiile pot fi:
- deterministe (caz particular: mişcarea periodicã),
- aleatoare.
c) Dupã forma ecuaţiei diferenţiale a mişcãrii:
- liniare,
- neliniare.
d) Dupã cauzele care produc mişcarea:
- libere,
- forţate ( întreţinute ).
De asemenea, dacã în timpul vibraţiei se consumã energie mecanicã, avem vibraţie
amortizatã, iar dacã nu se consumã, avem vibraţie neamortizatã.
Mãrimile care intervin în timpul studiului vibraţiilor celui mai simplu sistem oscilant
sunt:
- masa m, mãsuratã în kg;
- arcul de constantã elasticã k, măsurată în daN/cm, N/m etc;
- amortizorul, cu coeficientul de amortizare c, mãsurat în Ns/cm, Ns/m etc.
Principala caracteristicã vibratorie a unui sistem oscilant este pulsaţia proprie p,
mãsuratã în s-1 sau rad/s.
Între pulsaţia proprie p ( s-1 ), frecvenţa proprie f ( Hz ) şi perioada vibraţiei T ( s )
existã relaţia:
2
p  2  f  .
T
Dacã vibraţia este întreţinutã printr-o forţã armonicã F0sint, aceasta are pulsaţia
perturbatoare  ( s-1 ).

ELEMENTE DE CINEMATICA VIBRAŢIILOR

 28

Ecuaţia mişcării, în mişcarea oscilatorie armonicã, se poate scrie:

x (t) = a cos(t + ), (2.1)
sau
y (t) = a sin cos(t + ), (2.2)
unde: a = amplitudinea (elongaţia maximã);
 = pulsaţia;
t = timpul;
 = faza la originea timpului;
x = elongaţia la un moment dat.
Frecvenţa:

f , (2.3)
2
iar perioada:
2 1
T  , (s) , (2.4)
 f
expresia vitezei este:
dx(t)
v  x(t)
  a  sin (t  ) , (2.5)
dt
iar acceleraţia:
dv
a  x(t)  a  2 cos (t  ) , (2.6)
dt
Expresiile (2.1) şi (2.2) pot fi reprezentate şi simultan drept componente ale unui
vector a , care se roteşte cu vitezã unghiularã constantã  într-un plan, în jurul originii axelor
de coordonate,
a  x i  y j  a cos (t  ) i  a sin (t  ) j , (2.7)
sau ca partea realã şi imaginarã a unui numãr complex:
z  x  i  y  a (cos (t  )  i sin (t  ) ) , (2.8).
În cazul unei solicitãri cu o forţã perturbatoare sau în cazul unui sistem cu mai multe
grade de libertate, mişcarea unui punct oarecare al sistemului poate fi rezultatul compunerii
mai multor mişcări armonice.
Distingem urmãtoarele cazuri de compunere a două vibraţii armonice:
- vibraţii armonice pe aceeaşi direcţie, având aceeaşi frecvenţă, amplitudini şi faze
iniţiale diferite;
- vibraţii armonice pe aceeaşi direcţie, având frecvenţe, amplitudini şi faze iniţiale
diferite;
- vibraţii armonice pe direcţii perpendiculare.
În primele douã cazuri, dacã;
x1(t)=a1sin(t+1)
x2(t)=a2sin(t+2 )
mişcarea rezultantã este:
x(t)  x1 (t)  x 2 (t)  a1 sin (t  1 )  a 2 sin (t  2 )  a sin (t  ) (2.9)
nu mai este armonicã. Mişcarea rezultantã este periodicã numai în cazul în care raportul
pulsaţiilor este un numãr raţional unde:
a  a12  a 2 2  2a1a 2 cos (2  1 ) , (2.10)
a1 sin 1  a 2 sin 2
  arctg , (2.11)
a1 cos 1  a 2 cos 2
Din (2.9), (2.10) şi (2.11) se vede cã mişcarea rezultantã este armonicã, având direcţia
şi pulsaþia componentelor, cu amplitudinea şi fazã date, a, respectiv, .
În ultimul caz avem:
 29

x1(t)=a1sin(1t + 1), (2.12)

x2(t)=a2sin(2t + 2), (2.13)
ultima scriindu-se:
x 2 (t)  a 2 sin (1t  (2  1 )t  2 )  a 2 sin (1t  2 ') , (2.14)
unde:
2’=(2 - 1)t + 2, (2.15)
se poate considera fazã iniţialã variabilã în timp.
Însumând elongaţiile, obţinem:
x(t)  x1 (t)  x 2 (t)  a1 sin (1t  1 )  a 2 sin (2 t   2 ') 
, (2.16)
 a sin (t  )
unde:
a  a12  a 2 2  2a1a 2 cos ( (2  1 )t  2  1 )  a(t) , (2.17)
a1 sin 1  a 2 sin ((2  1 )t  2 )
  arctg , (2.18)
a1 cos 1  a 2 cos ((2  1 )t  2 )
Amplitudinea a şi faza  fiind funcţii de timpul t, înseamnã cã mişcarea rezultantã nu
este armonică.

X( t )

X1( t )

X2( t )

0 t
Fig. 2.1.

În figura 2.1 este reprezentatã compunerea a douã vibraţii având frecvenţele în raport
de 3 : 1, iar originea timpului aceeaşi fazã.
Vibraţiile permit rezolvarea unor probleme de mare importanþã în tehnicã, cum ar fi:
- stabilirea turaţiilor critice, ncrt, ale arborilor maşinilor;
- mãsurarea vibraþiilor la maşini şi construcţii;
- proiectarea izolãrilor antivibratoare a maşinilor staţionare;
- proiectarea suspensiilor mijloacelor de transport;
- aprecierea efectului vibraţiilor asupra oamenilor, clãdirilor şi maşinilor;
- echilibrãri de rotoare de maşini ( la turbine, ventilatoare etc. ).