Modelul atomic Bohr (Postulatele lui Bohr)

Modelul atomic Bohr este primul model de natură cuantică al atomului şi a fost introdus
în anul 1913 de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest model preia modelul planetar al lui
Ernest Rutherford şi îi aplică teoria cuantelor. Deşi ipotezele introduse de către Bohr sunt de
natură cuantică, calculele efective ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice, modelul
fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2,
Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă a nucleului).

Postulatele lui Bohr

Primul postulat al lui Bohr

Este legat de orbitele atomice şi presupune că electronul se roteşte în jurul nucleului numai
pe anumite orbite circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se
numesc staţionare şi au un timp de viaţă infinit şi energie constantă, electronul trecând pe alte
nivele energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se menţine pe o orbită
staţionară datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.
Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilităţii atomului. El este în contradicţie
cu fizica clasică. Conform teoriilor acesteia, o sarcină electrică în mişcare accelerată emite
radiaţie electromagnetică. Aceasta ar duce la scăderea energiei sistemului, iar traiectoria
circulară a electronului ar avea raza din ce în ce mai mică, până când acesta ar "cădea" pe nucleu.
Experimental se constată, însă, că atomul este stabil şi are anumite stări în care energia sa se
menţina constantă.

Al doilea postulat al lui Bohr

Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică doar la trecerea dintr-
o stare staţionară în alta. Energia pe care o primeşte sau o cedează este egală cu diferenţa dintre
energiile celor două nivele între care are loc tranziţia. Radiaţia emisă sau absorbită are frecvenţa
dată de relaţia obţinută în cadrul teoriei lui Max Planck.
hνmn=Em-En unde
h=6, 626 0693(11) x pow(10,-34) J x s reprezintă constanta lui Planck;
vmn frecvenţa radiaţiei emisie/absorbite;
Em,En energiile stărilor staţionare între care are loc tranziţia.
Atomul trece dintr-o stare staţionară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o
cuantă de energie corespunzătoare diferenţei dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul
inferior se emite o radiaţie de aceeaşi frecvenţă ca şi la absorbţie. Acest fapt exprimă natura
discontinuă a materiei şi energiei la nivel microscopic. De asemenea, frecvenţele radiaţiilor
atomice depind de natura şi structura atomului şi au valori discrete, spectrele lor fiind spectre de
linii.
Referitor la deficienţele modelului, acest model nu poate explica spectrele de emisie şi
energia de ionizare decât pentru atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi. Nu a putut fundamenta
stiintific spectrele unor atomi grei. Nu a putut explica formarea legaturilor duble. Nu a putut
fundamenta scindarea liniilor spectrale intr-un camp perturbator. Aceste deficiente au fost
rezolvate prin aparitia modelului atomic Bohr-Sommerfeld - modelul precuantic