Pelerinul rus

În 1881, anul morţii lui Dostoievski, la o sută zece ani de la publicarea Filocaliei
greceşti, egumenul mănăstirii Sfântul Arhanghel Mihail din Ceremissi (metoc al
mănăstirii athonite ruse Sfântul Pantelimon) publica la Kazan o cărticică plină de greşeli
ortografice cu titlul Povestirea sinceră a unui pelerin către părintele său duhovnicesc;
condiţiile obscure de apariţie ale volumaşului nu prevesteau deloc viitoarea lui
notorietate. Reeditate în 1884 într-o versiune prelucrată de episcopul Feofan Zăvorâtul,
cele patru Povestiri ale pelerinului (la care în 1911 se vor adăuga alte trei) erau un fel
de „roman pios destinat propagandei” rugăciunii lui Iisus (I. Hausherr), oferind „o
minunată introducere şi cheie a Filocaliei” (A. Scrima). Oricât de paradoxal ar putea
părea, Povestirile pelerinului vor cunoaşte însă adevăratul lor succes, atingând
popularitatea şi difuzarea lor maximă nu în Rusia, ci în Occident; traduse în 1925 în
germană, în 1928 în franceză iar în 1930 în engleză (partea a doua va apărea în
engleză în 1943 şi în franceză în 1973), povestirile „pelerinului rus” vor deveni în a doua
jumătate a secolului XX unul din „clasicii minori ai literaturii devoţionale” (Lev Gillet).
Prospeţimea şi sinceritatea naraţiunii, precum şi simplitatea şi frumuseţea
duhovnicească a textului cu remarcabile calităţi literare au fermecat şi continuă să
fascineze generaţii întregi de cititori. Povestirile pelerinului au fost citite astfel ca un
roman picaresc care pune să defileze înaintea cititorului o galerie de personaje
desprinse parcă din Chaucer, ca o fascinantă poveste de iubire a pelerinului cu
rugăciunea lui Iisus pe fundalul Rusiei populare, ascetice şi extatice, a rugătorilor tăcuţi
şi anonimi, drept poemul sau „cântecul de lebădă” al „celeilalte Rusii”, Rusia „sufletelor
vii”1, a oamenilor simpli şi credincioşi din popor, deosebită de Rusia aliena(n)tă a
„sufletelor moarte” descrise de Gogol sau a „subteranei” ori „demonilor” zugrăvită de
Dostoievski, şi care cu tensiunile ei sociale şi culturale acumulate şi nerezolvate va
duce în 1917 la prăbuşirea definitivă a universului unic al acestei lumi tradiţionale.
Povestirile pelerinului vor fi percepute însă şi ca un text-cheie pentru înţelegerea
spiritualităţii ruse, drept un adevărat „ambasador” al spiritualităţii ortodoxe în Occident.
Entuziasmaţi de lectura lor, cititorii occidentali au dorit astfel să ştie mai multe despre
Filocalie, cartea uriaşă purtată în desaga sa de pelerinul anonim, alături de Biblie şi
raţia de pesmeţi; iar curiozitatea lor a fost satisfăcută de traducerile, iniţial în antologii,
ulterior integrale, ale Filocaliei în principalele limbi occidentale, care au astfel la bază în
mare măsură interesul stârnit de Povestirile pelerinului.
Un mister continua să învăluie însă textul însuşi al Povestirilor. Acesta a început să fie
elucidat abia cu un deceniu în urmă, la peste o sută de ani de la prima lor publicare. La
sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX, ieromonahul simonopetrit vieţuitor la un schit din
Germania, Vasili Grolimund, descoperea la Athos un manuscris al Povestirilor
(semnalat încă din 1951 de S. Bolşakov), care oferea un text diferit de cel al ediţiei
„clasice” a lui Feofan Zăvorâtul din 1884; tot el descoperea la Skt. Peterburg exemplarul
primei ediţii din 1881 (prelucrate de Feofan în ediţia sa din 1884); şi tot el a dat peste o
însemnare a părintelui Pavel A. Florenski care atribuia Povestirile arhimandritului Mihail
Kozlov (1824–1884). Despre Mihail Kozlov — convertit de la rascolnici şi misionar
printre aceştia — contemporanii lui ştiau că era autorul unui text, neidentificat însă până
1
CRISTINA CAMPO, „Introduzione”, Racconti di un pellegrino russo, Rusconi Editore, Milano, 1973, p. 5–13.
astăzi, intitulat Căutătorul rugăciunii neîncetate. În ediţia din 1989 a Povestirilor
pelerinului, părintele Vasili Grolimund publica într-o postfaţă variantele ediţiei din 1881
şi ale manuscrisului athonit. La începutul anilor ’90 ai secolului XX, cercetătorul Aleksei
Pentkovski identifica în fondul de manuscrise nr. 214 de la Sihăstria Optina păstrat la
Biblioteca de Stat din Moscova (dar inaccesibil până la perestroika lui M. Gorbaciov),
două manuscrise (nr. 455 şi 456) conţinând textul cel mai vechi păstrat până acum al
Povestirilor. Intitulat Povestirile unui pelerin căutător al rugăciunii, textul „redacţiei
Optina” cuprinde toate cele şapte povestiri şi ne oferă data primelor patru convorbiri: 6
noiembrie, 13, 20 şi 23 decembrie 1859, ultimele trei având loc un an mai târziu (1860).
S-a putut stabili astfel în sfârşit care au fost intervenţiile operate de Feofan Zăvorâtul
pentru ediţia devenită „clasică” din 1884: în esenţă, episcopul-ascet a eliminat criticile
necomplezente ale pelerinului la adresa predicilor despre rugăciune ale clericilor
contemporani (în Povestirea 1), precum şi câteva episoade relatând o ispitire de natură
sexuală avută de pelerin sau o agresiune sexuală suferită de o altă bătrână pelerină (în
Povestirea 4), socotite probabil prea indecente şi şocante pentru un text pios; de
asemenea, el a adăugat o serie de scurte fraze în care-l făcea drept interlocutor
principal al pelerinului pe duhovnicul său, accentuând astfel rolul acestuia. Deşi este
limpede că Povestirile ţin mai degrabă de o evlavie mirenească (Laienfrömmigkeit)2,
scopul lor fiind acela de a face propagandă pentru rugăciunea lui Iisus printre mireni, nu
printre călugări (cu toate că, de facto, pelerinul e de fapt un monah rătăcitor, fără voturi).
În 1992, Aleksei Pentkovski publică într-o revistă pariziană textul fundamental al
„redacţiei Optina” a Povestirilor pelerinului, pe care însă, atât în ediţie, cât şi în studiul
însoţitor3, le atribuia arhimandritului Mihail Kozlov. În studiul însoţitor al versiunii italiene
a redacţiei Optina din 1997 4, A. Pentkovski revine însă cu o serie de detalii şi precizări
noi, a căror origine e tot investigarea importantului fond de manuscrise Optina (nr. 214)
al Bibliotecii de Stat din Moscova. Cercetătorul rus a putut stabili astfel existenţa unei
serii de paralele textuale între Povestirile pelerinului şi o serie de scrieri duhovniceşti
anonime, dar care pot fi atribuite extrem de cultivatului (absolvent de filologie clasică!) şi
prolificului ieromonah rătăcitor Arseni Troepolski (1804–1870); total necunoscut până
acum, acesta apare drept una din cele mai semnificative personalităţi ale spiritualităţii
ortodoxe ruse din secolul XIX5. Cu rezerva necesităţii unui studiu detaliat al tuturor
scrierilor acestuia din urmă, Aleksei Pentkovski crede că Povestirile 1–4 ale pelerinului
aparţin clar ieromonahului Arseni Troepolski, iar Povestirile 5–7 nu pot fi atribuite decât
tot lui. În Povestirea 1 însă Arseni Troepolski ar fi prelucrat povestirea pierdută azi
despre Căutătorul rugăciunii neîncetate a arhimandritului Mihail Kozlov. Prin accentul
pus pe Biblie şi critica predicatorilor Bisericii oficiale, precum şi pe rugăciunea
neîncetată orală, Povestirea 1 ar trăda în protagonistul şi autorul ei un membru al
2
Cf. K.CH. FELMY, „Herkunft und Anliegen der Aufrichtigen Erzählungen eines russischen Pilgers”, Die beiden Türme 69/1
(1996), p. 35–46, aici p. 46. Semnificativă în acest sens e modificarea titlului Povestirilor: Căutătorul rugăciunii neîncetate
(Mihail Kozlov), Povestirile unui pelerin căutător al rugăciunii (red. Optina), Povestirile sincere ale (Povestirea sinceră, în
1881) unui pelerin către părintele său duhovnicesc (ed. „clasică”, 1884). Mesajul primelor două titluri inedite e: oricine poate
dobândi rugăciunea lui Iisus, mesaj pe care ediţiile tipărite îl nuanţează: Da, oricine poate dobândi rugăciunea lui Iisus, dar cu
ajutorul şi povăţuirea unui părinte duhovnicesc experimentat.
3
ALEKSEJ PENTKOVSKIJ, „Ot «Iskatel neprestannoi molitvy» do «Oktrovennych rasskazov strannika» (k voprosy ob istorii
teksta)”, Simvol, nr. 27 (1992), p. 137–166; cf. şi I. BASIN, „Avtorstvo «Oktrovennych rasskazov strannika”, ibid., p. 167–190.
4
A. PENTKOVSKIJ, „Osservazioni sulla storia del testo”, în: Racconti di un pellegrino russo, Città Nuova, Roma, 19982 (19971),
p. 43–88 (trad. rom. mai jos, p. 293–332), precum şi studiul anterior din Simvol, nr. 32 (1994), p. 259–278.
5
VLADIMIR KOTELNIKOV, „L’opera dello starec Arsenij (Troepolskij) e la pratica della preghiera del cuore”, în: La grande
vigilia. Santità e spiritualità in Russia tra Ignatij Brjančaninov e Ioann di Kronstadt (Bose 17–20 settembre 1997), Bose, 1998,
p. 327–338, şi acelaşi, L’eremo di Optina e i grandi della cultura russa, Milano, 1997, p. 46–48.
schismei „vechilor ritualişti” ruşi „fără preoţi”, cu orientare apocaliptică şi
tradiţionalist-conservatoare. Celelalte povestiri, în care Filocalia joacă un rol dominant,
iar pelerinul atinge treapta rugăciunii spontane a inimii ar sugera un alt autor mai
apropiat de Biserica oficială. Aleksei Pentkovski consideră deci misterul autorului
Povestirilor pelerinului în principiu dezlegat — acesta ar fi ieromonahul Arseni
Troepolski. Tot ce se poate însă spune cu certitudine acum este că Povestirile apar de
fapt ca rezultatul unei complexe opere colective elaborate în mediul monahal al Rusiei
în deceniul al şaselea al secolului XIX prin prelucrări şi amplificări succesive ale unui
text iniţial — Căutătorul rugăciunii neîncetate — care voia să fie o introducere narativă
(de tip haggadic) în spiritualitatea Filocaliei şi o pledoarie pentru practicarea rugăciunii
neîncetate de către mireni. „Încă medieval în spiritul şi compoziţia lui, acest text
constituie o autentică sumă a spiritualităţii ruse, în care se încrucişează influenţa
isihasmului athonit şi dimensiuni specifice ale orizontului religios rus. Fascinaţia acestor
povestiri derivă din faptul că sunt un sugestiv punct de întâlnire al unor multiple tradiţii şi
perspective: severa asceză de origine bizantină şi tensiunea itinerantă a pelerinilor ruşi,
îngustimea unei chilii monahale şi întinderile nemărginite ale Siberiei, atmosfera de
basm şi sacralitate a Sfintei Rusii, dar pe fondul tensiunilor sociale şi culturale care la
capătul altor câteva decenii vor determina prăbuşirea acestei lumi”6.

Ce ne spune însă textul celor şapte povestiri/convorbiri aşa cum ni se prezintă în

redacţia Optina, cea mai veche păstrată, atunci când este privit în el însuşi 7. Dacă
primele patru povestiri (datate noiembrie–decembrie 1859) au caracter de nuvelă, iar
pelerinul acţionează ca narator, ultimele trei (datate 1860) au un caracter didactic, iar
pelerinul e un martor/participant al convorbirilor altora. Povestirea 1 ni-l prezintă pe
anonimul pelerin (strannik)8 cu Biblia în mână în căutarea rugăciunii neîncetate şi iniţiat
de un „stareţ”, pe baza Filocaliei, în practica rostirii neîncetate a rugăciunii lui Iisus.
Prima jumătate a Povestirii 2 ni-l arată pe pelerin dobândind rugăciunea neîncetată şi
spontană în inimă, după care partea a doua a Povestirii 2 şi Povestirea 4 ni-l înfăţişează
devenind el însuşi povăţuitor al altora în rugăciunea neîncetată din datoria apostolică de
a împărtăşi şi altora comoara primită, şi plătind binele făcut altora cu ispite şi necazuri.
În Povestirea 3, care putea servi tot atât de bine drept introducere logică a ansamblului,
pelerinul îşi povesteşte viaţa anterioară intrării sale în existenţa de pelerin rătăcitor
(strannik). De aici aflăm că la data primei serii de convorbiri (noiembrie–decembrie
1859), pelerinul avea 33 de ani — vârsta lui Iisus —, că se născuse deci în 1826 într -un
sat din gubernia Orlov, Rusia Centrală, într-o familie credincioasă, foarte probabil de
„vechi ritualişti” (de unde accentul pe Biblie). Rămas orfan, a fost crescut de un bunic
evlavios. La şapte ani, căzând de pe cuptor în urma unei hârjoane cu fratele său mai
6
ALDO FERRARI, „Presentazione”, Racconti di un pellegrino russo, Città Nuova, Roma, 1997, p. 5.
7
Cf. VSEVOLOD ROCHCAU, „Étude analytique des «récits du pèlerin russe»”, Plamia, nr. 45, septembrie 1976, p. 121–128.
8
Aici trebuie făcută o precizare importantă: limba rusă face o distincţie între strannik, strannicestvo şi palomnik, palomnicestvo.
Strannik, strannicestvo este traducerea slavă a grecescului xenos, xeniteia care înseamnă de fapt „străin, înstrăinare” (xeniteia e
treapta a III-a a Scării Sfântului Ioan Sinaitul) şi desemnează „vagabondul mistic”, cel pentru care — în conformitate cu Evr 11,
13 — rătăcirea prin lume ca un „străin” e o opţiune temporară sau definitivă însoţită de schimbarea statutului social. Pelerinul în
sens de persoană care călătoreşte ocazional la locuri sfinte fără să-şi schimbe viaţa şi statutul social e numit în limba rusă
palomnik (de la latinul palmatus, purtător de ramuri de palmier). Cf. ADALBERTO PIOVANO, „Il tipo del monaco pellegrino
strannik”, în: Parola — Spirito — Vita. Quaderni di lettura biblica 28: Chiesa straniera e pellegrina, Bologna, 1993, p. 329–361,
aici p. 332, şi pe larg MICHEL EVDOKIMOV, Pèlerins et vagabonds mystiques, Paris, 1987. „Pelerinul” Povestirilor este, aşadar,
mai degrabă „străinul” sau „înstrăinatul” de lume în căutarea rugăciunii neîncetate.
mare, îi paralizează mâna stângă. Nemaifiind bun de muncă, bunicul îl învaţă să scrie şi
să citească, iar la 17 ani îl însoară cu o fată de treabă împreună cu care duce o viaţă
cucernică, citind mereu din Biblie şi Acatistier. Persecutaţi de fratele mai mare, îşi pierd
casa într-un incendiu din care reuşesc să salveze doar Biblia. La scurt timp, soţia se
îmbolnăveşte şi moare, iar la 19 ani (în 1845) tânărul văduv pleacă cu Biblia şi pesmeţi
în traistă pelerin spre Kiev, leagănul creştinismului şi ascetismului rus.
Povestirea 1 ni-l arată pe pelerin întrebând diferite persoane cum anume poate realiza
practic îndemnul Apostolului Pavel: Rugaţi- vă neîncetat! (1 Tes 5, 17; cf. şi 1 Tim 2, 8;
Ef 6, 18) auzit citindu-se în biserică în a 24-a Duminică după Rusalii. Pelerinul întreabă
pe rând un paracliser, un preot (care-i răspunde: „Biblia e pentru clerici, nu pentru
laici!”), ascultă doi predicatori (unul de la o catedrală, altul de la o Academie teologică),
dar constată că afirmaţiile lor contrazic Scripturile; întreabă apoi un protopop, un nobil
evlavios (care-i răspunde: „Rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi neîncetat!”) şi
un călugăr într-o mănăstire (care-i dă citate şi îi spune că „rugăciunea neîncetată” e
„rugăciunea deasă”), dar rămâne nesatisfăcut şi nedumerit. Abia un „stareţ” de la un
schit izolat, lângă care se stabileşte pentru o vară, îl lămureşte: Predicatorii audiaţi
confundă de fapt însuşirile cu esenţa rugăciunii, efectele cu mijloacele rugăciunii.
Rugăciunea e prima poruncă şi maica tuturor virtuţilor. Rugăciunea neîncetată e
rugăciunea lui Iisus — „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
(Gospodi Iisuse Hriste Sîne Bojii posmilui mia) — învăţată de Filocalie (aceasta din
urmă nu e superioară Bibliei, dar e lentila opacă prin care ochii minţii pot privi Soarele
orbitor al Revelaţiei). „Stareţul” îi citeşte pelerinului pasaje din „metodele” lui Simeon
Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Calist şi Ignatie, şi-l învaţă că, dacă desăvârşirea
rugăciunii nu stă în puterea noastră, în schimb frecvenţa ei, deasa ei repetare ţin de
râvna noastră. Dacă nu ajungem dintr-o dată la rugăciunea inimii e pentru a ne smeri şi
a nu ne trufi, ori a cădea în ispita avidităţii sau goanei egoiste după senzaţii
duhovniceşti plăcute. Dându-i un şirag de mătănii, „stareţul” îi porunceşte să rostească
rugăciunea lui Iisus de 3000 de ori pe zi; după două zile îi spune să o rostească de
6000 de ori pe zi; după alte zece zile îl vizitează şi-i porunceşte să o spune de 12000 de
ori pe zi (ritm cu care pelerinul se obişnuieşte într-o zi), după care nu-i mai fixează nici o
limită. Pelerinul devine acum „nebun” după rugăciunea care-l îmbată şi de care nu se
mai poate despărţi. Pe neaşteptate „stareţul” moare, iar pelerinul îşi reia viaţa
rătăcitoare nu înainte de a-şi procura o Filocalie (Dobrotolijubia paisiană), pentru a
suplini prin studiu absenţa unui povăţuitor. La capătul acestei etape, pelerinul se
declară mulţumit că, deşi n-a ajuns încă la rugăciunea neîncetată spontană, cel puţin ştie
ce anume e rugăciunea neîncetată.
În Povestirea 2 îl vedem pe pelerin hotărându-se să meargă în pelerinaj tocmai la
Irkutsk în Siberia, pentru a avea timp şi linişte ca într-un drum atât de lung să
aprofundeze Filocalia şi să practice mai asiduu rugăciunea neîncetată. Pelerinul merge
având tovarăş de drum rugăciunea şi citind în popasuri Filocalia, iar în momentele
dificile „stareţul” i se arată în vis sfătuindu-l ce anume să facă. Pe drum doi soldaţi
dezertori îl jefuiesc şi-i iau Biblia („stareţul” în vis îi explică motivul: pentru a nu cădea în
aviditate duhovnicească) pe care o recuperează însă după două zile. Se întâlneşte apoi
cu un convoi de deţinuţi condus de un căpitan evlavios care-i povesteşte cum s-a
vindecat de băutură prin citirea Evangheliei (şi de atunci în fiecare seară înainte de a se
culca citea câte o Evanghelie). Pelerinul îi descoperă rugăciunea neîncetată şi Filocalia
care, împreună cu Numele lui Iisus, sunt un rezumat al Evangheliei. Continuându-şi
drumul, pelerinul descoperă că acum înţelege atât Biblia (Filocalia e cheia Bibliei), cât şi
cartea naturii (Filocalia şi rugăciunea neîncetată îl învaţă să citească raţiunile tainice ale
creaturilor). Întâlneşte apoi un pădurar care se convertise citind o broşură despre
Judecata de Apoi, dar acum se îndoia dacă lumea de dincolo există cu adevărat;
pelerinul îi descoperă Filocalia şi rugăciunea lui Iisus prin care omul poate câştiga
certitudinea experimentală a realităţilor eshatologice. Pelerinul devine şi el pentru cinci
luni paznic de pădure, timp privilegiat în care se cufundă în studiul Filocaliei („stareţul” îi
descoperă în vis un plan practic de lectură a Filocaliei începând cu textele „metodice”
ale lui Nichifor Monahul, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog, Calist şi Ignatie) şi
ajunge în sfârşit la rugăciunea spontană şi neîncetată a inimii. Tăindu-se apoi pădurea,
pleacă mai departe spre Irkutsk. Pe drum e atacat de un lup de care îl scapă miraculos
mătăniile „stareţului”, eveniment în urma căruia converteşte un învăţător credincios la
Filocalie (un alt conţopist rămâne necredincios). Pe timpul iernii devine pentru trei luni
paznicul unui şantier de biserică, dar e maltratat şi izgonit de aici pentru faptul de a fi
mângâiat şi povăţuit o fată care avea rugăciunea lui Iisus şi nu voia să se căsătorească
cu un schismatic (rascolnic). Mergând la o biserică să se împărtăşească de
Buna-Vestire, răceşte grav, dar e îngrijit de un ţăran pe al cărui fiu îl învaţă drept
răsplată carte. Aici întâlneşte un vechil polonez (catolic), care-i spune că isihasmul ar fi
de fapt un fel de fachirism oriental, întâlnit şi în India sau Buchara, şi că (în viziunea
occidentală) creştinismul se reduce pentru el doar la a spune de trei ori pe zi „Tatăl
nostru” şi a face fapte bune. Răspunzând, pelerinul arată că faptele bune rămân
exterioare şi devin prilej al mândriei, doar rugăciunea şi Filocalia descoperindu-ne
dimensiunea interioară, esenţială, a creştinismului. O vindecă apoi pe soţia vechilului,
dar fuge pentru a nu fi socotit un vraci, şi în cele din urmă ajunge la Irkutsk, de unde îşi
propune să plece în pelerinaj la Ierusalim trecând prin Odessa. În momentul
povestirilor/convorbirilor pelerinul se află, aşadar, în drum spre Odessa.
Plecarea spre Odessa fiind amânată pentru trei zile de sosirea Crăciunului, pelerinul
mai are prilejul unei a patra şi „neaşteptate” întâlniri cu părintele său duhovnicesc,
înregistrată în Povestirea 4. Aici povesteşte despre întâlnirea avută în gubernia
siberiană Tobolsk cu familia unui judecător care ducea o viaţă creştinească exemplară:
mâncau împreună cu slugile, se rugau şi citeau împreună Vieţile Sfinţilor, primeau la
masă şi găzduiau oameni săraci. Pelerinul îi învaţă cum să treacă de la „Tatăl nostru” la
rugăciunea neîncetată şi Filocalie. Iar judecătorul îi citeşte testamentul unui prinţ
devenit pelerin şi cerşetor (după ce şi-a ucis slujitorul, prinţul n-a putut scăpa de
remuşcări regăsindu-şi liniştea doar renunţând la toate şi rătăcind timp de 15 ani prin
Siberia). În găzduirea de săraci a familiei pelerinul întâlneşte un cerşetor orb, fost croitor
şi practicant fervent al rugăciunii, căruia îi citeşte din Filocalie şi-l însoţeşte apoi spre un
azil din Tobolsk (pe drum orbul vede mai înainte incendiul unei biserici dintr -un sat
îndepărtat). Plecând din Tobolsk, pelerinul are în rugăciune un moment de comuniune
paradiziacă cu natura. Dar la cârciuma din satul cel mai apropiat scapă doar printr-un
accident neaşteptat de avansurile sexuale ale unei femei 9 (aceasta înnebuneşte pe loc,
însă peste cinci ani pelerinul o va regăsi, reînsănătoşită, călugăriţă într-o mănăstire),
şi-şi dă seama că a avut această ispită ca urmare a exaltării sale anterioare. Într-un alt
sat întâlneşte un preot model, a cărui bătrână bucătăreasă, practicantă asiduă a
9
Episod eliminat de episcopul Feofan Zăvorâtul din textul ediţiei „clasice” din 1884.
rugăciunii lui Iisus, era o fostă pelerină (murindu-i mirele în noaptea nunţii, îşi
schimbase viaţa rătăcind mulţi ani ca pelerină). Într-un sat de tătari dă peste un fost
ofiţer de marină care-i povesteşte viaţa şi moartea minunată, la doar 12 ani, a copilului
care-i slujea şi pe care la 8 ani îl silise să spune rugăciunea lui Iisus ca să -l potolească
din neastâmpăr.
Ultimele două convorbiri (6 şi 7) sunt de fapt un catehism dialogat pentru uzul
practicanţilor rugăciunii lui Iisus precedat de o introducere (Povestirea 6) narativă
cuprinzând exemple şi texte ziditoare despre convertire, mila lui Dumnezeu şi puterea
rugăciunii. Îl vedem aici pe pelerin revenind după un an de zile la duhovnicul său căruia
îi spune că, nereuşind să plece de la Odessa spre Ierusalim, s-a hotărât să se îndrepte
spre Kiev. Străbătând Ucraina, a ajuns la Belaia Ţerkov unde a tras la un negustor
evreu convertit miraculos. Aici întâlneşte un negustor din Moghilev care-i laudă viaţa
monahală din Basarabia şi îi povesteşte apoi unui alt călător grăbit cum un călugăr din
Basarabia a scăpat miraculos de la un accident mortal pentru că s-a întors din drum
să-şi ia mătăniile. Lângă Kiev, pelerinul dă apoi peste un orfan care, rupându-i-se
piciorul în bătaie pentru că pierduse oile, îşi găsise mângâierea rătăcind şi spunând
rugăciunea lui Iisus. Ajuns la Kiev, pelerinul se împărtăşeşte şi pleacă spre schitul
Kitaev din apropiere unde un mare ascet îi dă o scurtă Învăţătură despre rugăciunea lui
Iisus10. De aici pelerinul se îndreaptă spre cealaltă mare mănăstire şi loc de pelerinaj
din Ucraina, de la Poceaev. Străbătând o zonă locuită de evrei, găseşte doar o
cârciumă ţinută de un creştin, un vechi ritualist, critic la adresa Bisericii Ortodoxe
oficiale, dar aici întâlneşte un învăţat monah athonit grec bolnav, pe care -l slujeşte
şapte zile până la însănătoşire; acesta îi citeşte din Filocalie şi din Isaac Sirul şi-i dă o
Învăţătură despre cele două părţi ale rugăciunii lui Iisus 11 şi mustră un alt pelerin care-i
blestema pe evrei arătându-i că acela care urăşte nu cunoaşte pace în suflet şi cine se
roagă cu adevărat nu mai face deosebire între oameni buni şi răi şi se învinuieşte
singur. Ajuns aproape de Poceaev, pelerinul dă peste un soldat dezertor ajuns tâlhar şi
care, chinuit de remuşcări, voia să moară; îl ajută să se roage, iar prin rugăciune acesta
îşi găseşte liniştea şi calea în viaţă. La Poceaev pelerinul întâlneşte un profesor devenit
pelerin şi care-l cheamă să meargă împreună cu el spre cea mai nordică mănăstire
rusă, Soloveţki, aflată pe o insulă din Marea Albă. Om cult şi spirit critic, profesorul —
care va deveni întrebătorul principal în ultimele două convorbiri — citeşte tot timpul Noul
Testament şi-i dă pelerinului o Învăţătură despre viaţa de rugăciune în Noul Testament
(la Matei am găsi introducerea, forma şi condiţiile ei, la Marcu exemple, la Luca
parabole, la Ioan însuşi exerciţiul rugăciunii celei mai tainice, în Faptele Apostolilor şi
Apocalipsă practica şi efectele rugăciunii, iar în Epistolele apostolice explicaţii şi
îndrumări).
În Convorbirea 6 profesorul îşi povesteşte convertirea la viaţa duhovnicească şi
adresează o serie de întrebări şi obiecţii unui schimnic care e interlocutorul principal al
convorbirii. Acesta citeşte mai întâi o primă lungă învăţătură de sinteză despre Taina
mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată, arătând că mântuirea stă de fapt în
rugăciunea neîncetată (din care se nasc credinţa şi faptele) aşa cum este ea expusă în
Filocalie. Pentru aceasta nu e nevoie nici de singurătate, nici de condiţii speciale (cum

10
Înlocuită în ediţia din 1911 de o altă învăţătură despre Spovedania omului lăuntric.
11
Completată în ediţia din 1911 de o altă învăţătură despre intonarea rugăciunii lui Iisus.
arată exemplele patriarhilor Fotie şi Calist). Nici măcar activitatea intelectuală nu e un
obstacol (e ca şi cum am scrie un eseu despre un împărat în prezenţa acelui împărat),
dacă e exersată atenţia la prezenţa lui Dumnezeu; aceasta se câştigă o dată cu
practica şi asiduitatea, care ţin de noi. Schimnicul mai citeşte o a doua învăţătură
Despre puterea transformatoare a rugăciunii12 axată pe o parafrază a faimosului adagiu
augustinian dilige et quod vis fac, care devine „Roagă-te şi fă ce vrei!”. Bucuria şi
sentimentele duhovniceşti sunt fireşti şi necesare pentru a stimula stăruinţa în
rugăciune, pentru că rugăciunea e de neconceput în afara adevăratei iubiri de sine a
omului.
Punându-l pe om nemijlocit în faţa lui Dumnezeu („singur cu Cel Singur”, după adagiul
plotinian reluat de Părinţii Filocaliei), rugăciunea neîncetată face inevitabil din rugătorul
desăvârşit un pustnic (pustnicii rugători sunt stâlpii nevăzuţi ai Bisericii în tradiţia
duhovnicească), aşa că interlocutorul principal al ultimei Convorbiri (a 7-a) este un
pustnic, deşi el ne asigură mereu că vorbeşte despre o rugăciune care e menită a fi
practicată de toţi. În esenţă, el răspunde unor obiecţii frecvent aduse practicării
rugăciunii neîncetate: aceasta n-ar trebui întreprinsă de oricine de frica înşelăciunilor şi
iluziilor duhovniceşti legate de practicarea aberantă a tehnicilor de concentrare (această
frică devine însă un prilej de abandon şi lene spirituală 13); n-ar trebuie întreprinsă de
păcătoşi, ci numai de cei desăvârşiţi (în timp ce conştiinţa păcătoşeniei trebuie, din
contră, să ne stimuleze şi mai mult în practica rugăciunii neîncetate, în fapt o cerere a
milei lui Iisus pentru păcătoşi); şi n-ar trebui întreprinsă în absenţa unui părinte
duhovnicesc experimentat (deşi absenţa acestuia poate fi suplinită de lectura şi studiul
Scripturii şi al Părinţilor). În sfârşit, condiţia unei rugăciuni neîncetate desăvârşite —
absenţa imaginilor sau formelor (eidola) mentale — nu e ceva nenatural pentru minte,
dimpotrivă; şi, mai ales, ea nu este o formă de egoism duhovnicesc, nu contrazice şi nu
exclude rugăciunea pentru aproapele, ci, din contră, activează o solidaritate mistică
infinit mai eficientă decât orice acte exterioare cu acesta.

În pofida aparenţelor de naivitate şi simplitate, Povestirile pelerinului căutător al

rugăciunii sunt — la o lectură avizată, la o radiografie a structurilor compoziţionale şi
teologice — de o subtilitate uimitoare, atestând o coerenţă, o profunzime şi o rigoare
ortodoxă absolut remarcabile. Ele trădează în autorul redacţiei lor actuale un personaj
de rafinată cultură literară şi teologică, precum şi de o acută sensibilitate şi puritate
ortodoxă. „În Povestirile pelerinului vedem o «nuvelizare» (M. Bahtin) a Scripturii şi
patristicii […]. Rezultatul e un tur de forţă al literaturii spirituale improbabil să apară în
afara climatului unic oferit autorului ei de Ortodoxie. Prin teologia îndumnezeirii şi prin
tradiţia spiritualităţii monahale contemplative Ortodoxia a fost în stare să păstreze
nemijlocirea Hristosului eshatologic”14.
Iisusul căutat de pelerin nu este „Iisusul istoric”, prepascal, căutat cu mijloace exegetice
în texte şi în istorie de ştiinţa biblică occidentală, ci „Hristosul eshatologic”, postpascal,
înviat şi înălţat. Acesta e căutat şi găsit prin rugăciunea neîncetată dincolo de
12
Identificată de A. Pentkovski ca una din epistolele unui manuscris duhovnicesc al ieromonahului Arseni Troepolski.
13
Morala subiacentă e aceea că absenţa oricărei „metode” e la fel de păgubitoare ca şi supralicitarea în exces a aspectului
„tehnic”.
14
LEONARD STANTON, „Three Levels of Authorship in „The Way of a Pilgrim»”, St. Vladimir’s Theological Quarterly 33:3
(1989), p. 221–234, aici p. 223. Cele trei niveluri de autoritate interpretate de autor sunt: cel scripturistic (1,3 % din textul
primelor patru Povestiri), patristic (3,1 %) şi contemporan (95,6 %, din care 7,2 % „stareţul” şi 88,4 % pelerinul însuşi).
„orizontala” exteriorităţii spaţiului şi a timpului, a moralei şi ştiinţei umane pământeşti pe
„verticala” transcendent-imanentă a unei ontologii de tip mistic-apofatic şi eshatologic, a
cărei cheie o oferă Filocalia. Concretizată într-o hristologie paradoxală, simultan
kenotică şi eshatologică, această ontologie de tip mistic şi apofatic se actualizează în
persoana îndumnezeită şi transfigurată a pustnicului rugător desăvârşit, aflat în
comuniune extatică tăcută cu Dumnezeu şi prin El în solidaritate mistică cu întreaga
umanitate şi tot cosmosul. Descoperind Filocalia, pelerinul se eliberează de
exterioritatea textului biblic şi de fixaţia pe timpul istoric al Noului Testament
interiorizând prezentul eshatologic prin rugăciune. Eşecul planului de a ajunge la
Ierusalimul pământesc şi în spaţiul biblic al Ţării Sfinte îl detaşează prin pelerinaj şi de
servitutea faţă de exterioritatea geografică. Călătoriile sale rămân limitate la străbaterea
cruciş a vastităţii meleagurilor „Sfintei Rusii”
Soloveţki / nord

Poceaev / vest Orlovsk / centru Irkutsk / est

Odessa / sud
Dar acest parcurs cruciform e doar forma exterioară a unui pelerinaj vertical spre
Ierusalimul cel de sus descoperit în inimă în rugăciunea neîncetată.
Alt aspect important, „prin comuniunea sa personală practică cu eshatologia realizată a
Cuvântului întrupat, pelerinul se bucură de o proximitate faţă de Iisus comparabilă cu
cea a Evangheliştilor sau Părinţilor” şi, implicit, de o „autoritate harismatică egală cu a
Scripturii şi a Părinţilor”15, care fac din el un veritabil apostol şi predicator al Evangheliei
în sens mistic. „Ceea ce transpare, dincolo şi mai presus de o simplă răsturnare a unui
privilegiu autorial beneficiind de o prioritate istorică din timpurile biblice până în prezent,
e o respingere a succesiunii temporale ca un criteriu valid sau chiar şi numai relevant în
tratarea chestiunilor ţinând de un privilegiu. Căci ca autoritate harismatică — instituită
de Dumnezeu —, privilegiul său e ontologic: e muiat în veşnicie, dincolo de hotarele
timpului. Triumfătoarea plasare în carte a roadelor eshatologiei într-un continuum,
într-un prezent hristologic extins, nu mai permite considerarea eronată a priorităţii
temporale drept un privilegiu” 16. Aşa cum arată pelerinul vechilului catolic polonez,
virtuţile rămân legate de timp, iar ştiinţa, erudiţia, studiul — privilegiul acordat cărţii de
profesor — ne ţin tot în exterioritate. Dar rugăciunea neîncetată ne eliberează de timp şi
exterioritate; fixându-ne în eternitate şi deschizându-ne în interioritate adevărata
transcendenţă, rugăciunea se bucură ca atare de un privilegiu ontologic de tip special.
Radical teocentrică, această ontologie exclude orice epistemologie exterioară care
caută o reducere a misterului la categoriile subiectului cunoscător legat de timp şi
spaţiu, misterul supraspaţial şi supratemporal instituindu-şi propria sa gnoseologie
mistică şi apofatică. „Faptul în primul rând ontologic despre pelerin ca autor, personaj
sau om e acela că el este o icoană a realităţii eshatologice a lui Iisus Hristos, ale Cărui
energii nu sunt distanţate în timp şi în spaţiu. Corolarul epistemologic al acestui fapt e
15
Ibid., p. 224–225.
16
Ibid., p. 226.
că, aşa cum timpul ca succesiune devine lipsit de sens, tot aşa şi raţiunea ca mod
secvenţial de înţelegere cedează locul modului intuitiv. Rugăciunea oferă o unire cu
Dumnezeu în prezent şi această unire e izvorul înţelegerii” 17. Această unire cu
Dumnezeu e apofatică şi culminează în tăcere, dar o tăcere profund elocventă şi
comunicativă: ea vorbeşte despre taina veacului viitor (cf. Isaac Sirul).
Începând cu ediţia „clasică” din 1881, textul Povestirilor pelerinului era urmat de un
amplu apendice intitulat Cele trei chei ale comorii rugăciunii lăuntrice; acesta voia să fie
o sinteză concentrată a învăţăturilor Filocaliei despre rugăciunea neîncetată sub formă
de rezumate şi o antologie de citate extrase din Filocalie18. Evident, acest apendice
n-are legătură directă cu Povestirile dat fiind că pelerinul, având Filocalia, n-avea nevoie
de astfel de rezumate şi citate. De aşa ceva aveau, evident, nevoie cititorii Povestirilor
care nu-şi puteau permite luxul de a intra în posesiunea masivului volum al Filocaliei.
Există însă o legătură indirectă a acestei antologii sau rezumat al Filocaliei cu
Povestirile pelerinului: faptul că pleacă de la planul de lectură practică a Filocaliei pe
care „stareţul” i-l dă pelerinului în vis spre orientare în Povestirea 2, pe care îl amplifică
însă.

În deschidere, acest text precizează condiţiile obligatorii şi comune pentru toţi cei ce vor
să se dedice practicii rugăciunii: ascultarea desăvârşită, practica virtuţilor ascetice,
practica rugăciunii exterioare ca etapă preliminară pentru dobândirea celei interioare.
Cele „trei chei” speciale sunt: 1) frecvenţa invocării Numelui lui Iisus (cantitatea duce la
calitate); 2) atenţia minţii la invocarea Numelui; 3) efortul de a intra cu mintea în inimă.
După care vine antologia de texte din autori filocalici, grupaţi în trei serii: a) Părinţii care
oferă o învăţătură completă despre rugăciunea lui Iisus (Nichifor Monahul, Simeon Noul
Teolog, Grigorie Sinaitul, Calist şi Ignatie — autori din secolele XIII–XIV concentraţi pe
metodă şi tehnică, aceiaşi care apar în planul „stareţului” din Povestirea 2); b) Părinţi
care oferă doar o scurtă învăţătură despre rugăciunea lui Iisus (Isihie şi Filotei Sinaiţii,
secolele VIII–X, Varsanufie şi Ioan, secolul VI, şi Teolipt al Filadelfiei, 1250–1322,
concentraţi pe invocarea Numelui); şi c) un text ascetic sintetic: minunata povestire
despre avva Filimon (secolul V), care arată că ascetismul nu a fost, încă din vremea
primului monahism egiptean, decât un mijloc în vederea scopului ultim: reculegerea
mistică isihastă în rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Deşi cele trei secţiuni ale antologiei
filocalice rimează doar imperfect cu cele trei „chei”, legătura lor interioară chiar dacă
doar de inspiraţie cu textul Povestirilor pelerinului este incontestabilă.

Împreună, cele şapte povestiri/convorbiri grupate în două părţi împreună cu cele trei
chei şi antologia filocalică în trei secţiuni (încheiate cu un compendiu practic al
învăţăturii filocalice despre rugăciune în 21 de puncte) pot fi privite drept o operă unitară
de sine stătătoare: în acelaşi timp o unică în felul ei iniţiere narativă şi dialogică în
Filocalie şi un epilog existenţial al acesteia deschis fiecăruia. Oferind o metodă simplă
de practicare a rugăciunii lui Iisus, „liberă de orice exagerări şi aberaţii”, Povestirile sunt
astfel un veritabil „abecedar al rugăciunii inimii”, „un tratat practic admirabil socotit şi
fermecător expus”, un exemplu desăvârşit de „mistică popularizată, cu totul altceva

17
Ibid., p. 227; cf. p. 228, nota 11: „Autorul Povestirilor este, cel puţin în partea a doua, bine versat în filozofia occidentală. Dacă
nu se poate spune că-i cunoştea pe Descartes şi Kant, avea evident o anume familiaritate cu filozofii occidentali ai spiritului.”
18
Cf. VSEVOLOD ROCHCAU, „Lecture de la Philocalie”, Plamia, nr. 48, octombrie 1977, p. 127–134.
decât mistica populară”19. Ele sunt restituite aici ştiinţific în redacţia şi textul cel mai
sigur şi complet tocmai ca o parte integrantă a recepţiei Filocaliei20.
Succesul constant de care s-au bucurat şi se bucură Povestirile pelerinului sunt un
indiciu sigur al faptului că ele au fascinat şi continuă să fascineze pe cititorul modern.
Formaţia intelectuală libertară şi orientarea tehnică a mentalităţii comune, proprii
civilizaţiei de tip occidental în care trăim, conduc însă aproape inevitabil la lecturi sau
„receptări” distorsionate. Riscul principal e, evident, acela de a înţelege în mod
reducţionist şi inadecvat rugăciunea lui Iisus drept o tehnică meditativă magică de tip
extrem-oriental (un fel de mantră creştină) ce poate fi practicată solitar şi
transconfesional, indiferent de contextul ei eclezial şi chiar de credinţa în Dumnezeu 21.
Atât sesizarea exactă, cât şi în imitarea autentică a exemplului de rugăciune neîncetată
al anonimului pelerin depind însă în chip esenţial şi vital de o înţelegere a naturii ei
constitutiv dia-logice, anti-monologice: pelerinul ajunge la rugăciunea lui Iisus (care nu
dă nicidecum dispensă de la Biblie, cult şi asceză) stând în permanent dialog cu
Biserica22 prin participarea la Liturghie, cu Biblia citind Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu
Filocalia adâncindu-se în Tradiţia Părinţilor, precum şi ţinând legătura cu stareţi şi
duhovnici, cu monahismul.
Povestirile pelerinului sunt un neuitat poem şi epilog anonim al Filocaliei

19
NICHIFOR CRAINIC, Sfinţenia — împlinirea umanului. Curs de teologie mistică (1935/1936), Iaşi, 1993, p. 158, 156–157. N.
Crainic este cel dintâi în teologia română care a vorbit pe larg despre Povestirile pelerinului, consacrându-i integral prelegerea 17
(„Popularizarea rugăciunii lui Iisus şi sensul ei cosmic”, p. 156–167) din cursul său de teologie mistică. „Metodei” de rugăciune a
pelerinului îi sunt dedicate câteva pagini şi în Cursul de ascetică şi mistică creştină (1947) al părintelui Dumitru Stăniloae (ed. S.
Frunză, Cluj, 1993, p. 260–264; şi în Teologia Morală Ortodoxă, vol. III: Spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 233–236).
20
Povestirile Pelerinului rus au circulat şi în România în versiuni atât publicate, cât şi dactilografiate care difuzau diferite
traduceri făcute fie prin intermediul unor alte traduceri în limbi moderne, fie după ediţii mai mult sau mai puţin complete ale
textului original. Între ele se detaşează prin calităţile sale remarcabile versiunea părintelui arhimandrit Paulin Lecca
(Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998);
ea ne-a fost de un real folos în stabilirea versiunii de faţă, care are avantajul de a fi putut utiliza pentru prima dată un text integral
şi sigur.
21
Cf. în acest sens altfel minunatele povestiri ale lui Jerome D. Salinger (n. 1919), Franny (1955) şi Zooey (1957) (trad. rom.
Mihaela Dumitrescu: J.D. SALINGER, Franny şi Zooey, Bucureşti, 1999), în care personajul feminin Franny (Frances Glass),
tânără studentă, descoperă în Povestirile pelerinului o şansă de a ieşi din banalitatea şi teatralitatea existenţei cotidiene în
anonimatul nonconformist social al racordării la esenţa mistică a existenţei autentice.
22
Cf. precizările în acest sens făcute cititorului occidental de părintele Tomáš Špidlík în „Introducerea” sa la ultima versiune
italiană a Povestirilor pelerinului (supra, n. 20), p. 7–42: „Pentru a înţelege o asemenea practică a rugăciunii ea trebuie înainte de
toate inserată în învăţătura duhovnicească tradiţională” (p. 8).