1

DEFINIŢII PRIVIND CARACTERIZAREA

CURGERII ÎN SOL ŞI ÎN ACVIFERE

1.1. DEFINIŢII ŞI NOŢIUNI PRIVIND

CARACTERISTICILE MEDIILOR POROASE

Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă constituie aporturile de

apă în sol. Când ploaia atinge solul iau naştere trei procese:
umezirea solului şi infiltraţia ;
curgerea superficială (şiroirea);
evaporaţia.
Dacă reprezentăm grafic o secţiune verticală prin sol (fig. 1.1) se pot
observa trei zone distincte:
zona nesaturată;
franjul capilar;
zona saturată.
Apa care cade pe suprafaţa solului umezeşte fracţiunea superioară a
solului (câţiva centimetri), profilul conţinutului de apă din sol modificându-se.
Această creştere a umidităţii, la suprafaţa solului, nu produce o scurgere
verticală imediată.
Atât timp cât forţele de capilaritate sunt superioare celor
gravitaţionale apa este reţinută ca într-un burete. Când conţinutul de apă
depăşeşte o valoare limită, numită capacitate de retenţie specifică, apa se
propagă spre pânza freatică umezind o zonă mai profundă a solului. Dacă
ploaia durează mult timp, umezirea solului va fi tot mai puternică şi va
determina infiltraţia, adică deplasarea apei spre pânza freatică. Acest
fenomen este foarte lent şi depinde de permeabilitatea solului şi de
adâncimea pânzei freatice.
16 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Scurgerea de suprafaţă din primii centimetri de sol sau de vegetaţie

se numeşte scurgere hipodermică. Dacă solul este impermeabil, scurgerea
de suprafaţă apare instantaneu. Vegetaţia are un rol important în procesul de
infiltraţie şi de scurgere de suprafaţă.
De asemenea, în circulaţia apei, de mare însemnătate este şi
evaporaţia. Aceasta are loc chiar şi în timpul ploii. După încetarea ploii, se
evaporă atât apa interceptată de vegetaţie cât şi cea de la suprafaţa solului şi
chiar din sol. Apa din zona nesaturată urcă prin capilaritate spre suprafaţă şi
aici se evaporă.
Suprafaţa solului
z (m)
apa din sol în
Zonă apropierea suprafeţei
de aeraţie solului
(vadoasă)
1

franj capilar Suprafaţa liberă a apei subterane

apa subterană Zonă

saturată
2

θ
Rocă impermeabilă θsat

Fig. 1.1. Secţiune prin profilul de sol.

În cazul în care pânza freatică nu este la mare adâncime,

evapotranspiraţia puternică de la suprafaţa solului antrenează o curgere
ascendentă a pânzei freatice. Micşorarea conţinutului de umiditate la
suprafaţa solului produce apariţia unor forţe de capilaritate foarte puternice.
Apa infiltrată până la pânza freatică circulă în acvifer, spre râuri, pe
care le alimentează, în absenţa ploii. Acest aport, dinspre apele subterane
spre apele de suprafaţă, formează debitul de bază al râurilor.
Apa subterană provenită din ciclul natural al apei se numeşte apă
vadoasă. Pe lângă aceasta există şi alte origini posibile ale apelor subterane,
cum ar fi:
condensarea vaporilor din porii solului (echivalentul fenomenului de
rouă);
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 17

apele juvenile provenite din răcirea magmei gravifice;

apele fosile sunt ape vadoase datând din perioade mai umede ale
cuaternarului;
apele geotermale sunt ape vadoase care urmează un drum complicat, se
încălzesc la adâncime şi urcă apoi la suprafaţă;
ape de zăcământ sunt ape vadoase care însoţesc zăcămintele de petrol.
În general, putem defini mediul poros ca un material care are goluri
interioare ce pot comunica între ele. Aceste goluri poartă numele de
interstiţii, spaţii poroase sau pori. Forma şi dimensiunile lor sunt variabile şi
sunt distribuite aleatoriu în interiorul materialului respectiv (de la
interstiţiile moleculare la golurile extrem de mari, numite caverne). Există
două moduri de definire a proprietăţilor locale ale unui mediu poros:
prin noţiunea de volum elementar reprezentativ (VER);
prin noţiunea de funcţii aleatorii.
Dacă se consideră un anumit volum dintr-un mediu poros, raportul
dintre volumul porilor şi volumul total al rocii se numeşte porozitate (totală
sau absolută). În cazul rocilor consolidate unii pori sunt închişi. Astfel, în
calculul porozităţii efective se ia în considerare doar volumul porilor aflaţi
în intercomunicaţie.
Porozitatea poate varia în timp datorită cimentării rocilor granuloase
sau tasării. Astfel, porozitatea totală n se defineşte:
Volumul porilor Vp
n  . (1.1)
Volumul total al rocii Vs  V p

În tabelul 1.1 sunt date câteva valori ale porozităţii totale pentru diferite tipuri de
material.
Pentru studiul materialelor poroase se mai poate folosi o mărime
numită indicele porilor:
Volumul porilor Vp
e  ; (1.2)
Volumul scheletului solid Vs

Între porozitatea totală a unui mediu poros şi indicele porilor există o

relaţie de tipul (1.3):
e
en  e  n ; n  (1.3)
e 1
Pentru mediile poroase neconsolidate se poate analiza, prin cernere,
compoziţia granulometrică a materialului respectiv. Vom numi curbă
granulometrică graficul care reprezintă variaţia procentului (în volume sau
greutate) din particulele care traversează o sită cu ochiuri de diametru dat.
18 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Se numeşte diametru eficace (d10) dimensiunea pentru care 10 din

elementele mediului sunt mai mici decât d10.
În general, este de dorit să se măsoare porozitatea mediului fără
perturbarea structurii solide. Porozitatea depinde de aşezarea particulelor,
deci de consolidarea şi tasarea mediului.
Tabelul 1.1
Valori ale porozităţii totale pentru diferite tipuri de material

Porozitatea totală
Tipul solului
()
Granit nealterat 0,02─1,8
Cuarţite 0,8
Şisturi, micaşisturi, ardezii 0,5─7,5
Calcare, dolomite primare 0,5─12,5
Dolomite secundare 10,0─30,0
Cretă 8,0─37,0
Gresie 3,5─38,0
Tufuri vulcanice 30,0─40,0
Nisipuri 15,0─48,0
Argile 44,0─53,0
Argile gonflate până la 90
Soluri de cultură 45-65

Într-un mediu poros saturat există două feluri de apă: apă legată şi
apă liberă. Apa este “legată” de suprafaţa particulelor prin forţele de atracţie
moleculară. Aceste forţe descresc cu distanţa dintre molecula de apă şi
particula solidă. Un prim strat “adsorbit” are o grosime de 0,1 şi
corespunde unei orientări a moleculelor de apă cu structură dipolară H-OH,
perpendiculare pe suprafaţa solidului. Forţele de atracţie care apar sunt de
ordinul a 10 000 bar şi scad în raport cu distanţa.
Porozitatea cinematică a unui mediu poros saturat este:
Volumul de apă care poate circula
nc  . (1.4)
Volumul total al mediului poros

Volumul porilor prin care poate circula apa este întotdeauna mai mic
decât volumul total al porilor. Se numeşte porozitate de drenaj (specific
yield) acea parte din porozitate care poate fi drenată gravitaţional (nd).
Într-un mediu poros nesaturat există trei faze: solidă, lichidă,
gazoasă.
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 19

Conţinutul volumic de umezeală sau umiditatea, pentru un VER,

se poate defini ca fiind:
Volumul de apă cotinuta
 (1.5)
Volumul total
şi saturaţia volumică sau gradul de saturaţie Sw:
Volumul de apa continuta
Sw  . (1.6)
Volumul total al porilor

Conţinutul volumic de umezeală () poate varia de la 0 la n

(porozitatea totală), iar gradul de saturaţie (Sw) de la 0 la 1 (sau de la 0 la
100). Legătura dintre gradul de saturaţie şi umiditate este dată de relaţia:

Sw  . (1.7)
n
Conţinutul masic de apă reprezintă masa de apă aflată într-un
eşantion de sol, raportată la masa de sol uscat:
M
 a . (1.8)
Ms
Un sol este convenţional uscat atunci când atinge o greutate
constantă, după ce a fost ţinut în etuvă la o temperatură de 105C.
Conţinutul masic de apă este mai ridicat în argile decât în solurile grosiere.
Între conţinutul masic  şi conţinutul volumic de umiditate  există relaţia:
  ρ d ρ , (1.9)

în care  este densitatea apei (kg/m3), iar d este densitatea aparentă a

scheletului de sol (kg/m3), dată, la rândul ei, de relaţia:
ρ d  M s Vt , (1.10)

În expresia 1.10, Ms este masa solului uscat, iar Vt este volumul total al
solului.
Prin profil hidric (fig.1.2) se înţelege variaţia umidităţii () în funcţie
de adâncime, într-un loc dat şi la un moment dat. Profilul hidric permite
calculul stocului de apă din sol între două cote date.
Cantitatea de apă stocată între suprafaţă şi orizontala z=z1 este dată
de relaţia:
z1
S 0 z1    dz (1.11)
0
şi se exprimă în înălţime de coloană echivalentă.
20 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Variaţia stocului de apă din sol, S, în timp, se calculează cu relaţia:

S  S 0  z1 ,t1  t 2  S 0  z1 ,t1  S 0  z1 ,t 2 
z1 z1 (1.12)
  z ,t1   z ,t2 dz   dz
0 0

 
S 0 - z1
(z)
(z)
S0-z1

z1
z1
z t2 t1
z

Fig.1.2. Profilul hidric Fig.1.3. Calculul variaţiei

într-un sol nesaturat. stocului de apă din sol.
Sub nivelul pânzei freatice se află o zonă saturată în proporţie de
100. Deasupra acestui nivel se află o zonă numită franj capilar, în care are
loc ridicarea apei datorită capilarităţii (în tuburi capilare, conform legii lui
Jurin). Saturaţia, în această zonă, este aproximativ 100 (85─90), iar
presiunea este mai mică decât cea atmosferică.

1.2. SARCINA HIDRAULICĂ ŞI SARCINA

PIEZOMETRICĂ ÎNTR-UN MEDIU POROS
SATURAT

Sarcina hidraulică într-un punct M, dintr-un mediu poros saturat cu

un fluid incompresibil, supus forţelor gravitaţionale, se defineşte, ca fiind:
v2 p
H=  +z , (1.13)
2g ρ g
unde v este viteza reală a fluidului în punctul de cotă z, p ─ presiunea în acel
punct, ρ ─ densitatea fluidului, iar g ─ acceleraţia gravitaţională. Această
sarcină descreşte în sensul curgerii sau este constantă în cazul repausului.
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 21

Sarcină piezometrică (numită şi înălţime piezometrică) este dată de

relaţia:
p
H=  z. (1.14)
ρ g
În general, într-un acvifer, viteza reală (v) este foarte mică, astfel
termenul v2/2g este neglijabil. Sarcina hidraulică va fi în acest caz egală cu
sarcina piezometrică.
Atunci când se practică un foraj în sol şi se introduce un tub deschis
la ambele capete, apa se va ridica în tub până la nivelul B (fig.1.4.)
z
B Suprafata libera

A
zB=HB
zA

Fig.1.4. Sarcina hidraulică într-un acvifer.

Cota zB, faţă de sistemul de axe ales, reprezintă sarcina H, în punctul
de deschidere inferior al tubului. Acest tub se numeşte piezometru.
pA p +ρ g z B -z A  p
H A= +z A= B +z A= B +z B=H B (1.15)
ρg ρg ρg
Dacă fluidul este imobil în tubul piezometric şi dacă vom considera
presiunea atmosferică egală cu zero (de referinţă), atunci HA = HB = zB.
Cota zB din piezometru defineşte suprafaţa liberă a pânzei, adică
limita care separă mediul poros saturat de cel nesaturat.
Dacă pânza freatică are o curgere orizontală, sarcina rămâne
constantă pe o verticală, iar cota suprafeţei libere este cea măsurată de
piezometru, indiferent de înălţimea acestuia.
Dacă curgerea nu este orizontală, sarcina variază cu adâncimea, iar
suprafaţa liberă este definită prin cota la care piezometrul pătrunde în
mediul saturat.
În practică, piezometrul este perforat pe toată lungimea şi astfel se
măsoară o sarcină medie în pânza freatică.
În mediul nesaturat, sarcina matricială (h) este întotdeauna negativă
[31]. Această sarcină se înlocuieşte uneori cu o mărime numită sucţiune (),
care reprezintă valoarea absolută a presiunii h.
 = -h sau  =| h|0 (1.16)
22 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Sarcina hidraulică într-un mediu poros nesaturat devine astfel:

H = - + z dacă axa este în sus (1.17)
H = - - z dacă axa este în jos. (1.18)
Sucţiunea caracterizează intensitatea forţei cu care apa este reţinută
de matricea solidă. În mod uzual, deoarece sucţiunea () poate atinge valori
foarte mari, la exprimarea acesteia în centimetri se mai utilizează notaţia:

pF = log |h| = log. (1.19)

De exemplu, pentru  = 10 cm, pF=1 şi pentru  = 1000cm, pF=3.
Corespunzător umidităţii volumice de ofilire a plantelor (în această
situaţie forţele de sucţiune care apar în rădăcini sunt egale cu forţele
matriciale), apare o presiune h = -16 000 cm. Aceasta corespunde unei
sucţiuni  = 16 000 cm, deci unui pF = 4,2. Sucţiunea variază în funcţie de
textura solului şi de gradul de compactare al acestuia.

1.3. CURGEREA ÎN MEDII POROASE SATURATE.

LEGEA LUI DARCY

1.3.1. Experienţa lui Darcy

În anul 1856, Darcy

Fig. 1.5. Dispozitivul Darcy.
a observat experimental
relaţia dintre debitul care
traversează un material poros
(nisip) şi sarcina corespunză-
toare curgerii. Pe o instalaţie
ca cea din figura 1.5, s-au
măsurat: debitul, presiunea în
punctul de intrare în probă,
presiunea în punctul de ieşire
din probă şi poziţia acestor
puncte.
Astfel, dacă Q [L3/T]
este debitul de apă care
traversează coloana de nisip
de secţiune S şi lungime L
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 23

(fig.1.5), iar diferenţa de sarcină hidraulică, între intrarea şi ieşirea din probă
este ΔH, atunci legătura dintre aceste mărimi este:
H
QSK . (1.20)
L
H reprezintă pierderea de sarcină la traversarea probei (fig.1.6), iar
I se numeşte pantă hidraulică, respectiv pierderea de sarcină pe unitatea de
lungime, în direcţia de curgere, sau gradientul hidraulic şi reprezintă forţa
motrice care provoacă mişcarea:
H
I. (1.21)
L
Darcy a stabilit astfel, pentru un regim laminar de curgere (nisipuri
fine, şilţuri, argile), legătura dintre debitul specific q=Q/S, numit şi fluxul de
curgere sau viteza Darcy, şi sarcina hidraulică. Astfel: fluxul de curgere este
proporţional cu gradientul de sarcină:
  H
q  U  K , (1.22)
L
unde K, exprimat în [LT-1] se numeşte conductivitate hidraulică sau
permeabilitate hidrogeologică.

Fig. 1.6. Curgere orizontală printr-o coloană saturată.

1.3.2. Limite de valabilitate ale legii lui Darcy

Legea lui Darcy este valabilă pentru regimurile de curgere laminară

care au loc, de obicei, în nisipurile fine, şilţuri şi argile [23]. În nisipurile
grosiere şi pietrişuri, vitezele cresc şi regimul devine turbulent. În acest caz,
relaţia dintre flux şi gradientul sarcinii nu mai este liniară ci de forma:
grad H  αU  βU 2 , (1.23)
24 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

în care U reprezintă pierderile de sarcină datorate frecării vâscoase la

pereţii matricei solide, iar U2 pierderile datorate inerţiei fluidului (disipaţii
de energie cinetică în pori, asemănătoare celor care apar la îngustarea unui
tub de curent).
Numărul Reynolds al mediului poros se defineşte:
U k ρ Udρ Ud
Re    , (1.24)
  
unde: U este viteza de filtrare (m/s), k - rădăcina pătrată a permeabilităţii
intrinsece (m),  - densitatea fluidului (kg/m3),  - vîscozitatea dinamică a
fluidului (kg/ms),  - vîscozitatea cinematică a fluidului (m2/s), d - diametrul
mediu al particulelor sau diametrul eficace d10 (m).
În studiile hidrogeologice, se admite că legea lui Darcy este valabilă
pentru numere Re mai mici decât o limită cuprinsă între 1 şi 10. În acest caz,
curgerea este pur laminară în interiorul porilor. Pentru un Re cuprins între
10 şi 100 începe un regim de tranziţie, în care forţele de inerţie nu mai sunt
neglijabile şi unde legea lui Darcy nu se mai aplică. Pentru Re  100
regimul devine turbulent, iar relaţia lui Darcy trebuie înlocuită cu o relaţie
de forma (1.23). În practică, curgerea în medii poroase rămâne laminară în
majoritatea cazurilor, excepţie făcând regimul carstic şi zona din imediata
apropiere a lucrărilor de captare.
Sichardt recomandă o valoare limită pentru gradientul hidraulic
(până la care este valabilă legea lui Darcy), în funcţie de conductivitatea
hidraulică, K (m/s) [25]. Astfel:
1
I . (1.25)
15 K
Limita inferioară de valabilitate a legii lui Darcy depinde de tipul de
argilă. Atunci când vitezele sunt foarte mici, ele nu mai sunt proporţionale
cu gradientul sarcinii, caz în care forţele de adsorbţie sunt predominante, iar
legea lui Darcy nu mai este valabilă.

1.4. DEFINIREA ŞI DELIMITAREA CORPURILOR

DE APĂ SUBTERANĂ

Acviferul poate fi definit ca o zonă subterană care conţine suficient

material permeabil saturat, astfel încât să permită curgerea, spre puţuri şi
izvoare, a unor cantităţi semnificative de apă. Acviferele trebuie să permită
înmagazinarea şi circulaţia apei spre puţuri.
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 25

În figura 1.7 sunt desenate diferite tipuri de acvifere, limitate de

corpuri de apă de suprafaţă şi de straturi impermeabile..

CA
Râu B
Râu C
Râu A
1b 2
1a
Acvifer freatic
Acvifer freatic

3 Acvifer sub presiune

Fig.1.7. Exemplu de delimitare a corpurilor de apă subterană.

Din punctul de vedere al localizării şi al limitelor existente în

domeniul hidrogeologic, din figura 1.7 se pot observa următoarele
formaţiuni (corpuri de apă subterană):
1. acviferul freatic (corp de apă subterană) delimitat de râurile A şi B
(corpurile de apă de suprafaţă A şi B);
2. acviferul freatic (corp de apă subterană) delimitat de râurile B şi C
(corpurile de apă de suprafaţă B şi C);
3. acviferul sub presiune (corp de apă subterană) delimitat de râurile A şi
C (corpurile de apă de suprafaţă A şi C).
Zona aflată între râurile A şi B se numeşte interfluviu. Punctul CA se
găseşte pe o curbă numită cumpăna apelor, care este formată din toate
punctele de pe suprafaţa liberă (piezometrică) cu cota mai ridicată faţa de un
nivel de referinţă dat. În cazul în care există această cumpănă a apelor, ea
delimitează curgerea între cele două părţi ale freaticului (1). Existenţa
cumpenei apei se datorează alimentării acviferului freatic din precipitaţii sau
din alte surse aflate la suprafaţa solului.
Pentru delimitarea acviferelor este necesară evaluarea zonelor de
curgere semnificativă a apei, şi
exploatarea semnificativă a apelor subterane.
Astfel, definirea acviferelor se poate face pe baza schemei d’Eugenio
(2002) [70] din figura 1.8.
În domeniul din figura 1.7. se pot delimita acviferele freatice (1 şi 2),
aflate între culcuşul impermeabil şi suprafaţa liberă şi acviferul sub presiune
(3) aflat între două straturi impermeabile.
26 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Existenţa cumpenei apei (CA) va impune împărţirea freaticului (1) în

două domenii distincte (1a) şi (1b). Direcţia de curgere în cele două acvifere
va fi diferită, iar studiul hidraulic trebuie făcut separat. În acviferul freatic
(1a) curgerea se va face datorită diferenţei de nivel între cumpăna apelor CA
şi corpul de apă A, iar în freaticul (1b) datorită diferenţei de nivel între
cumpăna apelor CA şi corpul de apă B.
Acviferul sub presiune este alimentat din râul C şi alimentează la
rândul său râul A. Datorită structurii geologice din zonă între acviferul sub
presiune (3) şi acviferul cu suprafaţă liberă (2) există o legătură hidraulică
numită drenanţă. Stratul impermeabil dintre cele două acvifere este întrerupt
sau mai permeabil decât în cea mai mare parte a sa.
Direcţia de curgere, între cele două acvifere, va depinde de sarcina
hidraulică din fiecare corp de apă. Astfel, curgerea din acviferul sub presiune se
va face datorită diferenţei de nivel între corpurile de apă de suprafaţă C şi A, iar
în acviferul freatic (2), datorită diferenţei de nivel între corpurile de apă de
suprafaţă C şi B. Curgerea, prin drenanţă, se va face dinspre acviferul cu
sarcină hidraulică mare spre cel cu sarcină hidraulică mică.

Captare de apă cu debit mediu >10m3/zi sau Da

suficientă pentru alimentarea a 50 de
persoane.

Nu ACVIFER

O captare din acest corp de apă poate genera Da

o scădere semnificativă a calităţii ecologice
a corpului de apă de suprafaţă sau a
ecosistemului terestru dependente direct.

Nu
Nu e acvifer

Fig. 1.8..Schema de definire a acviferelor, d’Eugenio (2002).

Atunci când se realizează pompări din acvifer cu ajutorul puţurilor,

regimul de curgere din zonă va fi modificat. Astfel, se vor modifica atât
nivelul în acviferul cu suprafaţă liberă cât şi direcţiile de curgere. În cazul
acviferului sub presiune se va modifica poziţia suprafeţei piezometrice şi
direcţia de curgere.
Orice pompare din acvifer sau realimentare a acviferului va fi
percepută ca o presiune antropică, la care este supus corpul de apă
subterană.
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 27

1.5. CLASIFICAREA ACVIFERELOR

1.5.1. Acviferul cu suprafaţă liberă

Numim pânză freatică sau acvifer freatic zona saturată aflată între
suprafaţa liberă şi stratul impermeabil de la bază.
În pânza freatică apa circulă spre zona de izvorâre care cuprinde
punctele de cotă minimă ale topografiei (izvoare, râuri din reţeaua
hidrografică de suprafaţă). În figura 1.9. sunt reprezentate liniile de curent şi
liniile de egală sarcină (echipotenţiale, curbe izopieze, curbe piezometrice,
hidroizohipse) ale curgerii în acviferul cu suprafaţă liberă.

Fig. 1.9. Schematizarea unei pânze freatice “de vale”.

Dacă permeabilitatea este izotropă, liniile de curent sunt ortogonale

la liniile echipotenţiale. Excepţie face zona din imediata apropiere a
regiunilor de izvorâre şi de alimentare.
Panta suprafeţei libere a freaticului indică sensul circulaţiei în pânză.
Apa circulă pe toată grosimea acviferului, vitezele fiind mai mari la
suprafaţă decât la adâncime, întrucât traiectoriile sunt mai scurte pentru
aceeaşi diferenţă de sarcină. În multe cazuri, panta suprafeţei libere este
mică, echipotenţialele sunt practic verticale, iar liniile de curent aproape
paralele cu suprafaţa liberă.

1.5.2. Pânza captivă sau acviferul sub presiune

Un acvifer sub presiune (confinat) este limitat în partea inferioară şi

superioară prin formaţiuni impermeabile. Într-un puţ care străbate un acvifer
sub presiune, nivelul apei se ridică deasupra stratului impermeabil superior
(coperiş).
28 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Fig. 1.10. Acvifer sub presiune.

Nivelul apei dintr-un număr infinit de astfel de puţuri de observaţie

reprezintă o suprafaţă imaginară, numită suprafaţă piezometrică.
Un acvifer artezian este un acvifer sub presiune, pentru care nivelul
suprafeţei piezometrice este deasupra suprafeţei solului. Un puţ practicat
într-un astfel de acvifer va permite curgerea, fără pompare, a apei în sus spre
suprafaţa solului.
Două acvifere pot comunica între ele, pe anumite porţiuni din
suprafaţa lor, prin intermediul straturilor semiimpermeabile care le despart.
Astfel, pot exista acvifere sub presiune, alimentate prin drenanţă dintr-un
strat cu presiune mai mare.

1.5.3. Clasificarea acviferelor din punctul de vedere al condiţiilor

de margine

Din punctul de vedere al condiţiilor de margine, atât acviferele cu

suprafaţă liberă cât şi cele sub presiune se pot clasifica în următoarele tipuri:
acvifere infinite, la care zona de alimentare se află la mare distanţă de
puţul de extracţie,
acvifere semiinfinite, la care una din zonele de alimentare se află la
mare distanţă iar în apropiere de puţul de extracţie se află o limită
impermeabilă sau o altă zonă de alimentare,
acvifere tip bandă, la care zonele de alimentare sau limitele
impermeabile se află la mică distanţă de puţul de extracţie şi sunt în general
paralele,
acvifere unghiulare, la care limitele amintite mai sus formează un unghi
oarecare, cunoscut,
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 29

acvifere închise pe contur, la care limita de alimentare sau limita

impermeabilă este reprezentată de un contur închis, bine determinat,
cunoscut.
Caracterul conservativ sau neconservativ al mişcării apelor subterane
rezultă din condiţiile de alimentare a acviferului prin culcuş sau coperiş.
Un acvifer se numeşte conservativ dacă nu îşi modifică curgerea în
funcţie de condiţiile pe frontierele superioară şi inferioară. De exemplu, un
acvifer sub presiune care se desfăşoară între două straturi impermeabile se
poate considera conservativ. Dacă el comunică, prin drenanţă, cu alte
acvifere din zonă se va numi neconservativ. Un acvifer freatic este, de
obicei, neconservativ pentru că este alimentat de la suprafaţa solului din
precipitaţii. În lipsa precipitaţiilor el se poate considera conservativ.

1.6. DETERMINAREA DIRECŢIEI DE CURGERE

ÎN ACVIFERE

Hidroizohipsele sunt linii care unesc punctele cu aceeaşi cotă ale

nivelului piezometric, faţă de nivelul mării.
Hidroizobatele sunt linii care unesc punctele cu aceeaşi adâncime
ale nivelului piezometric faţă de suprafaţa topografică.
Direcţia de curgere a apelor subterane depinde de sensul pantei
hidraulice, de înclinarea patului impermeabil şi de poziţia zonei de maximă
alimentare.
Dintre metodele experimentale de determinare a direcţiei de curgere
în acvifere amintim [57]:
metoda marcării cu coloranţi organici;
metoda marcării cu trasori chimici;
metoda ionilor trasori;
metoda trasorilor radioactivi;
metoda trasorilor chimici electroliţi.
Metoda marcării cu coloranţi organici. Pentru marcare se folosesc
fluoresceina, fuxina, uranina sau fenolftaleina. Aceste substanţe nu sunt
toxice pentru om, plante şi animale. Cel mai des utilizată este fluoresceina,
care în ape alcaline devine verzuie şi se poate detecta vizual, chiar la o
diluţie de 1 : 40 milioane. Pentru o diluţie şi mai mare a acesteia se poate
folosi lampa Wood, colorimetrul sau fluoroscopul. Ca trasori chimici se pot
folosi diferite săruri, cum sunt clorura de sodiu, litiu, calciu, amoniu. Toate
acestea sunt uşor solubile, dar necesită cantităţi mari, fiind absorbite de
30 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

rocile din strat. Atât în primul caz, cât şi în cel de-al doilea, trasorii se
introduc într-unul sau în mai multe puţuri sau foraje şi se urmăresc când
apar în forajele nemarcate, pentru a putea pune în evidenţă direcţia de
deplasare a curentului de apă.
Metoda ionilor trasori. Substanţele care se utilizează ca trasori sunt
sub formă de săruri care nu se găsesc, în mod natural în sol, cum ar fi
sulfatul de cupru (CuSO4∙5H2O), sulfatul de zinc (ZnSO4∙7H2O), sau
sulfatul de nichel (NiSO4∙7H2O). Ionii de cupru şi de zinc se pun în evidenţă
cu o soluţie de 0,001% de ditizonă (difeniltiocarbazon) în mediu de
cloroform sau tetraclorură de carbon. În prezenţa ionilor de cupru, soluţia
verde închis de ditizonă devine violetă, iar în prezenţa ionilor de zinc,
culoarea se schimbă în roşu. Ionul de nichel se pune în evidenţă cu
dimetilglioxim.
Metoda trasorilor radioactivi are avantajul că se pot face
identificări chiar la cantităţi foarte mici, de ordinul a 10-9 g. Se folosesc în
acest sens izotopii de brom 82, cadmiu 15, iod 131, seleniu 75, argint 110,
iar detectarea se poate face cu contorul Geyger-Muller.
Metoda trasorilor chimici electroliţi este folosită când în direcţia
de curgere a apelor subterane se găsesc foraje cu coloane metalice. Este
necesar să dispunem de o baterie, un ampermetru şi o rezistenţă. De un pol
al pilei se leagă două fire, unul care merge la forajul cu nivel ridicat, iar
celălalt la o rezistenţă care se introduce în puţul cu cotă mai mică. Între al
doilea pol şi forajul cu nivel mai coborât se leagă un ampermetru. În primul
foraj (P1) se pune un electrolit care se va deplasa odată cu masa de apă spre
cel de al doilea foraj (P2).
Determinarea direcţiei de curgere din acvifer cu ajutorul
hărţilor cu hidroizohipse. Acestea se realizează pe baza măsurătorilor de
nivel piezometric în forajele de observaţie existente în reţeaua
hidrogeologică de bază. Hidroizohipsele se trasează fie prin calcule simple
(aproximative), fie cu ajutorul unor programe de calcul (Modflow,
HPP_GMS), care integrează ecuaţia de difuzivitate a acviferului în condiţii
de unicitate specifice zonei analizate (condiţii iniţiale şi condiţii pe
frontieră). Indiferent de metoda folosită sunt necesare măsurători de nivel
piezometric în forajele din zonă.
Metoda aproximativă de trasare a hidroizohipselor constă în
interpolarea liniară a valorilor nivelurilor din forajele cele mai apropiate.
Dacă se consideră forajele F1, F2, F3, F4, pentru care se cunosc cotele
suprafeţei libere, (H) faţă de un nivel de referinţă, (fig. 1.11), prin
interpolare rezultă poziţia punctului P1 faţă de forajul F1. L1 reprezintă
poziţia punctului P1 pe dreapta F1F3. Dacă distanţei orizontale L dintre
forajele F1 şi F3 îi corespunde o denivelare a suprafeţei libere de 20 m,
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 31

atunci unei denivelări de 10 m îi va corespunde o distanţă L1, calculată prin

interpolare liniară. Se procedează analog între forajele F2 şi F3, rezultând
poziţia punctului P2 şi între forajele F2 şi F4, obţinând punctul P3. În
exemplul din figura 1.11 se poate trasa hidroizohipsa H = 90. Aceasta va
trece prin punctele P1, P2, P3.
Direcţia de curgere se determină ducând liniile de curent care sunt
perpendiculare pe hidroizohipse. Familia liniilor echipotenţiale
(hidroizohisele), împreună cu familia liniilor de curent formează spectrul
hidrodinamic al curgerii în zona studiată. El stă la baza calculelor hidraulice
în acvifer. Astfel, se poate calcula panta hidraulică, viteza în orice punct din
domeniu, debitul printr-o suprafaţă normală la direcţia de curgere, volumul
de apă disponibil.

F1
(H=100)
F2
L L1 P2 (H=120)
P1 (H=90)
(H=90)

P3
(H=90)
F3
(H=80) F4
(H=70)
Fig. 1.11. Interpolarea liniară a valorilor nivelurilor din forajele cele mai apropiate.

1.7. MANAGEMENTUL APELOR SUBTERANE

Se poate considera că apele subterane constituie un sistem care

îndeplineşte diferite funcţii specifice şi care poate fi exploatat astfel încât să
fie realizate anumite obiective.
Managementul sistemului apelor subterane constă în luarea unor
decizii de modificare a stării actuale a sistemului, în vederea realizării unor
scopuri şi obiective.
Managementul include selecţia celor mai bune seturi de decizii care
să ducă la realizarea unuia sau a mai multor obiective, simultan.
Funcţia scalară a variabilelor decizii care măsoară eficienţa
diferitelor soluţii alternative de management, este numită funcţie obiectiv.
32 MONITORIZAREA APELOR SUBTERANE ŞI REMEDIEREA ACVIFERELOR

Managementul unui acvifer înseamnă determinarea valorilor

numerice ale unor variabile decizii, prin maximizarea sau minimizarea unor
funcţii obiectiv, ţinând seama de anumite constrângeri.
Exemple de variabile de stare:
nivelul apei;
concentraţia soluţiei;
denivelarea terenului;
intruziunea apei mării.
Exemple de variabile de decizie:
distribuţia spaţială şi temporală a pompajului;
distribuţia spaţială şi temporală a încărcării artificiale;
nivelul apei în râurile sau lacurile aflate în contact cu acviferul;
calitatea apei ce urmează a fi folosită pentru încărcarea artificială;
calitatea apei pompate;
capacitatea noilor instalaţii de pompare sau de injecţie (încărcare
artificială), localizarea lor şi planificarea în timp a construcţiei lor;
localizarea puţurilor folosite pentru operaţiile de depoluare a
acviferului.
Exemple de funcţii obiectiv:
beneficiile totale nete, rezultate din acţiunea asupra sistemului acvifer,
într-o anumită perioadă de timp. Se doreşte maximizarea acestei funcţii;
costul operaţiilor de depoluare a acviferului. Se doreşte minimizarea
costului;
costul unităţii de volum de apă furnizată la consumator. Se doreşte
minimizarea acestei funcţii;
consumul total de energie (se minimizează);
suma valorilor absolute, ale diferenţelor între nivelul apei dorit şi cel
actual (sau suma pătratelor diferenţelor) (se minimizează).
Exemple de constrângeri hidrologice:
nivelul apei să nu depăşească un anumit nivel maxim;
nivelul apei să nu scadă sub un anumit nivel limită, admisibil;
debitul unui izvor să nu scadă sub o valoare minimă admisă;
scurgerea de bază dintr-un râu, alimentată din acvifer, să nu scadă sub
un minim admisibil;
concentraţia unor anumite specii în soluţie, în apa pompată, să nu
depăşească valorile specifice admisibile;
pompajul total trebuie să satisfacă cererea de apă dintr-o anumită zonă;
debitul de pompare (sau de încărcare artificială) nu trebuie să
depăşească capacitatea instalată admisibilă a puţului;
perioada de timp în care apa injectată rămâne în acvifer înainte de a fi
pompată trebuie să depăşească o valoare minimă;
 Definiţii privind caracterizarea curgerii în sol şi în acvifere 33

lungimea distanţei de pătrundere, a apei mării în acvifer nu trebuie să

depăşească o valoare dată.
Prognozarea răspunsului sistemului acvifer este o parte intrinsecă a
managementului optim. Trebuie cunoscute valorile viitoare ale variabilelor
de stare caracteristice unui acvifer, ca rezultat al implementării unui set de
decizii propus, astfel încât să respecte constrângerile hidrologice specifice şi
să fie minimizate (maximizate) funcţiile obiectiv.