CAZINO CONSTANTA

Scurt istoric

Demersurile pentru construirea Cazinoului de pe faleza din Constanţa au demarat în 1903, însărcinat
cu proiectarea imobilului fiind arhitectul român de origine elveţiană Daniel Renard. El a fost cel care a
decis ca această clădire să fie realizată în stil Art Nouveau. Lucrările au fost finalizate în 1910, când a
avut loc inaugurarea oficială. Un an mai târziu, Primăria autoriza organizarea de jocuri de noroc.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Cazinoul a fost transformat în spital. Odată cu
instaurarea regimului comunist, imobilul nu a mai putut fi folosit pentru jocuri de noroc, care erau
interzise, şi a ajuns să funcţioneze ca restaurant. După căderea regimului, Cazinoul a continuat să
funcţioneze ca restaurant, aici fiind organizate nunţi, botezuri, baluri şi banchete şcolare, dar şi o
serie de evenimente culturale.
Din 2007 şi până astăzi, clădirea-simbol a Constanţei, edificiu cu elemente în stil Art Nouveau ce
figurează pe lista monumentelor de interes naţional, a fost lăsată să se degradeze. Să ajungă într-o
stare avansată de ruină. Clădirea nu mai are geamuri, mirosul este greu de suportat în unele dintre
încăperile sale, pereţii sunt coşcoviţi, pe jos sunt porumbei morţi. Subsolul e inundat, aproape totul e
atins de igrasie, de mucegai. Imaginile care înfăţişează Cazinoul, în starea sa actuală, au făcut, la
propriu, înconjurul lumii, apărând în publicaţii internaţionale de prestigiu şi pe o serie de site-uri de
călătorie şi de fotografie. Ca să rezumăm, Cazinoul pare azi un decor din filmele lui Hitchcock, fiind
expresia perfectă a ruinei, opusul a ceea ce era altădată.

În 2007, Consiliul Local Municipal Constanţa încă îşi ţinea şedinţele în Cazino. Încă de pe atunci însă
interiorul clădirii începuse să aibă un aer ponosit, iar mirosul de igrasie se făcea deja simţit. La
vremea respectivă, clădirea se afla deja în administrarea Primăriei Constanţa (din 2000), după un
proces care durase câţiva ani, monumentul aparţinând, până atunci, societăţii Litoral SA. În vara lui
2007, fostul primar al Constanţei, Radu Mazăre, anunţa că imobilul a fost concesionat unei firme
israeliene care trebuia să-l restaureze şi, ulterior, să îl introducă în circuitul cazinourilor
internaţionale. Era vorba despre firma „Queen”, care deţinea atunci şi Cazinoul Palace din Bucureşti.
Interesant, Cazinoul fusese concesionat către firma israeliană pentru 49 de ani (!). Doar trei ani mai
târziu însă, israelienii anunţă că nu au bani, iar Cazinoul revine la municipalitatea constănţeană, fără
absolut nicio îmbunătăţire. Din contră, clădirea se degradase şi mai mult şi fusese închisă vizitatorilor.

A urmat apoi o perioadă în care fostul edil-şef anunţa ba că va vinde Cazinoul unor investitori ruşi,
interesaţi să-l preia, ba că va organiza o licitaţie internaţională pentru soarta acestui obiectiv. Astfel,
cu un an înaintea alegerilor locale din 2012, mai multe personaje politice locale au început să se
implice sau să mimeze implicarea în ceea ce, generic, numim „salvarea Cazinoului”. Fostul prefect al
judeţului Constanţa, Claudiu Palaz, îi trimitea, în 2011, o scrisoare deschisă fostului primar, în care îşi
manifesta indignarea faţă de propunerea de vânzare a monumentului, asigurându-l pe Mazăre că se
va opune unei eventuale hotărâri de consiliu local privind vânzarea Cazinoului.

Tot atunci, subiectul a fost preluat şi de senatorul Gigi Chiru, la vremea aceea candidat pedelist la
Primăria Constanţa, azi candidat la aceeaşi primărie, de data asta însă din partea ALDE, dar între timp
condamnat în primă instanţă la închisoare cu suspendare pentru că ar fi dat mită electorală în
campania pentru alegerile locale din 2012.

în octombrie 2014, Consiliul Local Constanţa aproba transmiterea imobilului teren şi construcţie
„Cazino Constanţa” aparţinând domeniului privat al municipiului Constanţa din administrarea CLM în
administrarea Companiei Naţionale de Investiţii (CNI). În plină campanie pentru prezidenţiale,
Cazinoul redevenise o temă, un subiect la modă, un soi de carte de vizită, chiar şi aşa, ruinat, cum
este. Lucrurile au început să se mişte însă abia un an mai târziu.

Rămas la conducerea administraţiei publice locale după demisia, din funcţia de primar, a lui Radu
Mazăre, Decebal Făgădău anunţa, în septembrie 2015, că cele cinci companii care participaseră la
licitaţia pentru reabilitarea monumentului au fost descalificate pentru că nu respectaseră condiţiile.
„Una este o dorinţă sinceră de restaurare a Cazinoului şi alta este să te circumscrii tuturor cerinţelor
legale. Au trebuit elaborate toate aceste studii, au trebuit întocmite o mulţime de documente, am
alcătuit o documentaţie, a fost transferată (n.r. – clădirea) către Compania Naţională de Investiţii, a
fost avizată în consiliul tehnico-economic interministerial în luna februarie. (…) CNI, întrucât ei au
organizat licitaţia, au organizat documentaţia, i-au descalificat pe toţi întrucât nu îndeplineau
condiţiile. Una dintre companii a contestat descalificarea. Aşteptăm, în momentul de faţă, să se
pronunţe Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor şi să vedem: fie reluăm procedura de
licitaţie, care durează 52 de zile, fie, dacă este admisă contestaţia firmei respective, să se analizeze
mai departe criteriile tehnice ale ofertei”, explica Făgădău. Cu alte cuvinte, CNI a considerat că toate
cele cinci oferte sunt neconforme.

Fie că este vorba despre rea-voinţă, fie despre incompetenţă, autorităţile publice locale şi centrale au
permis ca un monument naţional în stil Art Nouveau, emblemă a oraşului-port, să ajungă, în aproape
un deceniu, într-un hal de degradare care deprimă privitorul. Cum spuneam, este o culpă comună. A
miniştrilor care s-au perindat la conducerea Ministerului Dezvoltării, a Ministerului Culturii, care nu s-
a implicat deloc în gestionarea problemei, şi a administraţiei Mazăre, prima responsabilă de ruinarea
edificiului. Cu voie sau fără voie, imobilul a fost lăsat de izbelişte, pradă intemperiilor. Nu este exclus
ca aşa-numiţii samsari de imobiliare să fi avut niscaiva interese în ce priveşte acest imobil.

"Cazinoul Constanţei a fost una dintre primele construcţii destinate pentru socializare şi distracţii.
Aproape imediat după ce oraşul a fost preluat de către administraţia românească prefectul Remus
Opreanu a considerat că pentru ceea ce urma să devină oraşul era necesară ridicarea unui astfel de
local. Istoria Cazinoului a început în jurul anului 1880.

La acea vreme stabilimentul se numea Cazin sau Kürsaal (din limba germana) era o construcţie de
paiantă, fardată cu scândură la exterior. Se afla lângă Farul Genovez, la capătul dinspre mare al
bulevardului Elisabeta în imediata apropiere a Hotelului Carol I. Cazinul dispunea de sală de dans.

Existau două săli de lectura unde ”vilegiaturiştii” puteau citi ziarele locale şi reviste, precum
,,Telegraf”, ”Farul Constanţei”, dar şi publicaţii precum, ,,Figaro” sau ''L'Ilustration”. Existau de
asemenea două săli de jocuri şi o terasă cu deschidere la malul mării. Terasa era locul preferat de
întâlnire al turiştilor şi a elitei constănţene dar şi a marinarilor ambarcaţi pe navele ce operau în port.
În localul Cazinoului erau frecvente reprezentaţiile teatrale, concertele, balurile mascate, seratele cu
caracter caritabil, conferinţele, recitalurile instrumentale sau cele susţinute de primadona operei din
Milano de origine română, Carlotta Leria. Jocurile de şah, domino sau table susţineau interesul celor
ce îşi doreau o companie pentru a se destinde în prezenţa unor companioni. Predomina aerul de
vacanţă al „pleziriştilor”.

Era locul în care Constanţa devenea un loc de unde se putea pleca cu amintiri plăcute. Distracţia şi
petrecerile făceau cunoscut oraşul celor ce îl aleseseră spre a le fi gazdă ospitalieră a verilor la ţărm
de mare. Cazinoul reprezenta locul în care Caragiale susţinea conferinţe şi unde se citeau fragmente
din scrierile sale. Cu titlu anecdotic putem menţiona că intrarea se făcea pe bază de abonament sau
cu bilete cu preţ variabil (Preţul abonamentului familial era de 50 de lei iar intrarea la baluri costa 2
lei de persoană).

Această primă amenajare este menţionată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea care a vizitat
Constanţa în 1887 când a fost inaugurată statuia lui Ovidiu. El povestea: „În port, marinari români şi
marinari englezi…sunt nelipsiţi de la petrecerile organizate la Casino, la Hotel Carol sau pe bulevard.”

Tot în anul 1880 oficialii oraşului au considerat că lângă acest local trebuia construit ceva mai potrivit
pentru urbe pe măsură ce aceasta va deveni din ce în ce mai frecventată de ”vilegiaturişti”. S-a
preconizat construirea de către Henry Guaracino a unui pavilion ce urma a fi situat mai jos de nivelul
bulevardului. Contractul cu Guaracino a fost semnat un an mai târziu, de primarul Panait Holban şi
prevedea că, după perioada de închiriere a localului (1881 - 1885), întreaga construcţie să intre în
proprietatea comunei Constanţa.

În anul 1890 s-a pus deja problema unei construcţii definitive a Cazinului. Se ridicaseră câteva
platforme dar erau modeste ca dimensiuni şi nu puteau oferi nimic din ceea ce ar fi adus cu sine o
terasă. Era nevoie de acel loc ce putea oferi cu generozitate confort unei seri plăcute la mal de mare.

Începerea lucrărilor a fost tergiversată însă, în anul 1891 o furtună puternica a distrus în mare parte
clădirea din lemn a Cazinului. Primăria a ajuns la concluzia că este mai ieftin să ridice o noua clădire
decât să o repere pe cea parţial distrusă. A fost demolat la începutul anului 1892 (pe 29 ianuarie a
fost aprobată demolarea). Locul noului local a fost mutat de lângă Farul Genovez spre port
aproximativ în zona unde este amplasat actualul edificiu al Cazinoului.

Lucrările au început în aprilie 1892 la cererea primarului Al. Belik şi a fost dat în folosinţă în 1893. A
fost tot o construcţie din paianta, susţinută de piloni din lemn.
Era compusa dintr-o sală de dans, mai multe încăperi şi o terasa deschisă către mare. În acest
„frumos Salon” aşa cum îl descria ziarul ”Farul Constanţei”, publicul se strângea „ ... pentru a petrece.
Necesitatea lui era simţită de tótă lumea. Situat pe malul Mărei, împodobit cu drapele şi destul de
spaţios, a devenit locul de întâlnire al tuturor. Diua se converséda, séra se jócă la sunetele musicei
militare…”

Cazinul vechi este făcut numai din lemn şi aşezat pe ţăruşi puternici, pe marginea bulevardului. În
salonul acela improvizat s-au bucurat şi au petrecut la baluri multe rânduri de sezonişti strânşi acolo
din toate colturile ţării şi din toate părţile lumii. Azi însă se pare ca şi cerinţele au ajuns mai
pretenţioase şi lumea priveşte cu milă la bătrâna baracă care a octrotit atâtea întâlniri şi extazuri.
Strălucirea de altădată a Cazinului a fost pierdută. Pereţi sunt scorojiţi. Sunetul pianului a încetat să
se mai audă, singurele zgomote fiind acelea ale muştelor sau porumbeilor. Podelele, care înainte
obişnuiau să geamă sub tocurile doamnelor, au fost acoperite de mizeria acumulată în decursul
anilor în care a căzut pradă indiferenţei.

Primăria s-a gândit atunci la o schimbare îndrăzneaţă, potrivit şi sborului pe care l-a luat oraşul şi a
hotărât să facă un cazin cu toate înlesnirile moderne de petrecere. Deoarece disponibilităţile
financiare erau precare încă de la începutul construcţiei (anii 1891-1893) se pusese problema
rentabilităţii Cazinului. Iniţial a fost închiriat unui antreprenor, dar ulterior Consiliul Comunal a
hotărât să-l exploateze în regie proprie. După ce a constatat că cheltuielile abia sunt acoperite de
venituri, primăria a oferit iarăşi spre închiriere Cazinoul.

În mai 1902 antreprenor al Cazinului devine unicul fiu al marelui povestitor Ion Creanga, căpitanul C.I.
Creanga, despre care George Călinescu spunea că ,, nu era nici deştept şi nici nu avea vreuna dintre
însuşirile tatălui."

In cererea adresată autorităţilor locale, căpitanul Constantin Creangă solicita, în dublă calitate de
cofetar şi bucătar, să i se închirieze Cazinoul, menţionând totodată deosebitele servicii pe care le
poate oferi: ,,Cunoscând lumea aleasă a persoanelor ce frecventează acest cazin, mai ales în timpul
sezonului şi fiind convins ca un serviciu curat, prompt şi mai ales cuviincios se răsfrânge în prima linie
a gospodăriei comunale, posedând aceasta experienţă şi dispunând de un personal ales şi încercat,
cunoascând cele doua limbi uzuale pentru străinii ce s-ar abate la Constanţa."

Căpitanul Creanga a reuşit să convingă Primăria Constanţa să-i închirieze Cazina pentru suma de 2000
de lei pe an. Pe lângă plata chiriei, Primăria i-a impus antreprenorului Creanga să pună în vânzare
,,articole de consumaţiune de cea mai buna calitate '' şi să folosească pentru iluminare ,, petroleum
de cea mai buna calitate pentru a nu produce nici un miros''.

Revenind la cele scrise de Ion Adam. Acesta intuise cu exactitate faptul că vechiul cazin era demodat,
deoarece, încă din anul 1903 edilii constănţeni, respectiv primarul Cristea Georgescu şi prefectul
Scarlat Vârnav începuseră demersurile de ridicare la Constanţa a unui Cazino modern, asemenea
celor de pe riviera franceză. A fost dorinţa elitelor oraşului dar şi un fapt dictat de necesitate, un oraş
în plină dezvoltare trebuia să aibă o clădire de distracţii pe măsură şi nu o improvizaţie din lemn şi
paiantă. În 1903 arhitectul Daniel Renard, care locuia în Constanţa, a primit contractul pentru
Cazinou.

Mai marii politici aflaţi la putere în acel moment, diriguitori ai urbei tomitane, umblaţi prin Europa
vremii, au fost de acord şi au dat cale liberă pentru începerea lucrărilor. În egală măsură însă, parte a
politicienilor din opoziţie, au adoptat o poziţie de contestare a proiectului, fiind susţinătorii
promovării unui stil arhitectural cu dominantă autohtonă.

Nu toată lumea era entuziasmată de concepţia lui Daniel Renard, motiv pentru care clădirea
Cazinoului avea să fie un subiect aprig de discuţii, stârnind nenumărate controverse. Proiectul lui
Daniel Renard era acceptat şi comentat favorabil de către liberali, aflaţi la putere, dar respins şi aspru
criticat de partidele de opoziţie, stârnind în cele din urma un adevărat conflict politic pe plan local. De
altfel, arhitectul era un om de încredere al prefectului Scarlat Vârnav.

Foarte mulţi dintre contestatari erau contrariaţi de asimetria şi irepetabilitatea elementelor de

construcţie. Proiectul avea personalitate, susţinea distinct partajarea în spaţiu a elementelor
distincte pentru cele două aripi ale clădirii precum şi pentru faţadele dinspre faleză şi dinspre mare.

Edilii bucureşteni îl solicitaseră de asemenea pe Daniel Renard să proiecteze ceea ce avea să fie cel
mai mare hotel bucureştean al vremii: Athenee – Palace, terminat în 1910 şi realizat tot în stilul ”Art
nouveau”.

Renard avusese o serie de eşecuri costisitoare, după ce clădirile proiectate de el - Palatul

Administrativ şi cel de Justiţie - au crăpat, în timp ce calculele pentru construcţia Halei, ca şi cele de la
Casino (parţial), erau greşite.

În toiul acestor dispute construcţia Cazinoului a început totuşi. Lucrările erau supravegheate de chiar
proiectantul Daniel Renard. El şi-a început dezvoltarea proiectului şi a dispus turnarea concomitentă
a fundaţiilor pentru a asigura platforma, „decupată din mare”, pe care urma să se realizeze
construcţia.

Pentru a realiza o linearitate a falezei, şi a consolida zona ce avea să fie ”răpită” din mare, a fost
nevoie de o cale ferată pe care s-au transportat importante cantităţi de material de umplutură şi
consolidare. Această cale ferată pornea ca o ramificare din port şi s-a extins până la extremitatea
falezei din zona Farului Genovez. După terminarea lucrărilor ea a fost dezafectată şi demontată faleza
suportând etape succesive de amenajare pentru traficul vehiculelor şi cel pietonal.
În anul 1905 jocurile politice ale vremii au făcut ca liberalii să plece de la putere iar locul lor a fost
luat de conservatori, care aveau (după cum s-a subliniat) alte opţiuni în privinţa Cazinoului
constănţean. Conservatorii au renunţat la prestaţia lui Daniel Renard şi au apelat la unul dintre cei
mai cunoscuţi arhitecţi români din acea perioadă, Petre Antonescu, care a conceput proiectul unui
Cazinou mult mai complicat, asemănător unui teatru, având la extremităţile faţadei două turnuri.

Într-o adresă emisă pe 8 august 1905 de Ministerul Lucrărilor Publice, se preciza că arhitectul Petru
Antonescu a fost desemnat să realizeze noile planuri ale Cazinoului care a propus o construcţie în stil
neo-românesc. Planul lui Petre Antonescu era o construcţie cu fundaţii, parter, antesol, două etaje şi
pod.

Prima serie completă de planuri pentru construcţia clădirii a fost trimisă spre evaluare şi aprobare în
februarie 1907.

Când cea de-a doua fundaţie a edificiului a fost gata, în 1907, liberalii au revenit însă din nou la
putere, în aceeaşi formula administrativă. Analizând stadiul de execuţie al cazinoului primarul liberal
Cristea Georgescu a identificat unele inconveniente ale proiectului lui Petre Antonescu iar rezoluţia
finală a edilului l-a repus în funcţie pe Daniel Renard.

A urmat turnarea celei de-a treia fundaţii care a fost şi ultima. Construcţia Cazinoului în forma lui
actuală a fost începută în anul 1907 (urma să fie finalizată în 1910).

Privind cu atenţie se distinge în imagine o garnitură de tren în zona şantierului unde se ridica clădirea
cazinoului.

Odată cu avansarea lucrărilor de construcţie şi începerea finisării clădirii a început şi taluzarea

terenului dintre Bulevardul Elisabeta şi faleza recent construită.

Datorită tergiversări cvasipermanente constructorii s-au lovit de criză. ”Sunt trei ani de când am luat
licitaţia construcţiei Cazinoului Comunal. Această lucrare ar fi trebuit să fie terminată în cel mult un
an şi jumătate, însă din diferite cauze, toate datorite comunei, cum au fost schimbarea completă a
pro-actului, modificări ale proiectului pentru că a fost făcut în pripă, diferite aprobări care au
întârziat, nu s-a putut face plata la timp a multor lucrări”, se consemnează în actele Primăriei din anul
anul 1910. Documentele arată că, exact cum s-a întâmplat la începutul campaniei, când datoriile se
ridicau la 289.000 lei, tot din lipsa finanţelor, s-au pierdut trei ani, ţinând capital şi garanţie angajate
la construcţia acestei clădiri.
Din cauza acestor întârzieri, firma constructoare a pierdut bani şi nu s-a putut angrena în demararea
altor lucrări. ”Vă facem responsabili de orice întârziere care ne-ar duce la pierderea timpului şi
neterminarea lucrărilor la data indicată”, acuzau constructorii pe amploaiaţii Primăriei Constanţa, în
urmă cu un secol.

Deoarece lucrările trenau din lipsa de fonduri, la data de 19 martie 1910, Ministerul de Interne
aproba repartizarea sumei de 500.000 lei pentru terminarea Cazinoului Comunal. Cu aceşti bani au
putut fi definitivate o importantă serie de lucrări.

Există acte din care reiese că lucrările efectuate la subsol au costat 63.491 lei, la parter - 106.787, iar
la etaj - 39.430. În total, s-au cheltuit 209.708 lei. La această sumă se adaugă încă 547.616 lei pentru
balustrade şi grilaje, lustre şi corpuri de iluminat, mobilier, alte decoraţiuni.

Electricitatea a fost instalată de Societatea Anonimă de Gaz din Budapesta iar feroneria a fost
executată de fabrica Wolf din Bucureşti.

Asfaltarea trotuarului exterior şi grilajul de fier cu trei porţi au fost realizate de firma M. Segal din
Bucureşti şi au costat 19 mii lei.

Primăria a mai cumpărat şi un pian de la firma Otto Harnisch din Bucureşti şi a angajat o orchestră de
18 persoane cu 20 de mii lei pe sezon.

Lucrările au costat la final circa 1.300.000 de lei. Suma nu a acoperit însă decât construcţia propriu-
zisă. S-au adăugat şi alte cheltuieli pentru mobilier, iluminat , feronerie şi comisionul arhitectului
(care a urcat la 5% faţă de 4% cât se ceruse iniţial).

Acesta a fost preţul final (1, 5 milioane lei) deşi conservatorii, care nu au reuşit să impună proiectul
lui Petre Antonescu, au afirmat că suma a depăşit 2 milioane de lei.

Deşi a costat foarte mult, cazinoul a stârnit, cum era şi de aşteptat, controverse încă de la inaugurare.
Au fost multe voci venite atât de la politicieni dar şi de la ingineri şi arhitecţi de seamă ai momentului
care au criticat realizarea pentru diverse vicii tehnice, de execuţie sau pentru că pur şi simplu era o
realizare a celor din opoziţia politică.

Pe 8 august 1910, ziarul „Conservatorul Constanţei” scria: „Cetăţenii Constanţei pot acum să se
mândrească şi ei cu ceva. Noua clădire a Cazinului Comunal, despre care începusem să credem că nu
se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârşit gata. Din punctul
de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Complecta asimetrie şi amestecul
babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din
noul cazin comunal un monument ridicat în cinstea nepriceperei şi prostului gust”.
La 15 august 1910 (Sf. Maria), Cazinoul a fost inaugurat în prezenţa principelui Ferdinand. Au fost
ţinute discursuri omagiale pentru regele Carol I, primul ministru Ionel Brătianu, ministru V. Morţun şi
au fost organizate un spectacol susţinut de trupa de teatru Davilla şi un bal fastuos la care au luat
parte notabilităţile Constanţei."

Investitie

Prin consolidarea şi restaurarea Cazinoului se vor obţine următoarele funcţiuni ale spaţiilor interioare
şi exterioare:

Subsol :

Săli de promovare a Mării Negre;

Grupuri sanitare public;

Oficiu catering;

Preparare catering;

Depozitare catering;

Vestiare personal;

Spaţii tehnice;

Anexe funcţionale;

Holuri, circulaţii orizontale şi verticale;

Parter :

Expoziţie permanentă ”Istoria Cazinoului”;

Sală de promovare culturală a mediului marin;

Săli activităţi artistice;

Informaţii publice;

Cafenea/ceainărie;

Foier principal + garderobă;

Lounge;

Minibar;

Monitorizare şi pază;

Birouri director + curator;

Oficiu;

Anexe funcţionale;

Holuri, circulaţii orizontale şi verticale;

Amenajare flexibilă a terasei exterioare spre mare, în funcţie de activităţile din interior.

Etaj 1 :

Sală multifuncţională;

Sală bal, expoziţii, consiliu;

Foier;

Lounge;

Scenă;

Zonă culise + grupuri sanitare;

Oficiu;

Anexe funcţionale;

Holuri, circulaţii orizontale şi verticale;

Amenajare flexibilă a terasei exterioare (cocktail), în funcţie de activităţile din interior.

Mezanin :

Birouri administraţie;

Spaţii tehnice;
Anexe funcţionale;

Holuri, circulaţii orizontale şi verticale.

Se va acorda o atenţie deosebită restaurării tuturor elementelor decorative, cu punerea în valoare a

grandorii spaţiului interior; Se va redeschide elementul vitrat (scoica) existent pe peretele sud al sălii
mari din etaj, similar cu cel vizibil pe faţada nord.

Deoarece sălile de la etaj necesită lucrări privind instalaţii electrice, de supraveghere, pentru
ventilarea spaţiilor,etc se propune realizarea unei pardoseli false cu cca 60cm peste cea existentă.

Pentru restaurarea şi refacerea finisajelor exterioare se va întocmi un proiect detaliat de

componente artistice.

După curăţarea depunerilor de praf se vor chitui, completa şi consolida elementele decorative
turnate, folosind mortare tip Remmers sau similar, compatibile cu cele originare. Se vor înlătura
straturile succesive de gleturi aplicate în timp şi se vor aplica zugrăveli lavabile, conform cromaticii
iniţiale.

Pentru restaurarea elementelor decorative interioare se vor prezenta, în cadrul proiectului detaliat
de componente artistice, soluţiile adoptate pentru fiecare tip de element: stucatură, stuco-marmură,
vitralii, feronerie, etc.

După consolidarea structurii acoperişului se va reface toată învelitoarea cu tablă de zinc, cu păstrarea
detaliilor şi a elementelor decorative.

În funcţie de starea de degradare se va acorda o atenţie deosebită recondiţionării şi/sau înlocuirii

tâmplăriei metalice şi de lemn, cu păstrarea tipului de material, a dimensiunilor elementelor
componente şi a decoraţiilor originare.

În urma întocmirii proiectului de componente artistice se vor restaura şi reface decoraţiile interioare
originare, iar noua amenajare se va integra stilului Art Nouveau, specific monumentului.

Tâmplăria interioară şi exterioară se va reface conform celei existente, având în vedere statutul de
monument istoric al clădirii.

Se vor demola lifturile de marfă din zona bucatariilor, se va reface planseul si se vor construi lifturi
noi. Modernizarea instalaţiilor clădirii implică crearea de noi goluri în planşee.
Unele zone din planşeul peste subsol necesită o nouă configurare pentru preluarea noilor funcţiuni şi
vor fi demolate şi refăcute. Este vorba despre zona scării de acces în subsol şi zona de preparare şi
depozitare catering.

Liftul de persoane dintre axele C, D şi 14, 15 va avea structură metalică. Pentru montarea lui se va
demola planşeul peste subsol şi se va face un radier din beton armat aşezat pe umplutură.

Clădirea va fi dotaţă în exterior cu:

Iluminat arhitectural al fatadelor;

Firme luminoase;

Iluminatul teraselor si a circulaţiei pietonale din jurul casinoului.