Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Radioul Modern
Radioul Modern
TRATAREA INFORMAŢIEI
ŞI PRINCIPALELE
GENURI INFORMATIVE
INTRODUCERE
Radiodifuziunea şi-a făcut apariţia după primul război mondial, dar actul său
de naştere este dificil de datat, deoarece experimentele se confundă deseori cu primele
programe difuzate regulat. Cert este că, de-a lungul anilor 1920, în societăţile cele mai
angajate în industrializare, radiodifuzarea transforma lumea informaţiilor publice şi a
comunicării sociale, căpătând statut de activitate industrială şi, în acelaşi timp,
intelectuală.
Pe măsură ce tehnica şi tehnologia se perfecţionau, studiourile începeau să-şi
deschidă porţile pentru a primi muzicieni, artişti şi comentatori. Odată cu mărirea
puterii emiţătoarelor a crescut exponenţial numărul receptoarelor. La sfârşitul anilor
’30, telegraful fără fir devenea radio.
În primele decenii ale existenţei sale transmisia se realiza în modulaţie de
amplitudune (AM) – pe unde medii, lungi şi scurte -, conţinuturile programelor erau
generaliste, iar receptoarele erau fixe. În deceniul 6 au apărut tranzistorul şi circuitul
integrat. Atunci receptoarele au devenit mobile şi mai ieftine.
În acelaşi timp s-a impus televiziunea. Radioul i-a cedat atunci dramatizările,
foiletoanele, varietăţile, iar el s-a limitat la muzică şi informaţii. Apariţia serviciului
FM (modulaţie de frecvenţă) a impus o calitate superioară a sunetului, dar şi o arie
mai mică de acoperire. Peste tot în lume s-au înfiinţat mici posturi, în acelaşi timp
locale şi specializate, cel mai adesea cu format muzical.
Radioul rămâne astăzi canalul cel mai accesibil şi, deci, cel mai utilizat, chiar
şi în ţările dezvoltate: în Statele Unite, de exemplu, statisticile arată că 98% din
populaţie ascultă un post cel puţin o dată pe săptămână. Ca instituţie, el nu are nevoie
de o infrastructură complicată, iar consumatorii necesită doar puţine investiţii şi, în
plus, nu trebuie să fie alfabetizaţi.
Explozia posturilor FM în România, după 1990, a modificat substanţial
peisajul radiofonic, atât prin impunerea unui nou tip de conţinut, cât şi prin orientarea
către un public mai bine definit, mai restrâns şi cu preferinţe mai bine conturate.
Conform unui sondaj al IMAS din octombrie 1998, audienţa posturilor FM
bucureştene arăta astfel: Radio Contact – 15%, în special persoane între 25-34 de ani;
ProFM – 11%, între 15-24 de ani; Radio 21 –8%, aceeaşi vârstă; Radio Total – 7%,
persoane între 35-45 de ani.
SĂ STĂM DE VORBĂ
Natura unică a comunicării audio derivă din predominanţa stilului oral sau
Dar, pe când conţinutul mesajului tipărit a fost îngheţat de autorul său, toate
celelalte aspecte ale interacţiunii cititorului cu acel mesaj sunt sub controlul cititorului
(ignorăm aici acele ocazii în care cititorii trebuie să parcurgă mesajul sub restricţii de
timp, ca în cazul examinărilor). Viteza cu care este citit materialul, ordinea în care
sunt citite diferite secţiuni, perioada de timp petrecută citind şi cantitatea de material
citită fără întrerupere sunt, toate, controlate de cititor. Dacă persoana doreşte să
recitească o frază, un paragraf sau un capitol care nu este clar, sau care pur şi simplu îi
place, o poate face oricând, oriunde şi oricum doreşte. Dacă anumite cuvinte nu îi sunt
familiare, cititorul se poate opri să le caute în dicţionar. Când cititorul îşi pierde
interesul sau îşi găseşte altceva mai bun de făcut, el se poate opri şi poate reîncepe să
citească atunci când îi convine.
Discursul public. Cea mai mare parte a comunicării orale are loc în situaţii
informale în care există un dialog considerabil între două sau mai multe persoane
prezente în momentul respectiv. Ne vom concentra numai asupra caracteristicilor
discursului public mai formal, unde există roluri clar definite şi pentru vorbitor şi
pentru audienţă. În această situaţie, vorbitorul are de obicei o prezentare pregătită.
Conţinutul şi succesiunea ideilor sunt deja realizate. Discursul poate chiar să fi fost
copiat cuvânt cu cuvânt şi repetat pentru măsurarea duratei sale, pentru verificarea
stilului şi exersarea inflexiunilor necesare. Dar până în momentul prezentării, până la
rostirea de fapt a cuvintelor, se mai pot face încă schimbări - înadins, dacă vorbitorul
găseşte un motiv să modifice textul, sau din greşeală, deoarece omite idei sau cuvinte.
Mesajul vorbit este primit de membrii audienţei prin auz, apoi transmis
creierului pentru interpretare, proces diferit faţă de cel utilizat în cazul lecturii. În
plus, mesajul este transmis folosind un stil anume, cu ritm, viteză şi inflexiune, toate
determinate de vorbitor. În sfârşit, vorbitorul acompaniază cuvintele cu forme de
comunicare nonverbală precum gesturile, expresiile faciale şi mişcări ce sunt vizibile
pentru audienţă şi care suplimentează informaţia cuprinsă în mesajul verbal.
Mesajele difuzate pe calea undelor. Difuzarea împărtăşeşte unele
caracteristici ale mesajelor tipărite şi vorbite, dar are şi caracteristici proprii.
văzute.
2. Cuvintele şi succesiunile sunt prezentate audienţei doar o dată. Nu există o
formată din multe grupuri mici sau din indivizi,aflaţi, fiecare, în locuri diferite de
receptare.
Pentru prezentarea unui conţinut, în radio acesta trebuie mai întâi pus pe hârtie
sub forma unui script, iar apoi acest script să fie transformat în voce prin acţiunea
prezentatorului şi prin utilizarea efectelor sonore şi a muzicii. Dar scriptul este numai
o etapă de tranziţie în procesul de comunicare, el nefiind văzut de către audienţă.
În acest punct reporterii de ziar au un uşor avantaj faţă de colegii lor din radio,
când se aşază în faţa maşinii de scris. Ei nu trebuie să-şi facă prea multe griji din
cauza complexităţii frazelor lor. Chiar dacă o frază include patru sau cinci propoziţii
secundare, cititorul poate relua pur şi simplu fraza de câteva ori, până capătă înţeles
pentru el.
Ca autori de mesaje radiofonice, noi nu avem parte de acest lux. Un text este
citit şi auzit numai o singură dată. Dacă ascultătorul este nesigur de sensul unei fraze
complexe, are ghinion. El nu poate cere prezentatorului să repete o anumită idee.
6
Ascultătorul trebuie să fie capabil să înţeleagă mesajul de prima oară; nu există nici o
posibilitate ca el să fie repetat.
Materialul tipărit poate fi citit oricând un individ este pregătit să facă acest
lucru, în orice succesiune a subiectelor pe care acesta şi-o alege şi folosind orice fel de
analiză doreşte. Cititorul controlează receptarea mesajului, viteza şi ordinea în care
conţinutul este prelucrat de ochi şi de creier.
Prin contrast, autorul mesajului difuzat determină atât succesiunea ideilor, cât
şi viteza lor de prezentare. Dacă ascultătorul nu este capabil, din orice motiv, să
urmărească acea succesiune sau să ţină pasul cu acea viteză, el va opri programul
radio sau se va detaşa mental de el.
Textele pentru radio sunt scrise într-un stil conversaţional, maniera informală
în care vorbeşte o persoană în mod obişniut. Frazele sunt relativ scurte şi îndreptate
direct la ţintă. Este preferată afirmaţia declarativă simplă:
ZIAR: Cu chipul îmbujorat de căldură, ea s-a împleticit pe treptele mâncate
trebui utilizate cu grijă, fiindcă ele tind să fie greşit înţelese când sunt auzite, chiar
dacă au sens când sunt citite. Observaţi următorul lead
1
tipic de ziar. Citiţi-l cu voce
regiei Romtelecom, a fost astăzi grav rănit când a fost aruncat prin parbrizul
camionetei sale, după ce s-a ciocnit cu o altă maşină, condusă de Mihai Predescu, de
33 de ani, din Feteşti, judeţul Constanţa, care, afirmă poliţia, conducea cu un permis
expirat.
În general, câteva din diferenţele majore dintre stilul tipărit şi cel radiofonic
sunt următoarele (cf. Hall, 1978, p.20-21):
1.Structura inversată a frazei utilizată în scriitura de ziar este evitată în materialele
radio.
ZIAR: Nu există pericolul unor noi inundaţii în zona Moldovei de sud,
1
Lead = primul paragraf dintr-o ştire, care constituie esenţa acesteia
3. Subiectele şi predicatele sunt alăturate, aceasta fiind topica cu cel mai înalt grad de
informativitate.
ZIAR: Şeful Cosei Nostra, Nick "Spaniolul" Gomez, care a refuzat deseori să
RADIO: Şeful Cosei Nostra, Nick "Spaniolul" Gomez, a fost arestat pentru
refuzul de a plăti impozitul federal pe anul trecut. El este bine cunoscut
pentru implicarea sa în conflicte de muncă, pariuri ilegale şi
contrabandă cu droguri. Gomez a refuzat deseori să depună mărturie
în faţa Comisiei Senatoriale pentru Crimă a Statelor Unite. (Exemplu
adaptat după Hall, 1978, p.21).
10
prezinte informaţia care constă în evenimente, nume, date, statistici, opinii ale
specialiştilor şi aşa mai departe, într-o succesiune ce plasează faptele noi în structura
deja înţeleasă a ştirii; numele noi, de exemplu, nu pot fi introduse fără explicarea
relaţiei lor cu alte persoane deja implicate în ştire.
ajungem cu mesajul nostru. Simplu spus, ideea este că anumite tipuri de oameni
sunt mai puternic atrase de anumite tipuri de conţinut şi de stiluri de prezentare.
Atât lungimea frazei, cât şi cea a materialului sunt mai mici în scriitura radio
decât în cea de ziar. Douăzeci sau douăzeci şi cinci de cuvinte este limita maximă
pentru o frază care poate fi citită cu voce tare în mod confortabil, fără a forţa cititorul
să inspire cu întârziere. Cele mai multe materiale nu depăşesc un minut, dar ele pot fi
şi mai scurte de atât.
Dacă citim cu voce tare unui prieten o ştire din ziarul local el va pierde
probabil prima oară cele mai multe din ideile principale. El nu poate face faţă stilului
11
complex care este apanajul publicaţiilor. Dar dacă rescriem aceeaşi ştire într-un limbaj
simplu de zi cu zi prietenul o va înţelege mult mai uşor.
guvernamentale în diferite locuri din zona de încetare a focului din Angola. Cel mai
grav afectate au fost numeroasele depozite guvernamentale de combustibil,
camioanele şi vehiculele blindate. Pierderile rebelilor au fost descrise ca minore.
1300 de rebeli au lovit în diferite locuri din zona de încetare a focului. Numeroase
depozite guvernamentale de combustibil, camioane şi vehicule blindate au fost grav
avariate. Pierderile rebelilor au fost minore.
Cel mai uşor mod de a simplifica textele este simplificarea frazelor. Stilul
conversaţional presupune folosirea unor fraze scurte, directe şi simple, cu cuvinte uşor
de înţeles sau de explicat. Dar "scurt" nu înseamnă că toate propoziţiile trebuie să fie
din numai patru sau cinci cuvinte. Prea multe propoziţii scurte vor face ca scriitura să
sune fragmentat. Nu este modul în care vorbim, deci nu este nici felul în care ar trebui
să scriem. Un text bun va avea propoziţii de lungimi variabile.
Dar o frază bună pentru radio va conţine în general doar o singură idee. Ea nu
va fi îndesată cu cuvinte inutile. Va fi simplă, cu un limbaj simplu.
investiţiilor a ajutat marea piaţă să alunge slăbiciunea iniţială, care a fost declanşată
de o oprire a vânzărilor în piaţa de peste ocean şi de ştiri despre alte calamităţi
economice din ţară.
Încă nu este cea mai strălucită ştire, dar cel puţin ascultătorul poate să
înţeleagă ce spunem - şi, la fel de important, o putem citi fără să gâfâim.
Frazele complexe tind să aglomereze mai multă informaţie decât poate recepta
urechea. Este posibil să fii corect gramatical şi în acelaşi timp mult prea complex
pentru ca ascultătorul să fie capabil să te urmărească.
Acum de 62 de ani, cu părul argintiu şi, alături de Nadia Comăneci, cea mai
cunoscută dintre atletele retrase, Iolanda Balaş este solicitată regulat de scriitori şi
edituri pentru a realiza o carte…
Ascultătorul nu poate şti despre cine se vorbeşte, adică despre Iolanda Balaş,
până la al 20-lea cuvânt al frazei. Vârsta sa, culoarea părului şi comparaţia cu Nadia
12
Comăneci nu au nimic de-a face cu ideea textului. Începeţi cu "Iolanda Balaş este
solicitată regulat…".
Sau:
După ce a exersat 18 luni pe porci de guineea obişnuiţi, Dr. Richard Ward,
Din nou putem lega "După ce a exersat 18 luni pe porci de guineea" de orice,
până ce înţelegem că ştirea se referă la pregătiri pentru transplantul de ficat. Începeţi
cu faptele importante, apoi arătaţi ce legătură au cobaii.
Fiind un fost jucător de fotbal şi un atlet din zilele de glorie ale sportului
românesc, consider trupul uman sănătos un dar de la Dumnezeu şi cred că oamenii ar
trebui să-l trateze corect - mâncând alimentele potrivite şi exersând regulat.
Interpunerile lungi în mijlocul unei fraze sau între subiect şi predicat provoacă
de asemenea confuzie.
INCORECT: Finala campionatului de fotbal al ziariştilor, care a pus faţă-n
13
Una dintre aceste reguli este cea a profesorului englez William Strunk,
referitoare la folosirea anumitor cuvinte: "Omiteţi cuvintele inutile":
"Scriitura puternică este concisă. O propoziţie nu trebuie să conţină cuvinte
inutile din acelaşi motiv din care un desen nu trebuie să aibă linii inutile şi o maşină
componente inutile. Aceasta nu necesită ca autorul să-şi facă toate propoziţiile simple,
sau să evite toate detaliile şi să-şi trateze subiectele schematic, ci ca fiecare cuvânt să
spună ceva" (Strunk & White, 1979, p.17).
diatezei active. Ca o regulă, propoziţia "Columb a descoperit America" este mult mai
de preferat alternativei pasive "America a fost descoperită de Columb". Strunk
argumenta că diateza activă este mai directă, mai puternică şi mai concisă. Pentru
jurnalistul radio există în plus avantajul că patru cuvinte pot face treaba altor şase,
ceea ce salvează timp preţios.
Verbele sunt caii de tracţiune ai textului, doar dacă nu-i transformaţi în ponei
încărcându-i cu diateza pasivă. O construcţie la diateza activă, vă veţi aminti, urmează
acest model:
este obiectul, sau rezultatul acţiunii ei. Înlocuiţi cu diateza pasivă şi veţi crea acest
model:
a căpătat două cuvinte suplimentare pe drum, mişcându-se mai încet cu acest bagaj în
plus.
Întreaga frază este construită la diateza pasivă (şi accentuează un unghi vechi).
Trecerea la diateza activă dă ştirii impresia de mişcare:
MAI BINE: La sfârşitul acestei săptămâni Preşedintele va promulga legea
14
"Am fost jefuit!" în loc de "Cineva m-a jefuit!". În aceste cazuri, obiectul asupra
căruia se acţionează este mai important decât un subiect necunoscut.
Strunk a observat însă că există şi un caz deosebit pentru structurarea ideilor
astfel încât subiectul discursului este de asemenea subiectul propoziţiei. Uneori
diateza pasivă este inevitabilă. Să luăm următoarea propoziţie.
PASIV: Pictura anilor '60 nu mai este aproape deloc apreciată astăzi.
Aici diateza pasivă este acceptabilă fiindcă în centrul ideii se află pictura.
Tema propoziţiei şi subiectul ei sunt aceleaşi. Dar să spunem că tema o reprezintă
preferinţele criticilor de artă contemporani. Putem scrie propoziţia utilizând oricare
dintre forme:
PASIV: Pictura anilor '60 nu mai este apreciată de criticii contemporani.
Sau:
ACTIV: Criticii contemporani nu mai apreciază pictura anilor '60.
Totuşi, în acest al doilea exemplu, diateza activă este mai directă, mai
hotărâtă, mai concisă. Construcţia pasivă este în primul rând purtătoare de cuvinte
inutile. Pentru a evita acest lucru este nevoie de o vigilenţă continuă. Într-adevăr,
utilizarea diatezei pasive în schiţa iniţială şi în vorbirea improvizată poate fi
reprezentarea prea naturală a modului în care gândurile sunt asociate şi legate de temă
şi subiect în mintea noastră.
1.4.2. Vocabularul
În sfârşit, William Strunk a fost un adept al limbajului concret. "Este de
preferat specificul, generalului, cuvântul precis celui vag, concretul abstractului",
spunea el (Strunk & White, 1979, p.19). Strunk a argumentat că marii autori au fost
eficienţi fiindcă au lucrat cu particularităţi şi au oferit detaliile ce contau. Prea des
jurnaliştii încearcă să-şi lărgească audienţa apelând la cazul general în locul celui
particular, angajând mai degrabă termeni abstracţi decât exemple concrete.
Lingvistul S.I.Hayakawa (cf. Finn, 1991, p.12) a ilustrat precis această
problemă prin ceea ce a numit "scara abstractizării". Să luăm de exemplu cazul unei
vaci numită Floricica. Urcând scara substantiv cu substantiv, vaca este identificată ca
Floricica (un animal unic), rasa Guernsey, vacă, inventar viu (şeptel), bun al fermei,
şi, în final, avere. La fiecare nivel de abstractizare relaţia dintre Floricica şi fermier
este pusă într-o perspectivă mai largă, dar caracteristicile care o identifică în mod unic
trebuie lăsate deoparte. În timp ce putem să ne formăm o imagine clară a Floricelei,
vaca Guernsey, există numai o urmă slabă a imaginii sale când încercăm să ne
imaginăm o fotografie a averii fermierului. O lecţie importantă aici este că detaliile şi
particularităţile au puterea de a forma imagini în mintea audienţei - observaţie
importantă când scriem pentru radio.
Un jurnalist sensibil la cuvinte la va utiliza pe acelea care au o mai mare
valoare conotativă. Cuvintele sugestive vor trezi asociaţii în mintea ascultătorului şi-i
vor stârni imaginaţia. Ele adaugă culoare, căldură şi viaţă unui text.
Formula "Mintea lui înţelege problema" va transporta semnificaţia
intenţionată, dar mai eficient ar fi să spunem "Mintea lui s-a luminat la înţelegerea
problemei". Cuvântul "luminat" poartă o conotaţie diferită şi o imagine vizuală care
nu doar spune ascultătorului ce s-a întâmplat, dar îi dă şi senzaţia întâmplării. Este
mai bine să spunem că vântul "se văita în colţul casei", decât să spunem că vântul
"bătea". Dacă un cuvânt poate spune nu numai ce s-a întâmplat, ci şi cum s-a
întâmplat, cu atât mai bine (cf. Crews, 1946, p.51-52).
Utilizarea cuvintelor descriptive, care să creeze senzaţii vizuale în mintea
ascultătorului, este în special importantă în scriitura textelor de radio, unde nu există
15
16
axial nu ajută, din moment ce puţini oameni vor cunoaşte chiar şi aceşti termeni.
Definiţi-l deci în vorbirea curentă:
Spitalul Municipal a căpătat fonduri pentru a cumpăra un scanner TCA, un
aparat de mai multe milioane de dolari ce vizualizează interiorul corpului uman fără
să folosească razele X.
Feriţi-vă de ambiguitate. Deşi puteţi fi experţi în interpretarea termenilor
profesionali, a limbajului ştiinţific sau statisticilor, audienţa nu este. De exemplu, dacă
un incendiu într-o pădure a distrus 100 de hectare de copaci, nu spuneţi: "Un milion
de metri pătraţi de lemn de construcţii s-a transformat în fum". Spuneţi: "Destul lemn
de construcţii pentru a ridica 40 de case de 8 camere s-a transformat în fum". Nu
explicaţi lucrurile abstract. Fiţi concreţi. Spuneţi exact ceea ce gândiţi.
Scriitura bună este marcată de precizie în alegerea cuvintelor. Dacă există doar
un cuvânt care are semnificaţia precisă pe care doriţi s-o transmiteţi şi credeţi că
audienţa este familiară cu acel termen - folosiţi-l. Pe de altă parte, dacă acel cuvânt
poate să nu fie înţeles de audienţă, va trebui să rescrieţi textul pentru a transmite
sensul într-un alt mod.
Probabil că cel mai obişnuit mod în care jurnaliştii radio violează regulile
gramaticale este folosirea propoziţiilor incomplete. De obicei acestea sunt mici
interjecţii utilizate pentru a personaliza transmiterea unui material.
altul.
… luna viitoare la Cairo.
Revenind la ştirile locale… Şcolile se vor deschide…
Propoziţiile incomplete ar trebui folosite numai când ele servesc unui scop şi
nu reduc din claritate. De obicei o propoziţie incompletă este marca unui jurnalist
neatent sau fără experienţă. Există loc în scriitura de radio pentru propoziţii
incomplete, dar aceasta nu scuză greşeala de a le scrie acolo unde sunt necesare
propoziţii complete.
17
Folosiţi argoul la fel de rar pe cât de rar violaţi regulile gramaticale. Utilizarea
argoului fără un scop definit poate caracteriza autorul ca ignorant şi textul ca unul ce
nu merită ascultat. Un pericol al utilizării argoului este că acesta se schimbă rapid şi
folosirea lui este de obicei limitată la subgrupuri ale societăţii. Nu putem fi siguri că
termenii de argou pe care îi folosim vor fi înţeleşi de toţi ascultătorii. Jurnaliştii radio,
a căror audienţă este mai diferenţiată pe posturi decât cea a televiziunii, îşi pot permite
să fie puţin mai liberi cu argoul. Dar este întotdeauna o afacere riscantă. Suntem
conştienţi că multe posturi încurajează utilizarea argoului pentru a se potrivi cu
"imaginea" postului. Dar amintiţi-vă că posturile îşi schimbă formatele mai rapid
decât schimbă creatorii linia modei. Poţi tocmai să fi reuşit să faci scriptul ştirilor să
se potrivească la vocabularul şi tonalitatea postului ca apoi să descoperi că postul îşi
schimbă formatul dintr-unul de muzică clasică într-unul de muzică populară. Dacă vă
menţineţi scriitura într-o limbă simplă, limpede, oamenii vă vor înţelege indiferent de
preferinţele lor muzicale.
Pe de altă parte, este în avantajul dumneavoastră să învăţaţi cât mai mult din
tipurile de argou curente. Orice scrieţi şi poate avea mai mult de un singur înţeles este
greşit. Deci trebuie să fiţi permanent conştienţi de posibilele sensuri duble ale
cuvintelor. Din moment ce argoul tinde să dea noi semnificaţii vechilor cuvinte, mai
degrabă decât să creeze cuvinte noi, trebuie să cunoaşteţi sensurile argotice ale
cuvintelor obişnuite. Şi ele se schimbă constant.
Ce era "la modă" în 1946 nu mai este la modă astăzi, dar "scriitura la modă"
de astăzi are la fel de multă nevoie de regulile lui Orwell ca şi cea de atunci. De
asemenea, limba engleză este mai simplă la nivelul morfo-sintaxei decât limba
română, ceea ce face ca ultimei să-i fie şi mai necesare aceste reguli.
i) Nu folosiţi niciodată o metaforă, comparaţie sau altă figură de stil pe care
firii limbii.
1.4.3. Pronumele personale
O conversaţie este conversaţie numai dacă implică două părţi. În difuzare
acestea sunt individul ascultător din audienţă şi vocea de la celălalt capăt al liniei -
prezentatorul. Utilizarea pronumelor la persoana I şi a II-a face textul să sune mai
personal, mai informal şi mai conversaţional decât dacă autorul a folosit numai
substantive şi pronume la persoana a III-a.
Dacă aveţi probleme în căutarea acelui cadou special pentru ziua persoanei
îndrăgite, avem unele sugestii…
benzină…
Cei mai mulţi dintre noi au admis că soarele va răsări în fiecare dimineaţă,
dar un bărbat…
18
Desigur, orice instrument stilistic poate fi utilizat în exces şi anumite tipuri de
conţinut se adaptează mai uşor la folosirea pronumelor decât altele, dar ca o regulă
generală, atenţia fiecărui ascultător va fi captată mai uşor de un text care pare să-l
implice direct. Utilizarea lui "voi" şi "noi" şi a pronumelor similare ajută la realizarea
acestei implicări.
El a pus vaza pe poliţă, care fusese reparată. (Ce a fost reparată, vaza sau
poliţa?)
formă pozitivă. Astfel, "mort" este o alegere mai bună decât "nu este viu" şi "a uitat"
mai bine decât "nu şi-a adus aminte".
În general, frazele negative sunt un obstacol în calea clarităţii. Ele sunt mai
greu de înţeles pentru audienţă. Sunt mai puţin descriptive şi oferă mai puţină
informaţie.
INCORECT: Puiul de maimuţă n-a fost hrănit de mama sa.
Primele trei construcţii sunt vagi: ele oferă puţină informaţie. A patra, care
este multiplu negativă, este şi confuză. Când mintea umană primeşte informaţie
negativă, doreşte şi încearcă să convertească acea informaţie într-o formă pozitivă;
mintea vrea să ştie şi ce este, nu numai ce nu este un lucru.
MAI BINE: Puiul de maimuţă a fost hrănit cu lapte praf, mai bine decât cu
Statul român nu va avea un buget astăzi. Deşi legea cere ca bugetul să fie
votat înainte de 1 iulie în fiecare an, parlamentarii nu vor termina dezbaterile astăzi -
şi nici nu par că vor cădea de acord prea curând.
19
Mai multe propoziţii negative succesive la începutul unei ştiri pot suna anost.
Este ca şi când aţi spune ascultătorului că nu se întâmplă nimic. Încercaţi să
transformaţi negativul în pozitiv.
INCORECT: Preşedintele a spus astăzi ziariştilor că nu se va opune
tren pline de praf, era ceva obişnuit să treacă zile întregi înainte ca amănuntele unui
eveniment să ajungă de la Bucureşti la Iaşi. Această întârziere forţa ziarele să
accentueze elementul timp, folosind în lead un rând care preciza locul şi data
redactării (dateline
2
) - "Bucureşti, luni 8 decembrie" - pentru a spune cititorului când a
fost expediată ştirea, astfel încât el să poată şti cât de veche este povestea. Facilităţile
de transport şi comunicaţii s-au îmbunătăţit între timp, dar tradiţia dateline-ului
continuă în cele mai multe ştiri pregătite de diferitele agenţii de presă.
Ziarele nu pot şi nu vor putea niciodată, în forma curentă, să fie un mijloc de
comunicare de masă care să permită receptarea imediată a mesajului. Nu există nici
un mod pentru ca ele să se adapteze vitezei confraţilor lor electronici; şi, prin natura
lor, nici nu-şi doresc acest lucru. Jurnaliştii radio nu sunt însă dependenţi de un proces
care să consume timp, cum este cel al publicării ziarelor. Fiindcă ei nu trebuie să
aştepte următoarea apariţie a presei scrise, pun accent pe capacitatea canalului de a
prezenta ce se întâmplă "acum". Ei oferă audienţei un aer de "actual", o calitate ce le
creşte popularitatea făcând oamenii să se întrebe între ei în mod regulat - "Ce mai e
nou?". Astfel, pentru a păstra textul aşa încât să sune actual, jurnaliştii radio folosesc
timpul prezent oricând este posibil. Dacă de exemplu primarul, într-o conferinţă de
presă de dimineaţă, a făcut apel la o cooperare totală în menţinerea curăţeniei oraşului,
buletinul de seară poate prezenta astfel:
2
Dateline = prima linie a textului, numită şi origine, care conţine locul, data şi sursa informaţiei
20
că, în afara faptului prezentat care în esenţa sa prevede finalitate, este mai indicat să
folosim prezentul.
Veţi observa că, deşi acţiunea Consiliului a avut loc în trecut (luni seară),
versiunea radio nu accentuează acest aspect al ştirii şi, în loc, o aduce mai în
actualitate prin folosirea verbului la prezent "sprijină". Timpul exact al acţiunii este
amânat până în finalul subiectului.
radio:
O ştire de agenţie arată că preşedintele a părăsit Bucureştiul pentru petrecerea
vacanţei în Predeal. Ziarul trebuie să scrie ştirea la trecut din motivele deja discutate.
Dar radioul este mult mai rapid, deci poate prezenta ştirea în timp ce
Predeal".
Sau, poate privi în viitor:
"Preşedintele va ajunge la reşedinţa sa din Predeal, la două ore după ce a
informare pentru a-l utiliza înainte ca el să fie cu adevărat rostit. Gândiţi-vă cum ar
suna dacă citaţi un vorbitor care "a spus" ceva, bazându-vă pe discursul tipărit, iar mai
21
Sau:
Într-un discurs pregătit pentru a fi rostit astă seară, senatorul X va acuza…
Pentru a vă proteja împotriva schimbărilor în textul pregătit al vorbitorului,
trebuie să arătaţi clar în ştire că informaţia provine dintr-o versiune dinaintea rostirii
discursului.
22
De asemenea, folosiţi "a spus" dacă declaraţia este plasată în timp şi spaţiu,
indiferent de natura ei:
Stând în faţa mulţimii de Ziua Naţională, primul ministru a spus că temerile
privind o retrasare a graniţelor României trebuie eliminate - pentru totdeauna.
Există şi o altă problemă cu "spune" şi "a spus". Ne-am plictisit să le tot
scriem. Presupunem că oamenii s-au săturat să le audă, dar există păreri diferite
referitoare la ideea că audienţa observă cu adevărat acest lucru. Căutăm deci
alternative.
"Pretinde" este un cuvânt total diferit de "spune". El implică un grad de
scepticism, faptul că o persoană sau un grup face o afirmaţie nedovedită. Într-o
declaraţie de fapte, "pretinde" poate crea suspiciune.
Decanul facultăţii pretinde că numărul candidaţilor înscrşi în acest an a
depăşit capacitatea de corectare a corpului profesoral.
Poate exista suspiciunea că minte? Dacă da, atunci "pretinde" este în regulă,
dar dacă nu, el adaugă o nedorită doză de insecuritate ştirii. Astfel, deşi este tentant să
utilizăm "pretinde", "se pronunţă", "susţine", ş.a.m.d., "spune" este în general cea mai
bună opţiune.
Mai este ceva de care trebuie ţinut seama în folosirea timpurilor verbelor. Nu
schimbaţi timpurile astfel încât schimbarea să provoace o frază ilogică sau o
distorsiune a realităţii.
Un om moare în această după-amiază, după ce s-a sinucis azi dimineaţă.
Sau:
O femeie este împuşcată mortal… iar poliţia continuă vânătoarea agresorului.
Lipsa lui "a fost" conduce la interpretare eronată, fiindcă femeia a fost
împuşcată cu o zi înainte ca ştirea să fie difuzată. Lead-ul face ca oamenii care au
ascultat ştirile de ieri să creadă că o altă femeie a fost împuşcată azi. Când ceva
important s-a întâmplat, nu vă jucaţi cu timpurile. Spuneţi doar că s-a întâmplat şi
când s-a întâmplat.
Nu ne propunem să dăm o listă de situaţii ce necesită utilizarea timpului trecut.
Fiecare jurnalist trebuie să-şi folosească bunul simţ şi experienţa pentru a determina
când este cerut trecutul şi când prezentul; citirea textului cu voce tare va releva aria
acestor probleme.
Să considerăm următorul subiect, prezentarea unui incendiu care a ucis 12
persoane şi a rănit 3, în termenii utilizării verbelor la trecut sau la prezent.
Un incendiu care a izbucnit aseară într-un bloc din centrul oraşului a ucis 12
persoane şi a rănit alte 3.
Ar fi ridicol să folosim prezentul pentru această ştire:
Un incendiu care izbucneşte într-un bloc din centrul oraşului ucide 12
persoane şi răneşte alte 3.
Totuşi este posibil să dăm ştirii o mai mare senzaţie de imediat folosind forma
de gerunziu a verbelor. De exemplu:
Un incendiu a izbucnit aseară într-un bloc din centrul oraşului ucigând 12
persoane şi rănind alte 3.
Ştirea nu este doar mai actuală, dar am şi salvat un cuvânt, "care", şi am făcut
fraza să curgă mai uşor.
23
prezentările scrise devin mai flexibile în metodele lor de identificare a persoanelor.
Observaţi următoarea frază, apărută într-un cotidian:
Robert A. Benson, un ostatic din Iran, a trimis scrisori "aproape identice" lui
Clinton şi la Washington Post, a spus joi şeful biroului de presă al Casei Albe, Jody
Powell. (Exemplu adaptat după Willis & D’Arienzo, 1993, p.150).
Numele omului nu va avea nici o semnificaţie pentru ascultătorii români, dar
termenul "ostatic", folosit într-un moment când interesul lumii se focaliza asupra celor
50 de americani reţinuţi împotriva voinţei lor în Iran, l-a plasat imediat pe Benson
într-un context ce stârnea simpatie. Indivizii pentru care lectura ziarului este o
activitate principală, vor merge înapoi să verifice numele imediat ce acesta este legat
de cuvântul "ostatic". Ascultătorul radio, pe de altă parte, poate fi distrat şi neatent
până aude cuvântul "ostatic". Ascultătorii nu se pot "întoarce" să verifice ce au auzit.
Ei depind de prezentator şi o scurtă expunere sau o referire trecătoare poate să nu mai
fie repetată în buletin. Astfel, am putea să reformulăm fraza în acest mod:
Unul dintre ostaticii americani din Iran, Robert A. Benson, a trimis două
scrisori în capitală, una adresată preşedintelui Clinton, cealaltă ziarului Washington
Post. Şeful biroului de presă al Casei Albe, Jody Powell, într-o declaraţie transmisă
joi, a descris documentele ca aproape identice.
Punerea titulaturii în faţa numelui face textul să devină mai fluent şi face
identificarea mai uşoară, în special când numele sursei nu spune nimic ascultătorului:
ZIAR: Ion M. Popescu, director al Regionalei de Căi Ferate Mureş, a
spus astăzi…
RADIO: Directorul Regionalei de Căi Ferate Mureş, Ion Popescu, a
spus astăzi…
ZIAR: Deputatul Cristian Badea (PD, Iaşi)…
RADIO: Deputatul democrat de Iaşi, Cristian Badea…
ZIAR: Alexandru Iliescu, director la filiala Constanţa a Băncii Ion
face propoziţia să sune complicat. Dacă acest lucru se întâmplă, puneţi mai întâi
numele. Scopul principal este claritatea, nu credinţa oarbă într-un set de reguli.
Când este vorba de repetare, la o a doua referire la persoana respectivă,
jurnaliştii radio elimină titulaturile, cu câteva excepţii.
În general, utilizaţi o titulatură pentru Preşedintele României de fiecare dată
când este folosit numele. Numiţi-l preşedintele Constantinescu sau domnul
Constantinescu. Acest privilegiu nu este acordat în mod normal nimănui altcuiva din
administraţie, cu excepţia situaţiilor în care practica locală hotărăşte altceva.
O altă excepţie este numirea clericilor. Este o practică obişnuită să folosiţi un
titlu pentru membrii clerului de fiecare dată când este utilizat numele lor.
Exemplul 1: Un militar din Chiajna, Ilfov, căpitanul Ştefan Iancu, a fost
24
Uneori este mai bine să înlocuim numele cu titulatura. Acest lucru este indicat
când numele este obscur, greu de pronunţat, sau inutil pentru înţelegerea ştirii, şi mai
ales când ştirea priveşte mai degrabă instituţia decât pe reprezentantul său. Bunul simţ
vă va spune că este aproape fără sens să plictisiţi ascultătorii cu numele funcţionarilor
guvernamentali din ţări străine, când este probabil că ei nu vor ţine oricum minte
numele. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi pentru numele micilor funcţionari locali.
Deci, pe când editorii ziarelor insistă să tipărească numele şi titulaturile
complete ale tuturor oficialilor, jurnaliştii radio pot şi trebuie să renunţe la numele
obscure:
ZIAR: Julio Jimenez, directorul Centrului de Conservare a Mediului
25
Unele caractere clare în limba română scrisă pun probleme unui prezentator
care trebuie să le citească la microfon. Cifrele, simbolurile şi abrevierile pot fi greu de
pronunţat sau pot lua o secundă - două pentru a fi decodate, aşa încât jurnaliştii radio
au construit unele convenţii specifice pentru a le trata (cf. Hausman, 1992, p.118)
Cifrele. De obicei puteţi rotunji cifrele mari. Un buget de "aproximativ 70.000
de miliarde de lei" este destul de corect dacă numărul exact este 71 047 895 463 299
de lei. De asemenea, puteţi rotunji distanţele. "O excursie de 200 de km" este corect
chiar dacă ştiţi că distanţa este de fapt de 201,5 km.
Dar nu rotunjiţi exprimarea unor fapte importante unde numerele marchează
diferenţe. De exemplu, nu veţi rotunji cifra victimelor dintr-un dezastru aviatic (cu
excepţia cazului când sunt numai estimări, dar atunci spuneţi că sunt estimări).
Simbolurile şi abrevierile distrag atenţia în textul ce trebuie citit. De exemplu,
simbolul "$" este mai bine să nu fie folosit; scrieţi "500 de dolari".
Abrevierile nefamiliare vă pot crea probleme. Fiţi în special atenţi când scrieţi
pentru oameni din afara zonei unde vă găsiţi. "I.S.M.G.R." poate fi o abreviere foarte
cunoscută a "Întreprinderii de Strunguri şi Maşini de Găurit Rotative" în localitate, dar
cei din afara ei pot să nu aibă idee despre ce înseamnă.
26
interiorul unui text. Scriitorul poate indica în script unde se doreşte o inflexiune prin
folosirea punctuaţiei uzuale, şi prin subliniere pentru a indica accentul. Totuşi,
inflexiunea reală trebuie să fie dată de "vocea" textului - prezentatorul.
În fraza anterioară, de exemplu, utilizarea ghilimelelor în jurul cuvântului
"vocea" va indica unui prezentator că acestui cuvânt i-ar trebui dată o inflexiune
specială care îl separă de restul frazei prin felul cum se aude.
Accent pe "a insistat" - face din acţiunea lui, cheia către frază.
Accent pe "române" - forţele altei ţări ar putea fi folosite diferit, dar nu cele
române.
Accent pe "numai" - nici o altă activitate nu este propusă.
Accent pe "menţinere a păcii" - în opoziţie cu, posibil, acţiuni de război.
În sfârşit, textul difuzat pe calea undelor utilizează frecvent pauze, pentru a da
1.5. Ritmul
Problema unei prea mari densităţi - prea multă informaţie pentru timpul
disponibil - poate fi rezolvată în parte prin reducerea conţinutului, incluzând numai
cele mai importante fapte într-o ştire, de pildă, sau limitând numărul de concepte
persuasive într-o reclamă. Problema poate fi de asemenea simplificată prin spaţierea
acelor idei care sunt prezentate, astfel încât urechea şi mintea ascultătorului să poată
prelucra fiecare idee înainte de a fi “prinse” de următoarea. Cuvintele de tranziţie şi
pauzele ajută la construirea ritmului. Două tehnici adiţionale sunt repetiţia şi
întârzierea.
27
1.6. Culoarea
28
Nu există un mod mai bun de a da culoare unui text decât prin folosirea
verbelor active. Ele sunt mai eficiente decât adjectivele deoarece creează sentimentul
acţiunii.
Când scrieţi ştiri nu uitaţi niciodată că scrieţi despre oameni - încercările,
durerile, emoţiile, greşelile lor. Aceste elemente au un impact emoţional. Deseori ele
nu sunt ştiri "drăguţe". Nu este nimic plăcut în uciderea a 100 de persoane nevinovate
într-un accident aviatic. Dacă ştirea cere un limbaj dur (nu vulgar), atunci folosiţi-l.
Folosiţi verbe care spun povestea. Evitaţi adjectivele dacă puteţi; ele
îngreunează curgerea textului. În plus, ele sunt purtătoare de părtinire şi prejudecată,
inamici gemeni ai obiectivităţii. Dacă puteţi găsi un verb care să ia locul unui adjectiv,
atunci utilizaţi-l.
Pentru exerciţiu, încercaţi să extrageţi ideea acestui paragraf:
Utilizând tehnica familiară şi deseori de succes a senatorului X - un interviu
de televiziune - preşedintele partidului de orientare extremistă Y a acuzat - cu o voce
încărcată de dispreţ - că…
Deşi culoarea este esenţială pentru un text bun, uneori prea multă culoare
poate crea confuzie. Pericolul apare mai ales când utilizăm adjective, în special şiruri
de adjective pentru a sprijini un subiect. Expresia "supraveghetorul tânărului chipeş şi
robust" poate fi o imagine complicată. Cine este chipeş şi robust: supraveghetorul sau
tânărul?
Concluzii.
Principala caracteristică a stilului scriiturii pentru radio, în contrast cu stilul
presei scrise, este înclinaţia spre informal şi spontan. Simţul folosit pentru a percepe
mesajele, auzul, nu poate prelucra uşor stilul mai complex, mai abstract şi mai formal
existent în cele mai multe conţinuturi tipărite. Acel stil necesită mai mult efort şi
atenţie decât sunt capabili membrii audienţei, decât doresc sau sunt obişnuiţi să
consume. De aceea, ar trebui să încercăm să pregătim texte care sună cât mai apropiat
de vorbirea spontană.
Allan Jackson, mulţi ani prezentator al CBS, a ţinut frecvent cursuri pe tema
scriiturii radiofonice. Sfatul său cu privire la textul radiofonic este: "Păstraţi-l restrâns,
concis, simplu - şi faceţi-l să curgă". Necesitatea de francheţe şi simplitate devine
evidentă când se ia în considerare că prezentatorul dispune doar de câteva fraze pentru
a expune o întâmplare căreia un jurnalist din presa scrisă îi dedică două, trei sau patru
paragrafe. Mai mult, ascultătorii trebuie să înţeleagă textul de prima oară; ei nu au
posibilitatea să revină asupra materialului în modul în care o fac cititorii ziarelor. De
aceea evitaţi inversiunile, frazele lungi şi construcţiile încâlcite. Propoziţiile simple ar
trebui să predomine. În general, urmăriţi structura sintactică normală subiect-predicat.
Propoziţiile nu trebuie să fie neapărat complete. Se pot utiliza deseori
abordări-titlu - "Noi inundaţii în Moldova" - pentru a face tranziţia de la o temă la
alta. Folosiţi cuvinte uşor de înţeles de către ascultători. Amintiţi-vă că verbele sunt
mai importante decât adjectivele, dar când sunt folosite adjective, trebuie să nu fie nici
o îndoială asupra termenului pe care îl determină. Fiţi atenţi la problemele de
articulare pe care le pot implica anumite expresii.
Impregnaţi programul cu o atmosferă de emoţie, fiindcă el tratează, în
definitiv, evenimente care au deseori o influenţă crucială asupra tuturor. Aceasta nu
înseamnă că tratarea ar trebui să fie senzaţională sau şocantă, ci plină de forţă şi
activă.
Pe scurt, un text bun pentru difuzarea prin radio ar trebui să aibă următoarele
caracteristici (cf. Walters, 1988, p.17):
29
înţelege.
4. Să folosească diateza activă.
5. Să folosească în număr mare pronumele personale.
6. Să evite pe cât posibil construcţiile negative.
7. Să utilizeze cuvinte care descriu imagini, pline de forţă.
8. Să folosească un vocabular mai restrâns decât cel utilizat de obicei în textul tipărit.
9. Să utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical.
2.1. Definiţie
Deseori cele mai evidente lucruri sunt cel mai greu de definit. Trăim
Michael Short, şeful biroului din Boston al Associated Press remarca odată că
cele mai bune definiţii ale ştirilor erau glume precum "Ştirea este ceea ce editorul
consideră că e ştire", sau "Ştirea este un acelaşi lucru întâmplându-se persoanelor
diferite" (Hausman, 1992, p.6).
Este ştire, conform celei de-a doua glume, acelaşi lucru întâmplându-se
persoanelor diferite? Da. Incendii fatale apar cu regularitate în locuri diverse. La fel
accidentele auto, foametea, războaiele, tratatele de pace, seceta, inundaţiile,
angajările, concedierile, ş.a.m.d. Foarte puţine întâmplări sunt noi în lume şi
producătorii de ştiri nu sunt doar conştienţi de acest lucru, ci îşi şi structurează
activitatea în jurul său. Jurnaliştii cu experienţă au o anumită rutină pentru a realiza
sumarul zilnic din aceleaşi lucruri petrecute altor persoane. În timp ce personajele se
pot schimba, cu siguranţă că vor exista dezvoltări separate şi repetitive ale
întâmplărilor din guvern, sănătate publică, educaţie, afaceri şi zeci de alte domenii.
31
asemănătoare în toate posturile din ţară. Reporterul pune întrebări tipice care
oglindesc ceea ce reporterul crede că ascultătorul vrea să ştie.
32
În primul rând, ştirile sunt factuale. Aceasta înseamnă, după cât ştiu cei care le
pregătesc, că ştirile conţin fapte adevărate.
Totuşi, sunt multe feluri de fapte. Există realitatea simplă: "Este ora 8 şi
temperatura atinge 12 grade". Există fapte importante, adică evenimente:
"Preşedintele a cerut Parlamentului să introducă Legea învăţământului în procedură de
urgenţă". Şi există opinii: "Primarul Clujului consideră că guvernul sprijină mişcările
separatiste ale minorităţii maghiare". Asemenea declaraţii pot să nu fie factuale în sine
(primarul Clujului se poate înşela), dar este un fapt că primarul a făcut această
declaraţie. În concluzie, prezentarea unei opinii cu impact social poate fi considerată o
altă formă de prezentare a evenimentelor, evenimentele rezultând din exprimarea
opiniilor. Evident, opiniile nu sunt fapte. Chiar şi evenimentele pot da impresia că
sunt, şi pot fi ceea ce Daniel Boorstin, bibliotecarul Congresului S.U.A., a numit
"pseudoevenimente" - evenimente care sunt înscenate şi pot să nu se afle niciodată
dacă nu se află acolo jurnalişti care să le transmită. Elementul "factual" în prezentarea
evenimentelor şi opiniilor este că evenimentele s-au întâmplat şi că opiniile au fost
exprimate. Reporterul nu răspunde pentru veridicitatea opiniilor prezentate şi nici nu
este în mod necesar obligat să explice de ce s-a petrecut un eveniment, deşi din ce în
ce mai mulţi reporteri recunosc importanţa faptului de a ajuta publicul să distingă între
evenimentele reale şi pseudoevenimente. Dar trebuie să existe un fapt de prezentat.
Atribuirea unei opinii cuiva care n-a exprimat-o sau descrierea unui eveniment care
nu s-a întâmplat nu reprezintă ştiri.
În al doilea rând, ştirile sunt noutăţi. Mulţi dintre noi sunt interesaţi de
întâmplările recente; de unde şi expresia comună, uşor pleonastică: "Aţi auzit ultimele
noutăţi?". Uneori acest interes în ştirile noi este o funcţie a curiozităţii, în timp ce
alteori este o necesitate directă de a cunoaşte informaţia de ultimă oră.
Uneori studenţii îşi recapătă lucrările cu ştiri altfel bine scrise, returnate de
profesorii lor cu menţiunea: "Unde este ideea ştirii?". Profesorul explică studentului
că trebuie să existe un motiv pentru a transmite ştirea respectivă astăzi. Avem
întotdeauna de-a face cu ştiri de astăzi. Un eveniment prezentat nu s-a petrecut în mod
necesar astăzi, dar trebuie să fie cumva legat de evenimentele de astăzi; altfel nu e
ştire. De exemplu: "Patinajul pe rotile devine rapid unul din cele mai populare
sporturi în România. Reporterul nostru X a încercat să pătrundă în interiorul
fenomenului şi iată ce a constatat". Fraza lead stabileşte faptul că subiectul are ceva
în comun cu ştirile zilei. A spune simplu: "Reporterul nostru a încercat să pătrundă în
lumea patinajului pe rotile" nu este relevant. Ne vom întreba de ce face o ştire despre
patinajul pe rotile. Răspunsul este că se întâmplă un lucru nou: popularitatea acestui
sport creşte rapid - acum.
33
Aspectele neobişnuite sporesc şi mai mult importanţa unei ştiri când sunt
combinate cu o latură foarte sensibilă precum moartea a trei pompieri într-un
incendiu. Deşi lupta cu focul este o meserie periculoasă, este un lucru rar ca trei
pompieri să fie ucişi în acelaşi incendiu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
prăbuşirile de avioane; aspectul atipic al accidentului - şi nu neapărat amploarea sa -
este acela care face ştirea. Trei persoane ucise într-un accident aviatic vor căpăta o
mai mare atenţie din partea presei decât trei persoane ucise într-un accident rutier,
fiindcă este un plus de neobişnuit asociat vehiculelor care cad din cer.
Ştirile sunt pline de excepţii - prima persoană care a zburat deasupra Canalului
Mânecii într-un avion acţionat de forţa umană, primul copil născut "în eprubetă",
primul om care a pus piciorul pe Lună. Sunt de asemenea pline de recorduri -
persoana care a depăşit recordul olimpic la patinaj-viteză, prima persoană care a sărit
peste 6 metri cu prăjina, sau primul om care a împlinit 120 de ani.
Desigur, undeva trebuie trasă o linie. Unele lucruri pot fi neobişnuite şi totuşi
nu sunt foarte interesante. Să presupunem că cineva din oraş are cea mai mare colecţie
de şireturi de pantofi din lume. Un bun reporter poate scoate un scurt material de fapt
divers de aici, dar, să recunoaştem, o colecţie de şireturi nu este un subiect prea
interesant.
34
dezbrăcaţi prin faţa Primăriei din Constanţa pentru a protesta împotriva închiderii unei
plaje pentru nudişti. Evenimentul este destul de neobişnuit pentru a-l avea în vedere.
Totuşi, este doar un truc publicitar. Manifestanţii ar putea protesta la fel de bine cu
hainele pe ei, dar nu s-ar bucura de atenţia mass-media. Jurnaliştii încep să se sature
de acest fel de subiecte. Probabil şi publicul. Astfel, redactorii de rubrică vor fi
capabili să răspundă politicos unui telefon anunţând un marş nudist cu sugestia:
"Folosiţi multă soluţie de bronzat", şi să se întoarcă la ştirile reale.
Conflictul. Orice luptă între oameni, grupuri sau naţiuni poate fi interesantă.
Ne place să presupunem că o condiţie naturală a vieţii este calmul, liniştea.
Presupunerea este probabil greşită. Vedem conflictul ca pe o ameninţare a status quo-
ului, dar dată fiind istoria lumii, status quo-ul este probabil conflictul. Astfel,
conflictul este cel care ne atrage atenţia. Conflictul poate duce la schimbare, iar
schimbarea ne poate afecta viaţa. Este de asemenea posibil ca instinctele animalice
îngropate nu prea adânc sub căptuşeala civilizaţiei să ne facă să apreciem o luptă
frumoasă. Popularitatea sportului certifică acest lucru, din moment ce multe sporturi
sunt în esenţă conflicte ritualizate.
Care sunt caracteristicile unice ale ştirilor difuzate? Există desigur limitări în
ceea ce prezentatorul de ştiri poate spune. Totuşi, multe din aceste limitări nu sunt
impuse de lege, ci de timp şi de capacitatea audienţei de a absorbi informaţia difuzată.
Dar există un motiv mai important pentru care economiile sunt greu de obţinut
prin scriere concentrată: audienţa nu poate absorbi atâta informaţie dintr-o ştire
difuzată, cât poate absorbi dintr-o ştire tipărită de aceeaşi lungime. Materialul scris
poate fi parcurs în timpul liber. Poate fi recitit la dorinţă. Ambiguităţile privitoare la
ce s-a spus pot fi rezolvate prin examinarea mai atentă a textului. Acest lux nu este
permis audienţei radioului. Totul trebuie înţeles în momentul în care este auzit.
Aceasta înseamnă că amănuntele adăugate pot să nu fie receptate de audienţă şi că va
trebui realizat un material suplimentar pe tema respectivă pentru a ajuta audienţa să
absoarbă detaliile mai uşor.
35
descrie materialele pe care le produc. În realitate nu există graniţe precise între aceste
categorii şi alte clasificări pot fi la fel de potrivite. Dar familiarizarea cu aceste două
concepte oferă cel puţin un teren comun de înţelegere a categoriilor şi subcategoriilor
de ştiri.
Cei mai mulţi jurnalişti sunt de acord cu principiile care fac o ştire să fie
"hard". Ea este un text conţinând o idee puternică, dramatică, ce va stârni instantaneu
interesul publicului. Ştiri despre dezastre, crime şi război; ştiri despre evenimente
politice majore; ştiri despre personalităţi. Cu cât este mai proeminentă o personalitate,
cu atât este mai importantă ştirea. Un eveniment care afectează o mie de persoane
înseamnă o ştire mai puternică decât un eveniment care afectează numai zece.
Ştirile de tip hard sunt gândite în general ca ştiri capitale - ceea ce înseamnă
noutăţi de mare importanţă. Un incendiu este o ştire hard. La fel o reuniune politică
extraordinară, demisia unui parlamentar, arestarea unui preot.
Ştirile hard sunt noutăţi, deşi nu este necesar ca ele să se petreacă exact în
momentul în care sunt prezentate pentru a fi calificate ca atare. Dar, în mod curent,
întâmplările importante sunt mereu ştiri hard şi, în unele cazuri, când factorul timp
este foarte important (şi întâmplarea se desfăşoară sub ochii noştri), jurnaliştii numesc
aceste situaţii ştiri on the spot, sau relatare spot.
O ştire soft există sub multe aspecte. În unele cazuri "soft" este sinonim cu
"interes uman", însemnând o ştire care apelează la emoţiile umane fundamentale,
chiar dacă nu este un subiect nou, de impact. Cercetătorii au arătat că publicul preferă
să afle informaţii despre oameni, mai degrabă decât despre lucruri. Dar pentru ca
36
aceasta să se întâmple, oamenii trebuie să pară vii, iar ştirile interesante. Astfel, ştirile
soft sunt deseori latura umanizată a ştirilor hard.
prelucra aşa cum vin. Prea multe fapte, nume sau cifre prezentate prea repede, sau o
schimbare bruscă de idei fără avertisment va face audienţa să renunţe, şi odată ce
acest lucru s-a întâmplat, este imposibil să fie făcută să asculte ştirea mai departe.
În mod tradiţional ştirea de ziar este scrisă folosind ceea ce este cunoscut ca
organizare în piramidă inversată. Lead-ul este urmat de faptele rămase neamintite, în
ordinea descrescătoare a importanţei lor, aşa cum este ea determinată de reporter sau
editor. Succesiunea permite cititorului să se oprească în orice punct al ştirii oricând
simte că a acumulat destulă informaţie. Ea permite de asemenea secretarului de
redacţie să şteargă paragrafele în ordine inversă, de la sfârşitul ştirii, dacă este
necesar, pentru a se potrivi în spaţiul disponibil.
Acest principiu de organizare a prezentării faptelor în ordinea descrescătoare a
importanţei creează de asemenea o tendinţă de a sări înainte şi înapoi printre diferitele
elemente ale ştirii.
Un cititor poate vedea punctele de tranziţie marcate prin paragrafe, dar
ascultătorul va avea necazuri cu această structură în punctele în care se schimbă
subiectul. Din acest motiv, stilul tipărit nu este de obicei cea mai bună abordare pentru
ştirea radio. În radio structura ştirii nu poate fi văzută; audienţa trebuie să fie ghidată
prin succesiunea ideilor. De asemenea se presupune că în radio audienţa va asculta
ştirea de la început până la sfârşit (dacă are un lead bun şi e bine scrisă), aşa încât
autorul poate plasa faptele importante în locurile potrivite de-a lungul întregii ştiri,
pentru a da textului curgerea firească a unei povestiri.
jurnalismul tipărit, citatele întăresc ideile principale ale ştirii. În radio, insertul duce
ştirea mai departe. Aceasta nu afectează numai modul cum scrieţi în jurul inserturilor,
ci şi modul cum vă structuraţi ştirea. De multe ori în timp ce scrieţi, vi se va părea că
scrieţi numai fraze conectate la insert. Totuşi, aceste cuvinte de conexiune, legând
idiele din inserturi, sunt foarte importante. Dacă insertul este motorul care conduce
prezentarea, atunci scriptul este cel care dă un sens întregului. O ştire de radio bună va
combina inserturile şi scriptul pentru a da un material complet de la început până la
sfârşit.
Alegeţi întâi inserturile. Lăsaţi-le să ghideze organizarea ştirii. Este mult mai
uşor să faceţi scriptul să se potrivească înregistrărilor, decât înregistrarea scriptului.
Nu construiţi scriptul ca să vă chinuiţi apoi să strecuraţi inserturile printre rânduri.
Alegerea tăieturilor de bandă este prin ea însăşi o artă. Unii reporteri fac câte o
diagramă a fiecărui minut de bandă pentru a le utiliza ca ghid. Alţii îşi amintesc
părţile esenţiale ale celor mai interesante interviuri, şi le re-ascultă doar pe acelea.
Alţii combină cele două tehnici, în funcţie de mărimea materialului, numărul de
interviuri şi cât de apropiat este termenul intrării în emisie. Dezvoltaţi un sistem care
să funcţioneze pentru dumneavoastră în selectarea celor mai importante inserturi
pentru ştire.
Pe când vă alegeţi tăieturile, ar trebui să vă gândiţi la detaliile a ceea ce doriţi
să spuneţi. Care sunt faptele importante de transmis? Care sunt evenimentele
importante care au avut loc? Care sunt ideile principale? Un mod simplu de a face
acest lucru este să vă construiţi o listă cu aceste detalii, punându-le la început într-o
ordine oarecare. Apoi vă puteţi privi lista gândindu-vă la înregistrări în acelaşi timp şi
punându-le împreună într-o succesiune logică.
Când faceţi acest lucru veţi constata că aveţi de-a face cu un puzzle din care va
trebui să tăiaţi anumite porţiuni de bandă şi anumite idei de pe listă. Nu-i nimic rău în
asta. Uneori acele inserturi mari pur şi simplu nu se potrivesc şi deseori veţi observa
că unele dintre acele idei "importante" nu sunt în fapt atât de importante. Dar
asiguraţi-vă că produsul final este unul desăvârşit. Nu sacrificaţi niciodată conţinutul
pentru formă. Există întotdeauna un mod de a face să se potrivească o idee cu
adevărat importantă.
Scriitura de ziar este structurată într-o "piramidă inversată" - ceea ce înseamnă
că informaţia cea mai importantă este inclusă în lead, urmată de cele mai importante
detalii şi că cele mai puţin importante date intră în final. Această structură este
probabil motivul pentru care o ştire de ziar citită în direct este cel mai adesea greu de
urmărit.
Scriitura de radio este liniară. Are un început, un cuprins şi o încheiere.
Jurnalistul poartă ascultătorul prin ştire în mod logic din punctul A în punctul B spre
punctul C, până când, în final, există o concluzie. Uneori, cea mai importantă parte a
ştirii vine la sfârşit, nu la început. Dar începutul este crucial, căci fixează ştirea şi
pregăteşte ascultătorul pentru ce va urma.
Cele mai obişnuite finaluri pot fi încadrate în patru tipuri mari (Rich, 1994,
p.320):
Sumar: Un fapt care întăreşte ideea principală, fără a repeta punctele
precedente.
Viitor: Următorul pas într-o acţiune.
Factual: O afirmaţie de context sau un alt fapt.
De consumator: Subiecte ajutătoare, precum unde se poate suna sau merge
pentru informaţii suplimentare. Dacă această informaţie este importantă pentru
43
ascultător, evitaţi să o daţi o singură dată. Anunţaţi-l că veţi repeta numerele de
telefon sau adresele mai târziu în timpul programului.
Reporter: Când primarul Voinea a candidat pentru acest post acum şase
ani, şi-a făcut din expresia "nici o taxă nouă" sloganul
campaniei sale. A funcţionat. A fost ales cu uşurinţă. Şi a
folosit aceeaşi metodă pentru realegerea sa patru ani mai
târziu…
44
înregistrate ale surselor. Încercăm să scriem ştirea aşa încât să nu repete cuvânt cu
cuvât ceea ce spune interlocutorul, sau, invers, înregistrarea să repete ceea ce
spune ştirea.
4. Vom compune un text ce poate fi citit uşor cu voce tare. Aceasta înseamnă că nu
vom folosi un "lead rezumativ", cum apare în ziare, în care cine, ce, unde, când,
cum sunt deseori înghesuite în prima frază - nimeni nu poate citi cu uşurinţă atâta
45
5. Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut clare.
Ascultătorii nu se pot întoarce să descifreze ceva ce nu au înţeles.
6. Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura frazei - inclusiv
plasarea numelui sursei, indicarea acesteia, la începutul frazei în loc de sfârşit.
Vom vedea acum cum sunt puse în practică aceste principii prin câteva
exemple. Nu vom lua în considerare principiile exact în ordinea în care le-am
prezentat mai sus, deoarece vom încerca să oferim materialului o secvenţă logică.
2.5.2. Lead-ul
Când porniţi într-o excursie trebuie să faceţi un prim pas. Acelaşi lucru se
aplică şi în cazul ştirilor. Primul lucru pe care trebuie să-l scrieţi este lead-ul. Dacă nu
obţineţi interesul audienţei cu primele două fraze, aţi pierdut-o pentru întreaga ştire.
Lead-ul este semnalul ca audienţa să înceapă să asculte, de aceea nu trebuie să
conţină detalii importante. Nu este lead-ul "Cine - ce - când - unde - cum - de ce?" din
presa scrisă. La una sau două din aceste întrebări tradiţionale se poate răspunde, dar
nu la toate. Orice detalii includem într-un lead difuzat pe calea undelor, ele ar trebui
plasate spre finalul acestuia. Trebuie să presupunem că audienţa nu va da atenţie
primelor câteva cuvinte ale lead-ului. Pe aceste cuvinte de început nu trebuie să
contăm când transmitem o informaţie importantă.
De fapt, utilizarea termenului lead în jurnalismul radio este înşelătoare.
Termenul provine din presa scrisă. A fost dezvoltat să se potrivescă mecanicii acestui
suport. A fost o metodă specializată şi cumva artificială de a introduce în primul
paragraf al ştirii de ziar toate informaţiile esenţiale despre eveniment. Acest lucru a
avut ca scop atragerea atenţiei cititorului şi posibilitatea ca editorii să taie ştirea la
sfârşitul primului paragraf păstrând totuşi "miezul" subiectului.
Prezentatorul reţelei NBC, John Chancellor, descrie lead-urile ca "ideile
fundamentale, uverturile, loviturile la ţintă ale scriiturii ştirilor. Compus corect, lead-
ul răspunde la întrebări înainte ca ele să fie puse şi promite mai multe răspunsuri în
continuare" (Finn, 1991, p.83). Pentru jurnalistul începător, compunerea lead-ului este
o sarcină dificilă. De obicei, jurnaliştii de presă scrisă sunt instruiţi să rezume ştirea
oferind cele şase întrebări într-o singură frază de introducere. Aşa cum vă puteţi
imagina, rezultatul este deseori o afirmaţie greoaie, voluminoasă, ce goleşte plămânii
de oxigen dacă se încearcă să fie rostită dintr-o răsuflare. Prin urmare, esenţa scrierii
unui lead pentru o ştire redio este stabilirea unui context ce evocă un scenariu
fundamental în mintea audienţei şi anunţarea celei mai evidente şi semnificative
devieri de la regulă care a apărut. Printre sarcinile cele mai importante ale jurnalistului
este selectarea şi accentuarea întrebărilor specifice cine, ce, unde sau când, care fac
din eveniment o ştire. Aşa răspunde lead-ul difuzat la întrebări "înainte de a fi puse",
în timp ce recunoaşte faptul că "promite alte răspunsuri în continuare": întrebările
secundare şi mereu importantul de ce?.
În primele zile ale difuzării ştirilor de radio prezentările însemnau pur şi
simplu citirea literală a ziarelor locale, o practică rămasă şi astăzi în multe posturi cu o
audienţă restrânsă. Dar prezentatorii au realizat curând că era imposibil să citescă
lead-urile ticsite de fapte şi stilul incomod al ziarului. Textul scris pentru ochi nu
poate fi transmis pentru urche într-o manieră inteligibilă.
46
De aceea, jurnaliştii radio şi-au dezvoltat propriul lor stil de scriere a lead-ului,
unul ce a atras atenţia ascultătorului, l-a introdus uşor în subiect cu unul sau două
fapte importante şi l-a pregătit pentru alte fapte care urmau.
Filosofia lead-ului pentru radio este simplă. Capacitatea creierului uman de a
recepţiona şi înţelege informaţia audio este limitată în termenii unei cantităţi de
informaţie ce poate fi asimilată într-o perioadă dată de timp. Şi, mai important,
creierul trebuie atenţionat şi pregătit să "audă" această informaţie.
Este funcţia lead-ului de a atenţiona ascultătorul că se va spune ceva
important. Dar această atenţionare trebuie menţinută simplă şi făcută să stârnească şi
să păstreze interesul.
Există şi un alt motiv important pentru utilizarea acestui tip de lead. Ascultarea
radioului, spre deosebire de citirea unui ziar, este deseori făcută într-un mod
subconştient. Oamenii ascultă în timp ce sunt ocupaţi cu o altă activitate. Ascultătorii
pot visa, conduce o maşină, mânca sau chiar citi un ziar. Ei ascultă doar pe jumătate
până când este spus ceva care le stârneşte interesul şi îi face să dorească să-şi dedice
întreaga atenţie acelui lucru.
Consumatorii de mass-media - tipărite şi difuzate - aleg ceea ce vor să citească
sau să audă pe baza propriilor nevoi sau interese. Indiferent cât de importantă vi s-ar
părea o ştire, dacă ascultătorul nu aude în ea nimic care să îl implice într-un fel, nu-i
va da atenţie.
Ştirile radio concurează pentru atenţia ascultătorilor. Dar, pentru a obţine
această atenţie, ştirile trebuie să fie interesante, colorate, uşor de înţeles şi, mai presus
de toate, puse în termeni ce vor face subiectul important şi semnificativ pentru
ascultători, din punctul de vedere al nevoilor proprii.
Singurul mod de a determina aceste nevoi este de a cunoaşte audienţa pentru
care scrieţi. Dacă audienţa este în principal rurală, veţi selecta şi edita textul în
termenii intereselor agricultorilor. Pe de altă parte, audienţa poate fi compusă mai ales
din funcţionari locuind într-o zonă urbană. Aceasta necesită o abordare diferită a
ştirilor faţă de cea pentru audienţa rurală. Fiecare audienţă este diferită şi pentru ca o
emisiune de ştiri să aibă succes ea trebuie pregătită cu gândul la audienţa ei.
În timp ce scrieţi o ştire amintiţi-vă de ascultători şi întrebaţi-vă: "Ce există în
acest eveniment care să-i intereseze?", "Ce consideră ascultătorii important, ce au
nevoie să ştie despre evenimentul acesta?"
Din moment ce oamenii, în cea mai mare parte, ascultă radioul fără prea mult
entuziasm, este esenţial să obţineţi atenţia nedivizată a ascultătorilor, fără să le daţi
fapte de care vor avea nevoie mai târziu pentru a înţelege ştirea.
Autorul de ştiri de ziar poate înghesui toată informaţia în lead şi să se bazeze
pe titlu pentru atragerea privirii cititorului; şi dacă n-a înţeles ceva, cititorul se poate
întoarce şi reciti ştirea. Jurnalistul radio trebuie să-şi amintească însă mereu că
ascultătorii pot să nu audă acele câteva prime cuvinte, fiindcă nu sunt atenţi. De aceea
este esenţial să vă "încălziţi" audienţa spunându-le ce va urma.
Dar nu trebuie doar să atrageţi atenţia ascultătorilor, ci trebuie şi să faceţi
ştirea suficient de interesantă pentru a-i face să vrea să fie atenţi. Dacă nu reuşiţi acest
lucru, v-aţi pierdut publicul pentru ştirea respectivă şi poate pentru întreaga emisiune.
Fraza de început într-o ştire radio este asemănătoare unui titlu de ziar. Ea cere
atenţie şi pregăteşte pentru ce urmează.
Gândiţi-vă la lead ca iniţiind o conversaţie între prezentator (sau reporter) şi
audienţă. Imaginaţi-vă că este un apel telefonic către un prieten. Nu spuneţi: "Auzi, un
incendiu a măturat centrul oraşului azi dimineaţă devastând trei magazine şi cauzând
pagube estimate la 30 de milioane de lei". Spuneţi "Hei, ai auzit despre incendiul care
47
a fost azi în oraş?". Revenind, putem converti întrebarea într-o afirmaţie de genul "Un
puternic incendiu a avut loc azi în centrul oraşului". Şi acesta este lead-ul radiofonic.
Din cele şase întrebări, cele două la care este cel mai probabil să răspundem în
lead sunt "Ce?" şi "Unde?". Un lead radio ne dă o idee generală despre ce s-a
întâmplat (a fost un incendiu) şi destul de des spune unde s-a întâmplat (în centrul
oraşului). Există un motiv serios pentru aceasta. Programele celor mai multe posturi
ajung în mai multe localităţi. Ascultătorul are întotdeauna nevoie să i se spună unde se
petrece acţiunea. A pune această informaţie în lead - de preferinţă spre sfârşit - ajută
ascultătorul să hotărască dacă să se conecteze la ştire sau s-o ignore. Presupunerea
logică, dacă localizarea nu este specificată, este că acţiunea avut loc "chiar aici", ceea
ce înseamnă în localitatea unde trăieşte ascultătorul, sau într-una apropiată, unde se
află cea mai mare parte a posturilor locale. Reporterii fără experienţă omit uneori
această presupunere şi vin cu lead-uri de acest tip:
Un bolnav psihic furios, înarmat cu un pistol, a evadat astăzi din spital.
Bărbatul a ucis trei persoane şi a rănit alte şase înainte de a fi calmat.
Poliţia italiană l-a împins într-o stradă îngustă din Milano şi…
Audienţa trebuie să aştepte aproape 10 secunde pentru a afla că ucigaşul se
găseşte în Milano, Italia, şi nu în oraşul lor. "Unde" al ştirii trebuia să se găsească în
lead.
În ştirile de ziar sau de agenţie, "unde" apare în dateline. Ştirea de mai sus
poate apărea astfel:
MILANO, ITALIA - Un bolnav psihic furios, înarmat cu un pistol,…
Puţine posturi de radio utilizează dateline-uri în ştiri. Pentru cele care o fac
este doar o problemă de stil. Cele mai multe posturi omit dateline-ul. Aceasta
înseamnă că lead-ul trebuie deseori rescris.
[TIMIŞOARA] Senatorul X a declarat în faţa unui grup de ziarişti adunaţi
aici…
Dacă eliminăm dateline-ul şi citim ştirea aşa cum am primit-o, audienţa are tot
dreptul să presupună că senatorul s-a adresat ziariştilor în oraşul lor, pentru că acest
lucru este sugerat de cuvântul "aici" din ştire. Lead-ul trebuie transformat pentru a fi
citit, astfel:
În Timişoara, astăzi, senatorul X a declarat unui grup de ziarişti…
Acesta nu este încă un lead bun. Exemplul arată numai care este schimbarea
minimă ce trebuie făcută în textul primit de la agenţia de presă pentru a-l face uşor de
înţeles pentru audienţă.
O problemă poate apărea în referirea la persoane sau locuri care urmează după
dateline. De exemplu:
<Hîrlău, jud. Iaşi> Prefectul a ţinut astăzi aici un discurs la inaugurarea
celei mai mari ferme de porcine din ţară.
Dacă înlăturăm pur şi simplu dateline-ul, ascultătorii pot presupune că
prefectul este din oraşul lor şi că cea mai mare fermă de porcine se construieşte în
apropiere. Ascultătorilor nu le va plăcea. Nici prefectului. Deci, în schimb, ştirea va
trebui să înceapă astfel:
Prefectul comunei Deleni a afirmat că doreşte să deţină recordul în privinţa
creşterii porcinelor. Prefectul a ţinut azi un discurs în Hîrlău, judeţul Iaşi.
Pot exista mai multe comune Deleni în ţară, precum şi mai mulţi prefecţi cu
nume similare. De aceea, adăugarea câtorva cuvinte ne poate ajuta să evităm
ambiguitatea.
"Ce"-ul unui lead poate însemna mai multe lucruri. Deseori el este o simplă
precizare a principalului punct al ştirii.
48
49
Primărie…
Dacă ar fi vreun motiv ca membrii audienţei să presupună că acţiunea nu a
avut loc astăzi, putem insera "astăzi" după "Primărie" în a doua frază. Dar ştirea este
clară şi fără referire la un anumit moment.
Una din principalele tehnici folosite de jurnaliştii radio pentru a evita referirea
în lead la timp este scrierea la prezent.
În loc de: Directorul general al RENEL a declarat astăzi reporterilor că
50
"De ce" este o întrebare la care nu se răspunde aproape niciodată într-un lead
radio. Motivul este simplu. Înainte de a ajunge la "de ce" trebuie de obicei să spunem
audienţei "ce" şi odată ce am spus "ce", am încheiat, în general, lead-ul. Dorim să
păstrăm lead-ul cât mai simplu şi mai ordonat posibil şi "de ce" poate fi amânat
aproape întotdeauna pentru corpul ştirii. De exemplu, acest lead este bun pentru presa
scrisă:
Senatorul X l-a atacat într-un discurs în Parlament pe deputatul opoziţiei, Y,
deoarece acesta nu a fost de acord cu proiectele senatorului privind Legea
Învăţământului.
Totuşi, deşi tolerabil în radio, acest lead este mult prea lung şi supraîncărcat de
amănunte. Ar fi mult mai bine să prezentăm "de ce" într-o frază ulterioară:
Senatorul X l-a atacat într-un discurs în Parlament pe deputatul Y. Senatorul
a declarat că a pornit atacul deoarece Y nu a fost de acord cu planurile sale privind
Legea Învăţământului.
În general, cu cât este mai semnificativă o ştire, cu atât este mai uşor de scris
un lead satisfăcător. Cele mai semnificative ştiri sunt deseori bazate pe instituţii,
persoane şi situaţii cu care audienţa este familiarizată. Astfel, contextul poate fi
stabilit apoape fără efort: "Preşedinţia anunţă…". Dar uneori, întrebările cine, ce, unde
sau când nu au o anvergură prea mare. În acest caz putem selecta lead-ul mai degrabă
pe baza interesului, decât după semnificaţie. Dacă ambasadorul Austriei în România
ţine o nouă conferinţă, care este cel mai interesant lucru pe care l-a spus? Acesta va fi
lead-ul.
Pentru ştirile foarte complexe sau pe teme specializate, lead-ul poate necesita
cel puţin două propoziţii. Prima stabileşte contextul, a doua dă informaţia nouă.
Astfel, pentru ştiri care tratează, de exemplu, evenimente economice, ştiinţifice sau
internaţionale în care România nu este direct implicată, lead-ul poate fi:
Economia continuă să se relaxeze. Bursa de Valori Bucureşti a înregistrat o
creştere a tranzacţiilor cu peste 15%.
Cercetătorii raportează o realizare în tratamentul maladiei Alzheimer. Noul
vaccin este testat pe subiecţi umani voluntari.
Sau Guvernul rus se clatină astă seară. Preşedintele Boris Elţîn a anunţat că
primul ministru va fi înlocuit.
În sfârşit, deci, căutăm să obţinem cea mai economică utilizare a limbajului.
Cu un minim de cuvinte trebuie dezvoltat un text potrivit, care pune în lumină noua
informaţie transmisă. Lead-ul nu trebuie să fie reţinut de ascultători, dar trebuie să-şi
atingă scopul.
Aveţi o anumită libertate în crearea unui lead difuzat - mai multă decât aţi
avea în presa scrisă. Aceasta pentru că stilul audio este o reprezentare a limbajului
vorbit şi nu sunteţi limitaţi de stricteţea limbii scrise.
Există multe tipuri diferite de lead şi din moment ce nu există cu adevărat
categorii definitive, cele mai multe lead-uri pot fi grupate în patru tipuri fundamentale
(Hausman, 1992, p.86): lead-ul standard sau direct, lead-ul de fapt divers, lead-ul
întârziat şi lead-ul umbrelă. Există de asemenea şi lead-uri pe care vrem să le evităm
şi le vom examina pe scurt puţin mai târziu.
a) Lead-ul standard (direct)
Este o expunere explicită a faptelor, utilizându-le pe acelea care vor fi mai
sigure pentru atragerea atenţiei ascultătorului. Este forma cea mai obişnuită de lead.
Amintiţi-vă că nu aveţi obligaţia de a prezenta cât mai multe fapte posibile în
lead, aşa cum face un reporter de presă scrisă. Există mai multe opţiuni, din care vom
descrie câteva.
51
52
Avem o veste rea şi una bună de la Palatul Copiilor astă seară. (Lead pentru o
ştire despre o grevă a angajaţilor, dar care nu a împiedicat desfăşurarea unui spectacol
internaţional).
În lunga grevă a profesorilor din licee, părţile au căzut de acord să nu fie de
acord. (Ştirea despre un impas în care s-a intrat şi a fost declarat oficial, şi despre
aducerea unui mediator neutru - totul mult prea complicat pentru a fi inclus într-un
lead direct).
d) Lead-ul umbrelă
Uneori două sau mai multe ştiri pot fi strâns legate între ele, sau pot fi de o
asemenea importanţă încât fraza lead a jurnalului trebuie să acopere mai mult decât o
singură ştire. În acest caz va fi necesar să scrieţi un lead umbrelă, numit uneori şi
trecere în revistă.
Furtunile s-au extins în trei judeţe din centrul ţării în această după-amiază.
Pagubele au fost mari, dar nu s-au raportat răniţi.
Economia a transmis o serie de semnale derutante ieri despre direcţia în care
se îndreaptă. Bursa a avut cel mai mare progres în ultimele trei luni. Preţurile
aurului şi argintului au crescut. Iar peste ocean, dolarul a scăzut faţă de cele mai
multe monede.
Acest tip de lead poate fi utilizat de asemenea pentru a lega împreună mai
multe aspecte ale unei ştiri, să spunem două reacţii - pro şi contra - la o decizie a
Curţii Supreme de Justiţie, sau o ştire naţională urmată de o continuare locală. Din
punctul de vedere al audienţei, lead-ul umbrelă face din mai multe ştiri una singură.
e) Lead-uri greşite
Chiar dacă n-aţi reţinut nimic din tot ce am explicat până acum, nu scrieţi
niciodată lead-uri ca acesta:
Consilierii Primăriei s-au întâlnit aseară.
Acesta este un lead inutil, gol de conţinut, cum scriu de obicei amatorii. Este
inutil fiindcă nu are valoare de ştire: ascultătorii nu ştiu nimic mai mult despre
eveniment decât ar fi ştiut cu o zi înainte. În definitiv, întâlnirea a fost programată şi
anunţată în avans. Cu excepţia cazului unei catastrofe, s-ar fi ţinut oricum. Şi s-a ţinut.
Şi ce dacă?
Dacă intenţionaţi să scrieţi un lead standard, el trebuie să conţină ceva nou, o
amplificare a evidentului. Puteţi face din întâlnirea consilierilor o ştire, indiferent dacă
a fost un eveniment major sau o întrunire banală. De exemplu:
Consilierii Primăriei au cheltuit mai mult de un miliard de lei din banii noştri
aseară.
Acesta este un lead angajat; el ar putea căpăta avantaje din construcţia la
prezent, dar în acest caz şocul a ceea ce s-a întâmplat face trecutul acceptabil.
Consilierii Primăriei au bâjbâit într-o sesiune de vară de 10 minute aseară.
Nu au hotărât nimic, nu au votat nici o moţiune şi s-au întrerupt după ce primarul
general a întrebat: "Ce dracu' facem noi aici?"
Puteţi găsi întotdeauna valoare de ştire într-un subiect, chiar dacă nu se
întâmplă nimic, precum în exemplul de mai sus. Dar nu folosiţi niciodată un lead gol
de conţinut.
Un început precum: "Conform unui raport recent foametea în Coreea se Nord
a atins proporţii epidemice" are o substanţă valoroasă, dar referirea vagă la un raport
recent diminuează senzaţia de actual. Sau: "Foametea este o problemă de proporţii
epidemice, conform unui raport al Comisiei de Cercetare a Foametei din Coreea de
Nord". Desigur, aici se încalcă regula care interzice plasarea sursei la sfârşitul frazei.
Dar chiar dacă o asemenea regulă nu ar fi existat, autorul tot ar fi trebuit să fie sensibil
53
Acestă structură este cea mai uşoară şi mai bună pentru ştirile în care există o
succesiune a evenimentelor. Este în special comună pentru ştirile despre crime,
dezastre, accidente şi alte situaţii similare.
54
55
56
57
membru al grupului consumatorilor, ştirea este mai puţin importantă decât dacă
aceeaşi acuzaţie vine de la preşedintele ţării.
2.5.5. Nume de persoane
"Numele fac ştiri" este o axiomă banală pentru jurnalişti, dar adevărată pentru
toate tipurile de ştiri - fie ele pentru ziare, reviste, radio sau televiziune.
Toată lumea este interesată de ceea ce fac alţi oameni. Şi dacă acea altă
persoană este cunoscută de cititor sau ascultător, interesul este şi mai mare. Data
viitoare când veţi citi ziarul, remarcaţi cum ochii şi atenţia vor fi atrase de titlurile ce
afişează numele cuiva, de un lucru sau un loc cu care sunteţi obişnuiţi. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru radio, doar că regulile utilizării sunt puţin diferite.
În textul de ziar numele din lead este cel care atrage atenţia. Dar în ştirile
radio, dacă începeţi cu un nume, ascultătorul nu este "gata" să-l audă şi probabil nu-l
va auzi, petrecând restul timpului ştirii întrebându-se despre cine vorbiţi.
De aceea este esenţial să "indicaţi" ascultătorului că va apărea un nume în
ştire. Faceţi acest lucru folosind o expresie (frază) descriptivă înaintea numelui. Să
luăm următorul subiect de ziar despre o descindere a poliţiei narcoticelor care a dus la
arestarea fiului primarului:
Ionuţ Toduţă, 23 de ani, fiul primarului Leontin Toduţă din Şercaia, judeţul
Braşov, a fost printre cei 25 de studenţi arestaţi aseară de poliţia locală într-o serie
de raiduri în câteva campusuri universitare. Ionuţ a fost trimis azi dimineaţă înaintea
judecătorului Adrian Vlaicu de la Tribunalul Judeţean Braşov şi acuzat de deţinerea
a trei pachete de marijuana. Ceilalţi studenţi…
Nu este nimic în neregulă cu acest subiect, aşa cum este prezentat în ziar, dar
dacă ar trebui să-l citiţi într-un buletin de ştiri radio, mulţi ascultători vor pierde
numele fiului primarului, din moment ce n-au fost "pregătiţi" să-l audă. Această
problemă poate fi rezolvată prin rescrierea textului, care include de asemenea o
schimbare de evenimente pentru "înnoirea" ştirii.
Fiul primarului Leontin Toduţă din Şercaia a fost acuzat de deţinerea a trei
pachete cu marijuana. Tânărul de 23 de ani Ionuţ Toduţă a apărut în faţa
judecătorului Adrian Vlaicu de la Tribunalul Judeţean Teleorman pentru audiere,
după ce a fost arestat aseară în timpul unui raid în numeroase campusuri
universitare. Ionuţ a fost printre cei 25 de studenţi arestaţi pentru violarea legii
narcoticelor… nici unul dintre ceilalţi nu a fost încă acuzat formal.
Observaţi că am amânat oferirea numelui după fraza de identificare, apoi l-am
repetat ca măsură de siguranţă.
Regula generală este deci amânarea celor mai multe nume sau denumiri (de
oameni, locuri sau lucruri) până în a doua sau a treia frază. Desigur, dacă numele este
larg cunoscut şi este un instrument de atragere a atenţiei prin el însuşi, atunci este
posibil ca el să înceapă ştirea. De exemplu ar fi absurd să amânăm numele în subiectul
următor:
Preşedintele Emil Constantinescu va discuta astă seară cu membrii
Guvernului pentru a decide noul sistem de privatizare a întreprinderilor mari.
Rescrierea pentru amânarea numelui ar da:
Preşedintele României va discuta astă seară cu membrii Guvernului. Emil
Constantinescu va decide noul sistem de privatizare a întreprinderilor mari.
Dar, dacă începeţi cu un nume, asiguraţi-vă că el este cunoscut bine de toţi
ascultătorii. Acei care cunosc numele nu se vor simţi frustraţi de întârzierea sa, dar cei
care nu-l cunosc se vor supăra dacă îl pierd.
Uneori este mai bine să nu utilizaţi nume deloc, mai ales când ştirea nu include
persoane locale. De pildă, prezentarea unui accident aviatic în Florenţa, care a ucis
58
125 de pasageri este importantă, dar numele lor nu are nici o semnificaţie pentru
ascultătorii care nu sunt din Florenţa. Este suficient să daţi numărul lor. Desigur,
trebuie să verificaţi lista de pasageri pentru a fi siguri că nu este nici o persoană din
vecinătate implicată. Dacă întâmplător este vorba de o cursă Tarom, acest lucru este
probabil. Dacă unul sau mai mulţi români apar pe listă, numele lor va fi dat, fiindcă
reprezintă o informaţie importantă.
Ziarele, în dorinţa lor de a fi corecte, dau numele şi chiar adresele întregi ale
tuturor persoanelor implicate în ştire, mai ales în ştirile locale. Pe de altă parte, radioul
utilizează numele complete şi titulaturile diferit. Folosiţi termenii pentru ceea ce sunt,
adică pentru identificarea corectă a persoanelor. Evitaţi să vă rătăciţi într-un labirint
de titulaturi şi nume confuze. Ştirile de radio omit numele multiple, cum sunt Decebal
Traian Remeş sau Alina Mungiu-Pippidi, ele fiind folosite numai când persoana este
identificată în mod normal în această manieră.
Totuşi, folosirea numelor multiple în direct învălmăşeşte textul şi încurcă
ascultătorul, şi nu este deloc necesară pentru o bună identificare. Dimpotrivă, ea cere
ascultătorului să dea mai multă atenţie detaliilor.
general parafrazate. Aceasta înseamnă că ele sunt rescrise, dar reflectă cu acurateţe
ceea ce a spus persoana implicată în eveniment. Există două motive principale pentru
a face acest lucru (cf. Hausman, 1992, p.89):
În primul rând este dificil de citit un text care conţine citate exacte. Citiţi cu
voce tare în stilul de a vorbi al altcuiva. Pe lângă aceasta, citatele sunt de obicei prea
lungi pentru a fi încorporate cuvânt cu cuvânt.
Dar puteţi alege să construiţi o ştire "povestită", parafrazând citatul, în loc să-l
difuzaţi exact. Un lead anunţ ar merge bine. Iată un mod în care puteţi scrie ştirea şi
parafraza citatul.
Alte dureri de cap pentru conducătorii auto din Bucureşti… Bulevardul Carol
va fi îngustat la numai două benzi din 15 iunie până la 1 august. Echipe ale RGAB
sunt pe cale să repare o conductă spartă de apă. Un funcţionar al Primăriei, Ion
Lungu, spune că problema nu mai poate fi amânată - conducta bătrână pierde zeci de
mii de litri pe zi, iar partea care nu curge este atât de îngustată, încât este mai mică
în interior decât un furtun de grădină.
59
Alte dureri de cap pentru conducătorii auto din Bucureşti… Bulevardul Carol
va fi îngustat la numai două benzi din 15 iunie până la 1 august. Echpe ale RGAB
sunt pe cale să repare o conductă spartă de apă. Un funcţionar al Primăriei, Ion
Lungu, spune că problema nu mai poate fi amânată. "Această conductă pierde zeci de
mii de litri pe zi", spune el, "şi unde nu pierde, ştrangularea internă a compromis
fluxul apei într-atât încât încercăm să împingem fluxul unui rezervor principal printr-
o conductă cu diametrul interior al unui furtun de grădină".
Citiţi acest text cu voce tare. Veţi descoperi că sună ciudat. Dacă veţi încerca
să utilizaţi stilul conversaţional folosind cuvintele funcţionarului, acest lucru nu va
merge.
Cum nu putem descrie modul de tratare al fiecărei situaţii în parte, există totuşi
unele linii de orientare generale, care vă vor ajuta în manevrarea citatelor directe cu
minimum de efort (cf. Hall, 1978, p.41):
1. Nu folosiţi citate directe lungi. Este imposibil pentru un ascultător să urmărească o
afirmaţie lungă, complexă. Este mult mai eficient să le rupeţi în citate indirecte
prin parafrazarea sursei.
2. Dacă este necesar să folosiţi un citat lung, rupeţi-l prin numirea sursei de mai
multe ori în timpul citatului.
3. Indicaţi întotdeauna exact audienţei când începe şi când se termină citatul. Dar
evitaţi, dacă este posibil, utilizarea lui "citez… am încheiat citatul".
Observaţi cum am parafrazat citatul lung (regula 1) şi l-am rupt în două fraze
legate de o a doua identificare a sursei (regula 2).
Dar, dacă nu puteţi utiliza "citez…am încheiat citatul", cum puteţi spune
audienţei că citiţi un citat direct dintr-o a doua sursă? O faceţi la fel pentru radio cum
o faceţi în conversaţie. Când vorbiţi cu cineva nu spuneţi "citez…" când treceţi la o
afirmaţie a unei alte părţi. Folosiţi expresii precum "cuvintele lui au fost", "aşa cum
spunea" sau "ceea ce numea". Lista este foarte lungă, dar aceste expresii, plus
inflexiunea vocii, indică unde începe şi unde se termină citatul. Un exemplu poate
face această tehnică mai clară:
60
Este chiar mai bine să evitaţi folosirea citatelor directe. În exemplele de mai
sus nu există un motiv real pentru a-l cita direct pe directorul Dacia Piteşti - deci este
mai simplu să-i parafrazaţi afirmaţia. Citatele directe ar trebui utilizate numai când
este esenţial să redaţi audienţei limbajul exact al afirmaţiei.
ŞI MAI BINE: Directorul întreprinderii Dacia Piteşti a afirmat că această
Ocazional puteţi introduce un citat direct ce pune o etichetă cuiva sau unui
lucru. De pildă, un senator poate numi mesajul preşedintelui de Ziua Naţională un
"document istoric", pe când altul îl poate eticheta ca "o declaraţie evazivă ce evită
confruntarea cu problemele naţiunii". În loc de utilizarea citatelor directe este posibil
să scrieţi ştirea astfel încât ascultătorii vor înţelege că citaţi o sursă, nu exprimaţi o
opinie personală.
Senatorul X a numit mesajul preşedintelui "un document istoric". De cealaltă
parte a culoarului, totuşi, un alt senator a descris discursul ca "o declaraţie evazivă",
declaraţie care - în cuvintele senatorului - "evită confruntarea cu problemele
naţiunii".
Când sunteţi obligaţi să folosiţi un citat lung care este imposibil de parafrazat,
este esenţial să inseraţi o expresie care identifică sursa la fiecare trei sau patru fraze
pentru a aminti audienţei că citiţi un citat direct. De exemplu:
Senatorul a continuat spunând…
Senatorul a mai arătat…
Trecând la un alt subiect, senatorul a spus…
Senatorul a adăugat…
Mai există un lucru pe care trebuie să vi-l amintiţi când lucraţi cu citate. Fiţi
atenţi unde le plasaţi. Utilizaţi-le în fraze complete sau nu le utilizaţi deloc. Dacă
sunteţi neatenţi, puteţi crea fraze confuze ca aceasta:
Senatorul a spus ziariştilor "Voi face exact ce am făcut - nimic mai mult, nimic
mai puţin".
Citiţi fraza cu voce tare şi veţi auzi imediat confuzia care poate apărea.
Audienţa, incapabilă să "vadă" ghilimele, se poate gândi că "voi face" se referă la
jurnalist, nu la senator. Utilizarea de jumătăţi de citate de acest fel este numai scriitură
leneşă. De ce să nu scrieţi astfel, şi să clarificaţi orice confuzie posibilă:
Senatorul a spus ziariştilor că va face exact ceea ce a făcut - nimic mai mult,
nimic mai puţin.
Uneori folosirea jumătăţilor de citate atinge ridicolul. A existat un jurnalist,
care a citit o ştire despre mărturisirea unui criminal. Scriptul citit: El a spus "Eu am
făcut-o".
"A spus" şi sinonimele sale.
Jurnalistul începător va avea mai devreme sau mai târziu problema prea multor
"a spus" în ştirile sale. Îngrijorat de folosirea permanentă a aceleiaşi expresii, el va
61
căuta sinonime. Această căutare poate duce la confuzii fiindcă, indiferent ce spun unii
experţi, există un număr de cuvinte care nu au aceeaşi semnificaţie cu "a spus".
Verbul "a spus" este foarte des cel mai bun pe care îl puteţi folosi şi nu ezitaţi
să-l repetaţi dacă este necesar. Utilizarea lui a devenit o convenţie acceptabilă şi puţini
ascultători vor obiecta la folosirea lui continuă, în special dacă sinonimele umbresc
adevărata semnificaţie a ştirii.
De multe ori veţi simţi imboldul de a utiliza verbe ca a declarat, a adăugat, a
susţinut, a întărit, ş.a.m.d. ca substitute pentru "a spus". N-o faceţi. Ele nu au acelaşi
înţeles. A spune că un vorbitor "a pornit să spună" sau "a adăugat" indică
ascultătorului că afirmaţia a fost ca un gând întârziat.
Dacă simţiţi că trebuie să folosiţi un substitut pentru "a spus", alegeţi unul ce
dă o descriere corectă, sau dă culoare ştirii.
SLAB: Primarul a spus astăzi într-un discurs către lucrătorii REBU că
"A adăugat" este nepotrivit folosit în acest exemplu. Ultima frază nu adaugă
nimic primei, este doar o continuare. Deci de ce să nu scriem astfel:
MAI BINE: Şeful IGP a spus că statisticile infracţiunilor în oraş arată o
jurul inserturilor, aşa încât inserturile să spună ştirea. Un mod bun de a face acest
lucru este de a începe cu inserturile care sunt prea lungi şi a le tăia în timp ce scrieţi -
punând o idee în script şi lăsând alta pentru insert. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să
reduceţi banda la un minimum deformat. Din contră, este foarte important să nu
întrerupeţi vorbitorii în mijlocul ideilor. Inserturile trebuie să exprime idei complete,
nu fragmente trunchiate. Din acest motiv, inserturile utilizate într-un post de radio
naţional sunt mai lungi decât cele ale unui post comercial. Dar lungimea nu este atât
de importantă pe cât conţinutul. Unele vor fi lungi, altele scurte. Asiguraţi-vă doar că
inserturile se potrivesc cu scriptul, astfel încât împreună să dea o ştire completă şi
captivantă.
transmite faptele de obicei mai bine decât persoana intervievată. Dar nu pot
surprinde savoarea vorbelor cuiva oferind o opinie sau o observaţie umoristică
62
într-o situaţie, mai bine decât acela însuşi. Cea mai mare parte a discursului
funcţionarului Primăriei, de exemplu, este factuală.
63
invizibil. În radio se pune problema apropierii; reporterul are vocea cea mai credibilă
din ştire. Deci chiar dacă insertul este însumarea perfectă pentru material, ar trebui să
mai spuneţi ceva după el. Sau, în unele cazuri rare, puteţi utiliza citatul perfect, dar
parafrazat. "Aşa cum a spus X..." poate fi un final mai puternic pentru o ştire, decât un
insert cu X spunând acelaşi lucru.
amintim ce am spus mai înainte: încercăm să scurtăm textul tăind cuvinte, numai după
ce l-am scurtat eliminând fapte. Aceasta nu înseamnă că putem folosi cuvinte în
exces, dar nu trebuie niciodată să tăiem cuvinte acolo unde ele sunt necesare pentru a
face o afirmaţie mai uşor de înţeles. Cu ani în urmă, Paul White, care a scris una din
primele cărţi importante despre scriitura ştirilor difuzate, a accentuat o diferenţă
crucială: repetiţia nu înseamnă o scriitură rea, dar redundanţa înseamnă ( în Garvey &
Rivers, 1982, p.50).
Redundanţa este altceva. Ea foloseşte mai multe cuvinte decât sunt necesare
pentru a spune ceva. Deşi redundanţa este şi ea conversaţională, pur şi simplu nu ne-o
putem permite în scriitura de radio. Consumă prea mult timp.
potrivită.
Desigur, putem înlocui cutia cu "ea" (sau să omitem complet subiectul) în a
doua frază, dar vom pierde din precizie făcând-o. "Ea" se poate referi la fel de bine la
"cămară". Mai mult, dacă citiţi exemplul cu voce tare veţi observa că repetarea
cuvântului "cutie" sună perfect natural.
Aici noile expresii adaugă amănunte. Totuşi, în afara cazului când detaliile
sunt necesare, nu le dorim adăugate într-o ştire radio. Repetiţia din versiunea originală
este o foarte bună scriitură radiofonică. Dar aceasta:
abordat acest subiect se află şi Edwin Newman, reporter şi comentator la NBC News.
În cartea sa "A Civil Tongue", el oferă un capitol despre redundanţă, incluzând acest
fragment:
64
bucură de o creştere pozitivă <…> A fost o femeie violată? Nu, ea a trăit experienţa
unui viol. Vom face faţă realităţii? Putem mai mult decât atât. Vom face faţă realităţii
aşa cum este ea. (Newman, 1976, p.160).
Redundanţa este întotdeauna fără sens. Nimeni nu va spune "a aruncat mingea
rotundă" sau " a deschis televizorul electronic". Totuşi redundanţa are un fel de a se
strecura în limbaj care de multe ori ne păcăleşte. "Afară plouă" este copilăresc. Este
suficient să spuneţi "Plouă".
audienţei, similar modului în care un titlu şi o fotografie reţin cititorul de ziar. Astfel,
vom folosi rar structura piramidei inversate. Mai degrabă vom extrage “inima” ştirii şi
o vom flutura prin faţa ascultătorilor la început, pentru a le atrage atenţia. O relatare
de ziar despre un autocar cu elevi care s-a răsturnat pe şosea la o oră de vârf
dimineaţa, fără să provoace rănirea serioasă a vreunui pasager poate prezenta faptele
în ordinea tocmai expusă. Prin contrast, versiunea pentru radio va începe mai curând
aşa: "Patruzeci de elevi au avut norocul să supravieţuiască astăzi". Curiozitatea
audienţei o dată stimulată, vom completa cu detaliile. Trebuie să notăm aici că un
număr din ce în ce mai mare de jurnalişti din presa scrisă încorporează tehnicile
audiovizualului în stilul scriiturii lor. În consecinţă, unele dintre diferenţele mai
importante dispar.
într-o discotecă din Ferentari a explodat într-o luptă armată, transformând o veselă
aniversare într-o scenă de teroare şi masacru, au spus poliţia şi martorii.
Articolul poate fi prea lung pentru a fi citit la radio. Faptele incluse sunt
următoarele:
Două femei nevinovate au fost ucise. Amândouă aveau copii de patru ani.
Martorii au părăsit clădirea, mulţi dintre ei sângerând.
Ei au lăsat în urmă mese şi scaune răsturnate, pete de sânge, pantofi
s-a încheiat ca o luptă armată a unor criminali neinvitaţi. Celebrarea vieţii a făcut
loc panicii, pericolului şi morţii.
65
aşa cum vin ele din telex. De fapt, ar trebui să fie o regulă principală în orice redactare
a ştirilor, ca textul de la agenţiile de presă să nu fie niciodată citite ca atare. Ele nu ar
trebui considerate nimic mai mult decât materialul brut din care reporterii croiesc o
ştire pentru a se potrivi necesităţilor şi intereselor locale.
Dacă timpul limitat şi personalul puţin fac imposibilă rescrierea tuturor ştirilor
de agenţie, trebuie încercat ca măcar să citiţi materialul înainte de intrarea în emisie,
pentru a vă asigura că are sens atunci când este citit cu voce tare.
În al doilea rând, serviciile radio ale agenţiilor de presă sunt deseori tratate ca
fii vitregi. Din nefericire, de cele mai multe ori ele plasează, în departamentul pentru
radio, jurnalişti mai puţin experimentaţi. Puţini dintre aceştia ies în teren pentru a
pregăti materiale la prima mână. Ştirile pentru radio, în multe cazuri, nu sunt altceva
decât texte standard de agenţie mutate pe biroul responsabilului radio spre a fi rescrise
şi transmise către posturi. Rezultatul este deseori dezamăgitor. Nefamiliari cu
nuanţele scriiturii radio, jurnaliştii agenţiilor pregătesc textul cu o mână pe un manual
de radio şi cu cealaltă pe maşina de scris. Această formulă de abordare produce o
scriitură deseori stereotipă şi greoaie, care solicită muncă în plus în redacţiile radio.
În ultimul rând, agenţiile de presă pregătesc texte pentru clienţi din toată
lumea. Ele trebuie să accentueze aspectele de interes general ale ştirii. Ar fi imposibil
pentru ele să "localizeze" fiecare ştire pentru a se potrivi cu fiecare zonă. De aceea,
intră în atribuţiile postului local să rescrie textul de agenţie şi să-l rescrie utilizând
unghiul local care va spune ascultătorilor ce este important pentru ei.
Această căutare pentru a unghiului local este probabil cel mai important motiv
pentru rescriere. Nevoile unei audienţe diferă de la zonă la zonă, de la post la post. Şi
ca un buletin să reuşească în prezentarea informaţiei despre lume, el trebuie pus în
termenii pe care audienţa sa îi va înţelege şi îi va vedea ca relevanţi. Rareori există o
situaţie, indiferent de originea geografică, să nu poată fi localizată şi pusă în context.
(Accidente)
(Croaţia) - Comandamentul Forţelor de menţinere a păcii a anunţat numele a
Căpitanul Robert Ang, soţul doamnei Angela Ang, din Coventry, Marea
Britanie.
Sergentul Pierre Leval, fiul soţilor Leval din din Nantes, Franţa.
66
Soldatul Julien Breton, fiul soţilor Jacques Breton, din Dijon, Franţa.
Căpitanul Bogdan Popescu, soţul doamnei Livia Popescu, din Bucureşti,
România.
…
Rescrierea pentru audienţa locală va transforma lead-ul astfel:
Un militar din Bucureşti, căpitanul Bogdan Popescu de la unitatea 03548 este
Rescrierea nu dă numai o ştire orientată local, ci face şi alte lucruri care ajută
la îmbunătăţirea prezentării: (1) dă postului un "stil" diferit - din moment ce mai multe
posturi se abonează la aceeaşi agenţie, toate prezentările sună asemănător; rescrierea
oferă o versiune nouă; (2) dă posibilitatea de a corecta eventualele greşeli sau
omisiuni pe care le poate face agenţia; (3) permite înnoirea ştirilor, plasând cel mai
nou aspect în lead; şi (4) dă şansa de a îngloba diferite subiecte sub un singur lead
umbrelă cuprinzător.
Jurnalistul care citeşte ziarele din alte zone va găsi ocazional o temă ce poate
fi rescrisă pentru consumul local:
ORIGINAL: O campanie de propagandă naţională pentru ajutorarea copiilor
handicapaţi a fost lansată astăzi aici şClujţ. Obiectivul campaniei a fost stabilit ca
fiind colectarea unui milion de dolari. Doctorul Iulian Iacob din Cluj a fost ales
preşedinte de campanie. Alţi membri sunt: Marian Iuga din Buzău, care va fi
coordonator tehnic, Adriana Lungu din Bucureşti, consilier psiholog şi Alexandru
Albu din Bucureşti, director de publicitate.
RESCRIERE (pentru un post din Bucureşti): Un bucureştean de la Agenţia de
publicitate Graffitti… Alexandru Albu… a fost desemnat director de publicitate
pentru campania de propagandă în ajutorul copiilor handicapaţi. El a fost ales într-o
ceremonie de lansare susţinută recent la Cluj. Obiectivul anunţat al campaniei este
strângerea unui milion de dolari. Un alt cetăţean al oraşului, doctor Adriana Lungu a
fost aleasă consilier pe problemele de psihologie.
Este întotdeauna important să vă lăsaţi ascultătorii să ştie lucrurile care îi pot
afecta. Ceva apropiat de casă, ca închiderea unui drum principal pentru reparaţii,
oprirea curentului electric între anumite ore, apropierea unei furtuni - toate acestea
sunt evenimente ce afectează oamenii şi trebuie anunţate. Cu cât scrieţi ştirile astfel
încât ele să accentueze efectul evenimentului anunţat asupra ascultătorilor, cu atât
audienţa îi va da o mai mare atenţie.
Rescrierea pentru înnoire.
Există şi un alt motiv important pentru rescrierea ştirilor - plictiseala
ascultătorilor. Spre deosebire de ştirile de ziar, ştirile radio sunt prezentate de mai
multe ori într-o zi. Deseori, un post de radio va oferi ştiri de două ori pe oră; adică 48
de transmisii în 24 de ore. Dacă unele din subiecte vor fi noi, în schimb multe din ele
vor fi completări ale prezentărilor anterioare. Cum majoritatea audienţei tinde să
asculte acelaşi post întreaga zi, dacă nu faceţi o încercare de reîmprospătare a vechilor
texte pentru fiecare buletin, veţi pierde mulţi ascultători numai din cauză că se vor
plictisi.
Observaţi următoarea situaţie dintr-un punct de vedere strict comercial. Să
presupunem că într-un oraş există două posturi de radio. Ambele au buletine de ştiri în
interval de o oră. Postul X se bazează pe agenţiile de presă pentru prezentările sale,
dând puţină atenţie problemei repetării. Pe de altă parte, postul Y se străduie să-şi
împrospăteze textele în fiecare oră, dând prioritate noilor aspecte apărute într-un
subiect. Care credeţi că va avea mai mult succes pe termen lung?
67
Frecvent rescrierea se va face dintr-o versiune anterioară a ştirii, care trebuie
rearanjată pentru un buletin ulterior. Dacă s-au primit informaţii noi într-un eveniment
cu continuitate, acest material nou ar trebui pus în lead şi accentuat în rescriere.
Totuşi, trebuie să fiţi atenţi când rescrieţi pentru a înnoi o ştire, să nu uitaţi să
includeţi ceva din informaţia de bază care a făcut ştirea la început. Nu puteţi
presupune că toţi ascultătorii au auzit versiunea iniţială şi sunt familiarizaţi cu ştirea.
Pe de altă parte, probabil că nu veţi avea timp pentru o recapitulare completă, şi acei
din audienţă care au auzit ştirea nu vor dori toate amănuntele din nou. Există un
echilibru delicat între prea puţină şi prea multă recapitulare a faptelor anterioare.
Ziarele cotidiene lucrează într-un ciclu de 24 de ore. Ştirile difuzate pot fi
înnoite în fiecare oră. Pentru un jurnalist de presă scrisă nu este nimic stânjenitor în a
începe o ştire cu un eveniment care s-a întâmplat în ultimele 24 de ore. Dar, pentru
jurnalistul de radio, există mereu nevoia de a face ştirea cât mai actuală posibil, din
informaţiile cele mai recente care ar fi putut apărea cu doar o oră în urmă. Ştirea
trebuie să fie scrisă într-un stil ce pune în lumină cea mai recentă situaţie. Ca rezultat,
frazele din lead sunt aproape întotdeauna exprimate la prezent sau la viitor.
Dacă un foc izbucneşte într-un depozit luni noaptea, atunci marţi dimineaţă
lead-ul va trata inevitabil operaţiunile de curăţire, estimările pagubelor sau
investigaţiile echipei, oricare dintre ele ar prezenta o perspectivă mai actuală asupra
întâmplării. Dacă un lider politic face un anunţ important, atunci lead-ul difuzat îl va
prezenta aproape întotdeauna la prezent: "Preşedintele spune că …" Şi, dacă acest
lead devine plictisitor, ştirea înnoită poate începe cu reacţia la anunţ, oferită de
asemenea la prezent.
Desigur, acest accent pus pe actualizare poate fi făcut artificial şi atunci
diminuează credibilitatea. Secvenţele de timp ale evenimentelor reale nu trebuie
distorsionate dincolo de înţelegere. De fapt, odată ce lead-ul este transmis,
succesiunea evenimentelor poate fi relatată la trecut. Dar în cadrul de timp limitat al
ştirilor radio, faptele potenţial semnificative sunt excluse. Căutarea unei legături între
eveniment şi prezent vă poate ajuta să descoperiţi un amănunt important sau o
perspectivă pe care nu aţi văzut-o când ştirea era în faza primară.
2.5.10. Contra-indicaţii
Există câteva "nu"-uri care ar trebui învăţate în scriitura ştirilor (cf. Hall, 1978,
p.48):
1. Nu începeţi o frază cu propoziţii secundare lungi:
SLAB: În ciuda plângerilor grupurilor studenţeşti şi a imboldurilor
68
Concluzii.
Un număr de probleme speciale pot apărea în scriitura textelor pentru ştiri
radio:
1. Din moment ce ştirile implică deseori teme conflictuale, este uşor să luaţi partea
cuiva pentru a colora prezentarea. Marca unui buletin corect este însă
obiectivitatea. Trebuie să fiţi siguri că prezentaţi faptele corect, fără a lăsa ştirea să
fie distorsionată de opiniile personale.
69
4. Datele, numele, măsurile pot supraîncărca textul. "Cu trei luni în urmă" dă o mai
bună orientare asupra timpului pentru cei mai mulţi ascultători decât menţionarea
unei date anumite. "Conducta este lungă de 37 de metri" ar putea fi bine servită de
adăugarea "Ridicată pe verticală ea ar putea avea înălţimea unei clădiri de 10 de
etaje".
Directorul departamentului ştiri al UPI afirma, în 1990: "A povesti unui prieten
este o idee bună, dar numai din câte îmi aduc eu aminte, ascultând alături de
prietenul meu mai sunt profesori universitari, politicieni, soţia mea, şoferul de taxi şi
alţi oameni din toate domeniile vieţii". Limbajul radio, insista el, trebuie să fie o felie
din conversaţia comună. Textele trebuie să fie construite cu grijă pentru a prezenta
ştirile într-un limbaj care mişcă, implică şi impresionează (cf. Willis & D'Arienzo,
1993, p.147).
Ceea ce urmează sunt câteva truisme care ar trebuie repetate regulat sau
întipărite în vreun alt fel în mintea oricărui jurnalist începător (Christopher Koch, în
Rosenbaum & Dinges, 1992, p.18):
Nu scrieţi niciodată o ştire pentru că oamenii trebuie să ştie despre ea pentru
binele lor sau pentru binele ţării. Jurnaliştii nu sunt moralişti profesionişti şi nu au
o perspectivă specială despre ce ar trebui oamenii să ştie. Lăsaţi morala pe seama
preoţilor şi politicienilor.
Ştirile rele, ca şi bârfele, circulă mai repede şi mai departe decât cele bune. Să fim
sinceri, puteţi auzi de divorţul cuiva mai repede decât de căsătoria sa. Bunica sună
când nepotul îşi rupe piciorul, dar nu veţi auzi că nepotul a câştigat un trofeu al
şcolii decât mai târziu. Terminarea unei aripi noi la închisoarea locală poate căpăta
o scurtă menţiune în programele locale, dar o revoltă la aceeaşi închisoare poate fi
o ştire naţională.
70
SUNT ÎN EMISIE?
Trebuie să fie evident chiar şi pentru cel mai indiferent observator că difuzarea
ştirilor este o parte importantă a grilei de programe a celor mai multe posturi de radio.
Acest tip de emisiune cuprinde de fapt o largă arie de subcategorii; multe stiluri de
prezentare şi tipuri de conţinut sunt implicate. În plus, concepţiile noastre despre ceea
ce reprezintă ştirile se schimbă în timp şi sunt diferite pentru diferite grupuri de
audienţă.
3
.
Cele mai importante recompense în acest caz sunt cele de informare (în special prin
funcţia ei de supraveghere), importanţă şi valoare. Dar pot fi prezente şi altele.
Deseori ştirile oferă unele dintre recompensele asociate în mod normal cu
programele de divertisment. De fapt unii critici au argumentat că ştirile sunt doar o
altă formă de divertisment. Ei au folosit ca argument faptul că unele posturi: (1) aleg
reporteri şi prezentatori atractivi în loc să caute cei mai buni jurnalişti (recompensa
unei voci plăcute); (2) selectează ştirile cu un conţinut puternic evocator de imagini şi
lărgesc implicarea ascultătorului în fiecare ştire (recompensa acţiunii); (3) caută ştirile
cu elemente puternice de conflict (recompensa tensiunii); şi (4) aleg ştirile cu teme
senzaţionale, deseori sexuale (recompensa atractivităţii). În măsura în care un post
face aceste alegeri în mod deliberat, el poate fi acuzat pe bună dreptate de alegerea
3
Cele mai multe teorii despre motivaţiile personale în utilizarea mass-media atestă că mass-media
oferă satisfacţii (sau recompense) care sunt aşteptate (deci prevăzute) de membrii potenţiali ai unei
audienţe pe baza experienţei trecute. Aceste recompense pot fi considerate ca efecte psihologice
experimentate care au o valoare pentru indivizi (cf. McQuail, p. 304)
72
4
. Într-o zi mai puţin aglomerată, editorul va avea de ales
între a trata ştirile mari mai în profunzime, sau a adăuga subiecte mai puţin
importante, care în zilele pline nici nu ar fi fost luate în consideraţie. De obicei ultima
variantă este cea folosită.
Comparaţi această inflexibilitate cu editarea unui ziar. Cel puţin în teorie, într-
o zi plină de evenimente, ziarul poate adăuga pagini suplimentare pentru a trata
fiecare subiect cu detaliile pe care le merită, iar în zilele slabe poate reveni la numărul
de pagini normal, în loc să umple paginile suplimentare cu banalităţi.
Ştiri create sau cumpărate?
Întrebarea nu are o legătură directă cu scriitura ştirilor, dar este cu siguranţă o
parte a procesului prin care se iau deciziile în privinţa lor. Desigur, dacă un post
programează ştiri locale, el va trebui să-şi facă o obligaţie din realizarea lor, inclusiv
un angajament financiar de a angaja personal şi a cumpăra echipament pentru
adunarea şi editarea ştirilor.
4
Headline = ştire foarte scurtă, alcătuită din 3-4 fraze, care prezintă numai informaţiile principale
73
Dar un post poate decide de asemenea să achiziţioneze ştiri, într-o formă sau
alta, de la alte surse. Agenţiile de presă, care pot include şi înregistrări pentru radio,
transmise prin vocea unui angajat local, oferă regulat informaţii pentru abonaţi. În
plus, o mare varietate de ştiri pe teme specializate sunt distribuite de instituţii de profil
(institute de cercetare, laboratoare, corporaţii multinaţionale,universităţi) prin satelit
sau alt tip de tehnologie, pentru orice post care le consideră potrivite programelor sale
şi care doreşte să plătească pentru ele.
Cele mai multe posturi însă utilizează toate formele de colectare a ştirilor -
crearea celor locale, agenţiile de presă şi temele specializate. Încă o dată, decizia este
făcută pe baza tipului de materiale care se vor potrivi cel mai bine stategiei postului de
a ajunge la audienţa sa.
5
; nu toate ştirile vor trece prin poartă.
Nu putem folosi toate ştirile zilei într-un singur jurnal, la fel cum un ziar nu
poate folosi toate ştirile la care are acces. Avem un timp limitat şi trebuie să alegem
ştirile cele mai importante pentru a le utiliza. Aceasta înseamnă cele mai importante
ştiri pentru audienţa noastră. Ştirile din Iaşi, importante acolo, nu sunt în mod necesar
importante şi în Cluj. La fel, ştirile importante pentru ascultătorii unui post de muzică
clasică nu sunt aceleaşi cu cele pentru audienţa unui post cu format pop-rock.
Redactorii-şefi şi editorii de rubrică pot utiliza următoarele criterii pentru a
alege dintre ştirile existente în fiecare moment:
Audienţa.
O ştire are nevoie să fie relevantă pentru audienţa sa. Una implicând un star al
muzicii rock va atrage o mai mare atenţie la un post de radio care promovează acest
tip de muzică, decât la un jurnal al unui post care se adresează unei audienţe mai largi
şi mai generale. O ştire despre posibile reduceri în programele de asigurări sociale ar
trebui să fie importantă într-o localitate unde trăiesc mulţi pensionari, dar ar merita
mai puţină atenţie într-o zonă universitară, unde majoritatea populaţiei este mai
tânără.
Oportunitatea.
Cât de importantă este această ştire acum? O ştire nu este niciodată la fel de
importantă mai târziu, cum este când apare pentru prima dată. Mâine alte evenimente
vor atrage atenţia publicului şi evenimentele de azi nu vor mai fi de actualitate.
Unele ştiri nu au un element timp evident. Acest lucru este adevărat în special
în materialele de investigare. Într-o anumită zi povestea este gata şi editorul hotărăşte
să o prezinte în programul de ştiri. Ca jurnalişti, trebuie să găsim un unghi ce dă ştirii
o anumită oportunitate - o motivaţie în lead a interesului pe care această ştire ar trebui
să-l inspire audienţei în acel moment. Dacă nu poate fi găsit nici un element temporal,
este posibil ca ştirea să nu fi fost un material bun de la început.
5
Gatekeeping = controlul şi regularizarea fluxului de informaţii care pătrunde într-o redacţie
74
75
2. Trebuie audienţa mea să cunoască informaţia din această ştire pentru a-şi
desfăşura activitatea zilnică sau pentru a-şi duce la îndeplinire îndatoririle de
cetăţeni în societate? (Dacă da, ştirea ar trebui inclusă în buletinele regulate).
3. Este aceasta o ştire pe care audienţa mea trebuie s-o cunoască, dar nu este nevoie
să fie prezentată imediat? (Ştirile despre evenimente viitoare planificate ce vor
afecta audienţa trebuie prezentate, dar pot fi omise din unele buletine dacă timpul
disponibil este alocat ştirilor de mai mare prioritate şi dacă există buletine
76
următoare ce pot conţine aceste ştiri. Închiderea prevăzută a unui mare bulevard
sau schimbarea anuală a orei de vară sunt exemple de acest tip).
4. Este ştirea importantă pentru o parte substanţială a audienţei mele? (Ştirile despre
subvenţiile acordate agricultorilor vor fi importante într-o comunitate agricolă, dar
de mai mic interes în comunităţile fără agricultori. Alocaţiile pentru apărare vor fi
de mai mare interes în ariile cu mulţi lucrători în aeronautică, să spunem, decât în
zonele rurale. Trebuie să vă cunoaşteţi audienţa şi subgrupurile din cadrul ei).
6. Este această ştire nu esenţială, dar de interes pentru o mare parte a audienţei mele?
(Divorţul Prinţului de Wales nu are un mare impact în Arad, de exemplu, dar
interesează mulţi oameni de acolo. Într-un sens strict, rezultatul Campionatului
Mondial de Fotbal nu are efect direct asupra majorităţii oamenilor, dar milioane de
oameni sunt interesaţi de el).
7. Este această ştire distractivă? (Deşi buletinul de ştiri este un program restrâns,
există timp, ocazional, pentru ştiri ce nu servesc unui alt scop decât acela de
divertisment).
3.3. Sursele
77
78
foşti jurnalişti), astfel încât un ziar ar putea, dacă ar vrea, să introducă materialul exact
aşa cum a fost primit. Ceea ce multe ziare şi fac. Deşi această practică este o abdicare
de la rolul ziarelor de arbitri ai ştirilor, ea reflectă faptul că multe publicaţii nu sunt
capabile sau nu doresc să rescrie în mod independent fiecare material, sau să verifice
fiecare comunicat de presă care vine prin poştă.
În general radioul nu foloseşte comunicatele de presă ca atare - nu din cauza
unui statut moral mai înalt decât al ziarelor, ci fiindcă stilul lor nu se potriveşte
cititului cu voce tare. Uneori ele sunt rescrise, alteori pot fi folosite ca bază pentru
obţinerea de materiale, mai degrabă ca punct de plecare decât ca produs final.
Dar, de multe ori, comunicatele sunt pur şi simplu aruncate. Sunt prea multe
ca să intre într-un jurnal, sau pot avea o origine dubioasă, sau pot să nu aibă nici un fel
de valoare pentru o ştire sau un reportaj. Altele totuşi constituie cu adevărat subiecte
pentru ştiri.
Nu orice comunicat de presă este rezultatul încercării cuiva de a obţine o
reclamă gratuită pentru un nou produs, serviciu, sau organizaţie. Oricum, nu e nimic
rău în solicitarea unei reclame gratuite pentru ceva care are valoare de ştire. Un
comunicat de presă anunţând deschiderea unei noi filiale a unei întreprinderi este o
ştire; dar desigur, tot ştire este şi comunicatul anunţând închiderea unei filiale. Un
comunicat al unei universităţi locale conţinând comentarii ale unui profesor de
economie despre actuala problemă a impozitelor pare doar a fi ştire, la fel şi
communicatele prea regulate anunţând programele de admitere pentru anul următor.
Un anume scepticism poate fi exersat şi în abordarea evenimentelor.
O conferinţă de presă serveşte unui număr de scopuri, unele mai puţin
evidente decât altele. În primul rând este un forum convenabil pentru un creator de
ştiri de a transmite informaţia unui număr de jurnalişti. Acest scop este evident.
Nu la fel de evident este faptul că o conferinţă de presă este un mijloc folosit
de relaţiile publice pentru crearea, menţinerea sau modificarea imaginii publice a
cuiva. O persoană vorbind la o conferinţă de presă poate părea să câştige în
importanţă faţă de una care acordă doar un interviu.
Merită de asemenea să menţionăm că o conferinţă de presă poate fi utilizată
pentru a controla fluxul ştirilor la fel de bine ca şi pentru a-l porni. În definitiv, cel
care convoacă o conferinţă începe şi încheie afacerea şi - dacă este suficient de
priceput - are capacitatea de a evita anumite întrebări sau pe cei care le pun. Acest
lucru dă impresia că face faţă tuturor subiectelor când, de fapt, conferinţa de presă
oferă mai mult posibilitatea de a evita întrebările pătrunzătoare dintr-un interviu fără
limită de timp.
O conferinţă de presă este de asemenea o metodă de distribuire a ştirilor într-o
manieră corectă, una care nu îndepărtează reporterii în competiţie. O persoană sau
organizaţie aflate sub privirea publicului trebuie să controleze ce informaţii sunt
comunicate şi când sunt comunicate. A oferi un material exclusiv unui reporter poate
crea un conflict între instituţiile de presă. O conferinţă de presă rezolvă problema prin
stabilirea unui cuantum de timp pentru comunicarea informaţiilor.
Conferinţele de presă formale sunt anunţate cu două săptămâni înainte, şi
invitaţiile sunt refăcute cu 3-4 zile înainte de eveniment. Dacă este vorba de o situaţie
extraordinară, timpul acordat jurnaliştilor pentru pregătire se poate reduce la câteva
ore. Uneori, conferinţele informale se materializează oriunde reporterii şi creatorii de
ştiri se întâmplă să se întâlnească. Un exemplu este aglomerarea de întrebări şi
răspunsuri de pe treptele unui tribunal după ce s-a dat un verdict.
Conferinţele de presă pun probleme jurnaliştilor nu numai în ceea ce priveşte
limitările stricte de timp. O conferinţă organizată în pripă este greu de introdus într-un
79
orar încărcat şi, dacă ratăm evenimentul, nu putem cere să fie reprogramat. În al
doilea rând, conferinţele de presă pot fi ineficiente fiindcă reporterii urmăresc
obţinerea de timp de microfon în exclusivitate; deseori reporterii sunt mai interesaţi să
obţină răspunsuri aşteptate la propriile întrebări, decât să primească răspuns la
întrebările potrivite momentului.
Conducătorilor posturilor de radio nu le place să folosească secţiuni dintr-o
conferinţă de presă prezentând un reporter de la o altă instituţie punând întrebarea cea
mare.
Lansările, inaugurările, reuniunile electorale şi alte ocazii formale pot oferi
materiale bune. Sau, pot fi o totală pierdere de timp. Din nefericire, nu există nici un
mod sigur de a evalua acest lucru, în afară de propria experienţă cu organizaţia şi de
estimarea interesului pe care evenimentul îl va stârni ascultătorilor. De multe ori,
evenimentele de campanie electorală sunt fără importanţă - sunt repetate aceleaşi
discursuri ţinute la ultimele zece întâlniri. Mai mult, ele nu sunt deseori decât un
pretext pentru a atrage presa. În acest punct ele devin ceea ce Daniel Boorstin numea
"pseudoevenimente", întâmplări aranjate pentru mass-media care au un suport instabil
în realitate.
O mare parte din ştirile zilei sunt ca rezultatul rutinei. Jurnaliştii care culeg
ştirile o fac deseori ca parte a "patrulării" lor zilnice pe arii de interes regulate şi
specializate: guvern, Parlament, poliţie, tribunale. Totuşi, în redacţiile mai mici
reporterii se ocupă - total sau parţial – de politică, medicină, afaceri, legislaţie, etc. De
aceea, deşi specialiştii îşi găsesc un loc în jurnalismul radio, cei mai mulţi reporteri
sunt, prin natură şi temperament, generalişti.
Cele mai multe evenimente majore au loc în timpul zilei şi sunt prezentate
curând după ce s-au petrecut, în buletine programate între 10 dimineaţa şi 8 seara.
Dacă realizăm buletinele pentru noapte sau pentru dimineaţa devreme, trebuie să fim
conştienţi că majoritatea ştirilor de pe telex sau din computer prezintă evenimente
care s-au întâmplat cu ore înainte şi au apărut deja în buletine anterioare. În această
situaţie, cum putem evita ca buletinele noastre să sune ca o reluare plictisitoare? O
soluţie ar fi căutarea sârguincioasă a unei noi dezvoltări într-o ştire majoră şi înnoirea
ei. O alta este ignorarea existenţei buletinelor anterioare sau presupunerea că
ascultătorii nu le-au auzit şi prezentarea ştirilor ca şi când abia s-ar fi petrecut. În
sfârşit, există momente când nici o ştire nu e nouă. Aceasta se aplică în particular unui
eveniment în desfăşurare care, la ultima prezentare, a fost neconcludent. Oamenii pe
care ultimul buletin al zilei i-a informat despre evadarea unui deţinut în zonă, sau
despre dispariţia unui copil din vecinătate, vor începe probabil a doua zi să se întrebe
despre destinul acestora. Dacă individul nu a fost găsit, atunci acest eşec reprezintă
ştirea principală şi trebuie prezentată în buletinul de dimineaţă. Oferirea lui "încă
nimic nou" satisface necesitatea ascultătorului de a şti şi susţine interesul pentru o
întâmplare în desfăşurare.
80
unitate, diversitate, ritm şi gradaţie în cadrul organizării globale. Ieşiţi din emisie la
timp.
Atrageţi atenţia audienţei. Această cerinţă poate fi întâlnită mai uşor în
jurnalele de ştiri decât în alte tipuri de programe, fiindcă ascultătorii deschid aparatele
pentru ştiri ca să aibă altceva decât divertisment - ei vor să ştie ce s-a întâmplat recent
şi merită difuzat, vor să fie informaţi. Realizatorul de ştiri răspunde acestei nevoi
începând programul cu ştirea cea mai importantă, care serveşte automat ca atragere a
atenţiei.
Oferiţi identificare. Titluri complexe de program şi mulţumiri pentru reporteri
şi prezentatori nu sunt necesare în buletinele de ştiri. Ele tind să încetinească ritmul
deschidereii şi să diminueze atenţia audienţei. În radio, o identificare scurtă în forma
unui efect sonor ce simulează un cod de transmisie sau o semnătură muzicală sunt
cele mai des folosite. Aceste semnături dau timp audienţei să ajungă lângă aparat din
altă parte a casei, să se pregătească şi astfel să nu piardă ştirea cea mai importantă de
la început.
Deseori, pentru a servi ambelor funcţii - atragerea atenţiei şi oferirea timpului
necesar pentru ca ascultătorul să prindă ştirea de deschidere - buletinul sau jurnalul
vor începe cu titlurile, vor da semnalul de început (şi eventual publicitate) şi abia pe
urmă vor prezenta ştirea lead.
Menţineţi unitatea. Această necesitate structurală este strâns legată de scopul
şi publicul-ţintă al programului, aşa cum au fost ele determinate. Cum audienţele s-au
fragmentat din ce în ce mai mult şi producătorii au devenit mai sofisticaţi în
construirea de programe specifice pentru grupuri mai restrânse - emisiuni de ştiri
financiare, sportive, ştiri legate de menţinerea sănătăţii, ş.a.m.d. - mulţi jurnalişti au
devenit mai concentraţi în conţinut şi abordare. Oricum, tot conţinutul trebuie să se
lege într-un fel de scopul determinat al programului.
Oferiţi diversitate. În interiorul unităţii, diversitatea ar trebui să fie oferită de
la ştire la ştire. Pentru un program general, alegerea ştirilor nu va fi complet sub
controlul personalului redacţional. Unele evenimente nu sunt planificate; altele,
planificate, pot să nu merite deranjul. Totuşi, în general această cerere este uşor
îndeplinită, fiindcă fiecare ştire este unică în felul ei.
Oferiţi ritm. Ritmul este legat de problema menţinerii atenţiei audienţei.
Desigur, intensitatea atenţiei unui individ pentru o anumită ştire va depinde de
importanţa ştirii pentru acea persoană. Totuşi, multe ştiri nu sunt de interes direct
pentru cei mai mulţi oameni şi realizatorii de jurnale, care înţeleg problema menţinerii
atenţiei, au dezvoltat un model ce limitează de obicei ştirile la maximum 90 de
secunde.
Oferiţi gradare. Jurnalul este un tip de program unde această necesitate este
mult ignorată. Audienţa va fi pe bună dreptate supărată dacă un jurnal ar începe cu cea
mai puţin importantă ştire şi ar păstra-o pe cea mai importantă la sfârşit. Ştirile trebuie
prezentate într-o manieră cât mai imediată posibil; ştirea-bombă vine prima şi cu
informaţie cât mai recentă.
Totuşi, realizatorii doresc să-şi menţină audienţa până la sfârşitul programului
şi încearcă să facă acest lucru în două feluri: oferind anunţuri frecvente pentru ştirile
ce vor veni şi păstrând pentru sfârşit o ştire care are o mare putere de atracţie asupra
audienţei. Ştirile cu valoare de interes uman sunt foarte eficiente în oferirea unui
punct culminant pentru ascultători.
3.5.1. Moduri de organizare
Un jurnal alcătuit din subiecte diferite nu poate fi organizat ca un program ce
gravitează în jurul unei singure teme, dar trebuie să aibă o anumită ordine şi un
81
82
temă generală. În al doilea rând, pot fi realizate tranziţii logice între ştirile grupate
tematic - "…un alt semn de perioadă economică grea… indexul de preţuri…"; o
asemenea tranziţie oferă fluenţă programului şi ajută la păstrarea atenţiei
ascultătorilor.
Când treceţi de la o ştire la alta, lăsaţi audienţa să ştie că schimbaţi subiectul.
Puteţi întrerupe fluxul cu o modificare de ritm sau inflexiune, sau schimbând viteza de
citire.
Unii realizatori fac legăturile prin utilizarea tehnicii dateline-ului, care cere
precedarea fiecărui subiect de locul său de origine. Tehnica poate funcţiona pentru
buletinele scurte, dar în jurnalele lungi repetarea numelor de locuri devine monotonă
şi mecanică. Mai mult, acest sistem duce la un program incoerent în care subiectele
singulare par să nu aibă nici o legătură unele cu altele. Printre altele, ar trebui să fiţi
atenţi să nu puneţi o ştire despre o tragedie alături de una comică, altfel tranziţia va
deveni dificilă. Ce ar putea fi şi mai rău este că o astfel de juxtapunere poate indica o
insensibilitate la suferinţa umană.
De asemenea ştirile pot fi grupate în funcţie de existenţa sau non-existenţa
unei înregistrări care să le completeze. Câteva ştiri cu inserturi nu sunt în general
plasate una după alta deoarece acest lucru lasă de obicei un bloc prea mare de ştiri
citite. Un program de ştiri va fi mai viu dacă materialele cu inserturi vor fi împrăştiate
prin întreaga emisiune.
Inima oricărui jurnal este sunetul. Spoturile reporterilor şi inserturile plasează
ascultătorul pe scena evenimentului. Ele rup textul, vă permit să vă trageţi răsuflarea,
şi dau credibilitate programului. Dar e bine ca ele să fie folosite cum trebuie. Nu
îngrămădiţi toate elementele sonore la începutul jurnalului sau la sfârşit. Împrăştiaţi-l.
Nu vă fie frică să folosiţi două segmente de insert în prima ştire, dar salvaţi altele
pentru a le utiliza mai târziu în program.
Când ştirile sunt grupate în pachete, separate de publicitate, este permis, şi în
cele mai multe cazuri recomandat, să se încheie fiecare pachet cu o ştire soft. Acestea
sunt în general amuzante şi implică un subiect de interes uman. Totuşi nu e bine de
folosit o ştire extrem de distractivă când revenirea (după reclame) este o ştire
dramatică.
O ştire soft este potrivită şi la sfârşitul întregului program, doar dacă acesta nu
se concentrează pe un dezastru major sau o tragedie. Dacă preşedintele ţării este
împuşcat sau o catastrofă aeriană a ucis o mulţime de oameni, a încheia cu o ştire
amuzantă este o chestiune de prost gust.
O regulă generală este să vă aranjaţi ştirile astfel încât fiecare să conducă în
mod logic la următoarea într-un model uşor de urmărit. Unele programe de ştiri
menţin un format rigid de ştiri locale, naţionale, internaţionale, meteo şi sport. Totuşi,
tendinţa modernă este de a porni de la ştirile de top ale zilei într-un tipar ce grupează
ştiri similare şi curge logic de la o temă la următoarea. De exemplu, o ştire despre
războiul din Orientul Mijlociu ar putea fi urmată logic de o ştire despre creşterea
preţului la combustibil cauzată de întreruperea aprovizionării, care ar conduce la o
ştire despre o grevă locală, ş.a.m.d.
Alte reguli de organizare (cf. Garvey &Rivers, 1982, p.12) vă pot ajuta să
structuraţi corect un buletin:
1. Încercaţi să plasaţi o ştire cu inserturi sonore cât mai la început posibil. Încercaţi
83
programul la timp. Pot exista excepţii de la această regulă, dacă ştirea e foarte
scurtă şi nu este plasată prea aproape de sfârşitul programului.
4. Ultima ştire cu insert ar trebui să fie una ce poate fi scoasă din program în scopul
de a vă menţine în timp.
Cheia către un jurnal bun este unitatea. El trebuie să fie complet, fără să sune
dezorganizat. Faceţi deci să difere lungimea ştirilor. Împrăştiaţi sunetul. Şi organizaţi
programul într-un mod în care ascultătorul să-l înţeleagă uşor.
Închiderea unui program de ştiri este substanţial diferită de cele ale altor tipuri
de emisiuni. Identificarea este în general scurtă; ea poate fi doar un anunţ al numelui
postului şi al frecvenţei pe care emite. Publicitatea este inserată frecvent înaintea
ultimei ştiri "punct culminant"; existenţa unei asemenea ştiri ţine de audienţa pe
recepţie în timpul reclamelor. Promovarea programului ia deseori forma unui scurt
anunţ al prezentatorului, de tipul "rămâneţi cu… pentru buletinul care urmează".
Jurnalele sunt cel puţin parţial în direct. Ştirile pot fi înregistrate în prealabil şi
astfel cronometrate precis înainte de emisie, dar programul ca întreg este prezentat
fără înregistrare preliminară. Unele ajustări ale timpului vor trebui făcute chiar pe
parcursul programului. Frecvent aceste ajustări sunt lăsate în seama prezentatorului -
puţină conversaţie improvizată dacă programul este prea scurt; sărirea peste una sau
două ştiri dacă este prea lung. Ajustările de timp trebuie controlate astfel încât să se
ofere o formă de încheiere, indiferent că este una verbală a prezentatorului sau o
semnătură muzicală.
3.5.2. "Ace de siguranţă"
Capacitatea de a lega ştirile împreună este unul din avantajele pe care le are
radioul asupra ziarelor. Acest întreg poate fi creat prin utilizarea unor ace de
siguranţă sau tranziţii, cum se numesc în limbajul redacţional obişnuit.
O tranziţie este un simplu cuvânt sau o expresie ce poartă audienţa de la o ştire
la alta. Ea poate fi scrisă la sfârşitul unei ştiri sau la începutul următoarei. Poate fi
chiar introdusă în timpul procesului de editare finală, după ce a fost hotărâtă ordinea
ştirilor.
Acele de siguranţă sunt un material complementar. Ele pot fi omise din
program fără să se piardă ceva. Dar, dacă sunt utilizate cu profesionalism, pot servi la
o mai bună înţelegere a ştirilor, dând ascultătorului impresia că întregul jurnal a fost
gândit şi pregătit unitar.
Afirmaţiile de tranziţie eficiente dau o perspectivă, o referinţă temporală, un
punct de pornire din care să observăm "produsul complet" al evenimentelor zilei.
Acele de siguranţă sunt destul de obişnuite în conversaţia zilnică. Este ceva
normal să ne presărăm vorbirea cu expresii ce leagă o idee de următoarea sau cu
cuvinte care-l atenţionează pe ascultător despre ce va urma. Pentru aceasta utilizăm
expresii ca apropos, între timp, aşa cum îţi aminteşti, în acelaşi timp, totuşi, în timp ce
se întâmpla acest lucru, etc.
Desigur, multe din expresiile pe care le folosim în limbajul conversaţional nu
pot fi utilizate în scriitura radio. Nu folosiţi expresii de tranziţie acolo unde nu se
potrivesc logic. Dacă trebuie să vă încordaţi că să introduceţi o tranziţie, n-o faceţi.
Când formulaţi ace de siguranţă, căutaţi un element comun ce leagă subiectele
diferite. El poate fi geografic, temporal, de activitate, o referinţă istorică - orice ar
indica ascultătorului că există un fir ce ţine ştirile împreună. De exemplu, dacă scrieţi
o ştire despre o grevă naţională a muncitorilor din transporturi, puteţi lega diferite
84
În timp ce treceţi prin acest proces de sortare, puteţi economisi timp renunţând
la rapoartele duplicate, subiectele prea vechi sau alte ştiri despre care ştiţi că nu vor fi
folosite.
Fiindcă agenţiile îşi înnoiesc constant relatările, este esenţial să citiţi de la
prima până la ultima versiune pentru fiecare ştire, astfel încât să fiţi conştienţi de
complexitatea evenimentului şi să descoperiţi detaliile pe care primele relatări le pot
conţine, dar care pot fi înlăturate mai târziu.
2. Ştiţi câte rânduri de text înseamnă un minut de emisie şi ştiţi cât timp trebuie să
85
3. De acum ar trebui să aveţi o idee foarte clară despre ceea ce doriţi să arătaţi în
buletin şi cum veţi prezenta fiecare subiect. În acest stadiu tot ce a mai rămas este
sarcina scrierii şi editării ştirilor în numărul de rânduri desemnat pentru fiecare.
Aranjaţi ştirile în ordinea stabilită, scrieţi tranziţiile necesare, lansările pentru
inserturi şi alte asemenea şi sunteţi gata să intraţi în emisie.
Acest procedeu ar fi ceva mai clar prin observarea unui anumit buletin de cinci
minute. Realizatorul, gata să pregătească buletinul, ştie că are la dispoziţie mai mult
de trei ore de text de agenţie şi alte treizeci de minute de ştiri locale de condensat
pentru a aranja emisiunea. Viteza sa de citire este de 15 rânduri pe minut şi ştie că
începutul şi încheierea, plus publicitatea, îi iau un minut şi jumătate. Aceasta
înseamnă că mai are la dispoziţie trei minute şi jumătate de ştiri, ceea ce înseamnă că
poate scrie 52,5 rânduri de text.
Cu această limită în minte, realizatorul citeşte tot textul disponibil. Îl separă în
două categorii potrivite, separând ceea ce este mai puţin important şi textul redundant.
Aceasta este ce rămâne din subiectele pe care le consideră importante.
Vacanţa parlamentară Naţional
Alegerea Consiliului orăşenesc Local
Vizita Preşedintelui Senatului Local
Începe vacanţa şcolară Local
Sport local Local
Meteo Local
Din experienţă, realizatorul ştie că buletinul meteo poate fi rezolvat în cinci
rânduri (20 de secunde) ceea ce îi lasă trei minute şi zece secunde pentru alte subiecte.
El ştie de asemenea că ştirea sportivă va avea nevoie de alte cinci rânduri, deci rămân
două minute şi 50 de secunde.
Apoi urmează scrierea ştirilor şi introducerea acelor de siguranţă care îi dau
45 de rânduri, sau zece secunde peste timpul acordat. Decide să nu taie nici un text,
considerând că va câştiga acest timp citind puţin mai repede pe parcursul întregului
buletin.
Veţi observa că primul lucru pe care îl face realizatorul este să cronometreze
ultimele două subiecte din emisiune. Această cronometrare inversă înseamnă că
jurnalistul citeşte aceste texte cu ceasul în mână, marcând timpul necesar pentru
fiecare. Astfel el ştie că trebuie să aibă o anumită cantitate de timp pentru a termina
buletinul "la mare fix". Cronometrarea inversă evită lungirea ştirilor prin rărirea
ritmului sau grăbirea la sfârşitul programului fiindcă dacă ştiţi că ultimul subiect
durează 20 de secunde, iar cel de dinainte 30, trebuie să începeţi să citiţi la patru
minute şi zece secunde în buletin, pentru a încheia la timp. Aceasta vă permite să
scurtaţi o ştire dacă întârziaţi, sau să citiţi un text "de umplutură" dacă vedeţi că
terminaţi prea devreme. La momentul potrivit treceţi la subiectul cronometrat, pe care
l-aţi lăsat deoparte, îl citiţi şi încheiaţi buletinul la timp.
Concluzii.
Programul de ştiri necesită o organizare clară şi logică, indiferent de abordare
sau de temă. Dacă programul captează o parte satisfăcătoare din audienţă, organizarea
ar trebui să rămână destul de constantă, astfel încât să nu deranjeze aşteptările
ascultătorilor sau să modifice prea tare ceea ce atrage audienţa.
Tipul de audienţă determină organizarea unui program de ştiri. Astfel,
buletinul de dimineaţa devreme se adresează oamenilor care se pregătesc să plece la
lucru şi celor aflaţi deja pe drum. Pe lângă ştirile "fierbinţi", ei sunt interesaţi şi de o
recapitulare a principalelor ştiri din ziua precedentă, de starea vremii, informaţii
86
5. Deşi mulţi realizatori nu folosesc desfăşurătoare, ele sunt de ajutor dacă trebuie să
predaţi benzile unui tehnician pentru a le utiliza în cabina de montaj.
6. Buletinele sunt considerate deseori mai eficiente dacă transmit senzaţia de actual.
De aceea atât de multe buletine încep cu o ştire în direct şi integrează prezentatorii
în tratarea evenimentului la faţa locului.
87
FAŢĂ-N FAŢĂ
parte a resurselor lor financiare sunt destinate producerii sau cumpărării de programe
pentru umplerea grilelor. Radioul a dezvoltat formate muzicale care se bazează pe
repetarea muzicii înregistrate, iar acest lucru atenuează într-o oarecare măsură
necesitatea ca resursele postului să fie folosite pentru producerea altor tipuri de
programe. Conceperea de emisiuni sub presiunea timpului duce uneori la realizarea
unor programe mediocre. De aceea, programele bazate pe interviuri, care nu necesită
scripturi complicate, actori şi armate de tehnicieni satisfac nevoile producătorilor.
Interviurile nu sunt doar ieftine şi uşor de produs, ci şi interesante şi atractive.
Astfel, interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat, atât ca modalitate de
colectare a informaţiei, cât şi ca element de sine-stătător în conţinutul unei emisiuni.
Acesta este şi unul din motivele pentru care există atât de multe tipuri de interviu,
diferite în funcţie de modul lor de realizare, de conţinutul sau de scopul lor, de
circumstanţele realizării lor.
4.1.Tipuri de interviu
1982) clasifică interviurile în mai multe categorii, având în vedere criterii diferite.
88
Astfel, din punctul de vedere al modului de realizare se pot deosebi două tipuri
de interviu:
1. Interviul instantaneu, folosit mai ales ca ilustraţie audio în buletinele de ştiri,
pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în comunicare directă cu
ascultătorii;
2. Interviul pregătit, care serveşte în general pentru obţinerea de informaţii, opinii,
explicaţii, etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru realizarea altor tipuri de emisiuni
(reportaje, jurnale de actualităţi, anchete, emisiuni magazin), cât şi ca material de
sine-stătător.
89
90
persoanelor intervievate, cu sentimentele personale. De aceea felul în care sunt puse
întrebările este la fel de important ca şi conţinutul lor.
O altă dificultate căreia trebuie să-i facem faţă este necesitatea de a rămâne
observatori imparţiali, fără a părea indiferenţi. Durata conversaţiei preliminare diferă
considerabil în funcţie de circumstanţe; ea poate fi un proces îndelungat, dar există un
moment propice pentru a începe înregistrarea şi este important să fiţi atenţi să nu
pierdeţi acest moment. O asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de reluare.
La toate aceste tipuri, Downs, Smeyak & Martin mai adaugă două: interviul de
profunzime înregistrat şi interviul de profunzime în direct (1980, p.304).
Interviul de profunzime înregistrat este mult mai sigur decât interviul în direct.
Atât reporterul cât şi intervievatul sunt mai relaxaţi fiindcă nu trebuie să-şi facă griji
din cauza erorilor, a pauzelor lungi, a cronometrării stricte sau a ritmului. Toate
aceste elemente pot fi aranjate la editare. Interviul înregistrat este structurat şi
construit în cabina de montaj. Procesul de editare este desemnat să dea formă şi să
adauge continuitate unui interviu care s-a învârtit în jurul unui subiect sau a atins
aceeaşi temă de câteva ori. Ritmul va fi îmbunătăţit prin editare şi materialul va fi
tăiat pentru a se potrivi în timpul alocat.
Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale pentru
reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu "de ce?".
91
Nu orice temă poate fi tratată printr-un interviu. Acesta poate răspunde unei
problematici la zi sau poate urmări un obiectiv de durată, poate căuta o explicaţie sau
o motivaţie, poate urmări evoluţia unui personaj. Dar indiferent de scop, interviul
presupune găsirea unui interlocutor care să deţină informaţia corectă şi să fie dispus
să o divulge.
Trebuie să ştiţi mai întâi ce vreţi să aflaţi şi apoi să determinaţi de la cine. Este
esenţial să fiţi bine pregătiţi, ceea ce înseamnă muncă de cercetare în tot intervalul pe
care îl aveţi la dispoziţie, astfel încât să ştiţi de unde să luaţi informaţia necesară cât
mai repede.
ani?
Interlocutor: De fapt, a fost acum cinci ani...
Sau:
Reporter: Ca preşedinte al acestei bănci, cum vedeţi viitorul ei?
Interlocutor: Ştiţi, eu sunt doar directorul administrativ.
Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de interviu şi
cât va afla în timpul acestuia. Un reporter care nu ştie ce politică face politicianul cu
care discută, care n-a auzit de cărţile scrise de autorul pe care îl intervievează, nu se
găseşte în poziţia de a persuada persoana respectivă pentru a-i da alte informaţii.
actuală;
92
argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor aspecte ale
temei;
Verificaţi ziarele şi materialele de agenţie recente; dacă postul unde lucraţi a realizat
un material pe acelaşi subiect, luaţi banda şi ascultaţi-o. Dacă sunt aspecte pe care nu
le înţelegeţi (de exemplu, ce este un titlu de credit? Xerofagia? Asociaţia
Athaeneum?), consultaţi un dicţionar sau întrebaţi un specialist.
Mai presus de toate, hotărâţi ce vreţi să evidenţiaţi prin interviu. Care este
întrebarea la care vreţi să fiţi siguri că veţi căpăta un răspuns înregistrat? Apoi faceţi o
listă cu lucrurile despre care doriţi să întrebaţi, gândiţi-vă la câteva întrebări pe care
intenţionaţi să le puneţi, şi repetaţi-le cu dumneavoastră înşivă, dacă este posibil, cu
voce tare.
Întrebările scrise în redacţie sau un întreg meniu de întrebări pot sta în calea
auzirii răspunsurilor şi urmăririi lor. Este de preferat să vă notaţi mai degrabă idei
decât întrebări, fiindcă întrebările pot deveni uneori un indiciu prea restrâns.
93
- de sprijin - pentru a-l ajuta pe interlocutor să-şi precizeze afirmaţiile, să fie clar, sau
pentru a-l constrânge să răspundă, dacă simţiţi că interlocutorul ascunde o informaţie
esenţială pentru interviu;
- de relansare - dacă interlocutorul se abate de la linia prevăzută a interviului, el
trebuie readus la subiectul discuţiei;
- de punctare - pentru un interviu mai lung (peste 4-5 minute) trebuie ca din când în
când să punctaţi subiectul. Veţi sintetiza cele spuse de interlocutor până atunci pentru
ca ascultătorul să poată urmări mai uşor interviul şi principalele idei vehiculate;
- de insistenţă - uneori apare necesitatea de a sprijini declaraţiile interlocutorului,
subliniindu-le importanţa. Acest lucru este făcut fie de reporter - care repetă ideea de
subliniat - fie de interlocutor, care este nevoit să aprobe formal declaraţiile făcute
anterior;
- de nominalizare - ascultătorul poate deschide radioul la mijlocul interviului şi astfel
ratează identificarea interlocutorului - nume, funcţie, calitate. De aceea e bine ca din
când în când să includeţi aceste date şi în alte întrebări pe parcursul interviului, pentru
a reîmprospăta memoria ascultătorului;
- de obiecţie - dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau divaghează,
nu aveţi voie să-i treceţi cu vederea greşelile, sau să lăsaţi să se strecoare incertitudini
sau enormităţi, ci trebuie să cereţi explicaţii;
- de controversă - uneori (deşi rar), poate fi necesar ca interlocutorul să fie contrazis.
Întrebarea de controversă îl poate forţa pe acesta să admită un element de la care ar fi
dorit să se sustragă.
lăsate aşa vor aduce interviul periculos de aproape de a se transforma într-o simplă
discuţie. Trebuie să vă asiguraţi că ideea este pusă într-o întrebare clară.
evenimente.
5. Cum? - cere un fapt sau o interpretare a faptului. Răspuns: o succesiune de
evenimente.
6. Care? - cere o alegere dintr-o serie de opţiuni.
7. De ce? - cere o opinie sau un motiv pentru cursul unei acţiuni.
94
Desigur, nu este necesar ca după toate răspunsurile să se întrebe "De ce e aşa?", dar
această întrebare este cea mai revelatoare pentru ascultător, din moment ce conduce la
o explicaţie a acţiunilor, raţionamentului şi valorilor interlocutorului - "De ce aţi decis
să...?", "De ce credeţi că e necesar să...?".
Un alt tip de întrebare, care de asemenea doar pare de ajutor, este cea de tip
"sau/sau": "Introduceţi acest tip de motor deoarece există o nouă piaţă pentru el sau
pentru că oricum aţi lucrat la el?". Problema aici este că întrebarea de întindere este
atât de strictă încât de cele mai multe ori răspunsul este în afara ei, lăsând
interlocutorului doar posibilitatea de a spune "Nici una, este poate...". Lucrurile sunt
rareori atât de clare încât să cădeţi exact peste una din cele două posibilităţi. În orice
caz, nu trebuie să sugeraţi răspunsurile; de aceea întrebarea poate fi reformulată
imparţial: "De ce introduceţi acest tip de motor?".
95
a personalităţii sau întrebări "dure" într-un mod perfect acceptabil prin păstrarea în
acelaşi timp a unei stăpâniri de sine plăcute. Când un ziarist este criticat că ar fi super-
agresiv, este pusă sub semnul întrebării mai degrabă maniera sa de a întreba decât
conţinutul întrebărilor. Chiar şi insistenţa poate fi politicoasă:
"Cum?" s-a întâmplat, în special dacă interlocutorul doreşte să fie evaziv. Dacă
doreşte să fie evaziv şi a doua oară, acest fapt va fi evident pentru ascultători şi nu
este necesar să mai insistaţi, ideea fiind deja punctată.
Sau:
Nu păreţi să fi luat acest fapt în considerare.
În loc de:
Cât de mult aţi luat în considerare acest fapt?
Încă o dată greşeala constă în faptul că o întrebare nu a fost pusă într-un mod
pozitiv; interlocutorul poate răspunde cum îi place, poate chiar evada, punând el o
întrebare, iar reporterul se va găsi în dificultatea de a-şi exercita controlul atât asupra
subiectului, cât şi asupra timpului. În plus, spunând. "Desigur, nu credeţi că eu cred
96
Dacă vă stă pe limbă să puneţi primarului întrebarea "cea mai grea", puteţi
oricând inventa o "sperietoare". De exemplu, există sperietoarea înalt situată: "Unii
dintre criticii dumneavoastră spun că nu sunteţi mai puţin corupt decât predecesorii
din această funcţie. Ce le răspundeţi?". Apoi, există omul obişnuit: "Acum câteva zile
am spus unui şofer de taxi că voi face un interviu cu dumneavoastră, şi iată ce mi-a
spus:<< Mă obişnuisem să cred că acest primar este altfel decât ceilalţi, dar acum
nu mai văd diferenţa. Este la fel de necinstit ca şi restul.>> Ce i-aţi răspunde acelui
om?". Există chiar şi cea mai odioasă sperietoare din toate: "Directorul meu a spus că
trebuie să vă întreb…". Dar cea mai bună dintre toate este sperietoarea ca o altă
persoană pe care aţi intervievat-o pentru acest material: "Iată ce a scris X în
editorialul său din ziarul de marţi: <<Primarul era… dar acum…>>".
97
Invocarea unei sperietori sau altor actori reali în disputa pe care o trataţi
adaugă culoare interviului, dar vă fereşte de implicare directă. Transformaţi
conversaţia dintre primar şi dumneavoastră într-o conversaţie între primar şi criticii
săi cei mai aprigi. Rămâneţi neutru în disputa lor şi puneţi întrebările unor persoane
care nu se află acolo.
4.2.4. Desfăşurarea interviului
98
Expresia "În sfârşit" ar trebui utilizată o singură dată. Ea poate preceda ultima
întrebare ca un semnal pentru interlocutor că timpul e pe terminate şi că orice lucru
important rămas nespus trebuie inclus acum. Alte semnale de această natură sunt
expresii precum "Pe scurt, de ce...?" sau "Într-un cuvânt, cum...?". Acestea sunt de
mare ajutor pentru a-l face pe interlocutor să accepte constrângerea încadrării în timp,
mai ales dacă i-aţi precizat de la început durata interviului.
Intervievarea pentru radio este o combinaţie a ceea ce este cel mai bun şi cel
99
de line şi de lipsite de efort, încât mulţi oameni se întreabă de ce sunt plătiţi atât de
mult pentru a nu face nimic.
100
să-şi traseze linia de conducere a interviului. Dacă repetiţia este mai mult o discuţie
generală, ea poate fi benefică, dar a repeta anumite întrebări şi răspunsuri în amănunt
este o tehnică periculoasă.
Tehnicile şi strategiile dezvoltate pentru interviurile radio trebuie să se
potrivească problemelor unice ale canalului şi au motive speciale pentru a fi folosite.
Există câteva strategii generale utile (cf. Downs, Smeyak & Martin, 1980, p. 310):
1. Aveţi întotdeauna gata întrebarea următoare. Ocazional, este posibil ca
2. Puneţi întrebările pe care le-ar pune cei mai mulţi oameni dacă l-ar întâlni pe
interlocutorul dumneavoastră, sau ar avea şansa să realizeze interviul.
Nemulţumirea celor mai mulţi ascultători este că reporterul uită să pună întrebarea
despre care ei ar vrea să ştie. Amintiţi-vă că sunteţi delegaţii audienţei şi sarcina
dumneavoastră este să puneţi acele întrebări pe care ar vrea să le pună membrii
audienţei. Sunteţi de asemenea profesionişti, aşa că asiguraţi-vă că, după ce puneţi
acele întrebări de interes general, veţi sonda şi dincolo de suprafaţa răspunsurilor
la fel de generale primite.
6. Nu întrerupeţi interlocutorul cu expresii sau sunete fără sens precum "Înţeleg" sau
"Aha". Acestea nu prea încurajează pe cineva să vorbească, sunt redundante, sună
rău şi fac banda greu de editat.
Omul de afaceri în biroul lui, starul în cabina de machiaj, muncitorul în fabrică sau în
afara ei; toate acestea sunt accesibile doar cu un reportofon şi oferă credibilitate prin
transmiterea atmosferei specifice acelui loc. Totuşi, interviurile în afara studioului
sunt în pericol de a fi perturbate de zgomot şi de întreruperi neprevăzute.
În orice alt loc în afara studioului acustica e slabă, cu prea mult sunet reflectat.
Este posibil să se rezolve acest lucru într-un grad acceptabil prin evitarea vecinătăţii
cu suprafeţele tari şi netede precum ferestrele, birourile lustruite, linoleumul sau
pereţii văruiţi. O cameră cu covoare, perdele şi alte ornamente este în general
satisfăcătoare; în condiţii nefavorabile cel mai bun sistem este de a lucra cu
microfonul aproape, reducând nivelul de înregistrare al magnetofonului.
101
102
- Peste colţul unei măsuţe de cafea. Are aceleaşi avantaje de mai sus, cu un risc mai
mic de mişcări bruşte ale interlocutorului.
- În picioare faţă-n faţă. Această poziţie este mai bună decât încercarea de a vă
capta interlocutorul peste casa de marcat. Ţineţi microfonul într-o mână şi
blocnotesul în cealaltă.
nu este posibil, găsiţi moduri de a surmonta problemele tehnice când distanţa este
prea mare pentru o înregistrare satisfăcătoare. Aşezaţi microfonul celeilalte
persoane pe un stativ sau un suport, şi folosiţi două microfoane dacă trebuie să se
audă pe bandă şi vocea dumneavoastră. Încercaţi să puneţi colţul unui birou sau al
unei mese între dumneavoastră şi interlocutor; bariera fizică poate fi un adaos la
distanţa psihologică.
103
acesta fiind cel mai rapid şi cel mai simplu mod de a lua un interviu pentru acest
canal. Telefonul furnizează o sursă inepuizabilă de interviuri înregistrate şi inserturi
sonore care, combinate cu o scriitură eficientă, fac programele mai interesante şi mai
pline de informaţie. Interviurile luate prin telefon reprezintă probabil partea leului în
multe programe de ştiri zilnice. Telefonul permite unui personal restrâns să intre în
contact cu surse aflate la distanţă, care altfel ar fi greu de contactat.
Există însă unele dezavantaje ale practicării acestei metode. În primul rând,
este cea mai uşor de ocolit de către cel vizat. Fără a lua în considerare refuzul clar de
a sta de vorbă, este posibil ca persoana dorită ca interlocutor "să nu fie în birou" şi să
"uite" să sune ea ulterior. Şi desigur, persoana nu poate fi vazută în timpul interviului;
pot exista o mulţime de consilieri, avocaţi sau experţi în relaţii publice care să-i ofere
răspunsurile potrivite. De fapt, nici nu putem fi siguri că discutăm cu persoana dorită,
iar faptul că nu o putem vedea elimină un element vizual important: limbajul gestual
şi contactul ocular. De asemenea calitatea sunetului nu este chiar cea mai bună pentru
înregistrare.
Fiindcă este imposibil să oferim reguli fixe pentru realizarea unui interviu prin
telefon, există câteva "trucuri" ale meseriei care vă sunt folositoare (cf. Hall, 1978,
p.71):
104
3. Dacă interlocutorul ezită să-şi expună punctul de vedere despre un anumit subiect,
puteţi arăta că încercaţi doar să expuneţi şi partea lui din conflict. "Avem deja
punctul de vedere al părţii adverse… şi am dori să prezentăm o imagine
echilibrată…".
5. Dacă cereţi cuiva detalii despre un incident şi el refuză să vă ajute, puteţi spune că
aveţi deja informaţiile dintr-o altă sursă, dar doriţi versiunea lui pentru a clarifica
orice confuzie posibilă.
10. Dacă interlocutorul spune un lucru pe care îl consideraţi uimitor sau neobişnuit,
nu îi cereţi permisiunea să folosiţi comentariul. Dacă i-aţi spus că înregistraţi
interviul, aveţi deja permisiunea sa. Întrebarea poate stârni dubii în mintea sa
despre oportunitatea de a face publică acea afirmaţie.
12. La sfârşitul interviului, trebuie să întrebaţi dacă puteţi reveni pentru informaţii
adiţionale. Puteţi indica momentul posibil de difuzare a interviului, dar în nici un
caz nu trebuie să promiteţi că se va difuza la un moment anume, sau că va fi
difuzat în întregime vreodată.
Dacă există vreun principiu cardinal în conducerea unui interviu prin telefon,
acesta este să vă faceţi interlocutorul să vorbească. Dacă sunteţi norocoşi, mai
devreme sau mai târziu el va ceda şi vă va spune ce vreţi să aflaţi. Desigur, există şi
situaţii când acest sistem nu funcţionează. Va trebui să învăţaţi când este momentul să
renunţaţi la insistenţe, să vă folosiţi acel al şaselea simţ care se formează prin
experienţă.
105
Una din aceste probleme este factorul timp. Timpul în radio este costisitor.
Este atât de important, încât, în mod normal, tot ce este transmis pe post este strict
conceput, structurat şi cronometrat pentru a se evita să dureze mult şi să interfereze cu
timpul de publicitate sau cu alt program. Indiferent dacă interviurile sunt realizate în
direct sau înregistrate şi editate, ele trebuie să se potrivească într-un segment de timp
foarte exact şi de obicei scurt. De exemplu, puteţi conduce un interviu de 15-20 de
minute acoperind diferite arii tematice. Editorul va desemna apoi un segment de 90 de
secunde pentru un material, deci va trebui să potriviţi interviul în timpul alocat. În
multe cazuri alegerea nu înseamnă ce subiect să intre, ci cât să spuneţi în timpul
disponibil.
O altă situaţie delicată apare când oameni care consimt să fie intervievaţi, se
descurajează când văd echipamentul de înregistrare. Ei se tem că vor face greşeli sau
vor face impresie proastă şi trebuie să fie înduplecaţi să fie înregistraţi pe bandă.
Unele persoane se tem să fie înregistrate fiindcă banda nu lasă dubii în privinţa a ceea
ce au spus. Este practic imposibil să pretindă că au fost citate greşit, dacă aveţi banda
pentru a dovedi ce au spus într-adevăr. În interviurile pentru presa tipărită, atunci
când nu sunt înregistrate pe bandă, intervievatul poate pretinde că a fost greşit înţeles,
greşit citat, sau că nici nu a făcut afirmaţia respectivă.
106
sunt introduse într-o ştire sau un jurnal de actualităţi - şi ca material întreg, direct sau
înregistrat. Când vă pregătiţi pentru un interviu aflaţi dinainte cum va fi folosit. Un
interviu din care se intenţionează să se extragă inserturi necesită o tactică diferită faţă
de unul care va fi difuzat ca atare.
Puneţi mereu aceeaşi întrebare. Dacă intervievaţi oameni care au scăpat dintr-
o clădire în flăcări, singurele întrebări importante pot fi: "Ce-aţi făcut atunci?", Ce-aţi
văzut atunci?", "Ce s-a întâmplat apoi?". Nu vă faceţi griji că repetaţi aceleaşi
întrebări de fiecare dată. Chiar dacă pronunţaţi cuvintele "Ce s-a întâmplat apoi?" de
50 de ori în patru interviuri diferite, ele pot intra în emisie doar o dată, sau deloc.
Audienţa nu va suferi din pricina lipsei de originalitate a întrebărilor.
107
frază cum era acolo înăuntru, ce-aţi spune?". Întrebarea ar putea să nu funcţioneze,
dar merită întotdeauna încercat.
Concluzii.
În primii ani ai existenţei radioului, reporterul şi interlocutorul se întâlneau
108
Regulile nu pot crea experţi. Unii reporteri pot respecta regulile în o sută de
interviuri, dar rămân intervievatori mai slabi decât alţii, care n-au urmat niciodată
instrucţiunile şi şi-au căpătat renume prin doar câteva materiale de excepţie.
Indiferent de lipsa lor de pregătire şi practică, reporterii care sunt atrăgători,
adaptabili, inteligenţi, manieraţi şi plini de curiozitate au şanse să fie mai buni decât
cei care, oricât de sârguincios s-ar pregăti şi ar lucra, nu au nici una din aceste calităţi.
Într-un grad nedeterminat, interviul este o artă, iar intervievatorii de succes sunt artişti
ai relaţiilor interumane.
Totuşi, acei care au realizat interviuri foarte bune fără a da atenţie regulilor, nu
trebuie să fie satisfăcuţi, şi nici convinşi că au devenit maeştri în această artă. Fiindcă
interviul este la fel de mult o meserie, şi deci tenhica de a face un interviu se învaţă.
Iar deprinderea meseriei poate transforma orice tânăr jurnalist într-un bun
intervievator.
109
110
Reportajele nu tratează atât de mult teme, cât evenimente, şi în centrul lor se află arta
povestirii.
Reportajul radio nu diferă de cel tipărit, decât în ceea ce priveşte tehnologia
utilizată. Totuşi, reporterul nu este o prelungire a aparaturii sale, ci dimpotrivă,
microfonul este prelungirea vocii şi auzului său. Misiunea sa nu este de a transmite
sunetul în totalitate, ci de a oferi informaţii vehiculate prin sunet. Pentru reporter,
conţinutul informativ are întâietate asupra tentaţiilor esteticului: sunete, zgomote
expresive, muzică, etc. El trebuie să-şi transporte ascultătorii prin sunet la locul
evenimentului, deci este necesar ca reportajul să fie complet, concis, uşor de înţeles.
Mesajul transmis prin radio este un mesaj în timp real. Perceperea acestui
mesaj este instantanee, nefiind posibilă decât în momentul difuzării sale. Pe de altă
parte, mesajul ajunge la receptor în formă liniară: ascultătorul ia cunoştinţă de fapte
în ordinea fixată de jurnalist. El nu poate alege, ca în presa tipărită, să privească doar
fotografiile sau să citească doar textul, să se întoarcă la un articol, să sară altul.
Conţinutul este impus publicului, singura opţiune a acestuia din urmă putând fi de a
închide aparatul sau de a schimba postul. Este important deci ca mesajul să aibă un
conţinut fără ambiguităţi, pentru că o informaţie pe care ascultătorul o înţelege greşit
sau nu o înţelege, se pierde şi nu există posibilitatea revenirii asupra ei.
Atenţia publicului posturilor de radio este de cele mai multe ori împărţită între
ascultare şi alte activităţi. De aceea, mesajul esenţial, dens şi scurt, nu trebuie alterat
de mesaje parazite precum brumul unui microfon sau suprapunerile de sunete.
Cum nu există limite pentru tipurile de subiecte abordate în reportaje, alegerea
acestora se face în funcţie de emisiunile în cadrul cărora sunt difuzate materialele.
Chiar şi reporterul care lucrează pentru buletinele informative poate să realizeze
uneori reportaje pe teme care nu sunt strict legate de actualitatea imediată şi presantă,
pentru a încheia emisiunea într-o notă mai lejeră sau pentru a completa jurnalele de la
sfârşit de săptămână, când informaţiile sunt mai puţine şi mai lipsite de importanţă.
Cu toate acestea, reporterul radio va acoperi, în general, actualitatea imediată şi, în
consecinţă, va fi continuu presat de timp, pentru a-şi duce materialul la bun sfârşit
(montaj, text, lectură), pentru a permite radioului să-şi joace corect rolul său de cel
mai rapid mijloc de informare în masă.
Conform bibliografiei de specialitate (Ganz, 1988, p.13) există trei tipuri de
reportaj:
1. Reportajul în direct. În acest caz, evenimentul este accesibil publicului chiar în
111
Prima condiţie a reuşitei unui reportaj este o cât mai bună pregătire a
De fiecare dată când este posibil - ceea ce înseamnă în nouă cazuri din zece -
trebuie să anunţaţi viitorii actori ai reportajului înainte de a merge să realizaţi
materialul. Trebuie să spuneţi cine sunteţi şi pentru ce post şi emisiune lucraţi.
Subiectul reportajului, informaţiile căutate, centrele dumneavoastră de interes trebuie
de asemenea explicate.
Primul pas în documentare este în acelaşi timp cel mai uşor şi cel mai dificil:
conceperea. Orice proiect de obţinere a informaţiilor, indiferent că este bogat în
interviuri şi observaţie personală sau necesită muncă în arhive, începe cu organizarea
unei abordări sistematice. Înainte de a porni la lucru, trebuie să ştiţi unde veţi găsi
materialul necesar şi cum veţi ajunge la el. Etapele de bază în documentarea
jurnalistică sunt: obţinerea unei imagini de ansamblu a subiectului, aprofundarea
punctelor de interes, apoi găsirea persoanelor potrivite ca interlocutori.
112
din subiectele abordate de emisiune - sau poate fi folosit ca insert în cadrul unei ştiri.
Acesta este utilizat pentru a da ascultătorilor impresia de relatare în direct, de
prezenţă la evenimentul relatat. El conferă ştirii un aspect diferit, reprezentând
transmiterea unei ambianţe sonore vii, filtrate însă prin studio. El realizează o pauză
în discursul prezentatorului şi reprezintă un element de atracţie şi de seducţie pentru
113
audienţă. Datorită insertului, ascultătorul iese din monotonia buletinului de ştiri citit,
căpătând senzaţia că i se vorbeşte, că este implicat într-o realitate.
dumneavoastră, deoarece rareori există timp sau facilităţi pentru construirea unui
script. Acestea vor conţine, pe lângă informaţiile necesare, şi instrucţiuni despre cum
doriţi să arate asamblarea acestora în reportaj. Trebuie să fiţi capabili să transmiteţi
redacţiei suficient material pentru câteva variante ale aceluiaşi reportaj, astfel încât
diferitele versiuni să poată fi utilizate în programe diferite pe timpul zilei.
decât a unui reportaj pentru un jurnal. Timpul disponibil pentru pregătirea lui este mai
îndelungat, iar montajul mai meticulos.
anecdotă;
- Tranziţia, deseori numită pod, frază-capsulă sau paragraf-bucşă ("nut-graf"),
115
ordini alese - în care caz nu trebuie uitate ritmul, echilibrul şi durata fiecărei
porţiuni;
116
răspundem la întrebarea "Ce este acest reportaj?". Materialul poate părea prea
evident pentru a ne mai pune problema să-l definim precum:
ministrul taxele din cauza deficitului bugetar, sau pentru a finanţa o creştere a
anumitor servicii orăşeneşti? Dacă sunt necesare noi taxe, cine vor fi cel mai mult
afectaţi de cele propuse? Reprezintă cererea un revers al promisiunilor electorale?
Este populaţia forţată să compenseze pierderile din veniturile statului, sau
cheltuielile nemăsurate?
Orice reportaj începe cu o idee, şi dezvoltarea ideilor pentru radio este mult
mai mult decât o operaţie de scriere. Partea de scriitură - statul în faţa maşinii de scris
şi schiţarea unui script - vine pe planul doi. De fapt, reportajele ar trebui să treacă prin
cinci etape (cf. Robert Krulwich, în Rosenbaum & Dinges, 1992, p. 93):
- găsirea unei idei
- crearea unui plan
- folosirea înregistărilor
- scrierea
- finisarea
117
- cinematograful local a prezentat acelaşi film timp de nouă săptămâni; sunt numai
30.000 de locuitori în oraş. Oricine a dorit să vadă filmul, l-a văzut. Un reporter se
poate întreba: De ce este încă aici? Trebuie să existe o explicaţie…
dar este al treilea băiat care face leucemie în ultima lună aici. De fapt, locuiesc pe
aceeaşi stradă". Dacă vi se pare că poate fi mai mult decât o coincidenţă implicată,
întrebaţi numele băieţilor, numele străzii, al spitalului unde au fost internaţi şi
notaţi informaţiile. Nu vă încredeţi în memorie.
118
uimiţi constant de câte uşi pot fi deschise doar cerând acest lucru cu tărie (dar
politicos). Reporterii îşi imaginează mereu dificultăţi care nu se materializează.
Dacă aţi fost vreodată intervievaţi, atunci cunoaşteţi experienţa: la început sunteţi
nervoşi şi grijulii, dar, pe măsură ce conversaţia se încălzeşte, vă descoperiţi
spunând tot felul de lucruri pe care nu v-aţi aşteptat să le spuneţi, şi abia după
aceea vă întrebaţi "Ce mi-a venit?". Acest lucru i se întâmplă aproape oricui.
119
uitau la copertă şi la nume, revista semăna într-atât cu cele pentru copii, încât au
presupus că se potrivea printre ele.
Da, a fost o şedinţă, dar directorul spune că toţi care au fost de faţă sunt prea
ocupaţi să stea de vorbă cu noi. Da, au decis să facă revista să arate mai adult. Da, de
aceea au renunţat la "Lollypop" şi au ales "Noul val". Acesta, spune el, are categoric o
nuanţă mai matură. Sfârşitul interviului.
Ce e de făcut? Scenariul nostru original presupunea un povestitor strălucitor,
plin de culoare, care să spună povestea revistei. Apoi am fi vorbit cu cititori şi
vânzători. Dar povestitorul nostru este un dezastru şi nimeni altcineva din echipă nu
are permisiunea să se lase înregistrat.
Ştim că scenariul original nu va merge. Dacă îl lăsăm pe director să-şi spună
povestea trei sau patru minute şă sărim la sfârşit la vânzătorii de ziare, publicul nu ne
va asculta - prea anost - şi dacă vânzătorii sunt mai interesanţi, toată banda noastră de
forţă va apărea într-un singur bloc în final. Trebuie să decidem un nou plan, care va
introduce vânzătorii mai devreme în material. Ne imaginăm:
Scena 1: Directorul vede revista într-un loc nepotrivit pe standuri.
Scena 2: Vânzătorii spun că au crezut că este o revistă pentru copii.
Scena 3: Directorul reface coperta şi schimbă numele.
Scena 4: Vânzătorii reacţionează.
Acest plan pare mai vioi. Depinde mai puţin de director, şi se mişcă înainte şi
înapoi de la conducere la stand. Nu va fi anost. Cu acest plan în minte mergem să
intervievăm vânzătorii de ziare. Le spunem ce a afirmat directorul şi îi rugăm să
reacţioneze, pas cu pas, la povestea lui.
Sunt minunaţi. Unul spune da, a pus "Lollypop" alături de revistele pentru
copii, dar ştie că îşi schimbă coperta şi de acum înainte "Noul val" va sta acolo unde
îi e locul - cu revistele literare. Un altul spune că problema revistei nu este numele. "E
groaznică. Nu se va vinde nici dacă o botează Music World", explică el.
În timpul acestor discuţii, putem simţi interviul cum se aşează la locul lui.
Scena 1: Directorul vede revista într-un loc nepotrivit pe standuri.
Scena 2: Vânzătorii spun că au crezut că este o revistă pentru copii.
Scena 3: Directorul reface coperta şi schimbă numele.
Scena 4: Un vânzător spune că revista n-o să se vândă oricum.
Scena 5: Directorul vorbeşte de planuri de "educare" a vânzătorilor.
Scena 6: Alt vânzător spune că de acum înainte va sta lângă revistele literare.
Fiindcă am avut în minte un plan de lucru, am plecat de la vânzători cu un
reportaj aproape terminat. Nu trebuie să ajustăm interviurile în întregime, ci doar
părţile de care avem nevoie. Pe drumul spre redacţie putem să începem să compunem
introducerea. Când timpul avut la dispoziţie este scurt, a avea un plan este de mare
ajutor.
Totuşi, trebuie să fim atenţi. Fiindcă începem cele mai multe interviuri cu un
plan preconceput, este uşor să pierdem un material bun dacă ne iese în cale. Dacă
unul din vânzători menţionează că "Noul val" îşi va scădea preţul la jumătate şi la fel
va face şi "Vox Pop Rock", ar trebui să sune un clopoţel. Dacă suntem atenţi, trebuie
să schimbăm imediat scenariile:
Scena 1: "Noul val" porneşte un război al preţurilor printre revistele de muzică.
Scena 2: "Vox Pop Rock" reacţionează şi-şi scade preţul.
Scena 3: Urmează ca "Show" să facă acelaşi lucru.
Avem acum un reportaj economic. Dar nu renunţăm complet la scenariul
anterior despre "Lollypop". Ne putem întoarce la el dacă materialul economic se
dovedeşte neinteresant sau incorect, dar decidem să schimbăm mecanismul. De
120
asemenea, va trebui să facem planul să devină mai complex. Scenariile iniţiale sunt
deseori de simplitatea unei poveşti, iar personajele spun întotdeauna adevărul.
Totuşi, să presupunem că unii dintre vânzători ne spun că au auzit că "Noul
val" poate să nu le fie niciodată trimisă. Revista, au înţeles ei, este prea adânc
înglodată în datorii şi este pe cale să dea faliment. Dacă au dreptate, am fi caraghioşi
vorbind patru minute la radio despre o schimbare de nume, când produsul însuşi este
pe cale să dispară. Va trebui deci să verificăm versiunea şi dacă directorul nu o neagă,
atunci ne vom întreba şeful dacă mai are nevoie de un astfel de material. Va trebui să
restructurăm scenariul pentru a include problemele financiare ale revistei - ceea ce îl
poate face greoi.
Dar, dacă am fi mers de la persoană la persoană fără nici o structură în minte,
n-am fi putut să ne controlăm interviurile atât de eficient. Am fi fost mai puţin siguri
în legătură cu ce să întrebăm, ce să accentuăm, cu cine să vorbim şi, mai presus de
toate, când să ne oprim. Iar odată ce ne-am oprit, fără nici o structură în minte, va
trebui să reascultăm toate interviurile şi să le suprapunem un plan. Acest lucru ia prea
mult timp. Pentru a fi gata la timp, trebuie să fim eficienţi.
121
prin blancuri, aşa încât să vă puteţi auzi materialul într-un scenariu brut, fără părţile
de script care fac legăturile. Ascultaţi cel puţin o dată, compunând mental textul de
legătură. Abia apoi aşezaţi-vă la maşina de scris.
122
termine.
SCRIPT: Doctorii spun că lucrează la un tratament…
BANDĂ: Dar nu avem unul pentru următorii zece ani…
SCRIPT: …spune Dr. Anghel Petrescu.
2. Nu reveniţi la script între fiecare dintre tăieturile de bandă. Intraţi din script în
părăsiţi acea scenă. Schimbarea sau absenţa atmosferei vor modifica ritmul.
AMBIANŢA PE BANDĂ: spital/spital/spital/spital/studio/studio/studio
123
4. Folosiţi banda pentru a puncta un script. Luaţi un singur cuvânt (un entuziast
"Da!") sau o propoziţie scurtă ("Da, desigur!", sau "O,nu!") şi introduceţi-le
pentru a rupe scriptul.
Concluzii.
Un material pentru radio este o experienţă împărtăşită de dumneavostră
ascultătorilor. Documentarea preliminară este la fel de importantă ca şi luarea de note
pe teren, dar banda şi scriptul spun povestea şi dau acestei experienţe un început, un
cuprins şi un sfârşit. Banda şi scriptul permit ascultătorului să împărtăşească nu numai
experienţa dumneavoastră, ci şi pe cea a oamenilor implicaţi în material.
Un reportaj radio nu este complet reuşit decât dacă răspunde la trei exigenţe:
informează publicul, relevă cât mai precis sursele şi comunică, instaurează un dialog
între audienţă şi reporter. Este dificil de ştiut dacă ultima cerinţă este atinsă; punctul
de vedere al ascultătorilor nu se măsoară prin sondaje de audienţă. De aceea, este bine
să fiţi atenţi la apelurile telefonice sau scrisorile primite la redacţie. Pe lângă injurii
sau flatări, ele indică modul cum a fost perceput reportajul. O ambiguitate este
relevată de un sens greşit dat informaţiei, un efect ratat, de neînţelegerea materialului.
După difuzare este de asemenea interesant să contactaţi persoanele care au
participat la reportaj. Criticile lor sunt deseori severe; totuşi opiniile lor vă permit să
vă evaluaţi munca. Acest dialog vă ajută încetul cu încetul să vă perfecţionaţi stilul, să
vă amelioraţi capacitatea de a fi un mediator între fapte şi public.
124
obiectiv principal este divertismentul. Materialul destinat să atingă acest scop ocupă
fără îndoială mai mult timp decât oricare altul, dar canalele audiovizuale depun de
asemenea un mare efort pentru a oferi informaţii audienţei. Emisiunile de ştiri sunt cel
mai evident şi obişnuit exemplu de program de acest gen, dar există şi alte forme ce
implică transmiterea de fapte, sau care sunt bazate pe evenimente concrete, printre
care interviurile, talk-show-urile, documentarele, comentariile de diferite feluri şi
educaţia într-o mulţime de domenii. Chiar şi spectacolele-concurs sau publicitatea pot
transmite unele informaţii.
Genul documentar a atras realizatorii din două motive principale. El le dă
autorilor şansa, în primul rând, să folosească mass-media pentru a explora temele
semnificative ale vieţii, mai degrabă decât să-şi cheltuiască resursele pe ceea ce poate
fi frivol sau efemer. În al doilea rând, le oferă oportunităţi pentru experimentarea şi
exerciţiul unei ingeniozităţi nu întotdeauna posibilă în câmpuri atât de strict formulate
ca dramatizările sau comedia. Pentru că audienţa scontată este mică, autorul îşi poate
permite să folosească tehnici îndrăzneţe ce pot rupe vraja pentru unii ascultători, pe
când autorul de scenarii de divertisment, constrâns să atragă milioane de oameni, se
poate teme de inovaţii care îl fac să piardă chiar şi un singur membru al audienţei.
Astfel, realizarea unei emisiuni de divertisment urmăreşte deseori poteci deja bătute,
urmărind ceea ce s-a mai încercat şi s-a hotărât a fi sigur.
vom observa că părerile asupra acestuia sunt destul de împărţite. Există, pe de o parte,
cei care limitează documentarul la “o privire autorizată, jurnalistică, asupra temelor
importante ale politicii sociale a zilelor noastre” (Walters, 1988, p.364). Alţii lărgesc
puţin perspectiva; ei văd genul cuprinzând “o viziune personală şi idiosincretică
asupra practic oricăriu lucru cu semnificaţie generală” (Weiss, 1983, p.86). Unele
definiţii sunt de asemenea amuzante: “Un film fără intrigă, fără o poveste de dragoste
şi fără anticiparea unui profit” (producătorul Dudley Moore, prezentând premiile
pentru producerea de filme documentare la spectacolul Academy Awards, 1983). Sau,
pot porni de la descrierile iniţiatorilor:
125
remediere a problemei
- scopul poate fi pur şi simplu să motiveze audienţa
Totuşi, pentru a pregăti programe ce intră cel puţin la modul general în această
categorie nu este necesar să cunoaştem o definiţie exactă. Scopul acestui capitol este
descrierea unui grup de caracteristici care, luate ca întreg, dau documentarului
caracterul său unic şi punerea în contrast a documentarului cu alte genuri cu care se
aseamănă.
De exemplu, deşi documentarele depind deseori de precizarea punctelor de
vedere abstracte, ca în prezentarea unei teme de politică internaţională, ele nu sunt
talk-show-uri. Ca tehnică, documentarul solicită ca programul să folosească localizări
reale, nu doar persoane discutând în studio.
Documentarul nu este nici dramatizare, în sensul strict al cuvântului. Un
termen devenit recent popular în industria audiovizualului este docudramă, utilizat
pentru a eticheta ceea ce se numea mai demult dramatizare istorică. Într-adevăr,
prefixul “docu-“ sugerează întrucâtva o acurateţe istorică pe care denumirea
anterioară nu o oferea. Dar aceste programe nu sunt documentare; ele sunt dramatizări
şi trebuie să se conformeze cerinţelor dezvoltării dramatice.
De asemenea, documentarul nu este o exprimare deschisă a unei poziţii de tip
editorial, deşi poate face audienţa să adopte o poziţie.
În sfârşit, documentarul nu este reportaj, deşi aici diferenţa nu este prea clară.
Distincţia, pe care o vom dezvolta mai în detaliu spre sfârşitul capitolului, este una de
nuanţă. Documentarul se bazează mult, chiar exclusiv, pe locurile reale şi oamenii
reali implicaţi în subiect. Prin contrast, reportajul depinde mai mult de prezenţa unui
reporter pentru a explica subiectul audienţei.
Documentarul radio are o istorie notabilă. În 1928 s-a realizat primul
experiment în dramatizarea instruirii, când a fost iniţiat serialul "Biblical dramas"
("Drame biblice") în Statele Unite. Un an mai târziu, dramatizarea informaţiei s-a
îndreptat într-o altă direcţie, când a fost introdusă o serie de prezentări biografice
bazate pe viaţa figurilor istorice. Era evident, după numai patru ani de dezvoltare a
programelor radiofonice, că puterea comunicativă unică a acestui canal putea servi la
utilizarea sa ca mediu informativ. Efectele sonore, muzica şi vocea umană combinate
puteau crea un tip distinct de realitate în mintea ascultătorului. Când oamenii de radio
126
Documentarul radio a ajuns la zenitul său în anii 1947 şi 1948, având drept
conducător de drum CBS Documentary Unit. Producţii ca “The Eagle’s Brood”
(“Puiul vulturului”), o probă de delincvenţă juvenilă, “The Sunny Side of the Atom”
(“Faţa însorită a atomului”), un studiu asupra utilizărilor paşnice ale energiei atomice,
“Among Ourselves” (“Printre noi”), o cercetare asupra relaţiilor dintre rase, au atras
atenţia întregii naţiuni americane şi aplauzele criticilor. De o anvergură comparabilă a
fost serialul realizat de NBC “Living” (“A trăi”) – (Field, 1958, p.434).
De asemenea, seria de documentare dinamice “The People Act” (“Oamenii
acţionează”) a avut un mare succes, fiindcă arăta ce puteau face comunităţile pentru a
remedia problemele locale prin acţiune unită, indiferent că era vorba de eliminarea
bandelor de hoţi sau de lupta pentru şcoli mai bune.
În ultimele decenii, reţelele comerciale au redus drastic numărul de
documentare pe care le prezentau, acesta ajungând aproape la jumătate. O cauză
majoră pentru această reducere a fost faptul că, deşi criticii le admirau, documentarele
aveau un procent scăzut de ascultători. Documentarul săptămânii era aproape mereu
pe ultimul loc în ceea ce priveşte cota de audienţă (Willis &D’Arienzo, 1993, p. 73)
127
Dacă documentarul radio va mai avea vreodată răsunetul pe care l-a avut în
anii ’20 –‘50 este dificil de apreciat, pentru că trebuie să admitem că avantajul
imaginii în televiziune face din aceasta un suport mai potrivit pentru documentar.
Dar documentarul radio n-a dispărut complet astăzi şi, deşi nu mai este atât de
larg răspândit ca predecesorii săi de acum o jumătate de secol, el are încă o misiune
importantă.
6.2.Caracteristicile documentarului
şi realizate. Nici una dintre ele nu este proprie numai documentarului, dar luate
împreună ele plasează acest gen separat de alte tipuri de conţinut şi forme de
prezentare.
Pot fi luate în considerare şi alte abordări. Există doar două limitări reale ale
jurnalistului când vine momentul să aleagă un unghi de abordare - timpul disponibil
pentru a termina materialul şi bugetul.
128
129
lupta pe care o dă o persoană handicapată pentru a urca scările, sau groaza în faţa
invaziei şobolanilor.
în acest capitol pentru a le descrie pe toate. Pentru simplificare, ne vom opri numai la
trei clasificări care credem că pot da o imagine mai clară asupra necesităţilor impuse
de realizarea unui astfel de program. Astfel, vom vedea cum criteriile folosite în
clasificare utilizează factori precum modul de tratare a temei, tema tratată sau scopul
urmărit.
- de acţiune
- de informare
- dramatizate
130
131
variantele sale documentar 'verite’, caută să elimine distanţa estetică dintre subiect şi
ascultător şi astfel să sporească implicarea audienţei. Deseori accentul cade pe o
situare, un loc particular de unde este posibil să se observe comportamentul
persoanelor care se întâmplă să fie sau să treacă prin acel loc.
am obţinut-o într-un model logic, care să indice relaţia dintre diferitele idei şi fapte ale
programului. Numim acest model desfăşurător sau scenariu structural. El enumeră
ideile documentarului şi arată care sunt cele principale şi care cele secundare, dar nu
indică în mod necesar ordinea în care apar aceste idei în program. Acest lucru va fi
făcut de planul de program, ce adaugă elementul spectacolului uman. Desfăşurătorul
oferă doar fundaţia structurală pe care vom baza planul de program.
132
b) Fiţi siguri că ideile programului sunt astfel stabilite încât să exprime adevăratele
relaţii dintre ele. Folosiţi un set uniform de simboluri pentru a arăta care idei
reprezintă punctele principale, care sunt subordonate şi care sunt egale sau
coordonate.
133
e) Evitaţi folosirea frazelor compuse sau care exprimă mai multe idei. De obicei
trebuie să fie o propoziţie simplă după fiecare simbol din desfăşurător.
g) Fiţi siguri că există cel puţin două idei secundare ce urmăresc o idee principală.
Dacă este una singură, includeţi-o ca parte a ideii principale. O excepţie de la
această regulă este că un exemplu sprijinind o idee poate fi trecut separat în listă,
sau poate fi inclus ca parte a ideii pe care o sprijină.
asigura că exprimă relaţii logice. Dacă programul este desemnat să convingă audienţa
să accepte o idee sau să reacţioneze într-un fel, un test simplu poate fi utilizat pentru a
verifica relaţiile dintre ideile principale şi cele secundare. Vedeţi dacă una din
expresiile următoare: “pentru a”, “fiindcă” sau “prin aceea că”, pot fi folosite ca
legătură naturală între ideea principală şi punctele sale de sprijin. De exemplu:
I. Întreprinderile mici şi mijlocii trebuie încurajate de stat.
mod corect relaţiile dintre ele. Punctul I este legat de punctul A, dar cuvântul care le
leagă este “astfel” sau “deci”, mai degrabă decât “pentru a “, “fiindcă” sau “prin
aceea că”. Aceasta indică faptul că am inversat ordinea: punctul A este ideea
principală, punctul I este o idee secundară care o sprijină. Punctele B şi C sunt evident
diviziuni ale subiectului, egale ca poziţie cu punctul I, mai degrabă decât îi sunt
subordonate, aşa cum indică această a doua versiune de desfăşurător.
Când prezentaţi documentarul, desigur, puteţi alege să oferiţi mai întâi ideile
de sprijin, pentru a putea folosi ideea principală drept concluzie: “Întreprinderile mici
şi mijlocii contribuie la dezvoltarea economiei naţionale; plătesc impozit pe profit;
încurajează investiţiile străine. Astfel, întreprinderile mici şi mijlocii trebuie
încurajate de stat”. Totuşi, în construirea unui desfăşurător aşezaţi ideea principală în
concluzie şi argumentele de sprijin introduceţi-le ca puncte secundare. Motivul pentru
pentru care e util să faceţi acest lucru este nevoia de a recunoaşte diferenţa dintre
concluziile pe care le avansaţi şi argumentele pe care le folosiţi pentru a le sprijini,
dacă doriţi ca documentarul să fie clar şi convingător.
134
producerea lor. Echipamentul de înregistrare pe disc al acelei perioade era prea greoi
şi voluminos pentru a fi luat pe teren. Subiectele de documentar erau dramatizate în
scenarii, produse apoi în studio. Dacă erau incluse interviuri, cei care urmau să
răspundă veneau în studio, în loc să fie intervievaţi acasă sau la serviciu, cum se
135
întâmplă acum. În unele cazuri, întrebările şi răspunsurile erau scrise şi apoi citite de
pe script în timpul difuzării.
6.5.1. Conceperea
Sarcina scrierii unui documentar începe cu o idee, care poate veni de la autor
136
6.5.2. Documentarea
Din moment ce autorii şi producătorii de documentare lucrează cu fapte, ei
trebuie să dezvolte o tehnică anumită pentru a afla care sunt faptele. Resursele
disponibile pentru un program de investigare diferă în funcţie de mărimea postului şi
poziţia sa pe piaţă. În cazul unui post public sau a unui post comercial operând pe o
piaţă mică, această pregătire este realizată pe de-a-ntregul de către instituţiile de presă.
Posturile mai mari pot oferi uneori ajutor pentru ducerea la bun sfârşit a acestei etape
din procesul de producţie, şi, într-o operaţiune de reţea, unde bugetele pentru
realizarea documentarelor sunt cele mai mari, un grup de documentarişti profesionişti
pot lua în primire principala sarcină de colectare a informaţiei. Totuşi, chiar şi în
aceste circumstanţe autorii nu pot scăpa cu totul de responsabilitatea documentării. Ei
trebuie să pătrundă suficient în subiect pentru a identifica un unghi de abordare. De
asemenea ei trebuie să ştie destul despre subiect pentru a-şi da seama ce altceva mai
trebuie să ştie pentru a completa documentarul.
b) Termenul “bibliotecă” este folosit aici în sensul său cel mai larg, care
include atât colecţiile de cărţi şi publicaţii, cât şi arhivele şi fonotecile.
137
decât puteţi utiliza în program. De aceea trebuie să selectaţi din el acele segmente care
se potrivesc cel mai bine scopului documentarului. Pentru realizarea acestui proiect de
editare există câteva consideraţii de care trebuie să ţineţi seama:
Atragerea atenţiei.
Ca orice program, documentarele trebuie să capteze o audienţă. În cazul lor
acest pas este important mai ales pentru că simpla promisiune a informaţiei transmisă
de documentar nu este prin ea însăşi o atracţie suficient de puternică pentru cei mai
mulţi oameni. Astfel, trebuie să expuneţi subiectul programului în cei mai atrăgători
termeni pe care îi puteţi imagina. Trebuie să îl faceţi să pară vital şi plin de
semnificaţii pentru omul mediu. Trebuie să creaţi suspansul conducându-vă audienţa
să caute posibile soluţii.
Introducerea conflictului.
Trăsătura cea mai importantă pentru a capta interesul audienţei este conflictul.
Principalul motiv pentru care programele dramatice sunt atât de populare este acela că
ele se concentrează asupra situaţiilor caracterizate printr-un conflict puternic.
Realizatorii de documentare tratând teme social-politice au avantajul prezentării unui
material ce conţine conflict prin natura sa. Ei nu pot neglija oportunitatea pe care acest
element o oferă în atragerea şi menţinerea interesului audienţei.
138
Păstrarea corectitudinii.
Una din cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facă faţă un realizator este
să fie absolut corect în tratarea subiectelor. Poate fi tentant uneori să deformaţi puţin
adevărul pentru a întări persuasiunea, sau să ignoraţi o dovadă aflată în conflict cu
punctul de vedere al programului. O asemenea acţiune nu este niciodată îndreptăţită.
De fapt, recurgerea la asemenea procedee poate crea necazuri autorului, în cazul în
care el se face vinovat de utilizarea unor segmente alese în mod deliberat, astfel încât
să sprijine o concluzie nejustificată de fapte.
Realizatorii de documentare trebuie să fie fermi şi direcţi în programele lor; în
plus, ştiind că lipsa de acurateţe poate strica pe nedrept reputaţia oamenilor, ei trebuie
să se asigure că faptele pe care le prezintă sunt inatacabile. Chiar şi când
documentarele sunt pe de-a-ntregul corecte şi precise, oamenii sau grupurile care apar
într-o lumină nefavorabilă pot reacţiona cu ostilitate.
6.5.4. Scriptul
Toate aceste consideraţii, plus determinarea unghiului de abordare ajută la
crearea scriptului, care este foarte apropiat de scriptul unui program dramatic – o
descriere narativă a programului propus. Pe lângă descrierea subiectului, scriptul
trebuie să indice stilul şi metoda de prezentare. Cât de mult din descrierea citită va fi
oferit prin informaţii şi cât de mult, prin comentarii? Va fi folosită muzica; dacă da,
cum? Va fi o abordare jurnalistică, impresionistă, dramatizată, sau o combinaţie a
acestor stiluri? Care va fi tonul?
Înzestrarea temei cu interes uman este cheia către un program bun. Chiar dacă
vreţi să prezentaţi numai fapte, şi chiar dacă faptele par reci şi brutale, le puteţi face
dramatice. Dezvoltaţi-le, îmbogăţindu-le cu trăsăturile oamenilor pe care îi reprezintă.
Chiar dacă subiectul este lipsit de acţiune, precum o nouă invenţie, deversarea de
deşeuri toxice sau focoasele nucleare, înzestraţi-l cu atribute vii. N-am trecut cu toţii
pe lângă maşini ce păreau mai vii decât unii oameni cunoscuţi?
Naraţiunea poate întări efectul unui program în mai multe feluri. Ea poate
clarifica semnificaţia înregistrărilor; un exemplu este identificarea oamenilor cu o
anumită scenă. În oferirea explicaţiei, autorul trebuie să urmeze acea linie îngustă care
desparte “a spune prea puţin” de “a spune prea mult”. Naraţiunea inutilă poate strica
139
ordinea unui documentar, dar prea puţină poate lăsa ascultătorul nesigur de ceea ce se
întâmplă.
Transcriptul.
După ce tot materialul a fost adunat şi ascultat de mai multe ori, compuneţi
scriptul final, numit uneori script de lucru. Această versiune finală este folosită pentru
selectarea şi organizarea specifică a materialului ce va fi utilizat la editarea şi
cronometrarea ultimă a programului. Ultimul script de lucru şi transcriptul –
emisiunea aşa cum este difuzată – pot fi virtual identice, dacă transcriptul conţine
înregistrările din realitate, interviurile şi alte materiale ce nu pot fi scrise cuvânt cu
cuvânt mai înainte. Unii autori îşi pregătesc scripturile de lucru sub formă de
desfăşurător detaliat, mai puţin înregistrările. Alţii includ înregistrările complete,
transcrise de pe bandă.
Uneori poate fi dezvoltat un program întreg din doar câteva minute de bandă
deţinută exclusiv de un post sau un producător. Autorul poate decide că acest material
ar face o introducere foarte bună sau un final unic şi va construi restul programului în
jurul său. De exemplu, o reţea poate avea o bandă de un minut cu o convorbire secretă
între conducătorii a două puteri mondiale. Din această bandă, cu ajutorul unor
înregistrări din arhivă, interviuri, comentariu şi muncă de teren, nu neapărat legată de
eveniment, poate fi creat un program complet.
unei prezentări eficiente – scop, recompense, structură, stil oral – pe scurt, toate
principiile unei bune scriituri jurnalistice. Totuşi, autorul trebuie să folosească tehnici
ce sunt extensii logice ale caracteristicilor unice ale documentarului. – utilizarea
extinsă a inserturilor sonore şi folosirea la minim a naraţiunii. Pe lângă acestea,
autorul trebuie să fie atent şi la posibilitatea de editorializare şi la re-crearea
materialului.
Utilizarea secvenţelor sonore.
140
Când se foloseşte naraţiunea, prezentatorul îşi poate asuma rolul de ghid sau
de persoană care pune întrebări. O altă posibilitate pentru umplerea golurilor dintre
inserturi este cea a discuţiilor, ascultătorii urmărind doi (sau mai mulţi) specialişti
discutând despre un proces sau o problemă. Această abordare este utilă pentru
menţinerea implicării audienţei, dacă poate fi realizată astfel încât să dea senzaţia de
spontan.
Editorializarea.
6
asupra oricărei teme prezentate.
Lăsaţi inserturile să vorbească prin ele însele. Dacă ele au fost bine alese şi
dacă ascultătorii au cu adevărat sentimentul de a fi implicaţi în situaţia acestor bieţi
oameni, ei vor ajunge de bună voie la concluzia pe care doriţi să o sugeraţi. Apoi, într-
un scurt rezumat al programului, puteţi canaliza reacţia emoţională şi sugera moduri
6
Editorializare = exprimarea unor opinii oficiale ale proprietarilor sau conducerii unui post de radio cu
141
în care ascultătorii să-şi facă simţită îngrijorarea – scrisori sau telefoane la agenţiile
guvernamentale, contribuţii financiare sau orice altceva consideraţi că este potrivit.
Re-crearea: o problemă de etică.
În docudramă sau în oricare altă re-creaţie sub orice nume, întregul program
este re-creat, dramatizat, chiar dacă poate fi bazat pe o informaţie cercetată cu atenţie.
Criticii se plâng uneori că aceste programe nu sunt suficient de corecte din punctul de
vedere al legăturii cu realitatea, dar ascultătorii înţeleg în general că acestea sunt
dramatizări şi le acceptă ca atare.
Orice re-creare implică o dramatizare sau, mai bine spus, o ficţionalizare. Deci
ce este un nivel acceptabil de ficţionalizare? Când este acest nivel exagerat? Când
dramatizarea unui eveniment devine distorsiune? Dacă o simulare sau o re-creare are
loc, este ea corespunzătoare situaţiei originale? Sau a fost pusă în scenă pentru a
sprijini o poziţie editorială predeterminată?
Dacă tema documentarului este una care implică un conflict, atunci este
probabil că vor exista atacuri ale celor care au o altă opinie asupra corectitudinii şi
onestităţii prezentării. Credibilitatea noastră va avea de suferit dacă aceştia vor fi
capabili să demonstreze că am trucat chiar şi o singură scenă.
6.6. Minidocumentarul
142
143
Într-o anume măsură, puteţi urma aceeaşi procedură pentru pregătirea unui
documentar sau a unui reportaj. Evident, documentarul este mai elaborat, mai mare
consumator de timp şi mai scump; dar procedeele de bază sunt similare.
încât acesta din urmă a pierdut mult din importanţa sa ca mijloc de prezentare a
documentarului. Deşi posturile locale mai fac eforturi în acest sens, este drept să
observăm că una din condiţiile principale pe care am descris-o pentru documentar – să
creeze un impact puternic asupra unei audienţe mari – a încetat să mai existe în radio.
Documentarul necesită un buget considerabil, talent şi efort creativ, şi prea puţine
posturi au resursele materiale şi umane pentru a susţine această activitate.
Această situaţie este regretabilă din două puncte de vedere. În primul rând,
radioul este acum eliberat de multe din restricţiile care au influenţat odată încercările
sale creative. Având timp nelimitat, documentaristul are acum o mai mare posibilitate
de a construi amănunţite şi susţinute tratamente ale realităţii. Condiţiile de timp şi
dezvoltare tehnologică ce stânjeneau odată radioul sunt astăzi printre cele mai
importante avantaje ale sale. În al doilea rând, cum radioul nu mai este “mass-media
de familie”, este de asemenea posibil ca el să opereze la un nivel mai matur în
144
BIBLIOGRAFIE
BLISS, Edward Jr. & PATTERSON, John M., 1978 - Writing News for
Broadcast, 2
nd
edition, New York: Columbia University Press
BROOKS, Brian S. et al, 1980 – News Reporting and Writing, New York: St.
Martin’s Press
CHANCELLOR, John & MEARS, Walter R., 1983 - The News Business, New
York: Harper & Row
UNESCO
DOWNS, Cal W., SMEYAK, Paul G. & MARTIN, Ernest, 1980 - Professional
Riverside Press
FINN, Seth, 1991 - Broadcast Writing as a Liberal Art, New Jersey: Prentice-
Hall
FRANKLIN, Thomas O., 1976 - Broadcasting the News, New York: Pageant
Press
GAILLARD, Philippe, 1989 - Technique de journalisme, 5eme edition, Paris:
în Stanley Cohen & Jock Young (eds.) "The Manufacture of News. Deviance
Social Problems & the Mass Media", p.66-72, London: Constable and Co. Ltd.
GANZ, Pierre, 1988 - Le reportage radio & tele, 2eme edition, Paris: Editions
du Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes
GARVEY, Daniel & RIVERS, William L., 1982- Newswriting for the
Electronic Media, Belmont, CA: Wadsworth Publishing Co.
nd
edition, New York: Hasting House
146
HAUSMAN, Carl, 1992 - Crafting the News for Electronic Media, Belmont,
CA: Wadsworth Publishing Co.
HAY, Vicky, 1990 - The Essential Feature, New York: Columbia University
Press
HILLIARD, Robert L., 1991 - Writing for Television and Radio, 5th edition,
Belmont, CA: Wadsworth Publishing Co.
HULTENG, John L., 1979 - The News Media. What Makes Them Tick?, New
Jersey: Prentice-Hall
IBBOTSON, Peter, 1972 - News Overkill, în Brian Wenham (ed.) "The Third
Age of Broadcasting", p.48-63, London: Faber & Faber Ltd.
MAYER, Martin, 1993 - Making News, Boston: Harvard Business School Press
McLEISH, Robert, 1988 - The Technique of Radio Production, 2nd edition,
SAGE Publications
MENCHER, Melvin, 1987 - News Reporting and Writing, 5th edition, Dubuque,
Company Inc.
RICH, Carole, 1994 - Writing and Reporting News, Belmont, CA: Wadsworth
Publishing Co.
ROCK, Paul, 1976 - News as Eternal Recurence, în S. Cohen & J.Young (eds.)
"The Manufacture of News. Deviance Social Problems & the Mass Media", p. 73-
80, London: Constable and Co. Ltd.
SCHANK, Roger C., 1982 - Reading and Understanding: Teaching from the
Perspective of Artificial Intelligence, New Jersey: Laurence Erlbaum Associates
SEITEL, Fraser P., 1992 – The Practice of Public Relations, 5th edition, New
York: Macmillan Publishing Co.
STRUNK, William & WHITE, E.B., 1979 - The Elements of Style, 3rd edition,
Macmillan Publishing Co.
WALTERS, Roger L., 1988 - Broadcast Writing. Principles and Practice, New
York: Random House
WEISS, Philip, 1983 - The Last, Best Hope for the TV Documentary, în revista
Channels of Communication, nov.-dec.
WILLIS, Edgar & D'ARIENZO, Camille, 1993 - Writing Scripts for Television,
Radio and Film, 3
rd
edition, Texas: Harcourt Brace Jovanovich College
Publishers
WOOD, William A., 1967 - Electronic Journalism, New York: Columbia
University Press
147