Emil Emil Si Detectivii Kastner Cu Desene

1 |emil și detectivii erich kästner
ERICH KASTNER
EMIL ȘI DETECTIVII
ERICH KASTNER s—a născut pe 23 februarie 1899 la Dresda. A scris poezii, romane, povestiri, dar a devenit celebru în
toată lumea mai ales datorită cărţilor sale pentru copii.
Scriitorul s—a născut într—o familie săracă. Tatăl său era şelar (făcea şei pentru cai), iar mama, casnică. Pentru a suplimenta
venitul familiei, mama lucra din când în când ca frizeriţă. Erich Kăstner a avut o relaţie foarte apropiată cu mama sa. După
plecarea lui din Dresda, îi scria acesteia în fiecare zi. Figura mamei iubitoare şi autoritare se regăseşte, de altfel, în
majoritatea scrierilor sale.
După studii de istorie, literatură, filozofie şi teatru pe care le urmează la Leipzig, scriitorul pleacă la Berlin, unde lucrează ca
jurnalist.
în octombrie 1929 publică romanul Emil şi detectivii, care va deveni cea mai cunoscută carte pentru copii a scriitorului,
deschizând drumul literaturii poliţiste adresate celor mici. A fost tradusă în peste 59 de limbi şi s—a vândut în milioane de
exemplare în întreaga lume. De asemenea, cartea a inspirat mai multe ecranizări de succes.
Erich Kastner a scris numeroase cărţi pentru copii, printre care 35 Mai (1932), Emil şi cei trei gemeni (1933, continuarea
romanului Emil şi detectivii) sau Secretul celor două Lotte (1949).
în 1960, Erich Kastner a primit Premiul Hans Christian Andersen, cea mai înaltă distincţie din domeniul literaturii pentru
copii.
Scriitorul s—a stins din viaţă pe 29 iulie 1974, la Munchen.
WALTER TRIER (25 iunie 1890, Praga, Cehia — 8 iulie 1951, Craigleith, Canada) a fost un ilustrator care a devenit
cunoscut mai ales pentru ilustraţiile ce însoţesc textele lui Erich Kăstner şi pentru copertele realizate pentru revista britanică
Lilliput.
Cuprins
Povestea nu începe încă..............................................................................................................2

CAPITOLUL I. EMIL ÎŞI AJUTĂ MAMA...........................................................................8
CAPITOLUL II. JANDARMUL RĂMÂNE MUT..............................................................11
CAPITOLUL III. SPRE BERLIN............................................................................................13
CAPITOLUL IV. UN VIS ÎN CARE SE ALEARGĂ MULT.............................................15
CAPITOLUL V. EMIL COBOARĂ LA MIJLOCUL DRUMULUI...................................18
CAPITOLUL VI. TRAMVAIUL 177......................................................................................21
CAPITOLUL VII. MARE AGITAŢIE PE STRADA SCHUMANN..................................23
CAPITOLUL VIII. UNDE APARE PUŞTIUL CU CLAXONUL DE BICICLETĂ..........25
CAPITOLUL IX. DETECTIVII SE ADUNĂ......................................................................29
CAPITOLUL X. ÎN CARE SE URMĂREŞTE UN TAXI...................................................32
CAPITOLUL XI. UN SPION SE STRECOARĂ ÎN HOTEL.............................................36
CAPITOLUL XII. LIFTIERUL ÎN VERDE IESE DIN GĂOACE.....................................38
CAPITOLUL XIII. DOMNUL GRUNDEIS PRIMEŞTE O GARDĂ DE ONOARE........40
CAPITOLUL XIV. ACELE CU GĂMĂLIE AU ŞI O PARTE BUNĂ..............................43
CAPITOLUL XV. EMIL LA PREFECTURĂ.....................................................................47
CAPITOLUL XVI. JUDECĂTORUL TRIMITE COMPLIMENTE...................................52
CAPITOLUL XVII. DOAMNA TISCHBEIN ESTE FOARTE AGITATĂ.......................55
CAPITOLUL XVIII. CE NE ÎNVAŢĂ ACEASTĂ ISTORIE?..........................................59
Povestea nu începe încă...1
Vouă pot să vă spun: chestia cu Emil a fost chiar şi pentru mine neaşteptată. De fapt, eu
am vrut să scriu cu totul altă carte. O carte în care tigrilor să le clănţăne colţii şi curmalilor să
le clănţăne nucile de cocos de frică. Şi pe canibăluţa în pătrăţele albe şi negre care traversa
înot Oceanul Pacific ca să ajungă la Drinkwater & Co în Frisco să—şi ia o periuţă de dinţi
trebuia să o cheme Pătrunjel. Ăsta era prenumele, bineînţeles.
Aveam de gând să scriu un adevărat roman de aventuri prin Marea Sudului. Pentru că mi—
a povestit mie odată un nene cu barbă mare că aşa ceva citiţi voi cu mare plăcere.
1
Traducere din limba germană de Adriana Ionescu. (N.red.)
Şi chiar erau gata primele capitole. Şeful de trib Rabenaas, căruia i se mai spunea şi Poşta
Rapidă, îşi potrivi imediat briceagul încărcat cu mere coapte fierbinţi, îşi luă inima—n dinţi şi
numără, cât putu de repede, până la trei sute nouăzeci şi şapte...
Şi, deodată, nu am mai ştiut câte picioare are balena! M—am lungit cât eram de mare pe
podea, pentru că aşa pot să gândesc cel mai bine, şi m—am gândit. Dar de data asta nu mi—a
fost de prea mare ajutor. Am răsfoit Dicţionarul enciclopedic. Mai întâi la litera B şi apoi la P,
însă nicăieri nu se spunea nimic despre asta. Dar trebuia să ştiu neapărat câte picioare are
balena ca să pot scrie mai departe. Trebuia să ştiu foarte precis chiar!
Pentru că, dacă în acest moment balena ar fi călcat afară din junglă cu piciorul greşit, nu ar
fi putut—o nimeri şeful de trib Rabenaas, numit şi Poşta Rapidă.
Şi dacă nu ar fi nimerit balena cu mere coapte, canibăluţa în pătrăţele albe şi negre numită
Pătrunjel nu ar fi întâlnit—o niciodată în viaţa ei pe spălătoreasa cu diamante, madam
Lehmann.
Şi dacă Pătrunjel nu ar fi întâlnit—o pe madam Lehmann, nu ar fi primit niciodată cuponul
acela valoros pe care trebuia să îl arăţi la Drinkwater & Co dacă voiai gratis o periuţă de dinţi
nou—nouţă. Da, şi după aceea...
Romanul meu de aventuri prin Marea Sudului — şi ce mă mai bucurasem! — s—a
împotmolit, ca să zic aşa, la picioarele balenei. Sper că mă înţelegeţi. Mi—a părut tare, tare
rău! Şi domnişoara Fiedelbogen aproape că a plâns când i—am spus. Dar nu avea timp, pentru
că tocmai atunci trebuia să aşeze masa pentru cină, aşa că a amânat plânsul pentru mai târziu.
Iar apoi a uitat. Aşa sunt femeile.
Cartea am vrut să se numească Pătrunjel în junglă. Un titlu distins, nu? Aşa că acum
primele trei capitole zac la mine sub birou şi îl ţin să nu se clatine. Dar poate că tocmai asta e
treaba cea mai potrivită pe care o are de făcut un roman a cărui poveste se desfăşoară în
Marea Sudului.
Şeful de sală Nietenfuhr, cu care mai vorbesc eu câteodată despre lucrările mele, mă
întrebă câteva zile mai târziu dacă am fost acolo.
— Unde acolo? îl întreb.
— Păi, acolo, pe Marea Sudului şi pe insula Sumatra şi pe insula Borneo, pe—acolo.
— Nu, zic eu, de ce?
— Pentru că poţi să scrii tocmai despre acele chestii pe care le cunoşti şi pe care le—ai
văzut, răspunde el.
— Vă rog, stimate domnule Nietenfuhr!
— Dar e limpede ca lumina zilei, spune el. Familia Neugebauer, care mai vine pe la noi,
avea o slujitoare care nu văzuse în viaţa ei cum se prepară o pasăre la cuptor. Şi, de Crăciunul
trecut, trebuia să gătească gâscă la cuptor; doamna Neugebauer făcea între timp cumpărături,
venea, pleca şi ce pocinog a ieşit! Fata a pus în tavă gâscă aşa cum a luat—o de la piaţă. N—a
opărit—o, n—a tăiat—o, n—a desfăcut—o. Şi pot să vă spun că puțea de mama focului!
— Bun, şi?! am răspuns eu. Doar nu vreţi să spuneţi că e acelaşi lucru să scrii cărţi şi să
faci friptură de gâscă! Nu mi—o luaţi în nume de rău, dragă domnule Nietenfuhr, dar mă
faceţi să râd.
A aşteptat până am terminat de râs. Nici nu a durat foarte mult. Şi apoi zice:
—Marea Sudului şi canibalii şi recifele de corali şi tot farmecul, astea sunt ca gâsca. Şi
romanul e tava în care vreţi să puneţi Oceanul Pacific şi tigrii şi pe Pătrunjel. Şi dacă nu
ştiţi cum se prepară animalele astea, o să iasă o putoare de—ţi mută nasul. Exact cum a
păţit slujnica de la Neugebauer.

—Dar aşa fac cei mai mulţi scriitori! strig eu.
—Poftă bună! Atât a spus.
Mă frământ puţin. Şi apoi reîncep discuţia:
—Domnule Nietenfuhr, îl ştiţi pe Schiller?
—Schiller? Vă referiţi la Schiller ăla care e magazioner la fabrica de bere
Waldschlosschen?
—Nu, dom'le! zic eu. La scriitorul Friedrich Schiller, care a scris o grămadă de piese de
teatru acum mai bine de o sută de ani.
—A, ăla! Ăla care are multe statui!
—Exact. El a scris o piesă în care povestea se întâmplă în Elveţia şi se cheamă Wilhelm
Tell. Înainte toţi elevii trebuiau să facă o compunere despre piesa asta.
—Şi noi, zice Nietenfuhr, pe Tell îl ştiu. O piesă magnifică, într—adevăr! Trebuie să
recunoşti asta despre Schiller: ce—i al lui e—al lui! Dar comentariile pentru şcoală erau
groaznice. Asta încă îmi aduc aminte. Pusesem titlul comentariului „De ce nu a tremurat
Tell când a ochit mărul?" Am primit un patru. Comentariile nu au fost niciodată...
—Bine, acuma lăsaţi—mă să vă zic, spun eu; vedeţi? Cu toate că Schiller nu a fost
niciodată în Elveţia, piesa lui se potriveşte întru totul cu realitatea.
—Păi, mai înainte a citit cărţi de bucate, zice Nietenfuhr.
—Cărţi de bucate?
—Păi, sigur! în alea scrie tot. Cât de înalţi sunt munţii Elveţiei, când se topeşte zăpada,
cum e când e furtună pe lacul Vierwaldstatt şi cum era când s—au răsculat ţăranii
împotriva guvernatorului Gelsler.
—Aveţi dreptate totuşi, am răspuns eu, asta a făcut Schiller.
—Vedeţi? îmi explică Nietenfuhr şi dă cu şervetul după o muscă, vedeţi? Dacă faceţi aşa,
dacă citiţi cărţi înainte, puteţi să scrieţi şi poveşti cu canguri din Australia, bineînţeles.
—Dar nu am chef de aşa ceva. Dacă aş avea bani, aş merge acolo şi m—aş uita cu atenţie.
Acolo, la faţa locului. Dar să citesc cărţi, of!...
—Vreau să vă dau un sfat extraordinar, zice el. Cel mai bine ar fi să scrieţi despre lucruri
pe care le cunoaşteţi. Despre metrou, hoteluri şi chestii d—astea. Şi despre copii, cum vă
trec în fiecare zi pe sub nas şi cum eram noi când eram mici.
—Dar mie mi—a explicat foarte clar unul cu barbă mare, care cunoaşte copiii ca pe
propriul buzunar, că asta nu le place copiilor.
—Prostii! mormăie domnul Nietenfuhr. Ascultaţi—mă ce vă spun! Doar am şi eu copii.
Doi băieţi şi o fată. Şi când le povestesc, în ziua mea liberă, ce se întâmplă pe aici, pe la
restaurant... Cum nu vrea unul să achite nota de plată sau cum a vrut un client turmentat să
—i lipească o palmă băiatului cu ţigări, dar a nimerit—o pe o cucoană care tocmai trecea
pe acolo..., copiii mă ascultă, vă spun, cu gura căscată.
—Bine, domnule Nietenfuhr, dacă ziceţi dumneavoastră, spun eu ezitând.
—Clar. Puteţi paria pe orice că aşa—i, domnule Kastner, strigă el şi dispare pentru că un
client bate tare cu cuţitul într—un pahar, fiindcă vrea să plătească.
Aşa că am scris o poveste despre lucruri pe care noi, voi şi eu, le cunoaştem de mult,
pentru că, de fapt, aşa a vrut şeful de sală, domnul Nietenfuhr.
M—am întors acasă, m—am tolănit puţin pe pervazul ferestrei, m—am uitat de—a lungul
străzii Praga şi m—am gândit că poate o să—mi vină în minte povestea pe care o căutam. Şi
dacă mi—ar fi trecut prin faţa ochilor, i—aş fi făcut cu mâna şi i—aş fi spus: Ia vino aici!
Vreau să te scriu.
Dar povestea nu venea. Şi începea să mi se facă frig. Am închis enervat fereastra şi m—am
învârtit de cincizeci şi trei de ori în jurul mesei. Nici asta nu m—a ajutat.
Aşa că m—am întins, în sfârşit, exact ca mai înainte, pe podea şi mi—am omorât timpul
gândindu—mă profund.
Când stai aşa întins pe jos, cât eşti de lung, lumea începe să arate cu totul altfel. Vezi
picioarele scaunelor, papucii, florile de pe covor, scrum de ţigară, vălătuci de praf, picioarele
mesei, şi găseşti sub canapea chiar şi mănuşa stângă, pe care ai căutat—o acum trei zile prin
tot dulapul. Aşadar, stăteam eu întins pe jos în camera mea şi mă uitam curios la ce era în jur,
de jos în sus, în loc de sus în jos, aşa, pentru variaţie, când am observat, spre marea mea
mirare, că picioarele scaunelor aveau coapse. Coapse adevărate, netede şi întunecate, ca
acelea ale unor negri dintr—un trib sau ale unor elevi cu ciorapi de culoare maro.
Şi, pe când mă pregăteam să număr picioarele scaunelor şi ale mesei, ca să ştiu câţi negri
sau câţi elevi stăteau, de fapt, pe covorul meu, mi—a venit în minte povestea cu Emil! Poate
pentru că tocmai mă gândeam la elevi cu ciorapi maro? Sau poate pentru că numele său de
familie era Tischbein2 ?
În orice caz, mi—a venit în acel moment în minte chestia cu Emil. Am rămas nemişcat,
deoarece cu gândurile şi amintirile care se apropie de noi e ca şi cu acei câini temători. Dacă
te mişti prea brusc sau le zici ceva, sau dacă vrei să îi mângâi, au şi fugit! Şi—apoi poţi să fii
uns şi cu untură că nu mai vin la tine.
Stăteam, aşadar, fără să mă mişc şi îi zâmbeam prietenos ideii care tocmai îmi venise.
Voiam să—i dau curaj. S—a liniştit, aproape că a căpătat încredere, s—a mai apropiat un pas
şi încă un pas... Şi atunci am prins—o de ceafă! A mea era!
Ceafa, adică. Şi cam asta a fost pentru moment. Pentru că este o mare diferenţă între a
apuca un câine de ceafă şi a— ţine bine şi a apuca o poveste de care doar îţi aminteşti. Dacă ai
apucat câinele de ceafă, ai apucat şi restul: ai, de bine, de rău, şi labele, şi botul, şi coada, şi
toate celelalte părţi în viaţă.
Amintirile se prind altfel. Amintirile se prind în etape. Mai întâi le prinzi, poate, de ciuf.
Apoi zboară spre tine piciorul stâng din faţă, apoi dreptul, apoi fundul, apoi o pulpă din spate
şi tot aşa, bucată cu bucată. Şi când crezi că ai povestea întreagă, mai vine un lob de ureche şi
se pune şi el moţ. Şi, în sfârşit, dacă ai noroc, ai o poveste întreagă.
Am văzut odată într—un film ceva ce îmi aminteşte de ceea ce vă povestesc acum: era un
om într—o cameră, care nu avea nimic pe el decât un maiou. Deodată s—a deschis uşa şi au
zburat înăuntru pantalonii. I—a pus pe el. Apoi a vâjâit pe lângă el cizma stângă. Apoi
bastonul. Apoi cravata. Apoi gulerul. Apoi vesta, un ciorap, cealaltă cizmă, pălăria, jacheta,
celălalt ciorap, ochelarii. Minunat! Şi, într—un final, omul era complet îmbrăcat. Totul se
aşezase la locul lui.
Exact aşa şi cu povestea mea, pe când stăteam lungit pe podea la mine în cameră,
număram picioarele mesei şi mă gândeam la Emil. Şi vouă trebuie să vi se fi întâmplat asta.
Stăteam acolo şi am prins amintirile care îmi treceau prin cap din toate părţile, aşa cum se
cuvine să facă toate ideile. În sfârşit, am pus ceva frumos cap la cap şi povestea era gata! Nu
mai aveam altceva de făcut decât să mă aşez şi să o scriu pe hârtie.
Ceea ce am şi făcut, bineînţeles. Pentru că, dacă nu aş fi făcut—o, nu aţi fi avut acum în
2
Tischbein - în germană, Picior-de-masă.
mână cartea despre Emil. Dar înainte am rezolvat repede altceva. Am scris bucăţile în ordinea
în care năvăleau peste mine în cameră, până când le—am strâns pe toate: aveam cizma stângă,
gulerul, bastonul, cravata, ciorapul drept şi aşa mai departe.
O poveste, un roman, un basm — aceste lucruri se aseamănă cu fiinţele vii şi poate chiar
sunt vii. Au un cap, picioare, le circulă sângele prin vene şi au şi costum pe ele, ca oamenii
adevăraţi. Şi dacă te uiţi atent observi imediat dacă le lipseşte nasul sau dacă au pantofi
diferiţi în fiecare picior.
Acum, înainte de a vă povesti povestea în ordine, vreau să vă prezint micul bombardament
cu care au venit ideile şi părţile din întreg.
Poate că veţi fi destul de isteţi să puneţi voi povestea cap la cap din diversele elemente, în
loc să v—o povestesc eu! Este ca şi cum aţi construi din cărămizile care vi se dau o gară sau o
biserică; nu aţi avea planuri de construcţie şi nu ar trebui să vă rămână nicio cărămidă
nefolosită!
E aproape ca un test.
Brrr!
Doar că nu există note. Slavă Domnului!
emil însuşi
În primul rând, iată—l pe Emil. În costumul său de duminică albastru închis. Pe care nu—l
îmbracă niciodată cu plăcere, ci numai atunci când nu are încotro. Costumele albastre se
pătează îngrozitor de uşor. Apoi apare mama lui Emil, umezeşte peria de haine, îl prinde pe
băiat între genunchi, curăţă şi perie şi spune de fiecare dată: „Băiete, băiete! Ştii doar că nu
pot să—ţi cumpăr altul". Şi abia atunci se gândeşte şi el — ca de obicei, prea târziu — la
faptul că ea munceşte toată ziua pentru ca ei doi să aibă ce mânca şi pentru ca el să poată
merge la şcoală.
doamna tischbein, coafeză, mama lui emil
La moartea tatălui său, domnul Tischbein, tinichigiu, Emil avea cinci ani. Din ziua aceea,
mama lui Emil este coafeză. Spală şi ondulează părul domnişoarelor şi doamnelor din cartier.
Pe lângă asta, găteşte, curăţă prin casă şi nu ia pe nimeni s—o ajute la spălatul rufelor. Îl
iubeşte foarte mult pe Emil şi e fericită că poate munci şi câştiga bani. Uneori cântă cu
voioşie. Dar uneori se simte rău. Atunci Emil prepară singur de mâncare. Face ochiuri şi le
face bine. Ştie să prepare şi biftecuri cu friganele şi cu ceapă.
un compartiment de tren foarte important
Este trenul de Berlin. Şi, după cum o să aflaţi în capitolul următor, în acest
compartiment se vor petrece, foarte probabil, lucruri extraordinare.
Compartimentele din trenuri sunt locuri cu adevărat ciudate: oameni care nu se
cunosc stau ore întregi înghesuiţi unii într—alţii şi nu trece mult timp şi încep să se
destăinuie unii altora, ca şi cum s—ar cunoaşte de când lumea. Uneori e foarte
plăcut şi distractiv. Alteori, mai puţin. Poţi şti vreodată cu cine ai de—a face?
omul cu pălăria tare
Nimeni nu—l cunoaşte. În principiu, trebuie să daţi credit oricărei fiinţe omeneşti, de acord.
Dar aici v—aş ruga să fiţi extrem de prudenţi. Prudenţa, cum se spune, este mama
înţelepciunii. „Omul este bun", se zice. Poate că e adevărat. Dar e cinstit în casă pustie. Altfel,
se întâmplă adesea să devină rău.
pony hutchen, verişoara lui emil
Fetiţa cu bicicleta e verişoara din Berlin: Pony Hutchen, o copilă încântătoare. N—o cheamă
nicidecum Pony Hutchen, e numai o poreclă [pony — ponei, n. red.]. Mama ei şi doamna
Tischbein sunt surori.
hotelul din piaţa nollendorf
Piaţa Nollendorf este la Berlin. Iar în piaţa Nollendorf se află, dacă nu mă înşel, hotelul unde
se întâlnesc, fără să—şi dea mâna, mai multe personaje ale poveştii noastre. Se prea poate ca
acest hotel să fie în piaţa Wittenberg sau poate în piaţa Fehrbellin. O să explic: eu ştiu foarte
bine unde se află! Dar patronul, când a auzit că scriu povestea asta, a venit la mine şi mi—a
cerut să nu precizez numele pieţei. Căci este evident, mi—a spus el, că n—o să fie o
recomandare pentru hotelul meu când se va şti că e frecventat de asemenea oameni. I—am dat
dreptate şi a plecat.
puştiul cu claxonul de bicicletă
Se numeşte Gustav. Are 10 la gimnastică. Şi ce mai are? O inimă mare şi un claxon de

bicicletă ca o mică trompetă. Toţi copiii din cartier îl cunosc şi—l tratează ca şi cum ar fi şeful
lor. Când apare într—o curte şi claxonează din toate puterile, puştii lasă totul şi coboară
scările în goană ca să—l întrebe ce vrea. De obicei, îşi alege doi prieteni pentru fotbal şi se
duc pe terenul de joc. Uneori claxonul e folosit şi în alte scopuri. Cum a fost cazul, de
exemplu, în povestea lui Emil.
Băncile mari au sucursale în toate cartierele. Când ai bani, poţi cumpăra de aici valori, iar
când ai un cont deschis, poţi cumpăra bani. Poţi şi să încasezi cecuri, dacă n—au fost emise
„fără acoperire". Uneori şi ucenicii intră în aceste bănci, ca să schimbe zece mărci în o sută de
piese de zece pfenigi, pentru ca patronii lor să aibă de dat rest la casă. Acela care are dolari,
franci elveţieni sau lire poate şi el veni să—i schimbe în bani germani. Uneori intră şi noaptea
oameni în bancă, deşi nu e nimeni acolo ca să—i servească. Tocmai de aceea se servesc ei
singuri.
bunica lui emil
E cea mai veselă bunică din câte cunosc. Şi, cu toate astea, toată viaţa ei n—a avut parte decât
de griji. Dar, pentru unele fiinţe, buna dispoziţie nu costă nimic. Pentru altele, dimpotrivă,
cere o sforţare serioasă. Cândva, bunica asta locuia cu părinţii lui Emil. După moartea
tinichigiului Tischbein, s—a instalat la Berlin, la cealaltă fiică. Căci mama lui Emil nu putea
câştiga destul ca să hrănească trei persoane. Bătrâna locuia, aşadar, la Berlin şi toate scrisorile
sale se terminau aşa: „Sunt bine sănătoasă şi sper că şi voi la fel".
redacţia unui ziar important
Tot ce se întâmplă apare în ziare. E de ajuns ca un fapt să aibă o doză, oricât de mică, de
extraordinar. Când un viţel are patru picioare, se înţelege că asta nu interesează pe nimeni.
Dar dacă are cinci — ceea ce se poate întâmpla câteodată —, trebuie ca oamenii mari să
citească asta dimineaţa la cafea. Dacă domnul Muller se poartă ca un om cumsecade, nimeni
nu ţine să o afle. Dar dacă domnul Muller pune apă în lapte, o să fie dat la ziar. După asta,
facă ce—o vrea. Aţi trecut vreodată seara prin faţa sediului unui ziar important? Şi n—aţi
auzit bocănind, scârţâind şi uruind de se cutremurau pereţii?
Aşadar, e momentul să începem!
CAPITOLUL I. EMIL ÎŞI AJUTĂ MAMA
— Aşa! zise doamna Tischbein, acum adu—mi carafa cu apă caldă!

Apoi luă şi ea altă carafă şi o cană în care era spumă de săpun şi intră din bucătărie în
cameră. Emil luă carafa şi îşi urmă mama.
În cameră stătea pe un scaun o femeie, cu capul plecat deasupra unui lighean alb. Părul ei,
încurcat ca un caier de lână, îi spânzura pe obraz. Mama lui Emil împrăştie săpunul lichid pe
părul blond al clientei şi se puse pe frecat capul necunoscutei, care începu să facă clăbuci.
—E prea fierbinte? întrebă ea.
—Nu, e bună, răspunse capul.
—A! e doamna Wirth, brutăreasa, bună ziua! zise Emil, punând carafa pe lavoar.
—Ce noroc pe tine, Emil! Am auzit că te duci la Berlin.
—El nu prea voia, e drept, zise mama, frecând viguros capul brutăresei. Dar nu—i cazul să
stea băiatul aici toată vacanţa, să umble brambura. Nu a văzut Berlinul şi sora mea, Marta,
ne—a invitat de multe ori. Bărbatul ei câştigă bine. E funcţionar la poştă. Eu nu pot să
merg, se înţelege. Am mult de lucru în ajunul sărbătorilor. De altfel, e destul de mare şi nu
are decât să bage bine de seamă pe drum. O să—l întâmpine mama la gara
Friedrichstrasse. O să—l aştepte lângă chioşcul de flori.
— Sigur că o să—i placă mult la Berlin. E foarte amuzant pentru copii. Noi am fost acum
un an şi jumătate cu Societatea de Popice. Ce de lume! Pe unele străzi se vede noaptea tot aşa
de bine ca ziua! Şi ce de automobile! exclamă doamna Wirth din fundul ligheanului.
— Sunt multe maşini străine? întrebă Emil.
—De unde să ştiu eu? zise doamna Wirth, strănutând, îi intrase spumă în nas.
—Hai, du—te să te îmbraci, porunci mama. Ţi—am pregătit haine curate în dormitor.
Îmbracă—te, să putem mânca îndată ce o termin de ondulat pe doamna Wirth.
— Ce cămaşă să—mi pun? întrebă Emil.

— Totul e pregătit pe pat. Să—ţi tragi bine ciorapii. Şi mai întâi să te speli bine. Şi să—ţi
pui şireturi noi la ghete. Hai, du—te!
— Ho, ho! zise Emil şi ieşi.
După plecarea doamnei Wirth, bine coafată şi mulţumită de ce văzuse în oglindă, mama
intră în dormitor, unde—l găsi pe Emil cu o mutră foarte nenorocită.

—N—ai putea să—mi spui cine a inventat hainele noi?
—Nu, îmi pare rău, dar nu ştiu. Dar de ce vrei să ştii?
—Dă—mi adresa păcătosului, să mă duc să—l strâng de gât.
—Vai, băiete! Sunt copii nenorociţi pentru că nu au niciodată haine noi. Fiecare are grijile
lui, ştii... Dar să nu uit: chiar diseară să—i ceri mătuşii Marta să—ţi dea un umeraş şi să—
ţi aşezi frumos hainele. Dar, înainte de asta, să le periezi; să nu uiţi! Mâine poţi să—ţi pui
puloverul şi hainele de toate zilele... Am uitat ceva? Geamantanul e gata. Florile pentru
mătuşa sunt împachetate. O să—ţi dau mai târziu banii pentru bunica. Acum să mâncăm.
Hai, băiete!
Doamna Tischbein îl luă de braţ şi se duseră în bucătărie. Aveau macaroane cu şuncă şi cu
brânză. Emil înfuleca. Dar din când în când se oprea şi arunca o privire asupra mamei sale, ca
şi cum s—ar fi temut ca pofta lui de mâncare să nu o supere tocmai acum, înainte de plecare.
— Să—mi scrii imediat cum ajungi. Am pus o carte poştală în geamantan, deasupra.
—Ne—am înţeles, zise Emil şi ridică pe furiş o bucată de macaroană care îi căzuse pe
genunchi.
—Să le transmiţi tuturor complimente de la mine. Şi să bagi bine de seamă! La Berlin nu
—i ca la noi, la Neustadt. Duminică ai să te duci cu unchiul Robert la muzeul Kaiser—
Friedrich. Şi să te porţi frumos, ca să nu spună că aici nu ştim ce e cuviincios şi ce nu.
— Pe cuvântul meu de onoare! zise Emil. După masă, se întoarseră amândoi în cameră.
Mama scoase din dulap o cutiuţă de metal şi începu să numere bani. Deodată dădu din cap şi
începu să numere de la început. Pe urmă întrebă:
— Cine a fost ieri după—amiază aici, hai?
— Domnişoara Thomas, zise el, şi doamna Hamburg.
— Da, dar nu—mi iese socoteala.
Se gândi puţin, se duse să ia carneţelul pe care îşi trecea încasările, calculă şi apoi zise:
—Îmi lipsesc opt mărci.
—Ieri—dimineaţă a fost încasatorul de la gaz.
—Aşa e. Atunci e exact, din nefericire.
Apoi începu să fluiere vesel, ca să—şi alunge grijile, şi scoase din cutie trei hârtii.
— Uite, Emil, ai o sută patruzeci de mărci. O hârtie de o sută şi două de câte douăzeci. Să
—i dai bunicii o sută douăzeci şi să—i spui să nu fie supărată că nu i—am trimis nimic data
trecută. Nu aveam nici eu. De aceea îi duci acum tu banii şi chiar puţin mai mult decât e
socoteala. Şi să—i dai o sărutare. Ai înţeles? Cele douăzeci de mărci care rămân să le ţii
pentru tine. Ai să—ţi cumperi biletul pentru întoarcere, care o să coste vreo zece mărci. Iar cu
restul ai să—ţi plăteşti consumaţiile când o să vă duceţi la plimbare. De altfel, e bine să ai
totdeauna în buzunar câteva mărci de care nu ai nevoie, ca să fii pregătit pentru orice
eventualitate. Uite şi plicul în care a fost scrisoarea de la mătuşa Marta. Pun banii înăuntru.
Bagă bine de seamă să nu—i pierzi! Unde o să—i pui?
Ea băgă bancnotele în plic, îl îndoi şi i—l întinse lui Emil.
Emil se gândi un moment, apoi îl puse în fundul buzunarului interior din dreapta. Pentru
mai multă siguranţă, se încredinţa, pipăind în exterior, că plicul stătea bine şi spuse cu un ton
convins:
— Nu—i nicio primejdie să cadă de aici!
— Şi, mai ales, să nu povesteşti nimănui pe drum că ai bani.
— Te rog, mamă!
Emil era serios jignit. Să—l creadă capabil de o asemenea prostie! Doamna Tischbein puse
după aceea ceva bani în portmoneul ei, apoi aşeză cutia în dulap şi reciti repede scrisoarea pe
care o primise de la sora ei. În scrisoare erau trecute orele de plecare şi de sosire ale trenului
pe care trebuia să—l ia Emil...
Mulţi dintre voi se vor gândi, desigur, că o sumă de o sută patruzeci de mărci nu merita
o convorbire aşa de serioasă ca aceea a doamnei Tischbein cu Emil. Într—adevăr, nu
merită pentru cineva care câştigă două mii, sau douăzeci de mii, sau chiar o sută de mii de
mărci pe lună.
Dar în caz că nu ştiţi, aflaţi că cei mai mulţi oameni câştigă mai puţin, mult mai puţin
decât atât. Şi acela care câştigă treizeci şi cinci de mărci pe săptămână, fie că vă place, fie
că nu, consideră o sumă mare cele o sută patruzeci de mărci pe care le—a putut
economisi. Pentru nenumăraţi oameni, o sută de mărci reprezintă cât un milion şi scriu o
sută de mărci cu şase zerouri, ca să zicem aşa. Nici măcar în visurile lor nu izbutesc să—şi
imagineze ce reprezintă un milion în realitate.
Emil nu mai avea tată. Mama lui muncea mult. Ondula clientele, spăla capete blonde şi
brune şi lucra neobosită ca să poată asigura hrana pentru ea şi pentru fiul ei şi ca să poată
plăti facturile de gaz, cărbunii, chiria, îmbrăcămintea, cărţile de şcoală. Dar uneori era
bolnavă şi trebuia să stea în pat. Atunci venea doctorul şi îi prescria medicamente. Emil îi
pregătea comprese calde şi făcea de mâncare pentru mama lui şi pentru el. Iar când ea
dormea, ştergea pe jos cu cârpa udă, ca să n—o audă zicând: trebuie să mă scol, e un
dezastru cumplit aici!
O să mă înţelegeţi acum şi n—o să zâmbiţi când o să vă spun că Emil era un băiat—
model? Vedeţi, îşi iubea mama foarte mult şi ar fi murit de ruşine dacă ar fi stat degeaba în
vreme ce ea muncea, îşi făcea socotelile şi iar începea să muncească. Putea el să neglijeze
temele sau să le copieze după Richard Nauman? Putea să tragă chiulul de la şcoală ca ceilalţi?
Doar vedea cât se străduia ea ca lui să nu—i lipsească nimic şi ca să—i asigure tot ceea ce
primeau sau aveau colegii lui de la şcoala profesională.
Atunci cum putea el s—o înşele ori să—i facă probleme?
Aşadar, Emil era un băiat—model. Dar nu aparţinea acelui fel de băieţi—model care sunt
aşa numai din laşitate sau din calicie sau pentru că sunt bătrânicioşi. Era un băiat—model
pentru că voia să fie aşa.
Se hotărâse să fie aşa, la fel cum alţii se hotărăsc, de exemplu, să nu se mai ducă la
cinematograf sau să nu mai mănânce bomboane. Se hotărâse să fie un băiat—model şi adesea
asta i se părea foarte greu.
Dar, când venea de Paşte acasă şi putea spune: „Mamă, uite—mi notele, iar sunt primul",
era foarte mulţumit. Îi plăceau laudele care i se aduceau la şcoală şi în alte locuri, nu pentru
bucuria pe care o avea el, ci pentru bucuria pe care o simţea mama lui. Era mândru când îi
putea înapoia puţin, în felul lui, din ceea ce ea făcea pentru el mereu, fără să obosească...
—Hai, zise mama lui, trebuie să mergem la gară. E unu şi un sfert şi trenul pleacă puţin
înainte de două.
—Atunci să pornim, mamă, răspunse Emil, dar să ştii că o să—mi duc singur
geamantanul.
CAPITOLUL II. JANDARMUL RĂMÂNE MUT
Ieşind din casă, mama zise:

— Dacă trece tramvaiul cu cai, îl luăm până la gară.
Tramvaiul cu cai este o maşină care aleargă nebuneşte. Merge pe şine ca un adevărat
tramvai şi are vagoane exact ca celelalte tramvaie, dar e tras de o mârţoagă bătrână. În ochii
lui Emil şi ai prietenilor lui, mârţoaga asta era un adevărat scandal. Ei visau tramvaie electrice
cu imperiale3 cu cinci faruri înainte şi două la spate, dar primarul din Neustadt găsea că,
pentru a face faţă la cinci kilometri de şină, forţa unui cal viu era mai mult decât suficientă.
Până acum nu fusese deci nicio clipă vorba de un tramvai electric, iar vizitiul nu avea de—a
face cu manivele şi pârghii. În mâna stângă ţinea hăţurile, iar în dreapta biciul. Diii, gloabă!
Şi, dacă cineva din tramvai voia să se dea jos în faţa numărului 12 de pe strada Primăriei,
nu avea decât să ciocănească în geam. Conducătorul zicea: Prr! şi călătorul era depus în faţa
porţii. Poate că staţia era la numărul 30 sau la numărul 46, dar asta nu avea importanţă pentru
tramvaiul din Neustadt, căci nu se grăbea deloc. Calul avea tot timpul, vizitiul avea tot timpul.
Şi dacă odată cineva, din întâmplare, era grăbit, se ducea pe jos...
Doamna Tischbein şi fiul său coborâră în piaţa Gării. Şi, în timp ce Emil îşi scotea bagajul
3
Imperială, s.f. - etaj (acoperit) al unor vehicule de transport în comun.
de pe platformă, o voce groasă bodogăni în spatele lor:

— Ei, plecaţi în Elveţia?
Era jandarmul Jeschke. Mama răspunse:
— Nu, fiul meu se duce să petreacă o săptămână la Berlin, la nişte rude.
Emil simţi că i se întunecă vederea. Îl cuprinse ameţeala, căci avea conştiinţa foarte
încărcată. Nu demult, după ora de sport, în livada de pe malul apei, vreo zece copii de la
şcoala profesională puseseră o pălărie veche de fetru pe craniul pleşuv al statuii Marelui—
Duce, acel Carol—cu—figura—sucită, cum i se zicea. Iar Emil, pentru că era bun la desen,
fusese însărcinat de ceilalţi să picteze pe figura Marelui—Duce un nas roşu şi o mustaţă
neagră cum e cerneala. Dar, pe când stătea cufundat în lucrul lui de pictor, apăruse într—un
colţ al pieţei jandarmul Jeschke.
Cu repeziciunea unui fulger, fugiseră toţi rupând pământul, dar lui Emil îi era teamă să nu
fi fost recunoscut.
Totuşi, jandarmul nu zise nimic, îi ură lui Emil drum bun, o întrebă pe mama lui cum o
mai duce cu sănătatea şi se interesă de afacerile ei.
Cu toate astea, Emil nu era tocmai liniştit. Şi, în vreme ce—şi transporta geamantanul din
piaţă la gară, era cât pe ce să—i vină rău. În fiecare clipă se aştepta să—l audă pe Jeschke
zicându—i: „Emil Tischbein, te arestez! Mâinile sus!"
Dar nu se întâmplă nimic de felul acesta. Poate că jandarmul aştepta întorcerea lui Emil?
Mama se duse la ghişeu să ia un bilet de călătorie (la clasa a treia, desigur) şi un bilet de
peron. Apoi ieşiră pe peronul numărul unu — Neustadt are patru peroane, dacă vreţi să ştiţi —
şi aşteptară trenul de Berlin. Nu mai erau decât câteva minute.
—Să nu pierzi ceva, băiete, şi să nu te aşezi pe buchet! Să rogi pe cineva să—ţi pună
valiza sus. Şi, mai ales, să fii foarte politicos, te rog!
—O să—mi pun eu singur valiza sus. Doar nu sunt de zahăr!
—Bine. Şi să nu greşeşti când te dai jos. Ajungi în Berlin la 18 şi 17 minute, la gara
Friedrichstrasse.
Să nu te dai jos mai înainte, nici la gara Zoo, nici la altă staţie.
—Nu te teme, doamnă.
—Şi, înainte de toate, vezi să nu fii aşa de obraznic cu ceilalţi cum eşti cu mama ta. Să nu
arunci hârtia pe jos după ce mănânci carnaţii. Şi să nu pierzi banii!
Emil, speriat, îşi descheie haina şi explora buzunarul din dreapta. Scoase un suspin de
uşurare şi—şi zise: „Suntem la adăpost!"
Apoi o luă pe maică—sa de braţ şi se puse să măsoare peronul cu ea.
— Şi tu, mămico, să nu te oboseşti prea mult! Şi să nu te îmbolnăveşti! N—o să ai pe
nimeni să te îngrijească, dar aş lua imediat expresul ca să mă întorc acasă. Şi ştii, nu stau
decât o săptămână, cel mult. Apoi îşi strânse cu drag mama în braţe şi o sărută pe nas.
În sfârşit, cu multe mugete şi fluiere, trenul de călători pentru Berlin sosi şi se opri. Emil
îşi mai sărută o dată mama, apoi se urcă cu geamantanul într—un compartiment. Mama îi
întinse florile şi pachetul cu mâncare şi îl întrebă dacă are loc. El dădu din cap că da.
— Ne—am înţeles, ai să te dai jos la Friedrichstrasse.
El dădu încă o dată din cap.
— Şi bunica te aşteaptă în faţa chioşcului de flori. El dădu din cap.
— Şi să te porţi cum se cuvine, ştrengarule! El dădu din cap.
— Să fii drăguţ cu Pony Hutchen. N—o să vă mai cunoaşteţi.
El dădu din cap.
— Si să—mi scrii!
— Şi tu mie!
Sigur ar mai fi continuat aşa ceasuri întregi, dacă n—ar fi existat un orar al trenurilor.
Dar conductorul cu drapelul lui roşu strigă:
— Poftiţi în vagoane! Poftiţi în vagoane!
Uşile se trântiră închizându—se, locomotiva se urni din loc şi trenul se depărta.
Mama flutură multă vreme batista, apoi se întoarse încet şi porni spre casă. Şi cum avea
batista în mână, plânse un pic.
Dar nu mult, căci acasă o aştepta doamna Augustin, care voia un spălat.
CAPITOLUL III. SPRE BERLIN
Emil îşi scoase şapca şi zise:

— Bună ziua. Mai este un loc şi pentru mine? Era, desigur. Şi o doamnă grasă, care îşi
scosese gheata stângă ca să—şi elibereze puţin piciorul prea strâns, îi spuse vecinului său,
care sufla cu zgomot când respira:
— Copii aşa de politicoşi ca acesta sunt foarte rari astăzi! Când mă gândesc la tinereţea
mea! Doamne! Noi aveam cu totul altfel de spirit.
Vorbind, mişca în cadenţă, în vârful ciorapului stâng, degetul chinuit. Emil o privea
interesat. Iar bărbatul sufla aşa de tare, încât abia putea să aprobe din cap.
Emil ştia de multă vreme că unele persoane repetă mereu: „Doamne! Pe vremea mea era
mult mai bine!" Şi nici nu mai dădea atenţie când cineva spunea că odinioară aerul era mai
sănătos sau că boii aveau capul mai mare. Căci în general nu este adevărat. Dar oamenii, după
ce au fost mulţumiţi o dată, nu mai vor să fie.
Emil îşi pipăi buzunarul drept al hainei şi se simţi liniştit auzind fâsâitul plicului. De altfel,
tovarăşii de drum îi inspirau încredere şi nu arătau nici a hoţi, nici a asasini. Alături de
domnul care respira aşa de grozav şedea o femeie care tricota un şal. În colţ, lângă geam,
alături de Emil, un domn cu pălărie tare citea ziarul.
Deodată, puse ziarul alături, scoase din buzunar o tabletă de ciocolată şi i—o întinse
băiatului, zicându—i:
— Nu ai poftă de aşa ceva, băiete?
— Vă mulţumesc frumos, răspunse Emil şi luă ciocolata. Apoi îşi scoase repede cascheta,
se înclină şi se prezentă:
— Mă numesc Emil Tischbein.
Călătorii zâmbiră. La rândul său, domnul îşi scoase pălăria şi zise:
— Îmi pare bine! Pe mine mă cheamă Grundeis. Doamna cea grasă, care îşi scosese
gheata stângă,întrebă:
— Comerciantul Kurzhals mai stă la Neustadt?

—Da, sigur, răspunse Emil, îl cunoaşteţi? Chiar şi—a deschis propria firmă.
—Ei, să—i transmiţi complimente din partea doamnei Jakob din Gross—Grunau.
— Dar acum mă duc la Berlin.
— Nu—i nicio grabă, când ai să vii înapoi, zise doamna Jakob.
Apoi începu iar să—şi mişte degetul de la picior şi râse aşa de tare, încât pălăria îi alunecă
de pe cap pe obraz.
— Aşadar, te duci la Berlin? întrebă domnul Grundeis.
— Da, şi o să mă aştepte bunica la Friedrichstrasse, în faţa chioşcului de flori, răspunse
Emil, pipăindu—şi din nou haina.
Plicul fâşâia în continuare, slavă Domnului!
—Cunoşti Berlinul?
—Nu.
—Ei, ce—o să mai rămâi cu gura căscată! La Berlin sunt case noi cu câte o sută de etaje,
încât au trebuit să lege zdravăn acoperişurile de cer, ca să nu zboare... Şi dacă cineva e
foarte grăbit să se ducă în alt cartier al oraşului, îl bagă repede într—o ladă la poştă. Lada
se pune într—un tub şi—l expediază ca pe un pneumatic, la oficiul poştal din cartierul
unde vrea să se ducă... Şi, dacă cineva are nevoie de bani, se duce la o bancă, lasă creierul
ca garanţie şi în schimb capătă o mie de mărci. Omul nu poate trăi decât două zile fără
creier — şi nu—l poate scoate de la bancă decât dacă aduce o mie două sute de mărci. S—
au inventat nişte aparate chirurgicale extraordinare acuma...
— Am impresia că şi dumneata ţi—ai lăsat creierul la bancă, zise omul care respira aşa de
tare şi adăugă: Ajunge cu atâtea prostii!
De teamă, degetele de la picioare ale dolofanei doamne Jakob nu se mai mişcau, iar
doamna care împletea şalul se opri din lucru.
Emil râdea din vârful buzelor. Discuţia continuă între cei doi domni. Emil îşi zise: „Ai vrut
să—ţi baţi joc de mine!" şi începu să—şi desfacă pachetul cu cârnaţi, deşi abia mâncase. În
timp ce mânca cel de—al treilea cârnat, trenul se opri într—o gară mare. Emil nu putu vedea
nicăieri numele staţiei şi nu înţelese nici ce striga conductorul în faţa geamului. Aproape toţi
călătorii coborâră: omul care sufla greu, doamna cu şalul şi doamna Jakob. Era cât pe ce să nu
mai aibă timp de coborât, pentru că nu—şi mai găsea gheata.
— Să nu uiţi să—l saluţi pe domnul Kurzhals din partea mea! zise ea încă o dată.
El îi făcu semn că nu va uita.
Acum rămăsese doar cu domnul care purta pălărie tare. Asta nu—i plăcea deloc. Un om
care îţi dă ciocolată şi care povesteşte lucruri absurde nu miroase a bine. Emil simţi dorinţa —
ca să facă o diversiune — să scoată plicul, dar nu îndrăznea să o facă în compartiment. Când
trenul porni iar, se duse la toaletă. Scoase plicul din buzunar şi îşi numără banii — erau toţi.
Dar nu ştia ce să facă cu ei. În sfârşit, îi veni o idee. Luă un ac cu gămălie pe care îl găsi în
haină, îl înfipse în cele trei hârtii, precum şi în plic, şi pe urmă în căptuşeala hainei. În felul
acesta prinsese bine banii cu acul.
„Aşa nu mi se va putea întâmpla nimic", îşi zise el. Pe urmă se întoarse în compartiment.
Domnul Grundeis, instalat confortabil într—un colţ, dormea. Emil se bucură că nu trebuia
să poarte o conversaţie cu el şi începu să se uite pe fereastră. Copaci, aripi de moară, câmpuri,
fabrici, turme de vaci, ţărani —toate defilau prin faţa lui. Şi ce curios era să vezi toate astea
învârtindu—se, aproape aşa, ca pe o placă de gramofon! Dar tot nu poţi să stai ceasuri întregi
să te uiţi pe fereastră.
Domnul Grundeis continua să doarmă şi sforăia uşor. Emil s—ar fi mişcat bucuros puţin,
dar se temea să nu—l trezească, căci tocmai asta nu voia. Atunci se ghemui în colţul opus al
compartimentului şi începu să—l privească pe cel ce dormea. De ce stătea tot timpul cu

pălăria pe cap? Ce faţă lungă avea, cu o mustaţă fină şi neagră şi cu atâtea cute în jurul gurii!
Urechile îi erau foarte subţiri şi foarte depărtate de cap.
Doamne! Emil tresări înspăimântat. Era cât pe—aci să adoarmă! Dar nu trebuia să doarmă,
sub niciun motiv! Cel puţin dacă ar mai urca cineva! Trenul se mai opri de două, trei ori, dar
nu urcă nimeni. Era abia ora patru şi Emil mai avea două ore de drum. Se pişcă de un picior.
Asta îi era de mare ajutor la şcoală, la ora de istorie a domnului Bremser.
Câteva minute lucrurile merseră bine. Emil se gândi la Pony Hutchen şi se întrebă oare
cum arăta acum? Nu—şi putea aminti deloc figura ei. Ţinea minte numai că la ultima ei
vizită, când venise la Neustadt cu bunica şi cu mătuşa Marta, vrusese să boxeze cu el. Dar o
refuzase, căci ea era la categoria pană, pe când el era de categorie semi—grea. Lupta ar fi fost
neloială, îi explicase el. Un upercut4 din partea lui ar fi făcut—o piftie. Dar ea nu—l lăsase în
pace decât după intervenţia mătuşii Marta.
Bun! Nu lipsise mult să cadă de pe banchetă. Oare adormise iar? Se pişcă de mai multe ori
de picior. Nenorocitul de picior era, desigur, plin de vânătăi, şi totuşi pişcatul nu folosea la
nimic!
Atunci încercă să numere nasturii de pe banchetă, întâi îi numără de sus în jos, pe urmă de
jos în sus. De sus în jos erau douăzeci şi trei, de jos în sus erau douăzeci şi patru. Emil se
rezemă de spetează şi începu să se gândească la ciudăţenia asta.
Şi în câteva clipe adormi.
CAPITOLUL IV. UN VIS ÎN CARE SE ALEARGĂ MULT
Emil avu deodată impresia că trenul se învârte în cerc, aşa cum fac trenuleţele cu care se
joacă copiii în casă. Se uită pe fereastră şi găsi că asta e foarte ciudat. Cercul se tot strângea
mereu. Locomotiva se apropia tot mai mult de ultimul vagon şi părea că o face înadins. Trenul
se sucea şi se învârtea în jurul lui, ca un câine care încearcă să—şi muşte coada. Iar în
mijlocul acestui cerc nebun şi frenetic erau copaci, o moară de sticlă şi o casă mare, cu două
sute de etaje.
Emil vru să se uite la ceas şi îşi scoase ceasul din buzunar. Trăgea, trăgea şi, în fine, apăru
pendula din camera mamei sale. Atunci se uită la cadran şi citi: „O sută optzeci şi cinci de ore
4
Upercut, s.n. - lovitură la box, aplicată adversarului de jos în sus, în general sub bărbie.
—kilometri. Este interzis, sub pedeapsa cu moartea, scuipatul pe jos".

Se uită din nou pe fereastră. Locomotiva se apropiase de ultimul vagon. Lui Emil îi era
grozav de frică. Căci, dacă locomotiva s—ar fi izbit de ultimul vagon, s—ar fi produs un
accident. Asta era clar. Emil nu voia cu niciun preţ să aştepte această eventualitate. Deschise
uşa, se dădu jos şi începu să alerge de—a lungul şinelor. Poate că mecanicul adormise? Tot
alergând aşa, arunca din când în când câte o privire în compartimente. Nu era nimeni nicăieri.
Trenul era gol. Emil nu zări decât un singur om, care avea pălărie tare de ciocolată. Omul
rupse o bucată din marginea pălăriei şi o înghiţi. Emil bătu în geam şi îi arătă locomotiva. Dar
omul se mulţumi să râdă, mai rupse o bucată de ciocolată şi se frecă mulţumit pe burtă.
În fine, Emil ajunse la tender5 şi, dintr—o săritură, era deja la mecanicul locomotivei.
Acesta, cocoţat pe scaunul lui, pocnea din bici şi ţinea nişte hăţuri, ca şi cum la locomotivă ar
fi fost înhămaţi nişte cai. Şi chiar aşa era! Doisprezece cai, înhămaţi doi câte doi, trăgeau
trenul. Aveau patine cu rotile de argint peste copite şi cântau, alunecând pe şine: „Să gonim,
trebuie să ieşim din oraş!"
Emil îl smuci pe vizitiu şi îi strigă:
— Opreşte sau se întâmplă o catastrofă! Atunci îşi dădu seama că vizitiul nu era altul decât
domnul Jeschke, jandarmul.
Acesta îi aruncă lui Emil o privire pătrunzătoare şi îl interpelă:
— Cine au fost ceilalţi băieţi? Cine a mâzgălit figura Marelui—Duce Carol?
—Eu, zise Emil.
—Cine era cu tine?
—Asta n—o să vă spun.
— Atunci o să ne învârtim mai departe în cerc! Şi jandarmul Jeschke dădu bice
mârţoagelor, care se ridicară în două picioare şi începură să alerge mai repede ca oricând
spre ultimul vagon. În ultimul vagon se afla doamna Jakob, care—şi învârtea gheata în aer,
cuprinsă de o groază nebună, deoarece caii încercau să—i înhaţe degetele de la picioare.
—Îţi dau douăzeci de mărci, domnule jandarm, zise Emil.
—Nu mai spune prostii, strigă Jeschke, şi începu să biciuie caii ca un nebun.
Atunci Emil nu se mai putu stăpâni şi sări din tren. Se dădu de douăzeci de ori peste cap de
—a lungul rampei, dar nu se lovi. Apoi se ridică şi căută trenul. Acesta se oprise şi cei
doisprezece cai întorceau capul spre Emil. Jandarmul Jeschke, care se ridicase de pe scaun,
dădea bice cailor şi urla:
— Diii! Haideţi! Fugiţi după el!
Atunci, cei doisprezece cai ieşiră de pe şine şi se năpustiră asupra lui Emil. Vagoanele
săreau ca nişte mingi de cauciuc.
Fără să mai stea pe gânduri, Emil începu să alerge cât îl ţineau picioarele printr—o livadă,
de—a lungul unui şir de copaci, peste un pârâu, în direcţia zgârie—norilor. Din când în când,
întorcea capul. Trenul, fără să se oprească, alerga în urma lui, cu un zgomot de tunet. Copacii
fură călcaţi în picioare de cai şi făcuţi praf. Numai un stejar uriaş rămase nevătămat. Pe
ramurile lui groase şedea doamna Jakob şi vântul o înclătina încolo și—ncoace.Plângea,pentru
că nu—și mai găsea gheata. Emil alerga mai departe.
5
Tender, s.n. - vehicul legat de locomotiva cu aburi, care serveşte la depozitarea combustibilului şi a apei necesare funcţionării
locomotivei.
Casa cu două sute de etaje avea o boltă mare, neagră. Emil se repezi într—acolo, străbătu
casa şi ieşi pe partea cealaltă. Trenul veni după el. Emil tare ar fi vrut să se aşeze într—un colţ
şi să doarmă, căci era grozav de obosit şi tremura din tot trupul. Dar nu trebuia să doarmă!
Căci trenul bubuia în toată casa.
Emil zări o scară de fier, care ducea până pe acoperiş. Atunci începu să urce. Din fericire,
era foarte tare la sport. În timp ce urca, număra etajele. La al cincilea, îndrăzni să întoarcă
capul. Copacii deveniseră mici de tot, iar moara de sticlă abia o mai recunoşteai. Dar, o! ce
spaimă! Trenul urca şi el pe casă. Emil urcă mai sus. Trenul se legăna ca o corabie şi alerga pe
trepte ca şi cum ar fi fost pe şine.
O sută de etaje. O sută douăzeci de etaje. O sută patruzeci de etaje. O sută şaizeci de etaje.
O sută nouăzeci de etaje. Două sute de etaje! Emil era pe acoperiş şi nu mai ştia ce să facă.
Auzea în urmă—i suflarea cailor. Alergă la capătul acoperişului; îşi scoase batista din buzunar
şi o desfăcu. Când, acoperiţi de sudoare, caii ajunseră la marginea acoperişului, urmaţi de
tren, Emil ridică batista deasupra capului şi sări în gol. Mai auzi trenul zdrobind coşurile
sobelor, apoi, pentru o clipă, nu mai văzu şi nu mai auzi nimic.
Şi pe urmă, buf! Căzu într—o livadă.
Obosit, rămase întâi lungit la pământ, cu ochii închişi, şi avea mare poftă să se lase în voia
unui vis frumos. Dar, pentru că nu se simţea încă în deplină siguranţă, aruncă o privire spre
vârful casei celei mari. Îi zări pe cei doisprezece cai gata să—şi deschidă umbrelele.
Jandarmul Jeschke avea şi el una, cu ajutorul căreia îndemna animalele. Caii se ridicară pe
picioarele de dinapoi, îşi făcură vânt şi săriră în gol. Trenul naviga spre livadă şi se făcea din
ce în ce mai mare.
Emil se ridică dintr—o săritură, străbătu în goană livada şi se îndreptă spre moara de sticlă.
Moara era străvezie. Emil o văzu înăuntru pe mama lui, care o spăla pe cap pe doamna
Augustin.
—Domnul fie lăudat! îşi zise el şi se repezi în moară, prin uşa din dos.
—Mămico! exclamă el, ce să fac?
—Dar ce s—a—ntâmplat, băiete? îl întrebă mama, continuându—şi lucrul.
—Uită—te afară!
Doamna Tischbein ridică ochii şi zări caii şi trenul care tocmai intrau în livadă şi se
repezeau spre moară.
—E jandarmul Jeschke, zise mama, dând mirată din cap.
—Fuge după mine ca un nebun, de multă vreme!
—Dar ce—ai făcut?
—Acum câteva zile, am mânjit cu roşu în piaţa Târgului nasul Marelui—Duce Carol—cu
—figura—sucită şi i—am desenat o mustaţă pe obraz.
—Ei, dar în ce loc trebuia să i—o desenezi? întrebă doamna Augustin, izbucnind în râs.
—Nicăieri, doamnă Augustin. Şi încă ăsta nu—i cel mai rău lucru. Jandarmul a vrut să ştie
numele celor care erau cu mine. Dar eu nu pot să—i spun. E o chestiune de onoare.
—Emil are dreptate, zise mama. Şi acum ce—o să facem?
—Pune motorul în mişcare, dragă doamnă Tischbein, zise doamna Augustin.
Mama lui Emil apăsă pe o pârghie de lângă masă şi cele patru aripi ale morii începură să se
învârtă. Cum erau de sticlă şi soarele bătea în ele, străluceau şi sclipeau aşa de tare, încât abia
te puteai uita la ele. Când cei doisprezece cai se apropiară, urmaţi de trenul lor, se speriară, se
cabrară şi nu mai voiră să înainteze nici cu un pas. Prin pereţii de sticlă se auzeau înjurăturile
jandarmului.
— Ei, acum o să poţi termina în linişte să mă speli pe cap, zise doamna Augustin. Copilul
nu mai e în primejdie.
Atunci, doamna Tischbein se apucă iar de treabă. Emil se aşeză pe un scaun de sticlă şi
începu să fluiere. Deodată izbucni în râs şi zise:
—Straşnic lucru! Dac—aş fi ştiut că eşti aici, n—aş fi început să mă caţăr pe afurisita aia
de casă.
—Sper că nu ţi—ai rupt hainele! răspunse mama. Apoi întrebă: Ai avut grijă de bani?
La aceste cuvinte, Emil tresări tare de tot şi căzu cu zgomot de pe scaun. Şi se trezi.
CAPITOLUL V. EMIL COBOARĂ LA MIJLOCUL DRUMULUI
Trenul se punea din nou în mişcare, chiar în momentul când se trezi Emil. În timpul
somnului, băiatul căzuse de pe banchetă şi se pomeni, foarte speriat, pe jos. Întâi nu înţelese
de ce era acolo. Inima îi bătea ca nişte foaie de la fierărie. Ghemuit în compartiment, aproape
că uitase unde se afla.
Memoria nu—i revenea decât pe bucăţi. A, da, se ducea la Berlin şi adormise. Ca şi
domnul cu pălărie tare, cenuşie...
Emil sări în picioare, drept ca un I, şi murmură:
— A plecat!
Genunchii începură să—i tremure. Se ridică şi îşi aranja încet, cu gesturi automate, hainele
în dezordine. Apoi îi veni în gând altă întrebare:
— Oare banii sunt la locul lor?
Şi, în faţa acestei întrebări, simţi o groază de nedescris.
O bună bucată de vreme rămase sprijinit de uşă, fără a îndrăzni să se mişte. Acolo, în
colţul acela, stătuse Grundeis, dormise şi sforăise. Acum nu mai era acolo. Ăsta nu—i un
motiv pentru ca lucrurile să nu fie în regulă. Era cam stupid să se gândească imediat la ce—i
mai rău. Doar nu erau obligaţi toţi călătorii să se ducă la Berlin pentru că Emil se ducea acolo.
Şi desigur că banii erau la locul lor. Nu erau bine ascunşi, întâi în buzunar, pe urmă într—un
plic şi, în fine, prinşi de căptuşeală cu un ac cu gămălie? încet, Emil îşi strecură mâna în
buzunarul interior din dreapta.
Buzunarul era gol! Banii dispăruseră!
Emil întoarse buzunarul pe dos, cu mâna stângă, iar cu dreapta pipăi exteriorul hainei.
Degeaba. Buzunarul era gol şi banii zburaseră!
— A!
Emil scoase mâna din buzunar şi trase în acelaşi timp şi acul cu care prinsese biletele. Acul
era acum înfipt în degetul lui arătător, de unde îi curgea sânge.
Îşi legă degetul cu batista şi începu să plângă. Nu plângea pentru picul de sânge, se
înţelege. Cu cincisprezece zile înainte, lovindu—se de un felinar, văzuse stele verzi. Mai avea
şi acum un cucui în frunte şi totuşi nu scosese niciun ţipăt.
Plângea după banii lui. Şi plângea din cauza mamei sale. Acela care n—ar înţelege asta,
oricât de cumsecade ar fi, e vrednic de plâns. Emil ştia cât se chinuise mama lui, luni de—a
rândul, ca să economisească aceste o sută patruzeci de mărci ca să—l trimită la Berlin. Dar
abia ajunsese domnişorul în tren, că se instalase într—un colţ, adormise, visase tot felul de
absurdităţi şi lăsase să i se fure banii de către un pungaş! Şi să nu plângă! Ce avea să facă
acum? Să se dea jos la Berlin şi să—i spună bunicii:
— Iată—mă—s! Dar banii n—ai să—i capeţi. Mai bine dă—mi tu, repede, cu ce să—mi
plătesc biletul, ca să mă întorc imediat la Neustadt. Altfel trebuie să plec pe jos!
Zău, era minunat! Mama lui economisise degeaba. Bunica n—avea să capete niciun
gologan! Şi nici el nu mai putea sta la Berlin! Şi nu avea nici măcar cu ce să se întoarcă acasă.
Şi toate astea din cauza unui pungaş care oferea ciocolată copiilor şi care se prefăcea că
doarme, ca să—i prade mai bine. Ce nenorocire! Ce lume tristă!
Emil îşi stăpâni lacrimile şi examina situaţia. Dacă ar trage semnalul de alarmă, trenul s—
ar opri imediat, ar veni un funcţionar, urmat imediat de un al doilea şi de un al treilea şi toţi l
—ar întreba:
—Ce s—a întâmplat?
—Mi s—au furat banii, ar răspunde el.
—Ei, altă dată să bagi mai bine de seamă! Hai, urcă—te! Cum te cheamă? Unde stai?
Trasul semnalului de alarmă costă o sută de mărci. O să ţi se trimită nota acasă.
În expres poţi cel puţin circula pe culoar de la un capăt la altul al trenului şi să te plângi
cuiva de furtul căruia i—ai căzut victimă. Dar aici! într—un tren personal! Era nevoit să
aştepte prima staţie şi în timpul ăsta omul cu pălăria tare putea să se ducă la dracu'...
Emil nu ştia nici măcar la ce staţie coborâse banditul. Cât era ceasul? Când or să sosească
la Berlin? În spatele geamurilor defilau case înalte şi vile cu grădini împestriţate, pe urmă
coşuri înalte de un roşu murdar. Fără îndoială că era Berlinul. La prima staţie Emil o să—l
cheme pe conductor şi o să—i povestească ce i s—a întâmplat. Imediat, acesta o să comunice
la poliţie.
Dar atunci! Iar o să aibă de—a face cu poliţia! Şi de data asta jandarmul n—o să mai poată
tăcea. O să fie obligat să spună: „Acest Emil Tischbein, elev la şcoala profesională, nu—mi
place. Mâzgăleşte monumentele respectabile, pe urmă lasă să i se fure o sută patruzeci de
mărci. De altfel, cine ştie dacă i s—au furat banii? Acela care e capabil să mâzgălească
monumentele publice este capabil şi să mintă. Eu am o veche experienţă. De bună seamă că şi
—a îngropat banii în pădure, ca să poată fugi în America. Este o nebunie să alergăm după hoţ!
Hoţul este Tischbein însuşi. Te rog, arestează—l, domnule sergent!"
Toate astea erau îngrozitoare. Emil nu putea să se destăinuie nici măcar poliţiei.
Atunci îşi dădu jos valiza, îşi puse cascheta, îşi înfipse din nou acul cu gămălie sub reverul
hainei şi se pregăti să coboare. Nu avea nicio idee despre ceea ce avea să facă, dar îi era
imposibil să mai rămână cinci minute în acest compartiment. Ăsta era singurul lucru sigur.
În acest timp, trenul încetini. Emil zări o mulţime de şine strălucitoare, pe urmă merseră de
—a lungul peronului unei gări. Câţiva hamali, dornici să câştige ceva bani, alergau pe lângă
vagoane.
Emil se uită pe fereastră şi zări, sus de tot, o inscripţie mare: „Grădina Zoologică". Uşile
începură să se deschidă şi mulţi oameni se dădeau jos. Cei care îi aşteptau pe peron îşi
deschideau veseli braţele.
Emil se aplecă peste geam. Îl căuta pe şeful trenului. Deodată zări, la oarecare distanţă,
pierdută în mulţime, o pălărie tare. Dacă ar fi fost hoţul lui? Poate că nu coborâse după ce
săvârşise furtul, ci schimbase numai vagonul?
Într—o clipă, Emil fu pe peron. Puse jos valiza, urcă iar în compartiment, căci uitase
florile, coborî iar, înşfacă bagajul şi începu să alerge cu sufletul la gură spre ieşire.
Ce se întâmplase cu pălăria tare? Emil se împiedica de oameni, îi lovea cu valiza, dar
continua să alerge.
Mulţimea, din ce în ce mai compactă, devenea de nepătruns.
A, uite acolo pălăria tare! Doamne, încă una! Emil abia putea să—şi mai târâie valiza. Ar
fi fost bucuros s—o pună jos şi s—o lase acolo. Dar i—ar fi furat—o şi pe ea.
În cele din urmă, izbuti să se strecoare chiar lângă una dintre pălăriile tari. Era a lui? De ce
nu?
Nu.
Dar cealaltă, de departe? Nici asta. Omul era prea mic. Emil se strecura ca un indian prin
această masă de oameni.
Uite—l colo! Uite—l colo!
Era hoţul lui! Domnul fie lăudat! Era chiar Grundeis. Tocmai trecea de bară şi părea foarte
grăbit.
— Stai puţin, canalie, murmură Emil, pun eu mâna pe tine!
Îşi dădu biletul, luă valiza în mâna cealaltă, strânse buchetul de flori sub braţul drept şi
coborî scara, alergând în urma omului.
Era clipa hotărâtoare!
CAPITOLUL VI. TRAMVAIUL 177
Emil ar fi vrut să alerge la hoţ, să se proptească în faţa lui şi să—i spună:

— Dă—mi banii înapoi!
Dar era puţin probabil ca acesta să—i răspundă:
— Bucuros, copile, uite—i, altă dată n—o să mai fac. Chestia nu era aşa de simplă. Cel
mai important lucru pentru moment era să nu—l piardă pe om din vedere.
Emil se ascundea în spatele unei doamne grase şi arunca o privire când pe dreapta, când pe
stânga, ca să se încredinţeze că celălalt era mereu în raza lui vizuală şi că nu o lua la fugă.
Ticălosul se opri la ieşirea din gară. Se uita în jur şi îi privea drept în faţă pe oamenii care se
grăbeau în urma lui, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Emil, apropiindu—se de ieşire, se lipea
din ce în ce mai mult de doamna cea grasă.
Ce avea să se întâmple? Peste o clipă va trebui să treacă prin faţa omului. Manevra lui
secretă o să fie descoperită. Oare doamna cea grasă o să accepte să—i vină în ajutor? Sigur n
—o să—l creadă, iar hoţul o să spună:
— Îmi daţi voie, doamnă! Credeţi că eu am nevoie să fur de la copii?
Atunci toată lumea o să se uite la copil şi o să strige:
— Asta—i culmea! Să—l calomnieze pe un om mare! Nu, zău, tinerii din ziua de azi sunt
din cale—afară de neruşinaţi!
Lui Emil începură să—i clănţăne dinţii de frică.
Din fericire, omul întoarse capul şi ieşi în stradă. Cu iuţeala fulgerului, Emil se postă în
spatele porţii, puse valiza jos şi se uită prin geamul cu gratii. Doamne! Ce tare îl durea braţul!
Hoţul cobora încet strada. Mai aruncă o privire în urmă şi îşi continuă drumul foarte
liniştit.
Un tramvai cu numărul 177 venea din stânga şi se opri. Omul ezită o secundă, apoi se urcă
în vagonul din faţă şi se aşeză lângă o fereastră.
Emil înşfacă din nou valiza şi, cu capul plecat, trecu de poartă, străbătu holul, găsi altă uşă,
coborî strada în fugă şi ajunse vagonul din spate, tocmai în momentul când tramvaiul se punea
în mişcare. Până aici totul mersese bine!
Dar pe urmă? Dacă celălalt sărea din mers, putea să considere banii pierduţi. Era imposibil
să coboare din mers cu o valiză în mână. Ar fi fost prea primejdios.
Şi automobilele astea! Alunecau aşa de repede pe lângă tramvai, săreau, claxonau, lansau
semnale roşii la dreapta şi la stânga, se învârteau; altele veneau după ele. Ce zgomot! Şi ce de
lume pe trotuare! Şi, în toate părţile, ce de tramvaie, de trăsuri, de autobuze cu imperiale! La
toate colţurile străzilor — vânzători de ziare! Vitrine splendide cu etalaje de flori, de fructe,
de cărţi, de ceasuri de aur, de haine de mătase! Şi case înalte, aşa de înalte!

Prin urmare, aşa era Berlinul! Emil ar fi privit foarte bucuros spectacolul. Dar nu avea timp.
În vagonul din faţă se afla omul care avea banii lui. Omul acesta se putea da jos în orice clipă,
pierzându—se în mulţime. Atunci n—ar mai fi fost nicio speranţă. Imposibil să mai găseşti pe
cineva acolo, în mijlocul atâtor trăsuri, al acestei mulţimi de oameni şi de autobuze. Emil se
aplecă în afară. Oare fugise ticălosul? În acest caz, băiatul se lăsa dus cu tramvaiul fără să ştie
unde, fără să ştie pentru ce. Iar bunica lui, în acest timp, îl aştepta la gara Friedrichstrasse, în
faţa chioşcului de flori, şi nu bănuia, desigur, că nepotul ei străbătea foarte îngrijorat Berlinul
cu tramvaiul 177. Îţi venea să înnebuneşti!
Tramvaiul ajunse la prima staţie. Emil nu pierdea din ochi vagonul—motor. Dar nimeni nu
se dădu jos. Mulţi călători noi se îngrămădiră în schimb în ambele vagoane. Emil fu
înghiontit, un domn se supără pentru că, aplecându—se în afară, băiatul împiedica intrarea.
— Nu vezi că oamenii vor să urce? mârâi el. Taxatorul care dădea bilete în interior trase
de un şnur. O sonerie răsună şi tramvaiul îşi continuă drumul. Emil se întoarse în colţul lui.
Toţi îl înghesuiau, îl călcau pe picioare şi deodată îi veni un gând groaznic.
— Dar n—am bani! Când o să treacă taxatorul pe aici, va trebui să iau bilet. Dacă n—o să
pot plăti, o să trebuiască să mă dau jos. În acest caz, sunt pierdut.
Se uită cercetător la vecini. Poate că ar putea să tragă pe vreunul de mânecă şi să—i spună:
— Aţi putea să—mi împrumutaţi bani pentru bilet? Dar aveau cu toţii mutre aşa de severe!
Unul citea ziarul, alţi doi vorbeau despre un furt foarte important, care avusese loc într—o
bancă.
—Au săpat un adevărat puţ, povestea cel dintâi. Au coborât pe acolo şi au cărat toate
casetele. Se pare că furtul se ridică la mai multe milioane.
—Va fi foarte greu de stabilit ce conţinea fiecare dintre casete, zise al doilea, căci oamenii
care închiriază asemenea casete nu sunt obligaţi să dea băncii informaţii asupra depozitelor
pe care le au.
—Se înţelege. N—or să fie puţini aceia care or să pretindă acuma că au avut mai multe
milioane de diamante, când în realitate nu puseseră în casete decât o grămadă de hârtii fără
valoare sau o duzină de linguriţe de metal alb.
Cei doi oameni începură să râdă.
— Tocmai asta ar putea să mi se întâmple şi mie, se gândi Emil cu tristeţe. Dacă o să
povestesc că domnul Grundeis mi—a furat o sută patruzeci de mărci, nimeni n—o să mă
creadă. Hoţul o să spună că sunt un mincinos şi că nu aveam în buzunar decât trei franci şi
cincizeci. Ce încurcătură!
Taxatorul se apropie de uşa platformei. Din prag, strigă:
— Cine nu mai are bilet?
El smulgea dintr—un carnet bilete mari, albe, şi făcea o gaură în acestea cu un cleşte.
Oamenii de pe platformă îi întindeau bani şi primeau în schimb bilete.
— Dar tu? îl întrebă pe Emil.
— Am pierdut banii, domnule taxator, răspunse băiatul...
Nimeni n—ar fi crezut istoria cu furtul.
— Ai pierdut banii? Am mai auzit eu de—alde astea! Şi unde te duci?
— Nu... nu ştiu încă, murmură Emil.
— Bine, o să cobori la prima staţie şi vezi de află ai întâi unde te duci.
— Nu, nu se poate. Trebuie neapărat să rămân aici, domnule taxator. Vă rog!
—Când îți spun să te dai jos, ai să te dai jos! Ai înţeles?
—Dă—i un bilet băiatului, zise omul care citea ziarul, şi îi întinse taxatorului bani. Acesta
îi dădu lui Emil un bilet şi îi explică domnului:
—Dacă aţi şti câţi derbedei se urcă zilnic în tramvai şi pretind că au uitat banii acasă! Şi pe
urmă îşi bat joc de noi, când le întoarcem spatele.
— Ăsta mic n—o să—şi bată joc de noi, zise domnul. Taxatorul intră în vagon.
—Vă mulţumesc foarte, foarte mult, domnule, zise Emil.
—Te rog, n—ai pentru ce, răspunse domnul, şi se adânci iar în lectura ziarului.
Din nou, tramvaiul se opri. Emil se aplecă să vadă dacă omul lui cobora sau nu. Dar nu—l
zări.
— Pot să vă cer adresa dumneavoastră? îi zise el domnului.
— Pentru ce?
—Ca să vă dau înapoi banii de îndată ce o să—i am. Poate că o să rămân o săptămână la
Berlin şi o să trec pe la dumneavoastră. Mă numesc Tischbein, Emil Tischbein din
Neustadt.
—Nu, răspunse domnul, îţi fac cadou biletul. Mai vrei ceva?
—O, nu, mulţumesc! zise Emil cu hotărâre. N—aş ai primi nimic.
— Cum vrei.
Şi domnul îşi reluă lectura. Tramvaiul plecă iar, se mai opri şi iar porni. Emil citi numele unei
alei mari şi frumoase. Era aleea Kaiser. Îşi continua drumul fără să ştie unde se duce.
Un hoţ era acolo, în vagonul din faţă. Poate că mai erau si alti hoți în tramvai. Nimeni nu
se sinchisea de Emil. Un străin îi făcuse cadou un bilet, dar acum acest străin nu se mai
gândea decât la ziarul lui.
Oraşul era foarte mare şi Emil aşa de mic! Nimeni nu—l întreba de ce nu are bani şi de ce
nu ştie unde se duce. Berlinul număra patru milioane de oameni; niciunul nu se interesa de
Emil Tischbein. Nimeni nu vrea să ştie nimic din grijile altora. Fiecare are destul de furcă cu
propriile sale griji sau cu propriile sale bucurii. Chiar dacă cineva îţi răspunde: „Zău, tare îmi
pare rău", în fond se gândeşte: „Lasă—mă—n pace!"
Ce avea să se întâmple? Emil respira greu. Şi se simţea singur, foarte singur.
CAPITOLUL VII. MARE AGITAŢIE PE STRADA SCHUMANN
În vreme ce Emil mergea cu tramvaiul 177 de—a ungul aleii Kaiser, fără să ştie unde avea
să ajungă, bunica sa şi Pony Hutchen, verişoara lui Emil, îl aşteptau la gara Friedrichstrasse.
Ele se postaseră aşa cum se înţeleseseră, în faţa chioşcului de flori, şi se uitau întruna la ceas.
Văzură trecând mulţi pasageri şi cufere, şi lăzi, şi valize, şi saci, şi buchete de flori, dar Emil
nu era nicăieri.
— O fi crescut mult? întrebă Pony Hutchen, împingând la dreapta şi la stânga bicicleta ei
nichelată.
La început fusese vorba că n—o să—şi ia bicicleta. Dar făcuse atâta gălăgie, încât în cele
din urmă bunica spusese:
— Ei, hai, ia—o, nesuferita!
Şi nesuferita îşi regăsise imediat buna dispoziţie. Se bucura de mai înainte de privirile uimite
pe care avea să le arunce Emil asupra bicicletei:
— O s—o găsească straşnică, îşi zicea ea, foarte sigură.
Bunica începu să—şi manifeste neliniştea.
— Mă întreb ce poate să însemne asta. Este 18 şi 40. Trenul trebuie să fi sosit de mult.
Mai avură răbdare câteva minute, apoi bunica o trimise pe nepoată să ceară informaţii.
Pony Hutchen îşi luă, bineînţeles, şi bicicleta.
—Puteţi să—mi spuneţi, domnule controlor, unde este trenul de Neustadt? îl întrebă ea pe
funcţionarul care veghea, la intrarea pe peroane, înarmat cu un perforator, ca fiecare
călător care trecea prin faţa lui să aibă bilet.
—Neustadt? Neustadt? repetă el. A! da, trenul de 18 şi 17! A venit de mult.
—A, ce încurcătură! Îl aşteptam pe vărul meu, Emil, la chioşcul de flori.
—Îmi pare bine, zise omul.
—De ce vă pare bine, domnule controlor? întrebă Pony intrigată şi începu să se joace cu
soneria bicicletei.
Funcţionarul nu răspunse şi îi întoarse spatele fetiţei.
— Dar ştii că eşti caraghios! zise Pony jignită. Adio!
Câteva persoane începură să râdă. Funcţionarul, furios, îşi muşcă buzele. Iar Pony Hutchen
se întoarse cu capul sus la chioşcul de flori.
— Trenul e de mult în gară, bunico!
—Oare ce i s—o fi întâmplat? zise bătrâna. Dacă n—ar fi putut să plece, maică—sa mi—
ar fi trimis o telegramă. Poate că a greşit când s—a dat jos din tren. Dar ne înţeleseserăm
foarte bine prin scrisori.
—N—ar fi deloc de mirare, spuse Pony, dându—şi importanţă. Sigur a greşit gara. Băieţii
sunt aşa de zăpăciţi! Vrei să pariem că am dreptate?
Şi cum nu mai era nimic altceva de făcut, continuară să aştepte. Trecură cinci minute. Pe urmă
încă cinci.
— Nu mai are niciun rost, îi zise Pony bunicii. Doar n—o să prindem rădăcini aici. Mai
este vreun chioşc de flori?
— Du—te şi vezi. Dar să nu stai mult. Hutchen inspecta cu bicicleta curtea gării. Nu
mai era niciun chioşc de flori. Îi mai întrebă pe doi controlori şi se întoarse foarte mândră la
bunică.
— Ei, zise ea, nu mai este alt chioşc. De altfel, ar fi şi ciudat! Ce voiam să zic? A, da...
Următorul tren de la Neustadt soseşte la douăzeci şi treizeci şi trei... adică după opt şi
jumătate. Acum nu mai avem altceva de făcut decât să ne întoarcem acasă. La opt fix am să
plec iar cu bicicleta şi, dacă nu vine nici atunci, o să vadă el pe dracu'.
—Vorbeşte mai frumos, Pony, ce—i asta?
—O să—i trag o săpuneală, dacă îţi place mai mult aşa, bunico.
Bunica avea o figură îngrijorată şi dădea din cap.
— Nu—mi place povestea asta! Nu—mi place deloc, zise ea. Când era agitată, repeta de
două ori aceeaşi propoziţie.
Porniră încet spre casă. Pe drum, pe podul Weidendamm, Pony Hutchen propuse:
—Nu vrei să te aşezi pe ghidon, bunico?
—Taci din gură.
—De ce? Nu eşti mai grea decât Arthur Zicklers şi el se aşază de multe ori.
—Dacă se mai întâmplă asta o dată, taică—tău o să—ţi ia bicicleta pentru totdeauna.
—Doamne! Nu poate omul să vă povestească nimic, bombăni Pony.
Sosirea lor acasă, în strada Schumann, numărul 15, unde locuiau părinţii lui Pony, care se
numeau Heimbold, provocă mare agitaţie. Toată lumea se întreba unde putea fi Emil.
Tatăl fu de părere să i se telegrafieze mamei.
— Doamne sfinte! strigă mama lui Pony. Nu, o să ne mai ducem o dată la gară la opt.
Poate că vine cu trenul următor.
— Să sperăm, gemu bunica, dar nu mă pot stăpâni. Povestea asta nu—mi miroase deloc a
bine!
— Povestea asta nu—mi miroase deloc a bine, repetă Pony Hiitchen, scuturându—şi
căpşorul cu un aer gânditor.
CAPITOLUL VIII. UNDE APARE PUŞTIUL CU CLAXONUL DE BICICLETĂ
Pe aleea Kaiser, colţ cu strada Trautenau, omul cu pălăria tare coborî din tramvai. Emil îl
zări, apucă valiza şi buchetul de flori, îi spuse domnului care citea ziarul: „Vă mulţumesc încă
o dată nespus, domnule" şi coborî repede.
Hoţul trecu prin faţa primului vagon, păşi peste şine şi se opri pe trotuarul din faţă.
Tramvaiul plecă, lăsând strada liberă şi Emil observă că omul, după o clipă de şovăire, se
îndrepta spre terasa unei cafenele.
Acum trebuia să fie prudent. Ca un detectiv, Emil se orienta repede. La colţul străzii văzu
un chioşc de ziare şi alergă să se ascundă după chioşc. Ascunzătoarea era ideală, între chioşc
şi un stâlp pentru afişe şi reclame. Emil puse jos valiza, îşi scoase cascheta şi îşi şterse fruntea
de sudoare.
Omul stătea pe terasa unei cafenele, chiar la marginea trotuarului. Fuma o ţigară şi părea
încântat. Lui Emil i se păru odios ca hoţul să fie aşa de încântat, în vreme ce el, cel furat, era
aşa de îngrijorat. Dar ce putea face?
În fond, ce sens avea să se ascundă în spatele chioşcului, ca şi cum el ar fi fost hoţul? Oare
câştigase mare lucru ştiindu—l pe om la cafeneaua Josty, pe aleea Kaiser, bând bere blondă şi
fumând o ţigară? Dacă ticălosul se ridica, va trebui să înceapă iar urmărirea. Iar dacă,
dimpotrivă, alegea să nu se mişte din loc, Emil va fi obligat să încremenească acolo, în spatele
chioşcului, până o să—i crească barbă albă. Nu mai lipsea acum decât să vadă apărând în
spatele lui un sergent, care să—i spună:
— Băiete dragă, înfăţişarea ta este suspectă. Haide, urmează—mă fără împotrivire. Dacă
nu, o să fiu silit să—ţi pun cătuşe.
Deodată, în spatele lui Emil răsună un sunet puternic de trompetă. De spaimă, făcu o
săritură cât colo şi, întorcându—se, zări un puşti care se uita râzând la el.
— Ei, nu te speria, şmechere! zise el.
—Dar cine a sunat din trompetă în spatele meu? întrebă Emil.
—Eu, cine credeai? Se vede că vii de la ţară! Altfel ai fi ştiut că am un claxon de bicicletă
în buzunarul pantalonilor. Sunt cunoscut ca un cal breaz aici.
—Eu sunt din Neustadt, vin de la gară.
—Aşa... din Neustadt! Se vede după îmbrăcăminte!
—Retrage—ţi cuvintele imediat! Că de nu, am să—ţi trag o leapşa de—ai s—o simţi!
—Haide... haide... zise celălalt împăciuitor. Te—ai supărat? Azi e prea frumos afară ca să
boxăm. Dar... dacă ţii neapărat...
—Să lăsăm asta pentru mai târziu, explică Emil. Acum nu am timp.
Şi aruncă o privire spre cafenea, ca să se asigure că Grundeis era tot acolo.
—Şi eu care credeam că, dimpotrivă, ai mult timp... Domnul se instalează cu valiza şi cu
buchetul de flori în dosul chioşcului şi se joacă singur de—a v—aţi ascunselea! Trebuie să
ai mult timp de pierdut pentru jocul ăsta.
—Nu, zise Emil, supraveghez un hoţ.
—Cum? Am auzit bine? Un hoţ? Şi de la cine a furat?
—De la mine! zise Emil, care se simţea foarte mândru, în tren, în timp ce dormeam. O sută
patruzeci de mărci... pe care trebuia să—i aduc bunicii, la Berlin. Pe urmă a părăsit
vagonul, după ce a furat, şi s—a dat jos la gara Zoo. L—am urmat şi eu, după cum îţi
închipui. Am luat amândoi tramvaiul şi acum uite—l că stă colo, pe terasa cafenelei, acela
cu pălărie tare. Pare foarte binedispus.
—Asta—i straşnic, băiete! exclamă puştiul. Tocmai ca la cinematograf! Şi ce vrei să faci
acum?
—N—am nicio idee! Să mă tot ţin după el. Pentru moment, n—am altă idee.
—Spune—i agentului de colo. O să—l aresteze.
—Cu neputinţă. La noi, la Neustadt, aş putea avea de—a face cu justiția.Poate chiar sunt
supravegheat de aproape. Şi dacă aş...
—Am înţeles, stimabile!
—Şi bunica mă aşteaptă la gara Friederichstrasse. Puştiul cu claxonul de bicicletă rămase
o clipă gânditor, apoi zise:

—Ascultă, găsesc că povestea asta e straşnică! Pe cuvântul meu, straşnică! Şi dacă nu te
deranjează, şmechere, am să te ajut şi eu.
—Ţi—aş fi aşa de recunoscător!
—Nu vorbi prostii! Asta se înţelege de la sine doar! Pe mine mă cheamă Gustav.
—Şi pe mine Emil.
Erau încântaţi unul de celălalt şi îşi strânseră mâna.
—Acum la lucru! zise Gustav. Dacă nu facem altceva decât să bătătorim pământul aici,
banditul o să ne scape. Mai ai ceva bani?
—Niciun chior.
Gustav apăsă încet pe claxon, ca să—şi trezească ideile. Dar nu—i folosi la nimic.
—Dacă te—ai duce să mai chemi doi—trei camarazi? propuse Emil.
—Ideea e splendidă, şmechere! exclamă Gustav entuziasmat. N—am decât să fluier şi să
claxonez puţin prin curţi. Într—o clipă prăvălia are să fie plină.
—Atunci du—te, îl sfătui Emil. Dar să vii repede. Dacă nu, ticălosul o să fugă iar. Eu va
trebui să mă duc, bineînţeles, după el şi o să fiu cine ştie pe unde când o să te întorci.
—Am înţeles. O să mă grăbesc. Contează pe mine. De altfel, banditul e bine instalat acolo,
în faţa unei grămezi de bunătăţi. O să mai stea ceva. Atunci, la revedere, Emil! Sunt pe
jumătate nebun de bucurie! O să fie o afacere grozavă.
Zicând acestea, o şterse.
Emil se simţi nespus de uşurat. Ghinionul rămânea ghinion, se înţelege, dar să găseşti
câţiva tovarăşi care să—ţi vină bucuroşi în ajutor nu e puţin lucru.
Îl supraveghea cu atenţie pe hoţul care se ghiftuia, desigur, cu economiile materne şi nu
avea decât o singură grijă: dacă banditul s—ar fi ridicat şi ar fi fugit, Gustav, claxonul şi toate
celelalte n—ar mai fi folosit la nimic.
Dar domnul Grundeis îi făcu marea plăcere de a rămâne locului. Se înţelege că dacă ar fi
avut cea mai mică bănuială despre conspiraţia care se ţesea în jurul lui, ca ochiurile unei
plase, ar fi comandat cel puţin o maşină zburătoare. Căci situaţia devenea din ce în ce mai
arzătoare.
După zece minute, Emil auzi din nou sunetul claxonului. Se întoarse şi zări cel puţin două
duzini de puşti care, conduşi de Gustav, veneau cu paşi mari pe strada Trautenau.
—Halt! Ei, ce zici de asta? întrebă Gustav, cu faţa radiind de bucurie.

—Sunt mişcat, zise Emil care, ca să—şi manifeste bucuria, făcu cu mâna.
—Prieteni! Iată—l pe Emil din Neustadt. V—am povestit despre ce e vorba. Îl vedeţi acolo
şezând pe ticălosul acela care i—a furat banii? Acela din dreapta, la marginea terasei, cu
pălăria tare. Dacă ne scapă, suntem nişte mămăligi! Aţi înţeles?
—O să—l prindem, Gustav! zise un băiat care purta ochelari.
—Ăsta e Profesorul, explică Gustav şi Emil îi întinse mâna.
Toată banda îi fu apoi prezentată, pe rând.
— Acum, zise Profesorul, trebuie să ne grăbim. Haidem! Mai întâi, daţi gologanii încoace!
Fiecare dădu ce avea. Monedele cele mici cădeau în cascheta lui Emil. Ba se văzu
strălucind chiar şi o piesă de o marcă, pe care o dăduse un băiat foarte mic, care se numea
Vineri. Acesta ţopăia de bucurie şi i se dădu voie să numere banii adunaţi.
—Capitalul nostru se ridică la cinci mărci şi şaptezeci şi cinci de pfenigi, le spuse el
ascultătorilor atenţi. Cel mai bun lucru ar fi să împărţim această sumă la trei dintre noi,
pentru cazul în care am fi siliţi să ne despărţim.
—Foarte bine, zise Profesorul.
Emil şi cu el primiră fiecare câte două mărci, iar Gustav o marcă şi şaptezeci şi cinci.
—Vă mulţumesc foarte mult, zise Emil. După ce o să—l prindem, o să vă dau banii înapoi.
Acum ce facem? Aş vrea mai întâi să las undeva valiza şi florile. Dacă va trebui să alerg
iar, bagajul ăsta mă încurcă.
—Adă—ncoa' bocceaua, zise Gustav. O s—o duc cât ai clipi la cafeneaua Josty. O s—o
las la bufet şi cu ocazia asta o să—l miros puţin şi pe hoţul nostru.
—Fii prudent, spuse Profesorul. Ticălosul nu trebuie să ştie că sunt detectivi pe urmele lui.
Asta ar complica operaţiunile.
—Mă iei drept un idiot? murmură Gustav şi plecă.
—Frumos cap fotogenic are domnişorul! zise el când se întoarse. Lucrurile tale sunt în
siguranţă. Le putem lua de acolo când vrem.
—Acum ar fi bine, zise Emil, să ţinem un consiliu de război. Dar nu aici. Am atrage
atenţia asupra noastră.

—Atunci haidem în piaţa Nikolsburg, propuse Profesorul. Doi dintre noi să rămână aici, în
spatele chioşcului, ca să se asigure că ticălosul nu spală putina. O să lăsăm cinci sau şase
ştafete însărcinate să ne prevină dacă va fi cazul. Atunci ne—am întoarce în goană.
—Lasă—mă să aranjez eu lucrurile, exclamă Gustav, apoi începu să organizeze serviciul.
Eu rămân aici, în avanpost, îi zise lui Emil. N—ai nicio grijă, n—o să—l lăsăm s—o
şteargă. Iar voi, ceilalţi, grăbiţi—vă. E trecut de şapte. Lucraţi repede, vă rog.
După ce postară ştafetele, ceilalţi, cu Emil în frunte, se duseră în piaţa Nikolsburg.
CAPITOLUL IX. DETECTIVII SE ADUNĂ
Se aşezară pe cele două bănci vopsite în alb ale promenadei şi pe cercurile mici de metal
care înconjoară gazonul. Cu toţii aveau figuri grave. Băiatul căruia îi ziceau „Profesorul"
aşteptase, după cum se vedea, ora aceasta. Cu un gest preluat de la tatăl său, care era
judecător, îşi duse mâna la ochelari şi, plimbându—se încoace şi încolo, îşi expuse programul.
— E posibil, începu el, ca din motive practice să fim obligaţi să ne separăm. O să avem,
aşadar, nevoie de o centrală telefonică. Care dintre voi are telefon?
Doisprezece puşti se ridicară.
—Şi care dintre voi are părinţii cei mai rezonabili?
—Eu, eu, sigur! strigă micul Vineri.
—Ce număr de telefon ai?
—Bavaria, 05—79.
— Uite hârtie şi creion. Krummbiegel, pregăteşte douăzeci de hârtiuţe şi scrie pe fiecare
dintre ele numărul de telefon al lui Vineri. Dar foarte citeţ, da? Şi să ne dai fiecăruia câte una.
Centrala telefonică va şti tot timpul unde sunt detectivii şi va fi la curent cu ce se petrece.
Dacă cineva are nevoie de informaţii, n—are decât să—l cheme pe Vineri.
—Dar eu n—o să fiu tot timpul acasă, zise micul Vineri.
—Ba o să fii, răspunse Profesorul. Cum terminăm sfatul aici, te duci acasă şi stai lângă
telefon.
—E, dar aş vrea mai bine să fiu aici când o să—l prindem pe hoţ. Copiii mici pot fi foarte
utili în asemenea momente.

—O să te duci acasă şi o să te ocupi de telefon. E un post de încredere!
—Bine, cum vreţi.
Krummbiegel distribui numerele de telefon şi băieţii puseră cu băgare de seamă hârtiuţele
în buzunar. Unii, cei mai serioşi, învăţară numărul pe de rost.
—Va trebui să organizăm şi un serviciu de rezervă, observă Emil.
—Se înţelege. Toţi cei de care nu vom avea absolută nevoie pentru urmărire vor rămâne
aici, în piaţa Nikolsburg. Fiecare dintre voi o să se ducă pe rând acasă, ca să anunţe că astă
—seară se întoarce târziu. Unii vor trebui chiar să spună că vor petrece noaptea la un
prieten. În aşa fel încât să avem înlocuitori şi întăriri dacă urmărirea se prelungeşte până
dimineaţa. Venind încoace, Gustav, Krummbiegel, Arnold Mittenzwey, fratele lui şi cu
mine am şi anunţat că nu venim acasă... Să nu uit! Traugott o să se ducă cu Vineri acasă.
El va asigura serviciul de legătură şi va veni în goană să aducă ordine în Piața Nikolsbure.
dacă va fi necesar. Iată, aşadar, organizat serviciul de detectivi, de rezervă, de telefon şi de
legătură. Pentru moment, ăsta e principalul.
—O să trebuiască să mâncăm, sugeră Emil. Careva dintre voi s—ar putea repezi acasă să
aducă nişte sandviciuri?
—Care sunt cei ce locuiesc mai aproape? întrebă Profesorul. Duceţi—vă! Mittenzwey,
Gerold, Friedrich, Brunot, Zerlett! Fugiţi şi aduceţi ceva de mâncare!
Cei cinci băieţi porniră în goană.
— Flecari ce sunteţi, nu vă gândiţi decât la mâncare, la telefon şi la cum să fugiţi! Dar nu
spuneţi cum să—l prindeţi pe tâlhar. Nu sunteţi... nu sunteţi decât un consiliu şcolar!... urlă
Traugott.
În mânia lui, nu găsea injurie mai gravă.
— Aveţi cel puţin un aparat pentru amprentele digitale? întrebă Petzold. De altfel, poate că
hoţul a fost destul de viclean să—şi pună mănuşi de cauciuc, în cazul ăsta, nu—i chip să mai
dovedim nimic.
Petzold văzuse la cinematograf mai bine de douăzeci şi cinci de filme despre crime. Şi
după cum se vede, nu—i prea folosise cine ştie ce.
—Cauţi cai morţi să le iei potcoavele! strigă Traugott furios. N—aveţi decât să prindeţi
ocazia şi să—i smulgeţi banii pe care i—a furat!...
—Tăcere! zise Profesorul. Dacă o să—i smulgem banii, n—o să fim nici noi decât nişte
hoţi, exact ca el.
—Nu mai face glume, zise Traugott. Dacă îi iau cuiva ceea ce mi—a furat el mie, nu sunt
hoţ.
—Ba da, asigură Profesorul.
—Ce încâlceală! murmură Traugott.
—Profesorul are de bună seamă dreptate, protestă Emil. Dacă îi iau cuiva ceva, fără voia
lui, sunt un hoţ. Fie că lucrul este al lui, fie că mi l—a furat mie, e totuna.
—Foarte bine, zise Profesorul. Dar gata cu discursurile inutile, vă rog. Organizaţia noastră
este gata. Încă nu putem şti cum o să—l prindem pe tâlhar, dar om vedea noi. În orice caz,
un lucru e sigur: trebuie să—l facem să ne dea de bunăvoie ceea ce a furat. Ar fi stupid să
—l prădăm.
—Eu nu înţeleg, răspunse micul Vineri. Doar nu pot fura ce—i al meu. Ceea ce este al
meu este al meu, chiar dacă se află într—un buzunar străin.
—Sunt nuanţe greu de înţeles, zise Profesorul sentenţios. Din punct de vedere moral, după
părerea mea, ai dreptate. Dar, cu toate astea, tribunalul te—ar condamna. Mulţi oameni
mari nu izbutesc nici ei să înţeleagă. Şi totuşi aşa este.
— Asta mă depăşeşte, zise Traugott, ridicând din umeri.

— Şi va trebui să fiţi foarte îndemânatici! Ştiţi să vă târâţi fără zgomot? întrebă Petzold.
Dacă întoarce capul şi vă vede... adio!
—Da, va trebui să ştim bine să ne târâm, afirmă Vineri. Tocmai de aceea m—am gândit că
o să vă fiu de folos. Eu mă târâi straşnic de bine. Aş putea să fiu un admirabil câine
poliţist. Ştiu şi să latru.
—Şi tu crezi că poate cineva să se târâie la Berlin fără să—l observe nimeni! zise Emil
foarte agitat. N—ai decât să încerci, dacă vrei ca toată lumea să se uite la tine.
—V—ar trebui şi un pistol, exclamă Petzold, care nu mai isprăvea cu sfaturile bune.
—Da, un pistol... repetară alţi doi—trei băieţi.
—Ba nu, zise Profesorul.
— Hoţul sigur are pistol. Traugott ar fi pus pariu că aşa era.
—Tocmai asta—i primejdia, explică Emil. Cui i—e frică n—are decât să se ducă să se
culce.
—Vrei să spui că sunt un laş? întrebă Traugott şi înainta ca un luptător în mijlocul
cercului.
— Linişte! strigă Profesorul, o să vă bateţi mâine!Ce înseamnă asta? Vă purtaţi ca... ca
nişte copii!
— Dar suntem copii! zise micul Vineri. Şi toţi zbucniră în râs.
—Eu ar trebui să—i scriu două vorbe bunicii, zise Emil. Rudele mele nu ştiu unde sunt. S
—ar putea deci să se ducă să mă caute la comisariat. Ar putea cineva să—mi ducă
scrisoarea în vreme ce noi o să—l supraveghem pe bandit? Bunica locuieşte pe strada
Schumann, la numărul 15. Mi—aţi face un mare serviciu.
—Mă duc eu, bucuros, propuse un băiat pe care îl chema Bleuer. Dar scrie repede! Trebuie
să ajung înainte de a se închide poarta casei. O să iau metroul până la Poarta Oranienburg.
Cine îmi dă bani?
Profesorul îi plăti cursa: douăzeci de pfenigi, dus—întors. Emil îşi procură un creion şi
hârtie şi scrise:
Dragă bunico, Desigur că te întrebi cu nelinişte unde sunt. Sunt la Berlin. Din
nefericire, încă nu pot veni să vă văd, căci am ceva foarte important de terminat. Nu mă
întreba mai mult. Şi fii fără grijă. Când o să termin treaba, o să vin, şi mă bucur de pe acum.
Un prieten o să—ţi aducă această scrisoare. El ştie unde sunt, dar n—are voie să spună. E un
secret profesional. Multe sărutări unchiului, mătuşii şi lui Pony Hutchen.
Nepotul tău iubit, Emil
PS. Sărutări de la mama. Am adus flori pentru tine. O să ţi le aduc de îndată ce o să pot.
Emil îndoi hârtia, scrise adresa şi zise:
—Şi să nu spui nimănui unde sunt şi nici că banii au dispărut. M—ar durea prea mult.
—Bine, Emil, zise Bleuer. Dă—mi biletul. Când mă—ntorc, o să—i telefonez lui Vineri,
să aflu ce s—a petrecut în lipsa mea. Pe urmă mă duc şi eu la trupele de rezervă.
Şi plecă în goană.
În acest timp se întoarseră cei cinci băieţi, aducând pachete întregi de sendvişuri. Gerold
prezentă chiar şi o bucată de cârnat. I—l dăduse mama lui, povesti el. Da, da!
Cei cinci explicaseră acasă că vor mai lipsi încă un ceas sau două. Emil împărţi
sendvişurile. Fiecare puse câte unul în buzunar, de rezervă. Emil păstră cârnatul: el reprezenta
intendenţa.
Alţi cinci băieţi alergară acasă ca să ceară voie să mai întârzie în oraş. Doi dintre ei nu se
mai întoarseră. Părinţii lor nu le dăduseră voie probabil.
Profesorul stabili parola, ca să se ştie imediat, în caz că cineva ar fi venit sau ar fi telefonat,
dacă aparţinea bandei. Parola era „Emil" — uşor de reţinut.
Pe urmă, micul Vineri cu Traugott, omul de legătură atât de morocănos, o şterseră, nu fără
să le fi urat detectivilor mii de primejdii şi pericole. Profesorul îl chemă înapoi pe Vineri şi îl
rugă să se oprească şi pe la el pe acasă şi să—i spună tatălui său că el, Profesorul, avea ceva
foarte urgent de făcut.
—Aşa o să fie liniştit şi n—o să se supere pe mine, continuă el.
—Tii! exclamă Emil, ce părinţi straşnici sunt la Berlin!
—Să nu—ţi închipui că toţi sunt aşa, zise Krummbiegel, scărpinându—se după ureche.
—Ba da, ba da! În general, sunt foarte cumsecade, răspunse Profesorul, ceea ce e foarte
înţelept din partea lor, căci nu—i minţim. Eu i—am promis tatei că n—am să fac nimic rău
sau primejdios. Numai să—mi ţin promisiunea, încolo pot face ce vreau. Straşnic tip, tata!
—Da, straşnic! zise Emil. Dar ascultă, s—ar putea ca afacerea de astăzi să devină
primejdioasă.
—Ei, şi? O să pierd permisiunea, declară Profesorul, ridicând din umeri. Tata mi—a spus
să mă port totdeauna aşa cum m—aş purta dacă ar fi el lângă mine. Ei, asta fac astăzi.
Haidem, băieţi, la treabă!
Apoi se înfipse în faţa lor şi îi muştrului:
— Detectivii contează pe voi. Centrala telefonică este organizată. Vă las banii mei. Îmi
mai rămâne o marcă şi şaptezeci şi cinci de pfenigi. Ia—i, Gerold, şi numără—i! Avem bani şi
mâncare. Ştiţi cu toţii numărul de telefon. Cei care trebuie să se ducă pe—acasă s—o şteargă!
Dar să rămână cel puţin cinci oameni aici!
Gerold, răspunzi de ei, da? Arătaţi că sunteţi bravi şi credincioşi, prieteni! Din partea noastră,
o să facem tot posibilul. Dacă o să avem nevoie de întăriri, micul Vineri o să—l trimită pe
Traugott să vă spună. Mai are cineva întrebări? Aţi înţeles bine? Nu uitaţi parola: „Emil"!
— Emil! Emil! urlară copiii. Piaţa Nikolsburg răsuna de strigătele lor şi trecătorii întorceau
capul cu priviri îngrijorate. Emil se simţi fericit că i se furaseră banii.
CAPITOLUL X. ÎN CARE SE URMĂREŞTE UN TAXI
Trei ştafete, alergând cât le ţineau picioarele, sosiră din strada Trautenau, balansându—şi
mâinile.
— Înainte! zise Profesorul.
El însuşi, împreună cu Emil, cu fraţii Mittenzwey şi cu Krummbiegel începură să alerge

spre aleea Kaiser. Văzându—i, ai fi zis că era vorba de bătut un record de o sută de metri. Dar
ultima bucată, ultimii zece metri care îi despărţeau de chioşcul de ziare îi făcură prudenţi şi
înaintară la pas, căci îl zăriseră pe Gustav care le făcea semne.
— E prea târziu? întrebă Emil gâfâind.
— Eşti nebun? răspunse Gustav. Când mă însărcinez eu să fac un lucru, se poate conta pe
mine.
De cealaltă parte a străzii, în faţa cafenelei Josty, hoţul contempla peisajul, parcă ar fi fost în
Elveţia. Apoi cumpără un ziar de seară şi începu să citească.
— Dacă o să se repeadă asupra noastră, o să fie scârbos, zise Krummbiegel.
Postaţi în spatele chioşcului, copiii întindeau gâturile şi tremurau de nerăbdare. Hoţul, fără
să le dea cea mai mică atenţie, îşi plimba ochii deasupra ziarului cu o stăruinţă remarcabilă.
—Desigur că aruncă priviri în toate părţile ca să se asigure că nu—i spionat, zise
Mittenzwey cel mare.
—S—a uitat de multe ori încoace? întrebă Profesorul.
—Aş! A înfulecat de parcă nu mai mâncase de trei zile.
—Băgaţi de seamă! strigă Emil.
Omul cu pălăria tare îndoi ziarul, îi cercetă pe trecători, apoi, repede ca fulgerul, făcu semn
unui taxi liber care trecea pe lângă dânsul. Automobilul se opri, omul sări înăuntru şi maşina
se urni din loc.
Dar şi băieţii săriseră în alt taxi şi Gustav îi zise şoferului:
— Vezi maşina de acolo care tocmai ajunge în piaţa Praga? Da? Mergi după ea, domnule
şofer! Dar cu băgare de seamă, ca să nu ne observe.
Taxiul porni şi începu să străbată aleea Kaiser, urmând la oarecare distanţă prima maşină.
—Dar ce s—a întâmplat? întrebă şoferul.
—Individul acela a dat o lovitură şi acum nu—l mai slăbim din ochi, explică Gustav. Dar
asta rămâne între noi, da?
— Cum vreţi dumneavoastră! răspunse şoferul. Dar aveţi bani?
—Drept cine ne luaţi? întrebă Profesorul indignat.
—Bine... bine... murmură şoferul.
—Are numărul I. A. 3733, observă Emil.
—Asta e foarte important, răspunse Profesorul, şi—şi notă numărul.
—Să nu mergem prea aproape de el, fu de părere Krummbiegel.
—Am înţeles! mârâi şoferul.
Merseră de—a lungul străzii Metz, străbătură piaţa Victoria—Luiza şi continuară prin
strada Motz. Câţiva trecători, opriţi pe marginea trotuarului, urmăreau cu privirile automobilul
şi râdeau de ceea ce credeau ei că este o cursă veselă de plăcere.
—Aplecaţi—vă! suflă Gustav şi băieţii se aruncară claie peste grămadă jos, în taxi.
—Dar ce—i? întrebă Profesorul.
—Lumină roşie în colţul străzii Luther; o să fim obligaţi să ne oprim. Dar nici cealaltă
maşină n—o să poată trece.
Într—adevăr, cele două maşini trebuiră să aştepte imobilizate, una în urma celeilalte, până
ce lumina verde apăru din nou şi lăsă drumul liber. Dar nimeni nu putea şti că a doua maşină
era ocupată. Părea goală. Băieţii se înghesuiseră foarte bine pe bancheta din spate. Şoferul
întoarse capul, înţelese ce se petrecea şi începu să râdă. Când maşina porni iar, băieţii se
ridicară cu băgare de seamă.
— Numai să nu dureze cursa prea mult! zise Profesorul, urmărind cu ochii aparatul de
taxat. Gluma asta ne costă până acum optzeci de pfenigi.
Dar cursa se termină foarte repede. Primul taxi se opri în piaţa Nollendorf, tocmai în faţa
hotelului Kreid. A doua maşină frână în acelaşi moment şi aşteptă, în afara zonei
primejdioase, să vadă ce are să se întâmple.
Omul cu pălăria tare coborî, plăti şi dispăru în hotel.
— Gustav, du—te după el! exclamă Profesorul, cam nervos. Dacă hotelul are două ieşiri,
suntem pierduţi!
Gustav se repezi într—acolo.
Ceilalţi băieţi ieşiră din maşină. Emil plăti cursa. Aparatul arăta o marcă. Profesorul
conduse repede trupa printr—o poartă, în curtea cea mare din spatele cinematografului şi
teatrului din piaţa Nollendorf.
Pe urmă îl trimise pe Krummbiegel să—l caute pe Gustav.
—Ar fi mare noroc dacă ticălosul ar rămâne în hotel, zise Emil. Curtea asta ar fi o bază de
atac formidabilă.
—Cu tot confortul modern, asigură Profesorul. O staţie de metrou la doi paşi, loc să ne
ascundem şi un hotel ca să telefonăm: n—am fi putut găsi nicăieri ceva mai bun.
—Numai să ştie Gustav ce să facă! zise Emil.
—Putem conta pe el, răspunse Mittenzwey cel mare. Nu—i aşa de prost cum pare.
— De—ar veni mai repede! adăugă Profesorul şi se aşeză pe un scaun uitat în curte.
Semăna cu Napoleon în timpul bătăliei de la Lipsea, în sfârşit, Gustav se întoarse.
— Al nostru e, zise el frecându—şi mâinile. A tras aici, la hotel. Am văzut că omul de
serviciu l—a poftit să urce în lift. Şi nu mai e altă ieşire. Am examinat casa de jur împrejur.
Numai dacă n—o să iasă pe acoperiş, altfel a căzut în cursă.
—Krummbiegel stă de gardă? întrebă Profesorul.
—Desigur!
Mittenzwey, care avea ceva mărunt la el, alergă la cafenea şi îi telefona lui Vineri.
— Alo, Vineri!
—Da, eu sunt! cotcodăci Vineri la celălalt capăt al firului.
—Emil! Aici Mittenzwey cel mare. Omul cu pălăria tare este la hotel Kreid, în piaţa
Nollendorf. Noi ne—am stabilit baza în curtea teatrului West—Lichtspiele, lângă poarta
din stânga.
Micul Vineri îşi notă totul cu meticulozitate, apoi întrebă:
—Aveţi nevoie de întăriri?
—Nu!
—A fost greu?
— Nu tocmai! Ticălosul a luat un taxi şi am luat şi noi unul, înţelegi? Şi l—am urmărit
până aici. A luat o cameră şi a urcat. Sigur acum se uită pe sub pat să vadă dacă nu—i nimeni
ascuns.
—Ce număr are camera?
—Asta nu ştim încă, dar o să aflăm.
— Cum aş vrea să fiu şi eu cu voi! Dar ştii ceva? Când o să ne dea să ne alegem prima
compunere după vacanţă, eu am să scriu despre asta!
—Ceilalţi au telefonat?
—Nu, n—a telefonat nimeni. E plicticos!
—Bine! Sluga dumitale, domnule Vineri!
—Noroc, domnilor! Ce voiam să mai spun... Emil!
— Emil! răspunse Mittenzwey şi se întoarse la locul lui din curtea lui West—Lichtspiele.
Se făcuse ora opt. Profesorul se duse la santinelă.
—N—o să izbutim să—l prindem astăzi, zise Gustav furios.

—Cu toate astea, cel mai bun lucru pentru noi ar fi dacă s—ar culca imediat, zise Emil.
Dacă o să se—apuce să se plimbe cu maşina ceasuri întregi sau să colinde la nesfârşit
restaurantele şi cluburile, am face mai bine să ne deschidem cont la bancă!
Profesorul se întoarse şi—i trimise pe cei doi Mittenzwey în piaţa Nollendorf în calitate de
agenţi de legătură; se arătă însă foarte scump la vorbă:
— Să cugetăm la cel mai bun mijloc de a—l supraveghea pe ticălos, zise el. Gândiţi—vă
serios, vă rog.
Se aşezară jos şi rămaseră o bună bucată de vreme gânditori.
Deodată răsună în curte zbârnâitul unui clopoţel şi o mică bicicletă îşi făcu apariţia. O
fetiţă era cocoţată în şa, ţinându—l pe ghidon pe camaradul Bleuer. Amândoi strigară: Ura!
Emil alergă acolo, îi ajută să se dea jos, strânse cu entuziasm mâna fetiţei şi le spuse
celorlalţi:
— Verişoara mea, Pony Hutchen.
Profesorul îi oferi galant scaunul său lui Pony, iar ea se aşeză:
— Ei, Emil, zise ea, aşadar ai venit la Berlin şi ai început prin a turna un film? Tocmai mă
duceam iar la gară ca să aştept trenul de Neustadt, când m—am întâlnit cu prietenul tău
Bleuer, care aducea scrisoarea de la tine. De altfel, e un băiat foarte simpatic. Complimentele
mele.
Bleuer roşi şi se umflă în pene.
— Da, povesti Pony, părinţii şi bunica sunt acasă şi se frământă că nu ştiu ce—i cu tine.
Bineînţeles că nu le—am spus nimic. L—am însoţit pe Bleuer acasă şi pe urmă am fugit cu el.
Dar acum trebuie să mă duc înapoi, altfel ai mei ar fi în stare să alarmeze poliţia. Nervii lor n
—ar suporta dispariţia a încă unui copil în aceeaşi zi.
— Uite banii de la biletul de întoarcere, zise Bleuer mândru. Nu i—am cheltuit.
Profesorul puse banii în buzunar.
— Sunt necăjiţi? întrebă Emil.
— Deloc! îl asigură Pony. Bunica a început să măsoare sufrageria în lung şi în lat şi repetă
fără încetare: „Nepotul meu Emil a început prin a face un salt cu Hindenburg 6!" Şi aşa părinţii
s—au mai liniştit. Dar sper că mâine o să—l prindeţi pe bandit, da? Unde e șeful vostru?
— Aici, zise Emil. Ți—l prezint pe Profesor.
— Încântată, domnule profesor! Sunt fericită că fac în sfârşit cunoştinţă cu un adevărat
detectiv.
Profesorul surâse încurcat şi îngână câteva cuvinte neinteligibile.
— Vă las banii mei de buzunar, zise Pony. Cincizeci şi cinci de pfenigi. Puteţi să
cumpăraţi câteva ţigări.
Emil luă banii. Pony trona pe scaun ca o regină a frumuseţii. Băieţii o înconjurară.
— Nu pot să mai întârzii, zise Pony Hutchen. Mă întorc mâine—dimineaţă. Unde o să
dormiţi? Doamne! Cât aş vrea să rămân aici ca să vă fac cafea! Dar, din nefericire, nu se
poate! O fată bine—crescută rămâne în colţişorul ei! La revedere, domnilor! Noapte bună,
Emil!
Îl lovi cu palma peste umăr, sări în şa şi plecă, pedalând repede.
Băieţii rămaseră o bună bucată de vreme fără glas. Apoi Profesorul deschise gura şi rosti:
— Ei, drăcia dracului! Ceilalţi îl aprobară.
6
Hindenburg - LZ129 Hindenburg a fost un dirijabil german de mari dimensiuni destinat transportului de pasageri. Construit în 1936 de
compania Zeppelin, dirijabilul a luat foc la data de 6 mai 1937.36 de persoane au murit în incendiul declanşat în momentul aterizării la
Lakehurst Naval Air Station din ManchesterTownship, New Jersey.
CAPITOLUL XI. UN SPION SE STRECOARĂ ÎN HOTEL
Timpul trecea încet.

Emil făcu ocolul celor trei avanposturi. Voia să înlocuiască pe cineva. Dar Krummbiegel şi
cei doi Mittenzwey preferau să rămână la postul lor. Atunci Emil se aventură cu multă
prudenţă până la hotelul Kreid. Intră, ceru unele informaţii şi se întoarse în curte foarte agitat.
— Am impresia că trebuie să facem ceva, zise el. Nu putem lăsa hotelul toată noaptea fără
supravegherea unui spion. E drept că Krummbiegel este în colţul străzii Kleist, dar ajunge să
întoarcă o singură clipă capul, pentru ca Grundeis să o poată şterge.
— Uşor de zis, tinere, răspunse Gustav. Dar nu ne putem duce la portar să—i spunem: „Ia
ascultă, ne luăm libertatea să ne aşezăm pe treptele scării". Tu nici nu poţi intra în hotel. Dacă
ticălosul te—ar zări, te—ar recunoaşte şi totul ar fi pierdut!
—Nici nu vreau să spun asta, răspunse Emil.
—Atunci? întrebă Profesorul.
— Doar sunt şi băieţi în hotel. De exemplu, băiatul de la lift. Unul dintre noi ar putea să se
ducă la el şi să—i povestească ce s—a întâmplat. El sigur cunoaşte hotelul ca pe buzunarul lui
şi poate că ne—ar da vreun sfat.
— Bine, zise Profesorul. Chiar foarte bine! Profesorul le dădea note celorlalţi, obicei
comic,care îi adusese porecla de Profesor.
— Ce tip şi Emil ăsta! O să—l numim consilierul nostru onorific! E isteţ ca un berlinez!
exclamă Gustav.
— Poate crezi că numai tu eşti isteţ?
Emil devenea susceptibil. Era jignit în amorul lui propriu pentru Neustadt, oraşul natal.
—De altfel, mai avem de reglat nişte conturi!
—Cu privire la ce? întrebă Profesorul.
—A râs de hainele mele cele noi!
—Lupta va avea loc mâine, decise Profesorul. Mâine... sau niciodată.
—Nu—i aşa de caraghios costumul tău, m—am obişnuit cu el, băiete, zise Gustav amabil.
Totuşi, ne putem lupta. Îţi atrag numai atenţia că eu sunt campionul bandei Landhaus. Să
nu zici că nu ţi—am spus!
— Şi eu sunt cel mai tare la şcoală, răspunse Emil.
— Într—adevăr, ai o forţă musculară teribilă! zise Profesorul. Aş fi vrut să mă duc eu la
hotel, dar nu poate omul să vă lase singuri o clipă pe voi doi. Aţi începe imediat să vă bateţi.
— Ei bine, atunci mă duc eu! propuse Gustav.

— Foarte bine! zise Profesorul. Du—te! Vorbeşte cu băiatul de la lift. Dar fii prudent!
Poate să fie ceva de făcut! Încearcă să afli mai întâi în ce cameră stă omul nostru. Peste o oră
te întorci şi ne dai raportul.
Gustav dispăru.
Profesorul şi Emil se instalară în faţa porţii şi începură să vorbească despre şcoală şi despre
profesori. Pe urmă Profesorul îi explică tovarăşului său cum poate recunoaşte diferitele mărci
de maşini care treceau prin faţa lor. Apoi împărţiră o tartină.
Se înnoptase. Peste tot se aprinseseră reclame luminoase. Un tren duduia în depărtare,
metroul zguduia totul sub pământ. Tramvaiele şi autobuzele, maşinile şi bicicletele făceau o
gălăgie îndrăcită. O muzică de dans se auzea din cafeneaua Woerz. Cinematografele din piaţa
Nollendorf anunţau ultima reprezentaţie. Lumea se grăbea să intre.
— Un copac mare, ca acela de la gară, pare ciudat de tot aici, nu găseşti? zise Emil. Ai
zice că s—a rătăcit.
Băiatul era uimit şi mişcat. Aproape că uitase pentru ce se afla acolo şi că îi lipseau o sută
patruzeci de mărci.
—Sigur că Berlinul e splendid. Ai zice că eşti la cinematograf. Dar nu ştiu dacă mi—ar
plăcea să stau totdeauna aici. La Neustadt avem piaţa Târgului Mare, a Târgului Mic şi
Piaţa Gării. Şi avem terenuri de joc: la marginea râului şi în parc. Asta e tot ce avem. Dar
cred că ajunge, Profesore. Zgomotul ăsta veşnic de bâlci, miile astea de străzi şi de pieţe!
M—aş rătăci mereu. Închipuie—ţi ce ar fi dacă nu v—aş avea pe voi astăzi şi aş fi singur
de tot aici! Mi se zbârleşte părul când mă gândesc!
—Te—ai obişnui, răspunse Profesorul. Eu sigur n—aş putea să stau la Neustadt, cu cele
trei pieţe ale lui şi un parc.
—Ba te—ai obişnui, zise Emil. Dar Berlinul e un oraş foarte frumos. Fără nicio îndoială,
Profesore! Splendid.
—Mama ta e rea cu tine? întrebă tânărul berlinez.
—Mama? Doamne fereşte! îmi dă voie să fac ce vreau. Dar nu mă folosesc de voia asta,
înţelegi?
—Nu! zise sincer Profesorul, nu înţeleg.
—Bine, atunci ascultă! Voi aveţi mulţi bani acasă?
—Nu ştiu. Vorbim foarte rar despre asta.
—Cred că atunci când nu se vorbeşte despre asta înseamnă că sunt bani.
Profesorul se gândi un moment şi zise:
— Se poate!
— Vezi tu, noi vorbim adesea despre asta, mama şi cu mine. Avem foarte puţini bani. Ea
munceşte fără încetare ca să—i câştige, dar tot nu—s niciodată bani. Totuşi, când plecăm
undeva cu şcoala, mama îmi dă tot atâţia ani cât au şi ceilalţi. Chiar şi mai mulţi câteodată.
— Cum poate să facă asta?
— Nu ştiu. Dar poate. Şi bineînţeles că eu aduc anii înapoi.
—Ea îţi cere asta?
—Da' de unde! Eu vreau aşa!
—Aha! Aşa!
—Da!Așa e!Și dacă îmi dai voie să mă duc să mă plimb în pădure până la nouă seara,
cu băiatul de la etajul întâi, eu mă întorc totdeauna pe la şapte. Pentru că nu vreau ca ea să
mănânce singură. Ea insistă întotdeauna să rămân cu ceilalţi. Am încercat uneori. Dar nu—mi
face nicio plăcere. Şi, în fond, ei îi pare foarte bine când mă întorc devreme.
—La noi nu—i aşa, zise Profesorul. Dacă vin acasă la timp, sunt sigur că—s la teatru sau
invitaţi undeva. Ne iubim mult, desigur, dar asta nu ne foloseşte la mare lucru.
—Pe când la noi, e singurul lucru pe care ni—l putem oferi. Totuşi, nu trebuie să crezi că
nu sunt decât un copil răsfăţat. Dacă ar spune cineva asta, l—aş snopi în bătaie! E uşor de
înţeles.
— Înţeleg.
Cei doi copii se rezemară o clipă de canatul porţii, fără să—şi mai vorbească. Noaptea
cobora. Stelele străluceau pe cer, iar luna clipea în depărtare, pe linia căii ferate.
Profesorul tuşi şi întrebă, fără să—l privească pe celălalt:
—Aşadar, vă iubiţi mult?
—Enorm, răspunse Emil.
CAPITOLUL XII. LIFTIERUL ÎN VERDE IESE DIN GĂOACE
Pe la zece apăru în curte o delegaţie a intendenţei, aducând o nouă provizie de sendvişuri,

care ar fi fost de ajuns să sature o sută de guri flămânde. Totodată, delegaţia ceru noi ordine.
Profesorul, foarte mânios, le răspunse că nu aveau ce căuta acolo. Ordinele se aşteptau în
piaţa Nikolsburg, de la Traugott, agent de legătură al centralei telefonice.
—Nu face pe tâmpitul, zise Petzold. Eram tare curioşi să ştim ce—i pe aici, de—asta am
venit!
—Iar pe de altă parte, ne era teamă să nu vi se fi întâmplat ceva, continuă Gerold, ca să se
scuze, căci Traugott n—a venit deloc.
—Câţi dintre voi au rămas în piaţa Nikolsburg? întrebă Emil.
—Patru sau trei, răspunse Friedrich I.
—Poate că numai doi, zise Gerold.
—Nu mai insista, strigă Profesorul furios, altfel or să ne spună că nu mai e nimeni acolo!
—Nu mai striga aşa! zise Petzold.
—Cer ca Petzold să fie imediat dat afară şi să i se interzică să mai ia parte la urmărire,
strigă Profesorul izbind cu piciorul în pământ.
—Îmi pare rău că vă certaţi din cauza mea, zise Emil. O să votăm ca la Cameră. Dar cer să
i se dea lui Petzold un avertisment sever; este inadmisibil ca fiecare să facă ce i se năzare.
—Ia nu vă mai daţi atâta importanţă, idioţilor! Eu, în orice caz, spăl putina!
Petzold mai zvârli câteva mitocănii teribile şi plecă.
—El ne—a silit să venim, explică Gerold. Altfel n—am fi venit. Zerlett a rămas la
serviciul intendenţei.
—Să nu mai aud o vorbă despre Petzold, ordonă Profesorul, şi vocea îi deveni iar calmă.
Făcând un efort să se stăpânească, zise:
—Chestiunea este închisă!
—Dar noi ce să facem? întrebă Friedrich I.
—Cel mai bun lucru ar fi să aşteptaţi aici până se întoarce Gustav din hotel ca să ne dea
raportul, îi sfătui Emil.
—Da, zise Profesorul. Nu—i băiatul de la hotel cel care se vede venind?
Un băiat se oprise în poartă. Purta o livrea verde, iar pe cap, aşezată sucit, o caschetă tot
verde. El le făcu semn celorlalţi şi se apropie încet de ei.
—La naiba, ce uniformă straşnică are! zise Gerold cu invidie.

—Ne aduci ştiri de la Gustav, spionul nostru? întrebă Profesorul.
Băiatul, care ajunsese chiar lângă ei, răspunse:
—Precum zici.
—Ei, ce mai e nou? Dacă eşti bun să ne spui, întrebă Emil neliniştit.
Deodată răsună claxonul de bicicletă, iar băiatul în verde începu să ţopăie şi să râdă ca
un nebun:
— Emil, băiete, nu ţi—e bine?
Nu era nicidecum băiatul de la hotel, ci Gustav în persoană.
— Ei, afurisitule, exclamă Emil râzând şi toţi izbucniră în râs.
Făceau atâta gălăgie, încât cineva deschise o fereastră care dădea înspre curte şi strigă:
—Linişte!
—Minunat! zise Profesorul. Dar vorbiţi încet, domnilor. Vino aici, Gustav, stai jos şi
povesteşte—ne cum a fost.
A fost ca la teatru, băieţi. Ascultaţi! Mă strecor în hotel, îl zăresc pe băiatul de serviciu şi îi
fac semn. Vine la mine şi îi explic afacerea de—a fir a păr. Îi vorbesc despre Emil, despre noi,
despre hoţ, îi spun că hoţul e în hotel şi că trebuie să—l împresurăm, ca să—l silim să ne dea
banii mâine.
—Asta—i foarte uşor, mi—a zis băiatul. Mai am o livrea. Ai să te îmbraci tu cu ea şi ai să
fii al doilea băiat de serviciu.
—Dar portarul ce—o să zică? Sigur o să facă scandal, i—am răspuns eu.
—Ba n—o să facă niciun scandal. Dimpotrivă, o să ne dea voie, căci portarul e tatăl meu.
Nu ştiu ce i—a povestit bătrânului, dar în orice caz am căpătat livreaua asta şi am voie să
petrec noaptea într—o cameră de servitori care e goală. Pot chiar să aduc şi pe unul dintre voi
cu mine. Ce ziceţi?
— În ce cameră locuieşte hoţul? întrebă Profesorul.
— Ei, tu întotdeauna ne strici cheful! mârâi Gustav jignit. Poate crezi că n—am făcut
nimic. Băiatul mi—a spus că hoţul trebuie să fie în camera 61. Atunci am urcat la etajul al
treilea şi am început să joc rolul de spion, fără să o arăt, bineînţeles. Am pândit de după
balustrada scării. După o jumătate de oră, uşa de la 61 s—a deschis şi — cine iese foarte
liniştit? Domnul hoţ! Se ducea — aţi înţeles unde. Azi după—amiază m—am uitat bine la el.
Era chiar el, cu mustaţa lui mică, neagră, cu urechile în care s—ar putea oglindi şi luna şi o
figură pe care n—aş vrea s—o primesc moştenire. Când s—a întors de la — ştiţi voi de unde
—, m—am repezit spre el, m—am proptit înaintea lui şi l—am întrebat:
— Domnul caută pe cineva? Domnul doreşte ceva?
El mi—a spus:
— Nu, n—am nevoie de nimic. Adică, stai! Spune—i portarului să mă scoale mâine—
dimineaţă la opt fix. Camera nr. 61. Să nu uiţi!
Eu i—am răspuns, abia putându—mi stăpâni bucuria:
—Nu, n—am să uit, domnul poate conta pe mine! Telefonul o să sune în camera 61 la opt
dimineaţa! Aşa e moda aici, scoală oamenii cu telefonul. El mi—a făcut un semn prietenos
din cap şi a intrat în cameră. Al nostru e.
—Straşnic! zise Profesorul. — Era încântat. — La ora opt o să—l aşteptăm în faţa
hotelului. Urmărirea o să continue şi o să punem mâna pe el.
— Cu alte cuvinte, e pierdut, declară Gerold.
— Fără flori şi fără coroane, adăugă Gustav. Iar acum, mă grăbesc. Trebuie să mă duc să
pun la cutie o scrisoare pentru camera numărul 12. Am cincizeci de bani bacşiş. Bună
meserie. În unele zile un băiat de serviciu face până la zece mărci. Aşa mi—a spus. Atunci eu
am să mă scol la şapte. Contaţi pe mine pentru ca sceleratul nostru să fie trezit la fix. Pe urmă
vin să vă întâlnesc aici.
—Dragă Gustav, cum să—ţi mulţumesc? zise Emil solemn. N—o să se mai întâmple
nimic rău mâine. O să punem mâna pe el. Toată lumea se poate duce să se culce, cred, nu
—i aşa, Profesore?
—Desigur. Toată lumea să se ducă să se culce. Şi întâlnirea — mâine—dimineaţă la opt
fix. Cei care pot —să mai aducă ceva bani. O să—l sun pe Vineri. Trebuie să—i adune
mâine pe voluntarii care vor să se prezinte la serviciul de intendenţă. Poate o să fim
obligaţi să organizăm o goană ca la vânătoare. Cine poate şti?
— Eu o să dorm la hotel, cu Gustav, zise Emil.
—Bravo, băiete, dar te previn că este o adevărată armată de purici!
—Mai întâi am să telefonez, zise Profesorul. Pe urmă mă duc spre casă şi—i dau drumul şi
lui Zerlett. Altfel ar rămâne până mâine—dimineaţă în piaţa Nikolsburg ca să aştepte
ordine. Ne—am înţeles?
— Da, domnule preşedinte, glumi Gustav.
— Mâine dimineaţă la opt, aici, în curte, confirmă Gerold.
— Să aduceţi ceva bani, le aminti Friedrich I. Se despărţiră, strângându—şi mâna
bărbăteşte. Unii se întoarseră acasă. Gustav şi Emil intrară în hotel. Profesorul se duse în
piaţa Nollendorf, ca să—i telefoneze lui Vineri de la cafeneaua Hahnen.
O oră mai târziu, toţi băieţii dormeau. Cei mai mulţi în paturile lor. Doi dintre ei într—o
mansardă, la etajul al patrulea al hotelului Kreid.
Unul dormea în fotoliul tatălui său, alături de telefon. Micul Vineri nu—şi părăsise postul.
Traugott se întoarse acasă. Ghemuit în jilţul capitonat, micul Vineri visa că prelua mii de ştiri
telefonice. La miezul nopţii, părinţii lui se întoarseră de la teatru şi fură foarte miraţi zărindu
—şi fiul adormit în fotoliu. Mama îl luă în braţe şi îl duse în pat. El tresări şi murmură în
somn: Emil!
CAPITOLUL XIII. DOMNUL GRUNDEIS PRIMEŞTE O GARDĂ DE ONOARE
Ferestrele camerei cu numărul 61 dădeau în piaţa Nollendorf şi a doua zi dimineaţă când

domnul Grundeis, pieptănându—şi părul, se uită afară, zări un mare număr de copii. Erau
vreo douăzeci de copii care se jucau cu mingea în faţa hotelului. Altă bandă ocupa intrarea
dinspre strada Kleist, iar o a treia intrarea metroului.
— Se vede că sunt în vacanţă, mormăi el, nemulţumit, punându—şi cravata.
În acelaşi moment, Profesorul, care prezida o adunare în curtea cinematografului, dădea şi
el frâu liber mâniei:

— Noi ne spargem capul zi şi noapte ca să—l prindem pe omul acela, iar voi, în timpul
ăsta, capete de dovleci ce sunteţi, nu găsiţi nimic mai bun de făcut decât să mobilizaţi tot
Berlinul! Avem oare nevoie de toţi spectatorii ăştia? Turnăm un film? Dacă banditul o să ne
scape, o să fie vina voastră, mori stricate ce sunteţi!
Ceilalţi, adunaţi în cerc în jurul lui, îl ascultau cu răbdare, dar conştiinţa lor nu părea că—i
face să sufere prea mult. Numai unii, foarte puţini la număr, erau chinuiţi de mustrări de
cuget. Gerold răspunse:
—Nu—ţi mai face inimă rea, Profesore, o să—l prindem pe hoţ.
—Hai, plecaţi de aici, flecari ce sunteţi! Şi daţi ordin bandei să se poarte cu prudenţă. Să
nu se uite spre hotel — e cel mai bun lucru. Aţi înţeles? înainte, marş!
Copiii plecară. Detectivii rămaseră singuri în curte.
—Am împrumutat zece mărci de la portar, anunţă Emil. Dacă omul nostru pleacă în
călătorie, cel puţin o să avem bani ca să—l urmărim.
—Trimite—i pe copii pur şi simplu acasă, îl sfătui Krummbiegel.
—Crezi că vor vrea să se ducă? Ar rămâne aici chiar dacă ar arunca cineva piaţa în aer,
răspunse Profesorul.
—Nu—i decât un singur lucru de făcut, sugeră Emil. Să ne schimbăm planul. Nu mai
putem să—l înconjurăm pe Grundeis cu spioni, dar putem să asmuţim haita asupra lui din
toate părţile, cu toţi copiii.
—M—am gândit şi eu la asta, răspunse Profesorul. Cel mai bun lucru e să schimbăm
tactica şi să—l exasperăm până într—atâta, încât să capituleze.
—Minunat! exclamă Gerold.
—Desigur că o să vrea mai degrabă să dea banii înapoi, decât să aibă pe urmele lui vreo
sută de copii, care să se învârtească în jurul lui şi să ţipe ceasuri întregi în aşa chip, încât să
asmuţă oraşul şi poliţia, o tăie scurt Emil.
Ceilalţi aprobară. Un clopoţel răsună sub poartă. Şi Pony Hutchen, surâzătoare, îşi făcu
intrarea în curte.
— Bună dimineaţa, băieţi, strigă ea. Apoi sări de e bicicletă, îi salută pe vărul ei, pe
Profesor şi pe prietenii lor şi apăru cu un coşuleţ pe care şi—l legase zdravăn, în spatele şeii.
— Vă aduc cafea, exclamă ea, şi pâinişoare cu lapte. Am şi o ceaşcă curată. Poftim! S—a
spart toarta! Ce ghinion!
Copiii mâncaseră cu toţii copios. Şi Emil mâncase, la hotel Kreid. Dar niciunul dintre ei n
—ar fi vrut să strice plăcerea fetiţei. De aceea băură cafea cu lapte din ceaşca fără toartă şi
mâncară pâinişoarele, ca şi cum ar fi fost nemâncaţi de patru săptămâni.
— Doamne, ce bun e! exclamă Krummbiegel.
—Şi ce prăjite sunt pâinişoarele! rosti Profesorul, între două îmbucături.
—Nu—i aşa? întrebă Pony. Da, da, se vede când este o femeie într—o casă!
— Într—o curte, rectifică Gerold.
—Ce mai e prin strada Schumann? întrebă Emil.
—Mulţumesc, bine. Multe complimente de la bunica. Dacă n—o să vii cât mai curând, n—
o să capeţi de mâncare decât peşte, în fiecare zi, drept pedeapsă.
—Ei, atâta pagubă! murmură Emil, al cărui chip se posomori.
—De ce spui „atâta pagubă"? întrebă cel mai mic dintre Mittenzwey. Peştele e foarte bun!
Toţi îl priviră cu mirare, căci el nu vorbea aproape niciodată. Mittenzwey roşi şi căută să se
ascundă în spatele fratelui său mai mare.
— Emil nu poate înghiţi o îmbucătură de peşte, explică Pony Hutchen.
Aşa trăncăneau veseli copiii, toţi foarte binedispuşi şi toţi foarte amabili cu Pony.
Profesorul îi ţinea bicicleta, Krummbiegel spăla termosul şi ceaşca. Mittenzwey senior îndoia
frumos hârtia în care fuseseră învelite pâinişoarele. Emil lega coşul pe portbagaj. Gerold se
asigura că roţile erau bine umflate. Iar Pony Hutchen se învârtea încolo şi—ncoace prin curte,
cântând şi povestind mii de lucruri.
— Stop! strigă ea deodată, rămânând într—un picior. Voiam să vă întreb ceva. Ce fac
copiii aceia nenumăraţi în piaţa Nollendorf? Parc—ar fi o colonie în vacanţă.
— Sunt nişte gură—cască care au auzit vorbindu—se de goana noastră după hoţ. Şi vor să
ia şi ei parte, explică Profesorul.
Gustav năvăli în acel moment pe poartă, făcu să răsune claxonul şi strigă:
—Fiţi atenţi! Uitaţi—l! Toţi voiră să se repeadă.
—Ascultaţi! strigă Profesorul. Să—l încercuim.
— Aşezaţi—vă în spatele lui, în faţă, la dreapta, la stânga! Aţi înţeles? O să primiţi noi
ordine pe drum! înainte, marş!
Se repeziră împingându—se unii pe alţii, ca să iasă din curte. Pony Hutchen, puţin jignită,
rămase singură la urmă. Atunci sări pe bicicletă şi mormăi, la fel ca bunica ei:
— Afacerea asta nu—mi miroase a bine deloc! Afacerea asta nu—mi miroase a bine
deloc!
Omul cu pălăria tare apărea tocmai atunci în pragul hotelului. Coborî încet treptele de la
intrare şi apucă la dreapta, pe strada Kleist. Profesorul, Emil şi Gustav expediară cât putură de
repede curieri spre diferitele grupuri de copii. Trei minute mai târziu, domnul Grundeis era
înconjurat.
Foarte mirat, se uită în toate părţile. Copiii trăncăneau între ei, râdeau, îşi dădeau ghionturi
şi nu—l slăbeau pe hoţ. Unii îl priveau aşa de fix, încât Grundeis se simţea jenat.
Vâjjj! O minge îi vâjâi drept pe deasupra capului. El tresări şi grăbi paşii. Copiii grăbiră şi
ei mersul. Vru să cotească repede pe o stradă laterală. Dar alt grup de copii ieşea tocmai
atunci în pas alergător din strada aceea.
—Ce mutră face, exclamă Gustav. Ai zice că a înghiţit o lămâie.

—Stai puţin în faţa mea, zise Emil. Nu—i nevoie să mă recunoască încă. O să mă vadă
destul de curând!
Gustav, deşirându—se cât era de lung, se înfipse în faţa lui Emil, ca un luptător în formă.
Pony Hutchen însoţea procesiunea pe bicicleta ei şi claxona nebuneşte din clopoţel.
Omul cu pălărie tare devenea nervos. Începând parcă să presimtă ce îl aştepta, făcea nişte
paşi uriaşi. Dar degeaba. Nu putea scăpa de duşmani.
Deodată se opri ca încremenit, se întoarse înapoi şi urcă alergând strada pe care o coborâse
până atunci. Copiii făcură şi ei imediat stânga—mprejur şi marşul reîncepu, în sens invers. Un
puşti — Krummbiegel — i se împiedică aşa de bine între picioare, încât îl făcu să se
împleticească.
— Ce te—a apucat, derbedeule? strigă el, ia stai tu să chem un sergent.

— Da, te rog, cheamă! răspunse Krummbiegel. De când aşteptăm asta. Hai, cheamă odată!
Domnul Grundeis nu se gândea însă deloc să cheme un sergent. Dimpotrivă. Toată
afacerea asta i se părea din ce în ce mai neliniştitoare. Îi era cu adevărat frică şi nu ştia încotro
să se ducă. Oamenii începeau să scoată capul pe la ferestre. Vânzătoarele şi clienţii ieşeau de
prin prăvălii şi întrebau ce s—a întâmplat. Dacă ar fi apărut atunci şi un sergent, s—ar fi
isprăvit cu el.
Hoţul avu o inspiraţie. Zărind o sucursală a Băncii Comerciale, rupse cercul care îl
împresura, se grăbi spre uşa de intrare a băncii şi dispăru în interior.
Profesorul se repezi şi el în faţa uşii şi strigă:
— Gustav şi cu mine o să intrăm! Emil să mai stea aici un moment! Când Gustav o să
sune din claxon, atunci să vină şi Emil cu zece băieţi. Până atunci, alege—i pe cei mai buni,
Emil! Treaba devine interesantă!
Gustav şi Profesorul dispărură la rândul lor în interiorul băncii.
Lui Emil îi bătea inima tare şi îi vâjâiau urechile. Se apropia momentul decisiv. El îi
chemă pe Krummbiegel, pe Gerold, pe fraţii Mittenzwey şi pe alţi câţiva şi le porunci
celorlalţi să se risipească.
Copiii se depărtară numai câţiva paşi. Sub niciun motiv n—ar fi voit să lipsească de la
spectacolul care se pregătea.
Pony Hutchen îl rugă pe un băiat să—i ţină bicicleta şi se apropie de Emil.
—Iată—mă, zise ea. Capul sus! Treaba devine serioasă. Doamne, Doamne, cum mai
tremur... ca varga.
—Cum se poate! Eu nu tremur, zise Emil.
CAPITOLUL XIV. ACELE CU GĂMĂLIE AU ŞI O PARTE BUNĂ
Când Gustav şi Profesorul intrară în bancă, omul cu pălăria tare îşi aştepta rândul în faţa
ghişeului de „Plăţi şi depuneri". Funcţionarul tocmai vorbea la telefon.
Profesorul se aşezase lângă hoţ şi îl pândea ca un câine de vânătoare. Gustav, cu mâna în
buzunar, gata să sune cu toate puterile din claxon, stătea în spatele omului.
Casierul se întoarse la ghişeu şi îl întrebă pe Profesor ce doreşte.
—Mulţumesc, zise acesta, domnul a fost înaintea mea.
—Puteţi să—mi schimbaţi o bancnotă de o sută de mărci în două de cincizeci şi să—mi
daţi bani mărunţi pentru patruzeci de mărci? întrebă acesta, scoţând din buzunar şi punând
pe masă o hârtie de o sută de mărci şi două de câte douăzeci.
Casierul puse mâna pe cele trei hârtii şi se apropie de casă.
— Un moment! exclamă Profesorul cu glas tare. Banii aceştia sunt bani furaţi!
— Ce? Ce? zise funcţionarul speriat, întorcându—se. Colegii lui, cufundaţi în socoteli la
celălalt capăt al băncii, încetară lucrul şi tresăriră, ca şi cum i—ar fi muşcat un şarpe.
—Banii aceştia nu—i aparţin nicidecum domnului pe care îl vedeţi aici. I—a furat unui
prieten de—al meu şi acum ar vrea să—i schimbe ca să facă să dispară orice urmă a
furtului.
—N—am văzut niciodată atâta obrăznicie, zise domnul Grundeis.
Apoi se întoarse spre casier şi adăugă:
— Iertaţi—mă! Şi în acelaşi timp îi arse Profesorului o palmă care răsună.
— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile, zise băiatul, îi trânti domnului Grundeis o
asemenea lovitură în stomac, încât acesta fu nevoit să se sprijine de masă. În acelaşi
moment, Gustav apăsă cu putere pe claxon de trei ori la rând.
Funcţionarii din bancă săriră de pe scaune şi se repeziră la boxa casierului. Directorul,
furios, năvăli afară din biroul său.
Zece copii, cu Emil în frunte, dădură năvală pe uşă şi îl înconjurară pe omul cu pălăria
tare.
— Mii de draci! Dar ce au dezmăţaţii ăştia? strigă furios directorul.
—Ticăloşii pretind că i—am furat unuia dintre ei banii pe care am venit să—i schimb la
bancă, explică Grundeis, tremurând de furie.
—Este adevărat! exclamă Emil sărind la ghişeu. Mi—a furat mie o bancnotă de o sută de
mărci şi două de câte douăzeci. Ieri după—amiază, în trenul Neustadt — Berlin. În timp ce
dormeam.
—Adevărat? Şi poţi să o dovedeşti? întrebă casierul cu asprime.
—Sunt de o săptămână la Berlin şi n—am ieşit din oraş ieri toată ziua, zise hoţul cu un
surâs dulceag.
—Afurisit mincinos! exclamă Emil, aproape plângând de ciudă.
—Poţi să dovedeşti că domnul acesta este cel cu care ai fost ieri în tren? întrebă directorul.
—Sigur că nu poate, zise hoţul cu o nepăsare prefăcută.

—Dacă erai singur cu el în compartiment, n—ai niciun martor, zise unul dintre
funcţionari...
Camarazii lui Emil încremeniseră.
— Ba da! exclamă Emil. Ba da! Am un martor! Doamna Jakob de la Gross—Grunau. Era
în compartimentul nostru la începutul călătoriei. Pe urmă s—a dat jos şi m—a însărcinat să—l
salut din partea ei pe domnul Kurzhals din Neustadt.
—Mi se pare că o să fiţi silit să stabiliţi un alibi, îi zise directorul hoţului. O puteţi face?
—Sigur, răspunse acesta. Locuiesc la hotel Kreid.
—Numai de ieri—seară! exclamă Gustav. O ştiu prea bine, dragul meu, căci m—am
strecurat în hotel cu livreaua băiatului de serviciu.
Funcţionarii băncii începeau să surâdă şi priveau cu interes la copii.
— Cel mai bun lucru este să ţinem banii aici, până la noi ordine, domnule... zise directorul
şi desprinse o foaie de hârtie dintr—un bloc, ca să scrie numele şi adresele.
— Se numeşte Grundeis! exclamă Emil. Omul cu pălăria tare râse zgomotos şi zise:
—Vedeţi bine că e vorba de o confuzie. Pe mine mă cheamă Muller.
—O! cum mai minte! Chiar el mi—a spus în tren că îl cheamă Grundeis.
— Aveţi vreun act de identitate? întrebă casierul.
—Din nefericire, nu am la mine, răspunse hoţul. Dar dacă vreţi să aşteptaţi un moment, mă
duc să aduc de la hotel.
—Ticălosul minte cu neruşinare! Banii aceştia sunt ai mei şi vreau să—i iau, exclamă
Emil.
—Chiar dacă ar fi adevărat, tinere, zise casierul, lucrurile nu sunt aşa de simple pe cât
crezi tu. Cum poţi dovedi că sunt banii tăi? Este scris numele tău pe ei? Sau ai notat
numărul hârtiilor?
—Bineînţeles că nu! zise Emil. Cine se gândeşte că o să fie furat? Dar, cu toate astea, sunt
banii mei. Auziţi? Mi i—a dat mama ca să—i aduc bunicii, care locuieşte aici, în strada
Schumann nr. 15.
—Ai băgat de seamă dacă vreuna dintre bancnote avea vreo ruptură sau alt semn deosebit?
—Nu, n—am băgat nimic de seamă.

—Domnilor, vă dau cuvântul meu de onoare că banii sunt ai mei, declară hoţul, doar nu vă
închipuiţi că o să fur de la copii!
—Ia staţi! exclamă deodată Emil şi sări în sus, atât de uşurat se simţi dintr—odată. Staţi!
în tren am prins banii de dublura buzunarului cu un ac cu gămălie. Trebuie să se vadă
găurile acului în bilete.
—Casierul se uită în zare la bancnote. Toată lumea îşi ţinea respiraţia.
Hoţul făcu doi paşi înapoi. Directorul, foarte nervos, bătea toba pe masă.
—Copilul are dreptate! exclamă casierul, palid de emoţie. Într—adevăr, bancnotele au

găuri de ac.
—Uite şi acul care a făcut aceste găuri, zise Emil, punând mândru acul pe masă. Chiar m
—am înţepat cu el.
Cu iuţeala unui fulger, hoţul făcu stânga—mprejur, îi împinse brutal pe copii la dreapta şi
la stânga, străbătu încăperea alergând, se repezi la uşă şi dispăru.
— Fugiţi după el! strigă directorul. Toată lumea se repezi după hoţ.
Când ajunseră în stradă, hoţul era încăierat de cel puţin douăzeci de copii care i se agăţau
de picioare, i se atârnau de braţe, îl ţineau de haină. El se zbătea cu putere, dar copiii nu—i
dădeau drumul.
Un sergent pe care se dusese să—l aducă Pony Hutchen cu bicicleta venea în goana mare.
Directorul îl sfătui să—l aresteze pe necunoscut. Grundeis sau Muller era de bună seamă un
hoţ specializat în furturile din tren.
Casierul ceru voie de la director să plece puţin, se duse să ia bancnotele şi acul cu gămălie
şi se alătură procesiunii. Căci era o adevărată procesiune. Hoţul între agent şi funcţionar, iar în
urma lor nouăzeci până la o sută de copii, care făceau de gardă.
Pony Hutchen îi urma şi ea cu bicicleta. Fata îi făcu un semn prietenesc fericitului Emil şi
îi strigă:
— Emil, dragă! Mă duc repede acasă să le povestesc toată chestia!
Băiatul îi răspunse:
— La prânz o să fiu şi eu acolo. Transmite—le complimente din partea mea!
Pony Hutchen mai strigă:
— Ştiţi cu ce semănaţi? Cu o enormă ceată de excursionişti!
Apoi coti după colţul străzii, claxonând zgomotos.
CAPITOLUL XV. EMIL LA PREFECTURĂ
Grupul se duse la postul de poliţie cel mai apropiat. Agentul îi povesti comisarului ce se
întâmplase. Emil completă povestirea. Apoi trebui să explice cum se numea şi unde locuia.
Comisarul lua note cu stiloul.
— Dar pe dumneata cum te cheamă? se adresă el hoţului.
— Herbert Kiesling7 răspunse ticălosul.
La auzul acestor cuvinte, Emil, Gustav şi Profesorul nu se putură stăpâni să nu izbucnească
în râs. Iar funcţionarul de la bancă, care îi dăduse comisarului banii, se uni şi el cu ei.
—Doamne, ce mai specimen! exclamă Gustav. La început îl chema Grundeis, după aceea
Muller, iar acuma Kiesling! Sunt curios să ştiu cum îl cheamă de fapt!
—Linişte! îl certă comisarul. O să clarificăm noi asta!
Domnul Grundeis—Muller—Kiesling dădu adresa hotelului Kreid, apoi data şi locul
naşterii. Nu avea însă niciun act de identitate.
—Dar unde ai fost până ieri? îl întrebă comisarul.
—La Gross—Grunau, răspunse el.
—Încă o minciună! exclamă Profesorul.
—Linişte! se supără din nou comisarul. Casierul întrebă dacă poate să plece. I se luară
întâi datele, pe urmă îl lovi prieteneşte pe Emil pe umăr şi plecă.
—Kiesling, i—ai furat ieri în trenul Neustadt — Berlin, tânărului Emil Tischbein, o sută
7
În jargoul răufăcătorilor der kies(ger.)înseamnă ”bani mulți”
patruzeci de mărci?
—Da, mărturisi hoţul. Băiatul dormea într—un colţ. Plicul îi căzuse din buzunar. Întâi l—
am ridicat şi voiam numai să mă uit să văd ce—i înăuntru... Dar n—aveam nici eu niciun
ban...
—Ce şarlatan! strigă Emil. Prinsesem banii de buzunarul hainei. Nu puteau să cadă de
acolo.
—Şi nici nu avea aşa de mare nevoie de bani, observă Profesorul. Altfel bancnotele lui
Emil n—ar fi rămas neatinse în buzunar. În acest timp a plătit o maşină, sandvici şi bere.
— Linişte! mârâi comisarul. O să lămurim noi asta. Şi nota tot ce i se spunea.
— Îmi daţi voie să mă retrag, domnule comisar? întrebă hoţul, foarte politicos. V—am
înapoiat banii furaţi. Şi ştiţi unde locuiesc. Am ceva afaceri la Berlin şi câteva chestiuni de
rezolvat.
— Glumeşti! zise comisarul.
Şi telefona la Prefectură ca să ceară o maşină, căci la postul său se prinsese un hoţ.
—Când o să—mi daţi banii? întrebă Emil îngrijorat.
—La Prefectură. O să vii şi tu cu noi şi acolo or să se aranjeze toate.
—Emil, dragă, auzi? Or să te ducă cu duba, murmură Gustav.
—Ce absurditate! zise comisarul. Ai bani, Tischbein?
—Da, răspunse Emil. Băieţii au făcut ieri o colectă, iar portarul de la hotel Kreid mi—a
împrumutat zece mărci.
—Adevăraţi detectivi! Ştrengari ce sunteţi! mârâi comisarul, dar glasul lui era foarte
binevoitor. Atunci ai să iei metroul, Tischbein, până în piaţa Alexandru, şi ai să te prezinţi
uşierului de la tribunalul corecţional, domnul Lurje. Pe urmă ai să vezi. Or să—ţi dea banii
înapoi.
—Să mă duc mai întâi să—i dau înapoi portarului cele zece mărci? întrebă Emil.
—Desigur.
Automobilul Prefecturii sosi peste câteva minute, iar domnul Grundeis—Muller—Kiesling
fu silit să urce înăuntru. Comisarul îi dădu agentului care se afla în maşină procesul—verbal,
cele o sută patruzeci de mărci şi acul, apoi maşina porni. Copiii, îngrămădiţi în stradă, nu
uitară să—l huiduie pe hoţ. Dar acesta se prefăcu că nu bagă de seamă. Poate că era mândru
că mergea cu maşina Prefecturii.
Emil dădu mâna cu comisarul şi îi mulţumi, pe urmă Profesorul le explică copiilor care
aşteptaseră afară că Emil avea să—şi primească banii la Prefectură şi că vânătoarea se
terminase. Numai cei mai apropiaţi îl însoţiră pe Emil la hotel şi la staţia din piaţa Nollendorf.
Emil le spuse că o să—i telefoneze cât mai curând posibil lui Vineri, ca să ştie şi el cum se
petrecuseră lucrurile şi adăugă că spera să—i revadă înainte de a se întoarce la Neustadt, că,
în orice caz, le mulţumea din toată inima pentru ajutor şi că o să le dea banii înapoi.
—Numai să îndrăzneşti şi ai să ai de—a face cu noi, amice! zise Gustav. De fapt, ar trebui
să boxăm amândoi! Din cauza hainelor tale aşa de caraghioase!

—A! zise Emil strângând mâna lui Gustav şi a Profesorului. Sunt aşa de bucuros! O să
lăsăm încolo boxul, nu? N—aş avea inima să—ţi trag una!
—Nici n—ai putea, dragul meu, chiar dacă ai vrea! zise Gustav.
Cei trei băieţi intrară în Prefectură. Aici străbătură nişte coridoare lungi şi trecură printr—o
grămadă de birouri. În sfârşit, îl găsiră pe uşierul tribunalului corecţional, care tocmai era la
masă. Emil se prezentă.
— Aha! zise domnul Lurje între două îmbucături. Da, Emil Tischbein, tânărul detectiv
amator. Ai fost anunţat prin telefon. Judecătorul vrea să te vadă. Te aşteaptă. Vino cu mine.
Şi mai muşcă o dată din tartină.
— Noi te aşteptăm aici, zise Profesorul. Iar Gustav adăugă:
— Să vii repede! Mor de foame când îi văd pe alţii mâncând!
Domnul Lurje începu să măsoare noi coridoare, făcu la stânga, apoi la dreapta şi iar la
stânga. Pe urmă bătu la o uşă.
— Intră, zise un glas dinăuntru. Lurje întredeschise uşa şi anunţă:
— Tânărul detectiv este aici, domnule judecător. Emil Fischbein, ştiţi dumneavoastră!
— Mă cheamă Tischbein, îl corectă Emil.
— Foarte frumos nume, într—adevăr, răspunse domnul Lurje, dându—i lui Emil o
pălmuţă care îl făcu să cadă peste birou.
Judecătorul era un om amabil. Emil fu poftit să stea într—un fotoliu confortabil şi să
povestească de la început istoria cu furtul, în toate detaliile. Când termină, judecătorul îi spuse
solemn:
—Bine. Acum uite—ţi banii!
—Domnul fie lăudat!
Emil scoase un oftat adânc de uşurare şi puse banii în buzunar, unde îi aşeză cu mare grijă.
—Dar să nu laşi să ţi se mai fure o dată!

—Nu! Nicio grijă! Am să—i duc imediat bunicii.
—Aşa e. Uitasem! Dă—mi adresa ta din Berlin. Mai rămâi câteva zile aici?
—Aşa cred, zise Emil. Locuiesc în strada Schumann numărul 15, la domnul Heimbold.
Aşa îl cheamă pe unchiul meu... şi pe mătuşa mea.
—Foarte bine aţi condus afacerea, zise judecătorul, aprinzând o ţigară groasă.
—Camarazii mei au lucrat minunat, e drept! zise Emil, cu tot focul entuziasmului. Gustav
ăsta cu claxonul lui de bicicletă şi Profesorul, şi micul Vineri, şi Krummbiegel, şi fraţii
Mittenzwey, toţi, zău! E o plăcere să ai de—a face cu ei. Mai ales Profesorul — e un as!
—Ei, nici tu nu eşti o mămăligă, mi se pare, zise judecătorul, scoţând nori groşi de fum.
—Aş vrea să ştiu, domnule judecător, ce—o să i se întâmple lui Grundeis, hoţului, oricare
i—o fi numele.
—L—am trimis la serviciul de identificare. Acolo o să—l fotografieze şi o să i se ia
amprentele digitale. Pe urmă o să comparăm fotografia şi amprentele cu acelea pe care le
avem în fişe.
—Ce fişe?
—Avem portretele tuturor infractorilor care au mai fost pedepsiţi şi avem şi amprentele
picioarelor şi ale mâinilor multor infractori pe care nu i—am putut prinde până acum. E
foarte posibil ca hoţul tău să mai fi comis şi alte nelegiuiri înainte de a—ţi lua ţie banii. Nu
—i aşa?
—Da, sigur. La asta nu m—am gândit.
—Un moment! zise amabilul judecător, căci se auzise soneria telefonului. Da... o afacere
interesantă pentru dumneavoastră... Veniţi aici, în biroul meu... zise el, apoi puse jos
receptorul. Numaidecât vor veni nişte inşi ca să te intervieveze.
—Ce—i asta? întrebă Emil.
—A intervieva înseamnă a întreba.
—Nu se poate! zise Emil. Cum? O să fiu dat la ziar?
—Probabil. Când un copil prinde un hoţ, devine celebru.
Cineva bătu la uşă. Patru domni intrară. Judecătorul le întinse mâna şi le rezumă aventura
lui Emil. Cei patru domni începură să scrie.
—Straşnic! conchise unul dintre reporteri. Micul ţăran detectiv!
—Poate că o să—l angajaţi la dumneavoastră, adăugă altul, râzând.
— De ce nu te—ai dus imediat să cauţi un poliţist ca să—i povesteşti întâmplarea? întrebă
cel de—al treilea.
Emil simţi că ceva îl strângea de gât. Se gândi la Jeschke, jandarmul din Neustadt, şi i se
făcu părul măciucă.
— Chiar aşa, de ce? zise şi judecătorul cu un ton binevoitor.
Emil ridică din umeri şi zise:
— Să vă spun drept, pentru că la Neustadt am pictat un nas roşu şi o mustaţă pe statuia
Marelui—Duce.
O să mă arestaţi, domnule judecător?
Cei cinci domni, în loc să—şi ia o mutră severă, izbucniră în râs. Judecătorul exclamă:
— Ei, doar n—o să băgăm la închisoare pe unul dintre cei mai buni detectivi ai noştri!
— Nu? Serios? O! Ce bine îmi pare! zise copilul şi i se luă o piatră de pe inimă.
Apoi se apropie de unul dintre reporteri şi îl întrebă:
—Nu mă recunoaşteţi?
—Nu.
—Ei, dar cu toate acestea, ieri, într—un tramvai de pe linia 177, mi—aţi plătit biletul,
pentru că eu nu aveam bani.
—Aşa e. Acum îmi aduc aminte. Ai vrut chiar să—mi ştii adresa, ca să—mi dai banii
înapoi.
—Vreţi să vi—i dau? întrebă Emil, scoţând zece pfenigi din buzunar.
—Haide, lasă asta. Nu mi—ai spus şi cum te cheamă?
—Ba da, totdeauna spun. Mă cheamă Tischbein.
—Şi pe mine Kastner, răspunse insul, apoi îşi strânseră mâna.
—Minunat! exclamă judecătorul. Aşadar, sunteţi cunoştinţe vechi.
—Ascultă, Emil, zise domnul Kastner, nu vrei să vii cu mine la redacţie? Mai întâi o să ne
ducem să mâncăm câteva prăjituri cu cremă.

—Pot să vă invit eu? întrebă Emil.
—Ce mândru e băiatul ăsta! Erau încântaţi.
—Nu, lasă—mă pe mine să te invit, zise Kastner.
—Foarte bucuros, dar mă aşteaptă Profesorul şi Gustav.
—O să—i luăm şi pe ei, se înţelege de la sine, zise Kastner.
Ceilalţi jurnalişti aveau încă mii de întrebări să—i pună.
Emil le dădea explicaţii, iar ei luau notiţe.
—Hoţul este un începător? întrebă unul dintre ei.
—Nu cred, zise judecătorul. Se poate chiar să avem o mare surpriză. Sunaţi—mă peste o
oră, domnilor.
Se despărţiră. Emil, însoţit de Kastner, se duse iar la domnul Lurje. Acesta tot mai mânca
şi exclamă:
—A! Iată—l pe micul Uhrbein!
—Tischbein! îl corectă Emil.
Domnul Kastner îi urcă pe Emil, pe Gustav şi pe Profesor într—o maşină şi îi duse întâi la
cofetărie. Pe drum, Gustav sună din claxon şi copiii leşinară de râs, văzându—l pe Kastner
cum tresare speriat.
La cofetărie se arătară foarte binedispuşi. Mâncară, vorbiră despre consiliul de război din
piaţa Nikolsburg, de urmărirea în taxi, de noaptea petrecută la hotel, de deghizarea lui Gustav,
de scandalul de la bancă. La urmă, Kastner declară:
— Sunteţi trei băieţi şi jumătate.
Băieţii se simţiră foarte mândri şi mai mâncară câteva tarte. Gustav şi Profesorul luară apoi
un autobuz, Emil promise că—i va telefona chiar în ziua aceea micului Vineri şi se duse cu
domnul Kastner la redacţie.
Imobilul în care se afla ziarul era imens. Aproape tot aşa de mare ca acela al Prefecturii.
Coridoarele erau pline de oameni care alergau înfriguraţi de colo până colo, de parcă era
cutremur.
Emil şi Kastner intrară într—un birou unde se afla o fată blondă, foarte drăguţă. Kastner
începu să măsoare biroul în lung şi în lat, dictând dactilografei ceea ce îi povestise Emil. Din
când în când se oprea şi întreba:
— Aşa a fost, nu?
Emil dădea din cap că da şi celălalt începea iar să dicteze.
Pe urmă îl chemă pe judecător la telefon.
— Cum? exclamă Kastner în faţa aparatului. O! Asta e extraordinar! Să nu—i spun încă?
Adevărat?... Sunt încântat... Mii de mulţumiri... Ce mai istorie!...
Apoi puse receptorul la loc, se uită la băiat ca şi cum nu l—ar mai fi văzut până atunci şi
zise...
—Emil, vino cu mine, o să te fotografiem.

—Nu mai spuneţi! zise Emil în culmea mirării.
Dar îl urmă ascultător pe domnul Kastner cu trei etaje mai sus, într—o cameră cu ferestre
mari, foarte luminată. Aici îşi aranja părul şi fu fotografiat.
Apoi, domnul Kastner îl duse în sala unde se culegeau textele. Ce mai gălăgie! Aici predă
foile de hârtie scrise de domnişoara cea blondă şi anunţă că se întoarce imediat, căci se
întâmplase ceva foarte important, dar mai întâi trebuia să—l trimită pe Emil la bunica sa.
Coborâră cu liftul la parter şi ieşiră din clădire. Domnul Kastner chemă un taxi, îl puse pe
Emil înăuntru, îi dădu şoferului bani, cu toate protestele băiatului, şi—i spuse:
— Du—l pe tânărul meu prieten în strada Schumann, la numărul 15.
Îşi strânseră mâna prieteneşte şi domnul Kastner adăugă:
—Să o saluţi pe mama ta din partea mea, când ai să te întorci acasă. Trebuie să fie o
femeie foarte cumsecade.
—Cred şi eu! zise Emil.
—Şi să nu uiţi, mai zise domnul Kastner după ce maşina porni, să citeşti ediţia de seară a
ziarului. O să fii foarte surprins de ce ai să găseşti acolo!
Emil mai întoarse o dată capul şi salută foarte prietenos.
Apoi maşina dispăru la o cotitură.
CAPITOLUL XVI. JUDECĂTORUL TRIMITE COMPLIMENTE
Maşina ajunse pe Unterden Linden. Emil bătu în geam. Taxiul se opri. Băiatul întrebă:
—Mai avem mult, domnule şofer?
—Nu.
—Îmi pare rău că vă deranjez, dar trebuie să mergem întâi în aleea Kaiser, la cafeneaua
Josty. Am lăsat acolo un buchet de flori pentru bunica şi geamantanul. Vreţi să fiţi aşa de
bun?
—Nu e vorba aici să fiu bun! Ai bani, dacă cei pe care i—am primit n—or să ajungă?
—Da, am, domnule şofer. Trebuie să iau buchetul neapărat.
—Bine, bine, zise omul.
Apoi făcu la stânga şi trecu pe sub poarta Brandenburg, străbătu Tiergartenul, umbros şi
înverzit, şi ajunse în piaţa Nollendorf. Emil găsi că piaţa avea acum un aspect mult mai
nevinovat decât în ajun. Îşi pipăi prudent buzunarul. Banii erau la locul lor.
Apoi urcară strada Motz până la capăt, făcură la dreapta şi se opriră în faţa cafenelei
Josty.
Emil coborî, se duse la bufet, o rugă pe domnişoara de acolo să fie așa de bună să—i
dea florile si valiza, își primi obiectele, mulţumi, se urcă iar în maşină şi zise:
— Gata! Acum ne ducem la bunica!
Se întoarseră, traversară Spreea şi apucară pe nişte străzi vechi, cu casele negre de tot.
Băiatul ar fi privit bucuros în toate părţile, dar nu putea. Ba îi aluneca valiza, ba vântul îi
smulgea câte o bucată din hârtia cu care erau învelite florile. Emil trebuia să fie foarte
atent ca să nu—i ia vântul şi buchetul.
Maşina se opri. Ajunseră la numărul 15, pe strada Schumann.
—Am ajuns! zise Emil, dându—se jos. Vă mai datorez bani?
—Nu! îţi mai datorez eu dumitale încă trei pfenigi.
—Lăsaţi, cumpăraţi—vă ţigări cu ei.
— Mulţumesc, tinere! răspunse şoferul şi plecă. Emil urcă la etajul al treilea şi sună la
Heimbold.
Se auzi un strigăt puternic înăuntru, pe urmă uşa se deschise. Bunica era în prag, îl
cuprinse cu braţul pe Emil şi îi dădu în acelaşi timp o sărutare pe obrazul stâng şi o
pălmuţă pe obrazul drept, pe urmă îl lăsă să intre, strigând:
— Afurisit băiat! Afurisit băiat!
—Frumoase lucruri mi s—au povestit despre tine! zise mătuşa Marta cu bunăvoinţă şi îi
întinse mâna. Pony Hutchen îi întinse cotul. Purta un şorţ al mamei şi zise:
—Bagă de seamă! Am mâinile ude. Tocmai spălam vasele. A! Ce sărace suntem!
Intrară toţi patru în sufragerie. Emil trebui să se aşeze pe divan. Bunica şi mătuşa Marta se
uitau la el de parcă ar fi fost un bibelou scump.
—Ai gologanii? întrebă Pony Hutchen.
—Sigur!
Emil scoase cele trei bancnote din buzunar şi dădu o sută douăzeci de mărci bunicii,
zicând:
—Uite banii, bunico. Şi mama îţi trimite sărutări. Te roagă să nu te superi că nu ţi—a
trimis nimic luna trecută. Dar afacerile nu i—au prea mers. Tocmai de aceea îţi trimite de
data asta ceva mai mult.
—Îţi mulţumesc foarte mult, băiete, răspunse bătrâna şi îi dădu înapoi bancnota de
douăzeci de mărci.
—Asta—i pentru tine! Meriţi, căci ai fost un detectiv aşa de bun.
—Nu, bunico, nu vreau, mama mi—a dat şi mie douăzeci de mărci.
—Emil! Trebuie să îţi asculţi întotdeauna bunica. Haide, ţine banii!
—Ba nu, nu vreau!
—Ce mai băiat! exclamă Pony Hutchen. Eu n—aş aştepta să mi se spună de două ori.
—Nu, te rog, bunico!
—Dacă nu—i iei, de supărare o să fac o criză de reumatism, explică ea.
—Bine, dacă vrei neapărat! suspină Emil. Mulţumesc foarte mult, bunico.
—Eu îţi mulţumesc. Eu îţi mulţumesc, răspunse ea, mângâindu—l pe cap.
Emil luă buchetul de flori. Pony se duse să caute un vas. Dar când despachetară florile, nu
ştiură ce să facă, să râdă sau să plângă la vederea lor.
—Adevărate legume uscate, fu de părere Pony.
—N—au mai avut apă de ieri după—amiază, zise Emil cu tristeţe. Nu—i de mirare că s—
au veştejit. Când le—am cumpărat ieri, mama şi cu mine, erau foarte proaspete.
—Cred, cred, zise bunica şi puse florile în apă.
—Poate că or să—şi revină, adăugă mătuşa Marta. Acum hai să mănânci, Emil. Unchiu—
tău nu vine decât seara la masă. Pony, pune masa!
—Da, răspunse fata. Emil, ghici ce avem azi?
—N—am nicio idee.
—Ce—ţi place mai mult?
—Macaroane cu şuncă!
— Atunci... ştii ce avem.
Emil mâncase macaroane cu şuncă nu mai departe decât în ajun. Dar, în primul rând,
oricine acceptă uşor să mănânce trei zile la rând ceea ce îi place şi apoi Emil avea impresia că
trecuse cel puţin o săptămână de când mâncase cu maică—sa la Neustadt. De aceea se repezi
la macaroane de parcă ar fi fost domnul Grundeis—Muller—Kiesling în persoană.
După masă copiii se duseră să se joace puţin pe stradă, pentru că băiatul voia să încerce
bicicleta lui Pony. Bunica se întinse pe divan, iar mătuşa Marta puse în cuptor o prăjitură cu
mere, aşa cum numai ea ştia să facă şi care era celebră în familie.
Emil pedala de—a lungul străzii Schumann, Pony Hutchen alerga după el şi îl ţinea de şa.
Ea pretindea că aşa trebuie, ca să nu cadă vărul său. Pe urmă, după ce acesta descăleca, ea îi
arătă cum să facă treiuri şi opturi.
Un agent de poliţie, cu o servietă de piele la subraţ, se apropie de ei:
—Copii, la numărul 15 pe strada asta locuieşte familia Heimbold, nu—i aşa?
—Da, zise Pony. Noi suntem. Un moment, domnule poliţist, şi îşi duse bicicleta în pivniţă.
—S—a întâmplat ceva grav? întrebă Emil. Nu putea să—l uite pe afurisitul de Jeschke.
—Dimpotrivă. Tu eşti tânărul Emil Tischbein?
—Da.
—Ei, putem să te felicităm!
—Pentru ce? se informă Pony, care se întorcea spre ei.
Dar agentul nu voia să spună nimic şi urcă scara. Mătuşa Marta îl pofti în sufragerie.
Bunica se trezi şi se ridică curioasă de pe canapea. Emil şi Hutchen, lipiţi de masă, aşteptau cu
o nerăbdare înfrigurată.
—Uite despre ce e vorba, zise agentul. Şi deschise servieta. Hoţul pe care l—a prins Emil
Tischbein astăzi a fost identificat: e un bandit pe care îl căutau de patru săptămâni la
Hanovra. Ticălosul ăsta a comis un furt foarte important într—o bancă. Serviciul nostru de
identificare l—a recunoscut. De altfel, a mărturisit şi el. S—a găsit o sumă mare de bani
ascunsă în căptuşeala hainei. Bancnote de câte o mie de mărci.
—A! Aşa înţeleg şi eu! zise Pony.
—Banca, continuă agentul, a promis un premiu acum cincisprezece zile celui care îl va
prinde pe ticălos. Ţie ţi se oferă acest premiu, adăugă el întorcându—se spre Emil, pentru
că ai ajutat la arestarea lui. Judecătorul îţi trimite complimente şi se bucură că îndemânarea

ta a fost astfel răsplătită.
Emil se înclină.
Agentul scoase din servietă o grămadă de bancnote şi le întinse pe masă, apoi începu să le
numere.
După ce termină, mătuşa Marta, care îl urmărise cu foarte multă atenţie, murmură:
—O mie de mărci!
—Drace! exclamă Pony.
Bunica semnă o chitanţă şi agentul plecă. Dar mai înainte, mătuşa Marta îi oferi un pahar
de rachiu, pe care îl scoase din dulapul unchiului.
Emil se aşeză alături de bunica sa şi nu putea scoate o vorbă. Bătrâna îl înlănţui cu braţele
şi dădea mereu din cap:
— De necrezut, zicea ea, de necrezut!
Pony Hutchen, cocoţată pe o masă, începu să bată măsura, ca şi cum ar fi condus un cor,
apoi începu să cânte:
—O să invităm banda la ceai, o să invităm banda la ceai!
—Da, zise Emil, sigur. Dar mai întâi... poate că... n—ar putea mama... să vină şi ea la
Berlin? Ce credeţi?
CAPITOLUL XVII. DOAMNA TISCHBEIN ESTE FOARTE AGITATĂ
A doua zi dimineaţă, doamna Wirth, soţia brutarului din Neustadt, sună la uşa doamnei
Tischbein.
—Bună ziua, doamnă Tischbein, zise ea. Ce mai faci?
—Bună ziua, doamnă Wirth. Sunt foarte necăjită! N—am primit încă niciun rând de la fiul
meu. De câte ori aud sunând, tot cred că e poştaşul. Vrei să—ţi fac o ondulaţie?
—Nu, am venit pentru că... pentru că aveam ceva să—ţi spun.
—Spune, spune, zise doamna Tischbein.
—Emil îţi trimite...
—Doamne, Dumnezeule, dar ce i s—a întâmplat? Unde este? Ce ştii despre el? exclamă
doamna Tischbein. Era foarte agitată şi ridica cu îngrijorare braţele spre cer.
—E foarte bine, dragă. Foarte, foarte bine! A prins un hoţ. Închipuie—ţi! Şi poliţia i—a
dat o recompensă de o mie de mărci. Ce zici? Hm? Şi trebuie să iei trenul de amiază ca să
te duci la Berlin.
—Dar de unde ştii toate astea?
—Mi—a telefonat la prăvălie sora dumitale, doamna Heimbold, din Berlin. Emil mi—a
spus şi el câteva cuvinte. Te aşteaptă acolo! Acum, când ai atâţia bani, e cel mai bun lucru
pe care—l ai de făcut.
—Da, da... sigur, murmură doamna Tischbein zăpăcită. O mie de mărci? Pentru că a prins
un hoţ? Dar cum a avut ideea să facă aşa ceva? Mereu face prostii!
—Dar a fost bine răsplătit! O mie de mărci! E o sumă!
—Cred şi eu! O mie de mărci!
—Bine, bine, s—au văzut şi lucruri mai rele! Ei, pleci?
—Sigur că plec. N—aş mai avea un moment de linişte până n—o să—mi văd băiatul.
—Ei, atunci călătorie plăcută! Şi petrecere frumoasă!
—Mulţumesc foarte mult, doamnă Wirth. Şi doamna Tischbein închise uşa, clătinând din
cap.
O surpriză şi mai mare o aştepta după—amiază, în trenul de Berlin. În faţa ei, un domn
citea un ziar. Doamna Tischbein era agitată, se uita în dreapta şi în stânga, număra firele de
telegraf care tremurau în faţa ferestrelor şi ar fi vrut să alerge în urma trenului, ca să—l
împingă şi astfel să meargă mai repede. I se părea că înaintează foarte lent.
Deodată, întorcând capul, privirile îi căzură asupra ziarului pe care îl citea călătorul din
faţa ei.
—Doamne sfinte! exclamă ea şi smulse ziarul din mâinile domnului. Acesta crezu că a
înnebunit şi nu prea se simţea în largul lui.
—Este... este... abia putea respira. Este băiatul meu! zise ea arătând fotografia de pe prima
pagină a ziarului.
—De ce n—aţi spus? zise domnul încântat. Atunci dumneavoastră sunteţi mama lui Emil
Tischbein? Straşnic băiat! Complimentele mele, doamnă Tischbein, complimentele mele!
— Bine, bine, zise ea. Vă rog, domnule.
Apoi începu să citească articolul. Titlul era tipărit cu litere mari:
UN DETECTIV FOARTE TÂNĂR
o sută de copii din Berlin pe urmele sceleratului
Urma o povestire foarte detaliată a aventurii lui Emil, de la plecarea sa din gara Neustadt
până la Prefectura din Berlin. Doamna Tischbein se făcuse palidă de tot, iar ziarul îi tremura
în mână. Nu curentul era de vină, căci fereastra era închisă. Domnul aştepta cu nerăbdare să
termine de citit. Dar articolul era lung. Umplea aproape toată pagina întâi. La mijloc trona
fotografia lui Emil.
În sfârşit, doamna Tischbein lăsă ziarul, se uită la domnul acela şi zise:
—Cum rămâne singur, cum i se întâmplă o comedie. Şi i—am spus de atâtea ori să aibă
mare grijă de cele o sută patruzeci de mărci! Cum a putut fi aşa de neglijent? Şi doar ştie
bine că nu avem bani de prisos, ca să lăsăm să ni se fure!
—Sigur a fost obosit. Poate chiar l—a hipnotizat hoţul. Se întâmplă lucruri de—astea,
răspunse domnul. Dar nu credeţi că aceşti copii au condus afacerea extraordinar? E
splendid! E genial! E minunat!
—Da, desigur, răspunse doamna Tischbein, măgulită. Băiatul meu e un copil foarte
inteligent. E totdeauna primul în clasă, învaţă foarte bine. Dar ia gândiţi—vă! Dacă i s—ar
fi întâmplat ceva? Mi se face părul măciucă, deşi toate astea au trecut deja. Nu, n—am să
—l mai las niciodată să călătorească singur. Aş muri de grijă.
— Seamănă fotografia? întrebă domnul. Doamna Tischbein se uită cu atenţie la portretul
lui Emil.
— Da, zise ea, seamănă foarte bine. Cum vi se pare?
—Splendid! exclamă domnul. Un adevărat şmecher, care o să ajungă cineva mai târziu.
—Ar fi putut să—şi netezească hainele mai bine, bombăni mama. Bluza face cute. Trebuie
să se încheie când stă aşezat. Dar nu mă ascultă deloc!
—Dacă nu are cusururi mai mari decât ăsta!... zise domnul râzând.
—Nu, ce—i drept, n—are cusururi Emil al meu, răspunse doamna Tischbein.
De emoţie, îşi ştergea mereu nasul.
Pe urmă, călătorul coborî. Doamna Tischbein păstrase ziarul şi mai citi o dată aventurile
lui Emil. Le citi de unsprezece ori la rând.
Când ajunse la Berlin, Emil o aştepta pe peron. Ca să—i facă cinste mamei sale, îşi pusese
hainele cele frumoase. Îi sări în braţe, strigând:
—Ei, ce zici?
—Nu fi aşa de înfumurat, afurisitule!
—A, doamnă Tischbein, zise el sărutând—o, îmi pare aşa de bine că eşti aici!
—Costumul tău a cam avut de suferit în timpul vânătorii după hoţ, zise mama. Dar glasul
ei nu conţinea nicio urmă de nemulţumire.
—Dacă vrei, pot să primesc haine noi.
—De la cine?
—Un negustor ne—a propus, Profesorului, lui Gustav şi mie, să ne dea haine noi. Pe urmă
o să anunţe în ziar că tinerii detectivi — care suntem noi — nu se îmbracă decât de la
dânsul. E o reclamă, înţelegi?
—Da, înţeleg.
—Dar probabil că n—o să acceptăm. Deşi ne mai propune, pe lângă costumul afurisit, şi o
minge de fotbal pentru fiecare, adăugă Emil umflându—se în pene. Dar, uite ce e! Noi
credem că toată gălăgia asta care se face în jurul nostru e cam aiurea. Între noi fie vorba,
chestia asta e bună pentru oamenii mari, care sunt aşa de caraghioşi! Dar pentru copii n—
ar trebui să fie aşa.
—Bravo! zise mama.
—Unchiul Heimbold a pus bine banii. O mie de mărci! Nu—i grozav? înainte de toate, o
să ne ducem să—ţi cumperi un fohn şi o haină căptuşită cu blană pentru la iarnă. Iar pentru
mine?... Să mă gândesc întâi. Poate că o minge de fotbal sau un aparat de fotografiat. O să
vedem.
—Eu cred că am face mai bine să depunem banii la o bancă. Mai târziu o să vedem noi ce
facem cu ei.
—Ba nu, o să—ţi cumperi uscătorul şi haina călduroasă. O să depunem restul banilor, dacă
ţii aşa de mult.
—O să mai vedem, zise mama, strângându—l de braţ.
—Ştii că fotografia mea este în toate ziarele? Şi că toate au publicat articole lungi despre
mine?
—Am citit unul în tren. Am fost foarte necăjită, Emil. Nu ţi s—a întâmplat nimic rău?
—Absolut nimic! A fost o afacere superbă! O să—ţi povestesc... Dar mai întâi trebuie să te
prezint prietenilor mei.
—Unde sunt?
—Pe strada Schumann, la mătuşa Marta. A făcut ieri prăjitură cu mere şi am invitat toată
trupa. Acum sunt acasă şi fac o gălăgie nemaipomenită.
Acasă la familia Heimbold domnea un zgomot nebun. Toţi băieţii erau acolo: Gustav,
Profesorul, Krummbiegel, fraţii Mittenzwey, Gerold, Friedrich I, Traugott, micul Vineri, etc...
etc... Nu erau destule scaune. Pony Hutchen, înarmată cu o cană mare, turna tuturor ciocolată
fierbinte. Iar prăjitura cu mere a mătuşii Marta era un poem. Bunica, şezând pe divan, surâdea
şi părea mai tânără cu zece ani.
Când intră Emil cu mama sa, începură iar prezentările. Doamna Tischbein le strânse mâna
tuturor şi le mulţumi că îl ajutaseră aşa de mult pe Emil.
—Ascultaţi! declară Emil. N—o să primim nici hainele, nici mingile. N—o să permitem să
se facă reclamă pe spinarea noastră. Ne—am înţeles?
—Ne—am înţeles! exclamă Gustav şi sună aşa de tare din claxon, încât oalele de flori ale
mătuşii Marta începură să se clatine.
Pe urmă, bunica lovi în ceaşcă cu linguriţa, se ridică şi zise:
— Ascultaţi, copii! Vreau să vă ţin un discurs. Dar să nu vă faceţi iluzii. Nu am de gând să
vă fac complimente. Vi s—au făcut şi aşa prea multe! Eu nu vreau!
Copiii se opriră brusc şi abia îndrăzneau să mai mănânce.
— Nu—i mare lucru să vă strecuraţi în spatele unui hoţ şi să vă uniţi douăzeci ca să—l
prindeţi. Vă jigneşte asta, copii? Dar este unul printre voi care s—ar fi ţinut şi el bucuros după
domnul Grundeis. Ar fi făcut şi el bucuros pe spionul în livreaua verde. A rămas însă acasă
pentru că îşi luase răspunderea că va rămâne.
Toate privirile se întoarseră spre micul Vineri, care era foarte intimidat şi roşu ca un rac.
— Da, tocmai. Mă gândesc la micul Vineri. Tocmai! zise bunica. El a rămas la telefon
două zile. A ştiut să—şi facă datoria, chiar dacă această datorie nu—i plăcea. E foarte frumos
din partea lui. Luaţi exemplu de la dânsul! Iar acum, să ne ridicăm în picioare şi să strigăm cu
toţii: Trăiască micul Vineri!
Copiii săriră în sus. Pony Hutchen îşi puse mâinile la gură. Mătuşa Marta şi mama lui Emil
ieşiră din bucătărie şi cu toţii strigară:
— Trăiască micul Vineri! Trăiască micul Vineri!
Pe urmă toată lumea se aşeză la loc. Iar micul Vineri, după ce trase adânc aer în piept, zise:
— Vă mulţumesc din suflet. Dar e prea mult, zău! Toţi aţi fi făcut ca mine! Sigur! Datoria
înainte de toate!
Pony Hutchen ridică sus de tot cana de ciocolată şi întrebă:
— Cine mai vrea? De data asta o să bem în sănătatea lui Emil!
CAPITOLUL XVIII. CE NE ÎNVAŢĂ ACEASTĂ ISTORIE?
Când se însera, copiii îşi luară rămas—bun. Emil trebui să promită solemn că se va duce a
doua zi cu Pony la Profesor. Pe urmă veni unchiul şi se aşezară la masă. După masă, unchiul
dădu mia de mărci cumnatei sale, doamna Tischbein, şi o sfătui să pună banii la bancă.
—Acesta a fost şi gândul meu, zise ea.
—Ba nu! strigă Emil. Trebuie ca mama să—şi cumpere un fohn şi un palton căptuşit cu
blană. Nu vă înţeleg! Banii ăştia sunt ai mei şi pot face ce vreau cu ei! Da sau nu?
—Ba nu poţi face deloc ce vrei, explică unchiul. Eşti un copil. Mama ta are să hotărască
întrebuinţarea banilor.
Emil se ridică de la masă şi se apropie de fereastră.
—Doamne, Heimbold, ce—ţi trece prin cap? îi zise Pony Hutchen tatălui său. Nu înţelegi
ce bucurie ar avea Emil dacă i—ar cumpăra ceva mamei sale? Zău că uneori sunteţi tare
constipaţi voi, oamenii mari!
—Sigur că o să—i poată lua fohnul şi paltonul, zise bunica. Ce rămâne o să punem la
bancă, nu—i aşa, băiete?
—Da, răspunse Emil. Eşti de acord, mămico?
—Dacă ţii neapărat, bogătaş nesuferit!
—O să ne ducem mâine—dimineaţă să cumpărăm. Vii şi tu cu noi, Pony? zise Emil
satisfăcut.
—Dar ce crezi, că o să rămân acasă să prind muşte? răspunse fetiţa. Însă trebuie să—ţi
cumperi şi tu ceva. Mătuşa Tischbein o să capete uscătorul, dar tu să—ţi cumperi o
bicicletă, ca să nu o mai strici pe cea a verişoarei tale, urcându—te mereu pe ea.
—Emil, întrebă doamna Tischbein neliniştită, i—ai stricat bicicleta lui Pony?
—Nu, mamă, dar i—am ridicat puţin şaua, căci era caraghios de joasă, ca pentru o
maimuţă. Acum o să aibă aerul unei amazoane.
—Maimuţă eşti tu! strigă Pony. Dacă mai deranjezi bicicleta, totul s—a sfârşit între noi!
Ai înţeles?
—Dacă n—ai fi fată şi dacă n—ai fi slabă ca un chibrit, ţi—aş arăta eu ţie, mogâldeaţă.
Dar nu vreau să mă enervez astăzi, iar ce—o să cumpăr sau n—o să cumpăr cu banii mei
nu te priveşte pe tine.
Şi Emil îşi înfipse pumnii în buzunarele pantalonilor.
— Bateţi—vă, dar nu vă certaţi, zise bunica liniştită. Şi discuţia se opri aici.
Mai târziu, Heimbold coborî să plimbe câinele.
De fapt, Heimbolzii n—aveau niciun câine, dar asta era explicaţia pe care o dădea Pony
când se ducea tatăl său să bea un pahar de bere.
Bunica, cele două femei, Pony şi Emil rămaseră în sufragerie, vorbind despre ultimele zile
aşa de pline de emoţii şi de evenimente.
—La urma urmelor, povestea asta poate să aibă şi o parte bună, zise mătuşa Marta.
—Sigur, răspunse Emil. Am tras de aici cel puţin o învăţătură: că nu trebuie să ai încredere
în nimeni.
Iar mama sa adăugă:
—Cât despre mine, eu trag concluzia că niciodată nu trebuie lăsaţi copiii să călătorească
singuri.
—Fleacuri! zise bunica. N—aţi nimerit—o nici unii, nici alţii.
—Fleacuri! Fleacuri! Fleacuri! începu să cânte Pony Hutchen şi se puse călare pe un
scaun, pe care îl plimbă prin toată casa.
—Tu crezi că nu—i nicio învăţătură de tras din istoria asta? întrebă mătuşa Marta.
—Ba da, zise bunica.
—Care atunci? întrebară în cor cele două femei.
— Nu trebuie să trimiteţi bani decât prin mandat poştal, zise bunica râzând în hohote.
— Bravo! exclamă Pony, călărind pe scaunul ei.
SFÂRŞIT

Emil Emil Si Detectivii Kastner Cu Desene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Emil Emil Si Detectivii Kastner Cu Desene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 |emil și detectivii erich kästner

Povestea nu începe încă..............................................................................................................2

Povestea nu începe încă...1

păţit slujnica de la Neugebauer.

doamna tischbein, coafeză, mama lui emil

un compartiment de tren foarte important

omul cu pălăria tare

pony hutchen, verişoara lui emil

hotelul din piaţa nollendorf

puştiul cu claxonul de bicicletă

Se numeşte Gustav. Are 10 la gimnastică. Şi ce mai are? O inimă mare şi un claxon de

bunica lui emil

redacţia unui ziar important

Aşadar, e momentul să începem!

CAPITOLUL I. EMIL ÎŞI AJUTĂ MAMA

— Aşa! zise doamna Tischbein, acum adu—mi carafa cu apă caldă!

— Ce cămaşă să—mi pun? întrebă Emil.

intră în dormitor, unde—l găsi pe Emil cu o mutră foarte nenorocită.

CAPITOLUL II. JANDARMUL RĂMÂNE MUT

Ieşind din casă, mama zise:

de pe platformă, o voce groasă bodogăni în spatele lor:

CAPITOLUL III. SPRE BERLIN

Emil îşi scoase şapca şi zise:

— Comerciantul Kurzhals mai stă la Neustadt?

compartimentului şi începu să—l privească pe cel ce dormea. De ce stătea tot timpul cu

CAPITOLUL IV. UN VIS ÎN CARE SE ALEARGĂ MULT

—kilometri. Este interzis, sub pedeapsa cu moartea, scuipatul pe jos".

CAPITOLUL V. EMIL COBOARĂ LA MIJLOCUL DRUMULUI

CAPITOLUL VI. TRAMVAIUL 177

Emil ar fi vrut să alerge la hoţ, să se proptească în faţa lui şi să—i spună:

de cărţi, de ceasuri de aur, de haine de mătase! Şi case înalte, aşa de înalte!

CAPITOLUL VII. MARE AGITAŢIE PE STRADA SCHUMANN

CAPITOLUL VIII. UNDE APARE PUŞTIUL CU CLAXONUL DE BICICLETĂ

o clipă gânditor, apoi zise:

—Halt! Ei, ce zici de asta? întrebă Gustav, cu faţa radiind de bucurie.

atenţia asupra noastră.

CAPITOLUL IX. DETECTIVII SE ADUNĂ

utili în asemenea momente.

— Asta mă depăşeşte, zise Traugott, ridicând din umeri.

CAPITOLUL X. ÎN CARE SE URMĂREŞTE UN TAXI

El însuşi, împreună cu Emil, cu fraţii Mittenzwey şi cu Krummbiegel începură să alerge

—N—o să izbutim să—l prindem astăzi, zise Gustav furios.

CAPITOLUL XI. UN SPION SE STRECOARĂ ÎN HOTEL

Timpul trecea încet.

— Ei bine, atunci mă duc eu! propuse Gustav.

CAPITOLUL XII. LIFTIERUL ÎN VERDE IESE DIN GĂOACE

Pe la zece apăru în curte o delegaţie a intendenţei, aducând o nouă provizie de sendvişuri,

—La naiba, ce uniformă straşnică are! zise Gerold cu invidie.

CAPITOLUL XIII. DOMNUL GRUNDEIS PRIMEŞTE O GARDĂ DE ONOARE

Ferestrele camerei cu numărul 61 dădeau în piaţa Nollendorf şi a doua zi dimineaţă când

el frâu liber mâniei:

—Ce mutră face, exclamă Gustav. Ai zice că a înghiţit o lămâie.

— Ce te—a apucat, derbedeule? strigă el, ia stai tu să chem un sergent.

CAPITOLUL XIV. ACELE CU GĂMĂLIE AU ŞI O PARTE BUNĂ

—Sigur că nu poate, zise hoţul cu o nepăsare prefăcută.

—Nu, n—am băgat nimic de seamă.

—Copilul are dreptate! exclamă casierul, palid de emoţie. Într—adevăr, bancnotele au

CAPITOLUL XV. EMIL LA PREFECTURĂ

să boxăm amândoi! Din cauza hainelor tale aşa de caraghioase!

—Dar să nu laşi să ţi se mai fure o dată!

ducem să mâncăm câteva prăjituri cu cremă.

—Emil, vino cu mine, o să te fotografiem.

CAPITOLUL XVI. JUDECĂTORUL TRIMITE COMPLIMENTE