Ca poate atunci.....

de Duiliu Zamfirescu

Răsare luna palidă pe dealuri,

Pe văi se lasă bruma argintie:

Erau atuncea alte idealuri

Ce niciodată n-au să mai revie.

O tu, ce tremuri, apă curgătoare,

Pe prundul gîrlei din pustietate

Întinde-ți brațul dorului ce moare

Și unda rece buzelor curate.

Și du-mă dus cît ține-n zări cîmpia:

Voiesc să dorm în brazdele cu soare,

Pe unde cîntă vara ciocîrlia

Și umblă trista straja de cucoare.

Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri,

S-ajungă noaptea chiotele firii

 Pe nesfârșita curgere de lanuri

În preajma sură a nemărginirii.

Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri

Din noi, și-oi rupe vraja de morminte,

Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri,

Înduioșarea ținerii-de-minte.