TEMA 3

Evoluţia istorică a principiilor

deontologice la arabi,români în evul
mediu şi epoca modernă
• Caracteristica principiilor deontologice la
greci, romani şi arabi

• Evoluţia principiilor deontologice în Evul

Mediu

• Aspectul deontologiei medicale în epoca

modernă
1.Caracteristica principiilor
deontologice la greci, romani şi
arabi
• Însăși deontologia face parte din etica medicală,
fiind o ştiinţă despre tradiţiile din cadrul medicinii
şi ocrotirii sănătăţii practice. Pentru realizarea cât
mai deplină a principiilor de deontologie şi etică
medicală sunt necesare următoarele condiţii:
simţul tactului, vocaţia pentru profesiunea aleasă
şi perfecţionarea continuă a cunoştinţelor.
• Sub influenţa idealurilor democratice împrumutate de
romani şi arabi din societatea elină medicul ca tămăduitor
al omului cât şi al animalelor, a fost permanent supus unui
examen în faţa colectivităţii, temei fiind considerat ca o
unealtă a unei puteri divine.
 De menţionat faptul că spusele mai sus pot fi confirmate
de „Codul de legi al lui Hammurabi”.
Hammurabi a fost rege al Babilonului între anii 1782-1686
î. Hr. Codul său de legi cuprinde 282 de articole dintre care 2
articole (224-225) se referă la medicina veterinară.

1792 – 1750 În.Hr

Conţinutul acestor 2 articole este următorul:
Art.224 - „Dacă medicul de boli sau asini a tratat
de o plagă gravă un bou sau asin și l-a
vindecat,stăpînul boului sau asinului va da
medicului o șesime dintr-un siclu de argint.”

Art.225 - „Dacă au tratat un bou sau asin de o

plagă gravă și i-a produs moartea,să dea
stăpînului un sfert din prețul boului ori asinului.”

Astfel aceste două articole sunt cele mai vechi documente

scrise referitor la legislaţia veterinară şi evident la principiile
deontologie medical-veterinare.
• La români şi la arabi conform celor relatate mai sus
medicul primea onoruri sau îşi perdea prestigiu. Aici se
menţionează că medicina scăpată de sub tutela fetişistă devine
medicină realistă, iniţial cea elină, capătă o nouă strălucire iar
medicii cîştigînd o situaţie privilegiată.
• Principiile hipocratice sunt preluate de arta medicală romană
concepţia despre boală este păstrată, iar principiile
deontologice sunt asemănătoare cu cele eline.
• La Roma mult timp medicina a fost practicată de medicii
străini în special greci şi arabi şi adese de către sclavi, mai
târziu consemnându-se existenţa unor medici romani. În
Roma antică au început să apară contradicţii între interesele
bolnavilor şi cele ale medicilor, datorită probabil relaţiilor
materiale impuse şi realizate de către medicii laici. La această
perioadă totuşi nu sunt cunoscute date despre deontologia
specială privind vindecătorii de boli
 În Roma antică au existat medici,ca funcţionari:
• ai armatei;
• medici de circuri etc.
Cu utilizarea animalelor pentru transporturile militare
apar şi primii hipiatri – specialişti în îngrijirea şi
curarisirea animalelor.Dacă principiile lor deontologice
erau sau nu diferite de cele ale medicilor din valetudinarii
(spitale militare) sau de cele ale arhiatrelor (medici oficiali)
istoria medicinii nu oferă nici un fel de precizări.
• La romani la începutul erei noastre meseria de medic de
animale (veterinarius), devine mai cunoscută crescând şi
consideraţia acordată acesteia, primii medici pentru
animale fiind medicii militari sau în orice caz angajaţi de
către armată (hipiatri - specializaţi în tratarea bolilor la
cal).
• La romani, sacrificarea animalelor se face în locuri
special amenajate – măcelării - carnea, de asemenea se
realiza în hale special amenajate şi controlate prin urmare
aici pot fi intuite la romani unele principii deontologice cu
caracter sanitar-veterinar. Ei consumau carnea de pe porc,
iepure şi apreciau mult purcelul de lapte.
 AD 129 – c. 200/c. 216),

Medicina antichităţii romane este reprezentată în mare

parte şi prin Claudius Galenus, născut în 13 î.e.n. în
Asia Mică. El studiază în Grecia şi se stabileşte în anul 165
la Roma. Galenus după Hippocrate este cel mai mare şi de
seamă medic al antichităţii, fiind şi ultimul reprezentant
al biologilor antici. El în vasta sa operă sintetizează
medicina hipocratică şi alexandrinică, dezvoltată astfel
ulterior de Herofile lucrările lui Galenus au avut valoare
de dogmă aproape un mileniu şi jumătate Galenus este
considerat pe drept părintele farmacologiei galenice.

129
–  200/ 216
 Columella (sec. I e.n.) a scris lucrarea „De re rustică” în
care un volum este consacrat medicinii veterinare. Astfel la
romani în tratatele lui Columella se defineşte şi se precizează
pentru prima dată medicina animalelor „Veterinaria”
medicina veterinară, ars veterinaria de la cuvântul latin
,,veterina”, care înseamnă animal de samar.

4 .d.Hr-70.d.Hr
• Vegetius Renatus (sec. IV) reluând ideile lui Galenus
scrie 4 volume de medicina veterinară, ocupându-se în
mod special, de alimentaţie, igienă şi de boli.
În timpul romanilor începe să se aplice unele măsuri în
combaterea epizootiilor, care pot fi considerate ca principii
deontologice cum ar fi ca: separarea turmelor sănătoase de
cele bolnave, uciderea animalelor bolnave, îngroparea
cadavrelor de animale bolnave (cu piele cu tot) etc.
Evoluţia medicinii veterinare, ca de altfel şi a altor ramuri
ale ştiinţei parcurge un drum destul de anevoios într-un
ritm condiţionat direct de nivelul social, economic şi cu
concepţiile religioase ale societăţii.
 În epoca istorică există o documentaţie bogată şi variată
asupra evoluţiei medicinii veterinare, îndeosebi asupra
controlului restricţiilor impuse în utilizarea produselor de
origine animală.
Exemple în acest sens ne oferă istoria popoarelor antice,
începând cu Egiptul, China, Babilonul, Iudeea, Persia şi
culminând cu Grecia şi Imperiul Roman.
La egipteni, evreii antici animalele se împărţeau în curate şi
necurate. Se considerau animale curate acelea care rumegă şi au
copita despicată. Dintre păsări erau considerate animale curate
găina şi gâsca, iar peştii curaţi, trebuiau să aibă solzi şi aripioare.
• În Grecia antică existau hale publice de
vânzare care erau controlate ca şi produsele
realizate de persoane anumite – agronomi. Ei
consumau carnea de bou, asin, oaie, câine
castrat, conturându-se astfel o serie de
principii deontologice.
• Egiptul Antic este un izvor bogat de date despre toate
activităţile umane reprezentate pe papirusuri, picturi etc.
Documente despre activitatea medicinii veterinare datează
cu secolele XXV-XX Î.c. După opinia lui Herodot, în acele
timpuri practica medicală era deja specializată: dinţi, ochi,
cap, pântece.

484 î.Hr- 425 î.Hr

 Renumite sunt cinci papirusuri printre care se
evidenţiază:
Tratatul de chirurgie şi medicină externă şi Papirusul
veterinar de la Kahun scris cu peste 4000 de ani în urmă.
În cel veterinar sunt prezentate tratamentele aplicate,
precum şi prescripţii medicale veterinare obligatorii pentru
toţi practicienii (principii deontologice). Se remarcă că
toate tratamentele erau precedate de incantaţii (medicina
teurgică).
 La evrei, există de asemenea multe legi cu caracter
veterinar care pot fi citite în Biblie sau Sfânta Scriptură în
mod deosebit – în cele cinci cărţi a lui Moise (1400-1300
î.c.) cele cinci cărţi sunt: Genesa, Exodul, Leviticul, Numeri
şi Deuteronomul.
• În Leviticul, capitolul 11-Dobitoace curate şi
necurate se spune: „Să mâncaţi orice dobitoc care are unghia
despicată, copta despicată şi rumegă”.
• În Genesa, capitolul 9 – „Dumnezeu îl bine cuvântează pe
Noe – se spune:
„Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană; toate
acestea vi le dau ca şi iarba verde”.
„Numai carnea şi viaţa ei, adică sângele ei să nu mâncaţi”.
 3.10.14

Se vede că pe parcursul istoriei apar

numeroase precepte care pot fi considerate ca
măsuri şi norme sanitaro-veterinare, evident şi
baze ale principiilor deontologice: consumul
alimentelor proaspete, interdicţia de a consuma
singe şi grăsime, controlul sanitaro-veterinar al
animalelor înainte de tăcere, vârsta minimă la
sacrificare denumirea unor boli la animale
2. Evoluţia principiilor
deontologice în Evul Mediu
Evoluția medicinii veterinare, ca de altfel și a altor
ramuri ale științei, parcurge un drum lung și anevoios,
într-un ritm condiționat direct de nivelul social,economic și
cu concepțiile religioase ale societății.
În epoca istorică există o documentație bogată și variată
asupra evoluției medicinei veterinare,în deosebi asupra
controlului restricțiilor impuse în utilizarea produselor de
origine animala. Exemple în acest sens ne oferă istoria
popoarelor antice,începînd cu Egiptul, China, Babilonul,
Iudea, Persia și culminând cu Grecia și Imperiul Roman.
 După scindarea Imperiului Roman şi decăderea culturii
greceşti atât concepţia medicală cât şi cea deontologică au fost
dominate de intransigenţa ecleziastă. Epoca feudalismului
rămânând în istorie ca o perioadă a miracolelor, sfinţilor, a
judecăţilor divine, iar religia umbreşte tot mai mult ştiinţe
,progresiste. În Evul Mediu, Europa se zbate sub întunericul
ignoranţei şi al superstiţiilor se constată o stagnare a
dezvoltării ştiinţei în general şi acelei veterinare în special.
Se remarcă că în feudalismul timpuriu a prestat încă
medicina sacerdotală, cu principiile ei etice, prestată însă de
această dată nu de preoţi păgâni ci de membrii ai
organizaţiilor ecleziastice.
Ce priveşte tămăduirea bolilor la om şi vindecarea
bolilor la animalele în mediul rural a dominat
medicina populară tradiţională influenţată la
rândul ei de misticismul caracteristic
epocii. Sensul acestor tratamente (vindecări)
constă din amploarea divinităţii într-un ritual
deosebit, iar epizootiilor şi epidemiilor, care erau
întâlnite destul de des – li se atribuia origine
cerească şi ca urmare nesocotirii voinţei divine.
•
 În Evul Mediu locul şi rolul tămăduitorilor (vracilor)
păgâni din antichitate a fost preluat de către călugări şi de
iniţiaţi laici care puteau să-şi efectueze meseria numai după
ce depuneau un jurământ ca şi preoţii. Reieşind din faptul
că în perioada feudală îmbolnăvirea omului şi a
animalelor are considerată o manifestare a bunăvoinţei
divine, fapt ce impunea o atitudine pasivă de către cei care
tratau şi de cei bolnavi, uneori ajungându-se la ritualuri de
purificare. Astfel arta tămăduirii a fost privită timp
îndelungat cu neîncredere, vindecarea fiind considerată ca
o acţiune o cultă şi nu ca un efect al medicamentelor s-au
ştiinţei tămăduitorului. Aceste şi alte lucruri în această
perioadă nu permiteau să progreseze principiile
deontologice.
 Cu toate acestea călugării-medici, ca intermediari ai
bunătăţii divine, pierd calitatea de meşteşugari –
caracteristice vindecătorilor antici – în unele documente
bisericeşti încep să apară referiri cu nuanţă tolerantă. De
menţionat că mai târziu printre călugării medici au apărut
unii dotaţi cu „Harul” vindecării îmbinat cu arta medicală
fiind medicul călugăr ca un deţinător de cunoştinţe teoretice
şi practice deosebite.
 Călugărul medic din mai multe considerente nu efectuează
nici manopere terapeutice – în special sângeroase –
considerate ca degradante, acestea fiind încredinţate unui
ajutor laic.
Călugării-medici nu acceptă recompense materiale, solicitând
în schimb recunoştinţă faţă de dumnezeu, lucrul explicat şi
prin aceea că aceşti călugări erau de mănăstire cu toate cele
necesare.
• În Evul Mediu apare evident faptul că rolul bisericii a fost
evident în organizarea învăţământului medical în unele
centre (de la Salermo Bologhe, Paris Oxford) unde
cunoştinţe ecleziaştilor erau predate de ecleziaşti, şi doar
în sec. X-lea la şcoala din Montpellier s-a permis
medicilor laici predarea noţiunilor de învăţământ medical.
Admiterea la facultăţile de medicină a laicilor permisă
numai la sfârşitul secolului al XIV–lea, şi anume în anul
1398 la facultatea din Paris.
• Cele constatate mai sus nu permit să considerăm că
medicina laică ar fi fost desfiinţată, nici că profesiunea
medicală ş-ia suspendat total existenţa în afara
mănăstirilor.
Dimpotrivă contradicţiile profesionale între medicii laici –
şi cei călugări în sec. al XII–lea au dus la aceea că
Consiliul de la Reims din 1131 să interzică practicarea de
către călugări medicinii în afara mănăstirilor. Graţie
acestora şi altor contradicţii în concepţia, interpretarea şi
aplicarea procedeelor terapeutice, unii teoreticieni
ecleziaşti au căutat să adâncească sensurile morale ale
actului medical. Acestea şi alte lucruri au stat la baza eticii
medicale evident iniţial de inspiraţie religioasă cu nuanţă
de caritabilitate care însă nu a favorizat dezvoltarea
ştiinţifică a medicinii. Cauza bolii fiind obscură esenţa bolii
depăşind capacitatea de înţelegere a oamenilor, iar actul
terapeutic avea mai mult sau mai puţin un caracter
caritabil.
 Un loc aparte evoluţia moralei, eticii şi deontologiei
general medicale revine „crezului etic” însă din secolul al
XII–lea medicului filosof evreu Moser Maimonide, care
va fi redat integral mai jos.
„O, doamne – implora divinitatea medicul filosof evreu
Moser Maimonide, în sec. al XII-lea – umple-mi sufletul cu
dragoste pentru meşteşug şi pentru toate făpturile. Nu
îngădui ca „setea de câştig” şi „goana după slavă” să mă
influenţeze în practicarea meşteşugului, căci duşmanii
adevărului şi ai dragostei de oameni ar putea lesne să mă
amăgească şi să mă îndepărteze de nobila îndatorire a
facerii de bine pentru copiii tăi. Întăreşte-mi inima ca să fie
mereu gata să slujească pe sărac şi pe bogat, pe prieten şi pe
duşman, pe cel bun şi pe cel rău. Fă să nu văd decât omul în
cel care suferă.
 Fie că mintea să-mi rămână limpede legată de patul
bolnavului şi să nu fie abătută de nici un gând străin, pentru
ca să ţină seama de tot ceea ce experienţa şi ştiinţa au
învăţat-o căci mare şi sublimă este cercetarea ştiinţifică ce
urmăreşte păstrarea sănătăţii şi a vieţii tuturor făpturilor. Fă
ca bolnavii mei să aibă încredere în mine şi în meşteşugăritul
meu, să urmeze sfaturile mele şi prescripţiile mele.
Îndepărtează pe şarlatani, armata rudelor cu o mie de sfaturi
şi pe îngrijitorii atotştiutori, căci ei alcătuiesc o liotă
primejdioasă, care din trufie zădărniceşte cele mai bune
intenţii ale meşteşugului şi duc adesea fapturile la moarte.
Dacă neştiutorii mă vorbesc de rău şi mă batjocoresc, fie că
dragostea de meşteşug să mă facă de neatins, ca o pavăză, ca
să pot stărui întru adevăr, fără a ţine seama de trecerea,
renumele sau vârsta duşmanilor mei..
 Dăruieşte-mi doamne îngăduinţa, faţă de bolnavii
încăpăţinaţi şi grosolani. Fă să fiu cumpătat în toate, dar
nesăţios în dragostea pentru ştiinţă. Îndepărtează de la mine
gândul că pot totul. Dă-mi puterea, voinţa şi prilejul de a-mi
lărgi tot mai mult cunoştinţele. Pot să descopăr astăzi în
ştiinţa mea lucruri pe care ieri nu le bănuiam, caci meşteşugul
este mare, iar mintea omului pătrunde mereu mai departe”.

1135-1204
 Astfel încă din secolul al XII-lea etica medicală îşi ia o
amploare nouă cu nuanţe morale, ştiinţifice, sociale. În acest
crez etic se solicită mai mult tăria morală de a rezista
tentaţiilor goanei după slavă, setei de câştig.
Se consideră că în crezul etic a lui M. Maimonide mai
mult decât în legământul Hipocratic se conturează calităţile
morale ale medicului: răbdarea, cumpătarea, modestia,
dragostea faţă de pacient, dragostea de adevăr, încrederea
în ştiinţă.
 Este nejustificat faptul de a confirma că M.
Maimonide practica medicina atât pe om cât şi pe
animale. Însă din crezul lui se poate de bănuit că el practica
şi medicina pe animale în baza principiilor „păstrarea vieţii
şi sănătăţii” „tuturor fapturilor” sau acţiunea binefăcătoare
asupra „tuturor fapturilor” rugă care afirmă fără îndoială
principiile morale cu un sens larg valabile pentru toţi
medicii, inclusiv şi cei veterinari.
Conţinutul etic al practicii medicale exercitată de
călugării-medici avea un aspect larg de caritabilitate,
fiindcă omul avea singur dreptul să se bucure de aceste
caritabilitate. Concomitent se menţionează că manoperele
sângeroase, disecţia, diverse acte chirurgicale nu erau
practicate de ecleziaşti ci lăsate sau încredinţate unor
ajutoare sau medicilor laici, de aceea şi aceste ramuri ale
ştiinţei medicale au progresat mai lent.
 În paralel interdicţiile impuse de canoanele religioase
referitor la studiul organismul omului au impus efectuarea
investigaţiilor pe animale care de asemenea se făceau în taină.
Astfel autorul primei anatomii a porcului publicată în sec.
XII-lea a dorit să fie anonim, fiindcă în Evul Mediu multe
persoane care făceau cercetări au avut de pătimit, printre care
Vesalius, Harwey ş.a.

William Harvey
Andreas Vesalius
1578-1657
1514-1564
 În Evul Mediu, în special în cel mijlociu manoperele pe
animale erau practicate în paralel cu cele pe om sau de persoane
selectate din rândul vindecătorilor de imperii.
În această perioadă istorică nu sunt date concrete despre
unele sau altele precepte etice cu caractere medical-veterinar. Pe
de altă parte este cunoscut faptul că în perioada feudalismului
dezvoltat şi înfloritor rolul animalelor şi în special al calului în
bătălii şi în mişcările de mărturii, muniţii şi mărturii arta
curarisirii maladiilor la animale este pe larg răspândită şi
solicitată.
 Cum, s-a menţionat Europa în Evul Mediu se zbate sub
întunericul ignoranţei superstiţiilor. Se constată o stagnare a
dezvoltării ştiinţei în general şi a celei veterinare în special. În
această perioadă la arabi dimpotrivă s-a dezvoltat medicina
veterinară, în deosebi medicina şi igiena calului care ulterior
s-a răspândit mai pe larg.
La arabi medicina Evul Mediu este reprezentată de
Avicenna (980 – 1037) care a scris tratatele „Canoanele
medicinii”, „Cartea vindicării”,”De animalibus” ş.a. care sunt
adevărate cadopere ce s-au răspândit ulterior şi în Europa.
Mai amintim tot dintre învăţaţii arabi pe El – Beitar (sec.
XIII), care este cunoscut şi distinge prin tratatul „Corpus
medicamentarum”, în care a descris foarte multe plante
medicinale şi evident utilizarea lor.
 Avicenna
,,Canoanele medicinei'' 980-1037
 În sec. al XII de arabi sunt duse în Italia cunoştinţele
veterinare unde în special de Iordan Ruffus sunt
completate, prelucrate şi publicate.
În plan evolutiv în Evul Mediu dacă medicul – călugăr
(medic medieval) recunoscut oficial nu a progresat în plan
profesional, fiindcă era dirijat de conceptele şi principiile
scolastice (religioase), pe când medicii laici, vindecătorii
anonimi şi chirurgii acumulau şi transmiteau din tată în fiu,
bogata experienţă pe bază de observaţii în combaterea
diferitor boli.
În această perioadă şi medicina populară se practică
pretutindeni şi a acumulat o experienţa bogată şi în plan
deontologic cele mai bune tradiţii ale artei vindecării omului
şi a animalelor.
 În timpul Evul Mediu din rândul bărbierilor –
chirurgi care activau sub tutela medicilor oficializaţi,
doritori de cunoştinţe, experienţe şi libertate
profesională apar figuri proeminente, printre care
mai importante Ambrosie Pare în chirurgia
aplicată pe om, Iordan Ruffus în terapeutica aplicată
pe animale sau Ruel cu aplicări atât pe om, cât şi pe
animale.

1510-1590
 Astfel, indiferent de nivelul profesional în tot
timpul Evul Mediu în paralele cu medicina oficială –
academică, teologică sau laică s-a practicat şi arta
vindecării animalelor, greu de imaginat fără unul
sau alte principii deontologice.
3.Aspectul deontologiei medicale
în epoca modernă
Este evident faptul că aspectul şi evoluţia
noţiunilor deontologice medicale depind direct sau
indirect de relaţiile sociale şi economice iar în
epoca modernă de dezvoltarea relaţiilor capitaliste.
În această perioadă istorică principiile
deontologice medicale evoluează şi depind de
situaţia socială şi economică a medicului care se
modifică considerabil şi care în veacul al XVIII-lea,
datorită activităţii sale ca medic oficial sau medic
militar devine treptat un medic – liber profesionist
 În epoca modernă, statutul de liber
profesionist al medicului, diferit de acela al
călugărilor tămăduitori, având existenţa asigurată
din fondurile mănăstirilor şi acţionând exclusiv
caritabil, impune „vânzarea", respectiv
„cumpărarea" medicinii. Asupra preţurilor la care
sunt oferite remediile şi vindecarea intervine
influenţa concurenţei. Apare o departajare a
calităţii serviciilor oferite dependent de bunăstarea
bolnavului. Chiar medicii vor fi diferenţiaţi în
funcţie de clientelă şi venituri.
 În secolul al XVIII-lea, odată cu înfiinţarea primei şcoli
veterinare din lume la Lyon (1762),medicina veterinară este
oficializată, apărând primele legiferări privitoare la această
profesie, legiferări în cadrul cărora se conturează drepturile
şi îndatoririle medicilor veterinari.
Ulterior practica tratării animalelor ea însăşi se
conturează într-o ramură distinsă a medicinii
oficializându-se şi redresându-se la noile modificări sociale
şi economice.
 În Rusia în sec. XVI-XVIII au apărut primele acte
legislative veterinare. La ruşi, de tratarea animalelor se
ocupau „Lecuitorii de cai” cunoştinţele cărora erau transmise
din tată în fiu.
Astfel, Petru I, încă din 1713, reglementează obligaţia
examinării animalelor înainte de tăiere, verificarea calităţii şi
aspectului igienic al cărnii; ulterior au apărut reglementări
de examinare ale locurilor de desfacere etc.
La începutul sec. XIX-lea au fost înfiinţate secţiile
veterinare în cadrul academiilor medico-chirurgicale de la
Sankt-Petersburg şi Moscova. În 1848 la Iuriev (Tartu) şi în
1851 la Harkov au fost deschise şcoli meseriaşe veterinare
care, ulterior, în anul 1873, au fost transformate în instituţii
de învăţământ superior.
 În România, patologia animală se dezvoltă ştiinţific şi
într-un cadru organizat abia din 1833, când întră în vigoare
„Regulamentul organic” din 1832, prin care s-a stabilit că
învăţământul medical să dureze 4 ani, iar la absolvire să se
dea şi un examen de artă veterinară. La Bucureşti, în anul
1861, Carol Davila a organizat o secţie specială de medicină
veterinară în cadrul şcolii Naţionale de medicină şi
Farmacie. În anul 1922 această secţie s-a transformat în
Facultatea de Medicină Veterinară a Universităţii din
Bucureşti.
În Republica Moldova, în anul 1974 a fost înfiinţată,
la Chişinău, Facultatea de Medicină Veterinară în cadrul
Universităţii Agrare de Stat din Moldova.
 În Republica Moldova, în anul 1974 a fost înfiinţată,
la Chişinău, Facultatea de Medicină Veterinară în cadrul
Universităţii Agrare de Stat din Moldova.
 Este cert că de-a lungul secolelor cadrele veterinare, au
contribuit la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului veterinar şi
a celui biologic în general. Au fost elaborate o serie de
preparate cu proprietăţi curative şi profilactice, principii de
prevenire şi combatere a multor maladii, metode de sanaţie a
mediului ambiant şi de îmbunătăţire a salubrităţii produselor
de origine animală etc. Se remarcă că odată cu înfiinţarea
primei şcoli şi pregătirea oficială a medicilor veterinari se are
în vedere din Lyon, apar şi primele legiferări în care
drepturile, datoriile şi drepturile lor, adică a veterinarilor
începe să contureze.
În acest mod se evidenţiază lucrurile şi anume dacă în Evul
Mediu animalele erau tratate de unii medici laici, călugări
medici, de unii dintre chirurgi bărbieri, sau de vindecători de
ocazie apoi în epoca modernă după înfiinţarea şcolilor
veterinare, adică odată cu organizarea învăţământului
veterinar oficial.
 Astfel, în Europa Modernă de la ţară la ţară asistenţa
veterinară începe să fie acordată de către cadre veterinare
special pregătite şi paralel cu aceasta se conturează şi
primele principii de deontologie medicală veterinară.
Însă în concluzie putem afirma că indiferent de
peroada în care ne aflăm sarcina principală a medicului
veterinar este ocrotirea sănătăţii, îmbogăţirea cunoştinţelor
şi împărtăşirea acestora colegilor, respectarea legilor,
onorarea profesiunii şi păstrarea prestigiului acesteia,
condamnarea celor care încalcă principiile deontologice,
evitarea comiterii unor acte ce ar putea compromite
meseria pe care o practică, consultul intercolegial şi
acordarea asistenţei la solicitare fiind obligatorie.