Realizări medicale în antichitate

Medicina nu a apărut ca știință așa cum este cunoscută astăzi. De la arta vracilor
și șamanilor, care pretindeau că alungă duhurile rele și de la medicina sacerdoților
care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă.
Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor
clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant,
cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a
condițiilor de mediu natural și social.
Antichitate
Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:
• luarea de sânge, care era considerată o metodă de vindecare
a hipertenisunii, febrei, migrenei, apoplexiei;
• descântecul;
• poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul intervențiilor chirurgicale;
• lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.
Egiptul antic
Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele
papirusuri medicale.
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de
medici laici care totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte
specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau
cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură medicală și aveau
faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au
avut în serviciul lor medici egipteni.
Medicina mesopotamiană
Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-
lea î.Hr.
În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni
legate de reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în
cazul eșecului actului medical. Începutul școlii medicale poate fi considerat
apariția bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).
Medicina persană
Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții
propice dezvoltării științei, în particular a celei medicale. La Academia din
Jundishapur s-au format generații de medici. Savantul persan Rhazes a scris un
tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoștințele acelor vremuri și
observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre
care pojarul și variola. Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei
persane este savantul Ibn Sina (Avicenna). Tratatul său de medicină rămâne o
lucrare standard chiar și pentru Europa până în perioada Iluminismului.

China antică
Având o vechime de câteva milenii, medicina chineză antică a evoluat foarte mult,
dar și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare
datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și yang.
Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și
cea a medicilor, primii ocupându-se de aspectele supranaturale ale bolilor, iar
medicii de aspectele comune.
Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene
medicale amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor
lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetările anatomice erau interzise.
În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele
medicinale, dar utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe
minerale (compuși chimici).
Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.
Roma antică
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul,
scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Romanii, la fel ca și grecii și egiptenii antici, au avut un impact foarte mare asupra
medicinei și sănătății. Impactul roman a fost asupra schemelor de sănătate publică.
Chiar dacă descoperirile romane nu au fost în domeniul medicinei pure, igiena
proastă a oamenilor a fost o sursă constantă de boală așa încât orice îmbunătățire în
sănătatea publică ar fi avut o influenta majora asupra societății.
Romanii au învățat foarte multe de la grecii antici. Primul contact cu grecii l-au
avut în jurul anilor 500-146 Î.Hr., atunci când părți ale Greciei au devenit provincii
ale Imperiului Roman iar până în anul 50 Î.Hr. aceștia dețineau controlul și asupra
zonelor din jurul Mediteranei unde se vorbea limba greacă.
Romanii au folosit ideile grecilor dar nu le-au copiat pur și simplu. Ideile care li se
păreau impractice le ignorau, ei fiind mai interesați de modalități ce ar fi avut un
impact direct asupra calității vieții oamenilor din imperiu.