Tema pentru perioada

04-08.05.2020
De rezolvat pâna pe XXXXX (data din ziua seminarului)
 Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie
”Nicolae Testemițanu”

Catedra de biochimie și biochimie clinică

BIOCHIMIE

Ghid de lucrări practice

pentru studenții Facultății Medicină

Student _____Vrabie Andreea_____

Grupa ________M1809______________

Profesor ________________________

Chișinău 2018
Bibliografia recomandată
A. Obligatorie
1. Lîsîi L. Biochimie medicală (ediţia a doua). Chişină u, 2007.
2. Champe P.C., Harvey R.A., Ferrier D.R. Biochimie ilustrată . Ed. 4-a. București. Editura
medicală Calisto, 2010.
3. Dinu V., Truţia E., Popa-Cristea E., Popescu A. Biochimie medicală . Mic tratat. Bucureşti,
1996.
4. Lîsîi L. Biochimie. Teste. Test-minim. Chişină u, 2008.
5. Lîsîi L. şi alţii. Biochimie. Lucră ri practice. Chişină u, 2002.
6. www.biochimie.usmf.md. (Indicaţii metodice, suport teoretic).

B. Suplimentară
1. Nelson D.L., Cox M.M. Lehninger A. Principles of Biochemistry. Sixth Edition. 2012.
2. Bhagavan  N.V., Ha Chung-Eun. Essentials of Medical Biochemistry: With Clinical Cases.
Academic Press; 1st edition, 2011.
3. Campbell P.N. Smith A.D. Biochemistry illustrated. Internatinal edition, 2000
4. Murray R.K., Granner D.K., Mayer P.A., Rodwell V.W. Harper’s illustrated Biochemistry. 26-
th international edition, 2003
5. Champe Pamela C., Harvey Richard A. Biochemistry. Lippincott’s Illustrated Reviews.
Gavriliuc Ludmila. Biochemistry. Lectures for student of Medical Departments. 2009.
6. Lehninger A.L. Principles of Biochemistry The Johns Hopkins University School of
Medicine, Worth Publishers Inc., 2007.
7. Metzler D.E. Biochemistry. The chemical reactions of living cells. Second edition, vol.1-2.
Academic Press, 2003
8. Marshall W.J. Clinical Chemistry. 4th edition, Mosby press, UK, London, 2000
9. Stryer L. Biochemistry. Freeman and Company, San-Francisco, USA, 2000.
10. Березов Т.Т. Коровкин Б.Ф. Биологическая химия. Издание второе. Москва, 1998.
11. Николаев A. Биологическая химия. Москва, 1989. www.biochemistry.ru. Северин Е.С.
Биохимия. Учебник для вузов. 2-е издание. Москва, 2004.
12. www.biochemistry.ru. Березов Т.Т. Коровкин Б.Ф. Биологическая химия. Издание
третье. Москва, 1998.
13. www.biochimie.usmf.md
 04-08.05.2020
Tema nr. 29
Biochimia sângelui. Componenţa chimică a plasmei sangvine

Nivel iniţial de cunoştinţe:

1. Clasificarea proteinelor.
2. Albumina și globulinele – particularită ţile structurale şi ale proprietă ţilor fizico-chimice.
3. Mecanismele de activare a enzimelor – proteoliza parţială . Rolul biomedical.
4. Principiul determină rii activită ţii enzimelor. Unită ţile de mă surare a activită ţii enzimatice –
unitatea internaţională , activitatea specifică , catalul.

Subiecte pentru discuție la seminar- DE RĂSPUNS LA FIECARE ÎNTREBARE!!

1. Componenţa chimică

Sângele(100
Sângele(100%)
%)

Plasma(55%)
Plasma(55%) Elementele
Elementelefigurate(45%):
figurate(45%):
eritrocite,
eritrocite,
leucocite
leucocite
trombocite
trombocite
Apă(91-95%)
Apă(91-95%) Reziduul
Reziduuluscat
uscat(5-9%)
(5-9%)

Subst.
Subst.minerale
minerale
Substante
Substante organice
organice
Anionii
Anionii
Cationii
Cationii

Azotate
Azotate Neazotate
Neazotate
Enzime
Enzime Glucide
Glucide
Proteine
Proteine Lipide
Lipide
Neproteice
Neproteice Acizi
Aciziorganici
organici

2. funcţiile sângelui
1. de transport
 a gazelor
 a substanțelor nutritive
 a produselor finale ale metabolismului intermediar
  a hormonilor
2. de apă rare
3. homeostatică
 izotonie
 izoionie
 izotermie
4. hemostatică

3. Substanţele organice azotate ale plasmei sangvine:

3.1 Proteinele plasmatice.
a) Albumina
Albumina este o proteina non-glicozilata sintetizata de celulele parenchimului hepatic la o
rata de 14g/zi. Reprezinta cel mai important component proteic din plasma, lichid cefalo-
rahidian si urina. In plasma, albumina este responsabila in principal de mentinerea presiunii
oncotice; de asemenea este implicata in transportul diversilor compusi (acizi grasi liberi,
bilirubina, hormoni, ioni de metale si medicamente)
 se sintetizează în ficat (în jur de 14 g/zi),
 T1/2 – 17-27 zile;
 bine se dizolvă în apă ,
 sunt proteine simple acide.
 greutatea moleculară de 69 kDa.
Funcţia:
 menţinerea presiunii osmotice (oncotice);
 participă la transportul unor substanţe (Ca2+, bilirubina, a. uric, a.graşi, metale,
vitamine, unii hormoni).

 Valori de referinta – <1an: 3.0-5.2 g/dL ; > 1an: 3.5-5.2 g/dL4.

 Limita de detectie – 0.3g/dL (45.6 μmol/L)4.
 Valori critice – <1.5 g/dL2.
Cresteri absolute ale albuminei serice nu se inregistreaza in nici o conditie fiziologica sau
patologica; atunci cand apar valori crescute la determinarile de laborator acestea constituie
un indicator de deshidratare severa (crestere relativa a albuminei ca urmare a pierderilor de
apa).

Scaderi ale albuminei serice apar in numeroase situatii clinice fiind cauzate de:

• aport inadecvat: malnutritie,

• necesar crescut: sarcina, hipertiroidism,
• hemodilutie: administrari excesive de solutii perfuzabile, sindromul secretiei inadecvate de
hormon antidiuretic (SIADH), diabet psihogen/intoxicatie cu apa,
• absorbtie diminuata: sindroame de malabsorbtie
• deficit de sinteza: ciroza hepatica, alcoolism cronic, analbuminemie ereditara,
• catabolism crescut: infectii , neoplazii,
• pierderi excesive: sindrom nefrotic, hemoragii masive, anasarca, enteropatie cu pierderi de
proteine, arsuri extinse, afectiuni dermatologice severe.
 b) Globulinele: fibrinogenul, transferina, ceruloplasmina, haptoglobina,
imunoglobulinele – descrieți fiecare reprezentant, rolul în organism și plasmă,
importanța clinică.
 Fibrinogenul (factorul I al coagularii) este o glicoproteina dimerica cu greutate
moleculara de aproximativ 340kD, prezenta in plasma si in α-granulele plachetare.
Este sintetizat in ficat la o rata de 1.7-5 g/zi1. Fiecare din cele doua subunitati contine
trei lanturi polipeptidice: Aα, Bβ si γ. Fibrinogenul are o structura trinodulara,
domeniul central globular fiind denumit domeniul E, care cuprinde capetele N-
terminale ale celor sase lanturi polipeptidice, iar domeniile D contin capetele C-
terminale ale celor trei lanturi. Timpul de injumatatire al fibrinogenului este de 3-5zile.

Fibrinogenul constituie substratul de actiune atat pentru trombina, ultima enzima din cascada
coagularii, cat si pentru plasmina, enzima a sistemului fibrinolitic. Trombina se leaga la
domeniul central al fibrinogenului si elibereaza cate doua fibrinopeptide A si B de la nivelul
fiecarei molecule, expunand astfel situsurile de legare din domeniul E complementare
situsurilor din domeniile D ale altor monomeri de fibrina. Aceste situsuri de legare
complementare duc la formarea initial a protofibrilelor de fibrina, care agrega in fibre groase,
iar acestea se ramifica intr-o retea de fibre interconectate. FXIIIa stabilizeaza polimerul de
fibrina prin formarea de legaturi incrucisate
Recomandari pentru determinarea fibrinogenului
– detectarea deficitului congenital sau dobandit al fibrinogenului
(a-/hipo-/disfibrinogenemii);
– monitorizarea terapiei trombolitice;
– ca indicator al reactiilor consumptive cu/fara fibrin(ogen)oliza;
– evaluarea riscului de aparitie a evenimentelor trombotice cardiovasculare (de ex. IMA,
AVC);
– procese inflamatorii acute
Valori critice – <100mg/dL2
! La valori <50mg/dL pot aparea evenimente hemoragice dupa interventii chirurgicale
traumatice.
Valorile >700mg/dL (determinari repetate după remiterea procesului inflamator acut)
indica un risc crescut pentru aparitia bolilor coronariene si cerebrovasculare2.

 Transferina reprezinta proteina de legare plasmatica a fierului; este o glicoproteina de

79.57 kD, gena sa fiind localizata pe cromozomul 3q21; este generata in principal de
celulele parenchimatoase hepatice, dar cantitati mai mici sunt sintetizate si in sistemul
nervos central, ovar, testicul, celule T helper; rata de sinteza este invers proportionala
cu depozitele de fier. Transferina are doua situsuri de legare a fierului, fiecare dintre
acestea legand un ion feric (Fe3+), iar in sange exista atat transferina monoferica, cat si
diferica. 1g de transferina poate lega 25.1 µmol sau 1.4 mg de fier.
Recomandari pentru determinarea transferinei
• Diagnosticul diferential al anemiilor, in special microcitare si/sau hipocrome
• Evaluarea anemiei feriprive, talasemiei, anemiei sideroblastice
• Diagnosticul supraincarcarii cu fier si hemocromatozei.
Cresteri
• anemie feripriva,
• sarcina,
• anticonceptionale orale (TfS este normala).
Scaderi
• anemia din bolile cronice,
• anemiile sideroblastice
• anemii hemolitice,
• deficit proteic: malnutritie sau pierderi crescute (arsuri, sindrom nefrotic, boli hepatice),
• boli hepatice acute,
• atransferinemia congenitala,
• sindroame de supraincarcare cu fier, hemocromatoza (usor scazuta)
 Ceruloplasmina este o alfa2-globulina ce contine cupru. Aproximativ 70% din cuprul
seric total este transportat de ceruloplasmina, 7% de o proteina cu greutate
moleculara mare (transcupreina), 19% de albumina si 2% de catre unii aminoacizi3.

Sinteza ceruloplasminei are loc in hepatocite, la o rata zilnica de 6 mg/kg corp. Incorporarea
cuprului in ceruloplasmina (pana la maxim 8 atomi de cupru/molecula) se produce in cursul
sintezei hepatice a acesteia, conferindu-i o culoare albastra. Dupa preluarea cuprului
ceruloplasmina migreaza catre tesuturile utilizatoare de cupru, unde acesta este eliberat iar
proteina este catabolizata. Eliminarea se face pe cale biliara.

Pe langa transportul cuprului, ceruloplasmina mai detine urmatoarele functii:

-oxidarea Fe2+ in Fe3+ care permite transportul fierului de catre transferina;
-oxidarea catecolaminelor si serotoninei (rezultate in vitro)
-actiune antioxidanta, prevenind oxidarea lipidelor din membrana celulara;
-actiune antiinflamatoare, prin inhibarea histaminazei serice.

Scaderi
• boala Wilson (in forma homozigota <15 mg/dL),
• sindromul Menkes,
• deficit de cupru (anemie microcitara hipocroma),
• deficit ereditar de ceruloplasmina (rar),
• sindrom nefrotic,
• enteropatia cu pierdere de proteine,
• sindroame de malnutritie si malabsorbtie,
• boli hepatice avansate2;3.

Cresteri
• carcinoame,
• leucemii,
• boala Hodgkin,
• ciroza biliara primitiva (alterarea excretiei cuprului ca urmare a colestazei).

 Haptoglobina este o proteină care aparţine fracţiunii alfa2-globulinelor şi deţine rol în

legarea hemoglobinei libere.
Din punct de vedere structural, haptoglobina serică este o glicoproteină tetramerică alcă tuită
din 2 perechi de lanţuri diferite, alfa şi beta, legate prin punţi disulfhidrice. Sinteza sa are loc
în principal la nivel hepatic şi este reglată de interleukinele IL-6 şi IL-11;4.

Complexul haptoglobină -hemoglobină este îndepă rtat rapid din circulaţie de că tre sistemul
reticulo-emdotelial şi metabolizat în aminoacizi liberi şi fier în doar câ teva ore. Aceasta
constituie o metodă eficientă de conservare a fierului.

Creşterea haptoglobinei este asociată cu:

• Infecţii şi stă ri inflamatorii acute sau cronice
• neoplazii, limfoame în stadii avansate
• obstrucţie biliară
• colagenoze
• distrucţii tisulare

Scă derea haptoglobinei este asociată cu:

Afecţiuni dobâ ndite
• hemoliza intravasculară de etiologii diverse
• anemie hemolitică autoimună
• alte hemoglobinemii cauzate de hemoragii intravasculare, în special valvele cardiace
artificiale şi endocardita acută bacteriană
• reacţii transfuzionale
• eritroblastoza fetală
• malaria
• hemoglobinuria paraxostică nocturnă
• hematoame, hemoragie tisulară
• purpura trombotică trombocitopenică
• anemia hemolitică indusă medicamentos (alfa-metildopa)
• afecţiuni hepatice acute sau cronice
Afecţiuni ereditare
• siclemie
• deficit de G6PD şi piruvat kinaza
• sferocitoza ereditară
• talasemie
• anemii megaloblastice
• absenţa congenitală (la 1% din populaţia africană şi asiatică )

 Imunoglobulina este o proteina produsa de celulele plasmatice si de limfocite si este

caracteristica acestor tipuri de celule. Imunoglobulinele joaca un rol esential in
sistemul imunitar al corpului nostru. Ele ataca substantele straine, cum ar fi bacteriile,
si asista corpul in distrugerea lor. Imunoglobulina este abreviata Ig.

Clasele de imunoglobuline sunt:

  imunoglobulina A (IgA) - o clasa majora de imunoglobuline (anticorpi) care se gasesc
in
limfa si in secretiile externe ale corpului, cum ar fi saliva, lacrimile si transpiratia, precum
si in tractul gastrointestinal si tractul respirator; aproximativ 10-15% din anticorpii
prezenti in corp sunt anticorpi IgA.
 imunoglobulina G (IgG) - o clasa de imunoglobuline care se gasesc in toate lichidele
corporale; sunt cei mai mici, dar cei mai comuni anticorpi (75-80%) din corp. Sunt foarte
importanti in lupta contra infectiilor bacteriene si virale. Anticorpii IgG sunt singurul tip
de imunoglobuline care pot patrunde prin placenta unei femei insarcinate, pentru a ajuta
fatul;

 imunoglobulina M (IgM)- o clasa de imunoglobuline care se gasesc in sange si in limfa;

acestia sunt primul tip de anticorpi produsi de organism, ca raspuns la o infectie;
anticorpii IgM reprezinta aproximativ 5-10% dintre toti anticorpii din organismul nostru.
 imunoglobulina D (IgD) - o clasa de imunoglobuline care se gasesc in cantitati mici in
corp, a caror functie exacta nu este clara;
 imunoglobulina E (IgE) - o clasa de imunoglobuline care include anticorpii care sunt
important in raspunsul alergic. O persoana care are o alergie prezinta, adeseori, niveluri
ridicate ale anticorpilor IgE din sange. Anticorpii IgE ataca si se implica in invadarea
"armatei" de alergeni.

c) Metodele de dozare şi separare a proteinelor.

Electroforeza reprezintă o metodă de analiză și separare bazată pe migrarea particulelor
solide dispersate într-un lichid sub acțiunea unui câ mp electric
Electroforeza este folosită și în diagnosticare și în supravegherea terapeutică , prin separarea
proteinelor într-un câ mp electric. Ea permite dozarea proteinelor în mielom precum și
detectarea imunoglobulinei monoclonale

d) Variaţiile fracţiilor proteice în patologie.

Norma
Albumine: 3,5-5,5 g% 50-70%

Globuline: 2,0-3,5 g% 40-50%

Alfa 1-globuline: 0,2-0,4 g% 3-6%
Alfa 2-globuline: 0,5-0,9 g% 7-10%
Beta-globuline: 0,5-1,1 g% 11-14%
Gama-globuline: 0,7-1,7 g% 15-23%
Variații
 Sd nefrotic:↓proteinelor totale şi albuminelor; ↑α2 globulinelor (în mai mică mă sură a
β globulinelor)
 Ciroza ficatului:↓albuminelor, ↑γ şi β globulinelor
 Inflamaţii acute: ↓albuminelor; ↑α1 şi α 2 globulinelor
 Inflamaţii cronice:↑γ globulinelor ↓ concentraţiei plasmatice de albumine,↑ α1, α2 şi
mai ales a γ-globulinelor
3.2 Enzimele plasmatice.
a. Clasificarea funcţională .

Enzime
plasmatice

Enzime Enzime Enzime

excreto-
sectretorii indicatorii sectretorii

Sunt localizate Se sintetizează în

intracelular: ficat (leucin
în citoplasmă aminopeptidaza,
(lactatDH, fosfotaza alcalină)
aldolaza), în sau în pancreas
Se sintetizează în mitocondrii (amilaza, lipaza,
ficat și în normă se (glutamatDH), în tripsina) În
secretă în plasmă lizosomi (β- condiţii
Ex: factorii glucoronidaza). fiziologice E
coagulării, lecitin Acestea E în excretorii ale
colesterol acil
normă în plasmă pancreasului
transferaza,colineste
raza, se găsesc în acţionează în
ceruloplasmina, concentaţii foarte intestin
renina). mici. În condiții
În patologia ficatului La afecţiunile normale
activitatea lor în celulare activitatea activitatea lor în
sânge scade. lor în plasmă este plasmî e joasă În
brusc mărită – procesele
servesc ca patologice ale
indicatori ai pancreasului
sediului organului activitatea lor în
lezat. plasmă crește.

c. Mecanismele disenzimiei plasmatice.

Trecerea E tisulare în ser poate fi directă sau prin sistemul limfatic
Situaţiile patologice duc la modificarea permeabilită ţii selective a membranelor celulare - la
necroză - distrugerea celulei – determină revă rsarea E în torentul circulator

Este o rezultantă a interacţiunii mai multor factori:

 viteza diferită a biosintezei enzimelor;
 localizarea diferită a E, cele citoplasmatice fiind mai uşor revă rsate în circulaţie decît E
situate în organitele celulare;
 greutatea moleculară a E;
 gradul de alterare a permeabilită ţii membranelor;
 timpul de înjumă tă ţire diferit al E;
 vascularizarea organul lezat;
 eliminarea diferită prin bilă şi urină ;
 schimbarea profilului enzimatic al organului prin boală .
 d. Principalele enzime plasmatice cu valoare diagnostică . (numiți enzimele, organul de
origine, cauza apariției lor în plasmă )
Activitatea enzimatică în plasmă poate fi:
• mai mare decâ t în mod normal, datorită proliferă rii celulelor, creșterii ritmului de rotație
sau deteriorare a celulelor sau de sinteză enzimatică (inducție) sau reducerea elimină rii din
plasmă .
• mai mic decâ t normal, datorită sintezei reduse, deficienței congenitale sau prezenței unor
variante moștenite de activitate biologică relativ scă zută
Principalele enzime plasmatice cu valoare diagnostică
Lactat dehidrogenaza (LDH)
Se gă sește în cantită ți mari în mușchiul striat, ficat, miocard, rinichi și în ganglionii limfatici și
în cantită ți mai reduse în pancreas, eritrocite și plă mâ ni. Lactat dehidrogenaza există într-o
varietate de combinații posibile a celor 2 subunită ți α și β: α 4, α 3 β, α 2 β 2, α β 3 si β 4). Cele
cinci izoenzime ale LDH-azei sunt repartizate diferit în țesuturi. Dacă LDH-1 predomină în
mușchiul cardiac, LDH-5 are o pondere mai mare in ficat si mușchii scheletici. Valoarea
diagnostică specifică este dată de modifică rile izoenzimatice. Astfel, creșteri ale LDH-1 si LDH-
2 sugerează existența unui infarct miocardic sau a unei anemii, iar LDH-4 si LDH-5 în leziunile
hepatice și procesele neoplazice (care apar în proliferarea anormală a celulelor-tumori)

Enzimele cele mai utilizate in diagnosticarea bolilor de ficat sunt aspartat aminotransferaza
(din ser), alanin aminotransferaza, fosfataza alcalina si Ɣ-glutamiltransferaza. Uneori sunt
masurate si activitatile (sau modalitatea in care sunt repartizate izoenzimele) lactat sau
izocitrat dehidrogenazelor. Aminotransferazele care catalizeaza urmatoarea reactie sunt
analizate prin cuplarea cu reactiile malat sau lactat dehidrogenazei, reactii in care are loc
oxidarea NADH la NAD+
Aspartat aminotransferaza (AST) se gaseste in proportie de 60% in citoplasma si
40% in mitocondrii. Cresterea moderata (de pana la 10 ori) a concentratiei enzimei
poate fi asociata cu hepatita cronica sau medicamentoasa, ciroza sau icter si unori cu
miocardii sau distrofii musculare. Cresteri semnificative (concentratii de 10-100 ori mai
mari decat valorile normale) pot fi observate in cazul infarctului miocardic.
Cresteri relevante (de 10-100 ori) ale concentratiei alanil aminotransferazei (ALT)
sugereaza existenta unei hepatite virale acute sau a unei necroze toxice a ficatului.
Cresteri moderate indica aceleasi patologii cu cele date de AST.
Fosfataza alcalina
Fosfataza alcalina este o enzima care poseda un domeniu membranar care este
frecvent intalnita in tesuturi si organe. Distributia relativa a acestei enzime in organe este
urmatoarea placenta > rinichi > oase > ficat , rinichi si splina. Enzima este o glicoproteina, care
poate exista in diferite forme glicozilate, si are doi ioni de zinc pe
molecula. Mai mult, alaturi de aceste forme enzima poate fi prezenta prin intermediul
formelor izoforme. In serul uman fosfataza alcalina se afla sub forma unui amestec de
izoenzime care provin din urmatoarele surse: intestin, oase, placenta (apare in ser numai
in decursul ultimelor luni de sarcina) sau formele hepatobiliare. In scopuri diagnostice se
analizeaza aceste izoenzime (cu exceptia formelor hepatobiliare) prin electroforeza.
Modificarile patologice ale acestei enzime pot fi folosite la diagnosticarea bolilor de ficat
(in special a hepatitelor prin masurarea raportului activitate fosfataza alcalina/activitate
alanin amino-transferaza), a unor afectiuni osoase (rahitism, osteomalacie), cancerelor
(pulmonare in care incidenta izoenzimei placentare este ridicata-izoenzima Regan), boala
Hodkin, sindromul Fanconi, boli ale intestinului sau infectii bacteriene abdominale. Prin
inactivare (incalzire la 65 °C, sau prin denaturare cu uree) izoenzima din placenta ramane
stabila, in timp ce celelalte forme sunt inactivate. Aceasta izoenzima poate apare in
special in cazul diferitelor tumori.
ɣ-Glutamil-traspeptidaza (GGT)
ɣ -Glutamil-traspeptidaza este o glicoproteina (are 20% zaharuri). Enzima poate fi
glicozilata in diverse maniere si este raspandita in diverse organisme: plamani, pancreas,
ficat, glandele mamare, ficat, intestin, plamani, splina, creier, inima, glanda tiroida si
maduva spinarii. Activitatea maxima la om se manifesta in tubulii proximali si in nefroni
(unitate functionala a rinichiului), precum si in epiteliul caii biliare intrahepatice. Enzima
apare in tesuturile umane atat in stare libera cat si in stare legata (la suprafata celulei).
Forma solubila se regaseste in ser sau in urina. In forma legata enzima transfera un rest
glutamil de pe glutation pe un aminoacid, care se gaseste pe suprafata exterioara a
plasmei membranare. Glutamil-aminoacidul este trecut prin membrana dupa care restul
glutamil este indepartat cu ajutorul -glutamil-ciclotransferazei si este transformat in 5-
oxoprolina. In acest mod aminoacizii pot fi transportati in celula.
O crestere a activitatii acestei enzime in ser poate sugera boli de ficat,
pancreas sau a cailor biliare. De asemenea, in cazul hepatitelor acute (A si B) se constata
o creste a concentratiei ɣ -glutamil-traspeptidazei, dar nu mai mare decat cea a
transaminazelor. In cazul hepatitelor cronice alcoolice valorile concentratiilor cresc
vertiginos (de pana la 10 ori). In cazul pancreatitelor acute valorile concentratiilor
enzimei sunt ridicate pentru un timp mai scurt. Cuantificarea acestei enzime din plasma
poate permite o diferentiere dintre bolile de ficat si cele ale oaselor (in aceasta situatie
valorile concentratiei ɣ -glutamil-traspeptidazei raman neschimbate).

3.3 Compuşii neproteici azotaţi ai plasmei sangvine. (numiți care sunt, rolul,
cauza prezenței lor în plasmă, importanța determinării lor în clinică)
Normă – 15-25 mmol/l
 uree (50%),
 aminoacizi (25%),
 acid uric (4%),
 creatina (5%),
 creatinina (2,5%),
 amoniac, indican, nucleotide, polipeptide.
Ureea
Concentraţia normală 3-6 mmol/l, se sintetizează în ficat.
Valori crescute:
- scaderea perfuziei renale (azotemie prerenala): insuficienta cardiaca congestiva, hemoragie
digestiva, soc, deshidratare,
-afectiuni renale, acute sau cronice (azotemie renala): glomerulonefrite, pielonefrite,
-bstructii ale tractului urinar (azotemie postrenala),
-intensificarea catabolismului proteic (valorile creatininei serice raman neschimbate): arsuri,
-neoplazii, stari febrile prelungite, stres,
-diabet zaharat cu cetoacidoza.
Valori scazute:
-afectiuni hepatice severe (insuficienta hepatica): toxice, infectioase,
-acromegalie,
-malnutritie, malabsorbtie,
Acidul uric
-produsul final al catabolismului bazelor purinice.
-concentraţia normală -0,15-0,47 mmol/l.
-Creşterea c%- gută şi hiperuricemiile secundare.
Creatina
25-35 μmol/L,
Creatinina
-corelat cu metabolismul muscular,
-indicator sensibil al funcţiei renale;
-c% -62-97μmol/L la bă rbaţi şi 44-88 μmol/L la femei

3.4 Azotul rezidual, fracţiile lui în normă şi în patologie.

Diferenţa între azotul neproteic şi azotul ureic – azotul rezidual
Creşterea c% azotului neproteic – azotemie
Cauze:
 micșorarea elimină rii renale a produselor azotate
 Catabolismul intens al proteinelor tisulare
Deosebim:
 Azotemie de retenţie
Micşorarea elimină rii prin urină a produselor azotate:
-Renală
-Extrarenală (insuficienţa cardiovasculară , micşorarea TA, scă derea fluxului sanguin renal)
 Azotemie de producţie
consecinţă a lizei proteinelor tisulare: în arsuri, traume, inflamaţii
4. Compuşii organici neazotaţi ai plasmei sangvine. Numiți rolul sau cauza prezenței în
sâ nge a fiecă rui compus și mportanţa determină rii lor în clinică :

a. Glucoza
Nivelul normal al glicemiei (testat în timpul postului) pentru non-diabetici este între 3,9 și
7,1 mmol / L (70 pâ nă la 130 mg / dL). Nivelul global al glicemiei în plasmă în condiții de
repaus la om este de aproximativ 5,5 mmol / L (100 mg / dL);
 Dacă nivelul de zahă r din sâ nge ră mâ ne prea ridicat, organismul reprimă apetitul pe
termen scurt. Hiperglicemia pe termen lung provoacă multe probleme de să nă tate,
inclusiv boli de inimă , leziuni nervoase.
 Dacă nivelul de zahă r din sâ nge scade prea scă zut, apare o afecțiune potențial fatală
numită hipoglicemie. Simptomele pot include letargie, funcționare mentală afectată ;
iritabilitate; zguduire, ră sucire, slă biciune la nivelul mușchilor brațului și picioarelor;
ten palid; transpiraţie; pierderea conștienței.
Mecanismul homeostatic al organismului menține nivelul glicemiei într-un interval îngust.
Este compus din mai multe sisteme care interacționează , dintre care reglarea hormonilor
este cea mai importantă .

Există două tipuri de hormoni metabolici antagonici care afectează nivelul glicemiei:

hormoni catabolici (cum ar fi glucagonul, cortizolul și catecolaminele) care cresc glicemia;

și un hormon anabolic (insulină ), care scade glicemia.
b. Lipidele
Concentrația lipidelor din sâ nge depinde de aportul și excreția din intestin și de absorbția
și secreția de celule. Lipidele din sâ nge sunt în principal acizi grași.
Acizii grași cu lanț scurt și mediu sunt absorbiți direct în sâ nge prin capilarele intestinale și
circulă prin vena portă . Acizii grași cu lanț lung, pe de altă parte, sunt prea mari pentru a fi
eliberați direct în capilarele intestinului. În schimb, acestea sunt acoperite cu colesterolul și
proteina (stratul proteic al lipoproteinelor) într-un compus numit chilomicron.
Chilomicronul intră într-un capilar limfatic și intră mai întâ i în fluxul sanguin la nivelul
venei subclaviene stâ ngi (după ce a ocolit ficatul).

În orice caz, concentrația de acizi grași din sâ nge crește temporar după masă .

 Hiperlipidemia este prezența unor niveluri ridicate sau anormale de lipide și / sau
lipoproteine în sâ nge.

Anomaliile lipidelor și lipoproteinelor sunt extrem de frecvente la populația generală și

sunt considerate un factor de risc extrem de modificabil pentru bolile cardiovasculare. În
plus, unele forme pot predispune la pancreatită acută . Una dintre cele mai relevante
substanțe lipidice din punct de vedere clinic este colesterolul, în special în ateroscleroză și
boli cardiovasculare.
 Hipercolesterolemia este prezența unor niveluri ridicate de colesterol în sâ nge. Nu
este o boală , ci o dereglare metabolică care poate fi secundară multor boli și poate
contribui la multe forme de boală , în special la boli cardiovasculare.
Hipercolesterolemia familială este o afecțiune genetică rară care poate apă rea în
familii, în care persoanele care suferă nu pot metaboliza corect colesterolul.
 Niveluri anormal de scă zute de colesterol sunt denumite hipocolesterolemie.
Cercetarea cauzelor acestei stă ri este relativ limitată , iar în timp ce unele studii
sugerează o legă tură cu depresia, cancerul și hemoragia cerebrală , nu este clar dacă
nivelul scă zut al colesterolului este o cauză pentru aceste afecțiuni sau un
epifenomen
c. acizii organici (care acizi organici, originea lor – din care că i metabolice provin)

Un acid organic este orice compus care generează protoni la pH-ul predominant al sâ ngelui
uman. Deși unele acidemii organice duc la scă derea pH-ului în sâ nge, alte acidemii organice
sunt asociate cu acizi organici care sunt relativ slabi și nu provoacă de obicei acidoză .
Acidemiile organice sunt tulbură ri ale metabolismului intermediar care duc la acumularea
 compușilor toxici care aranjează multiple că i biochimice intracelulare, incluzâ nd
catabolismul glicemiei (glicoliză ), sinteza glucozei (gluconeogeneză ), metabolismul
aminoacizilor și al amoniacului, metabolismul purinei și pirimidinei și metabolismul
grasimilor
Acidul lactic
Acest acid este produs în celulele musculare și celulele roșii din sâ nge. Se formează atunci
câ nd corpul tă u transformă alimentele în energie. Corpul tă u se bazează pe această energie
atunci câ nd nivelul să u de oxigen este scă zut. Nivelurile de oxigen pot scă dea în timpul unui
antrenament intens sau câ nd aveți o infecție sau o boală . După ce terminați antrenamentul
sau vă recuperați de boală , nivelul de acid lactic tinde să revină la normal.
Nivelurile mai mari decâ t cele normale ale acidului lactic pot duce la o afecțiune numită
acidoză lactică . Dacă este suficient de severă , poate afecta echilibrul pH-ului corpului tă u,
ceea ce indică nivelul de acid din sâ ngele tă u. Acidoza lactică poate duce la aceste
simptome:
 slabiciune musculara
 respirație rapidă
 vă rsă turi
 transpiraţie
 comă
Dacă nivelul de acid lactic este ridicat, acesta ar putea fi cauzat de o serie de lucruri. Cel mai
adesea se datorează faptului că este o afecțiune care face greu să respirați suficient oxigen.
Unele dintre aceste condiții ar putea include:

 Septicemie
 Infarct
 Insuficiență cardiacă congestivă
 Boli pulmonare severe sau insuficiență respiratorie
 Acumularea de fluide în plă mâ ni
 Numă r de globule roșii foarte redus (anemie severă )
Un nivel de acid lactic mai mare decâ t normal în sâ ngele tă u poate fi, de asemenea, un semn
al problemelor cu metabolismul tă u. Ș i, corpul tă u ar putea avea nevoie de mai mult oxigen
decâ t în mod normal, deoarece ai una dintre urmă toarele condiții:

 Boală de ficat
 Boală de rinichi
 Diabet care nu este sub control
 leucemie
 SIDA
d. corpii cetonici (funcția lor, cauza prezenței lor în plasmă și rolul diagnostic)
Corpuri cetonice: substanțe chimice pe care organismul le produce atunci câ nd nu există
suficientă insulină în sâ nge și trebuie să descompună gră simile în locul glucozei din zahă r
pentru energie. Corpurile cetonice - acetonă , acetoacetat și beta-hidroxibutirat - sunt
substanțe chimice acide toxice. Se acumulează în sâ nge și apoi se vă rsă în urină . De asemenea,
corpul se poate elibera de acetonă prin plă mâ ni. Acest lucru conferă respirației un miros
fructat.
Corpurile cetonice sunt eliberate de ficat în sâ nge
Apariția unor niveluri ridicate de corpuri cetonice în sâ nge în timpul înfometă rii, o dietă
scă zută în carbohidrați și exerciții fizice grele prelungite poate duce la cetoză , iar sub forma sa
extremă în diabetul zaharat tip 1, sub control, ca cetoacidoză .

5. Constituenţii minerali ai plasmei. (rolul lor în oranism și plasmă )

a. Cationii
Cationii cei mai abundenți (care contribuie la încă rcarea pozitivă ) în plasmă sunt Na +, K +,
Ca2 + a Mg2 +.
 Cation de sodiu (Na +) - 135-145 mmol / l
Cationul de sodiu este principalul cation al fluidului extracelular. Împreună cu Cl - este
responsabil pentru 80% din osmolaritatea plasmatică și prin legarea moleculelor de apă
determină volumul plasmatic. Nivelul cationului de sodiu este reglat prin acțiunea
reciprocă a mai multor hormoni: aldosteron și peptide natriuretic (de exemplu, ANP -
polipeptid natriuretic atrial).

 Cation de potasiu (K +) - 3,8-5,2 mmol / l

Concentrația plasmatică a cationului de potasiu (3,8-5,2 mmol / l) este semnificativ mai
mică în comparație cu concentrația sa intracelulară (aproximativ 155 mmol / l). Astfel,
cantitatea de potasiu extracelular constituie doar 2% din cantitatea totală din organism. Un
gradient de membrană creat de K + influențează semnificativ valoarea potențialului
membranei. Distribuția fiziologică a cationilor (cu Na + localizată în principal în ECT și K +
în TIC), menținută la costuri energetice relativ mari prin Na + / K + -ATPază , este esențială
pentru a menține funcția celulară adecvată (excitabilitate neuromusculară , activitate
cardiacă , ...)

b. Anionii
Printre anionii cei mai numeroși se numă ră Cl - a HCO3 -, altele (cum ar fi HPO42- și HSO4 -
sunt mai rare)
 Anion bicarbonat (HCO3–) - 24 ± 2 mmol / l
Bicarbonatul este cel mai important sistem tampon de sâ nge - reprezintă pâ nă la jumă tate
din capacitatea sa de tamponare. În același timp, este implicat în transportul de CO2 de la
țesuturi la plă mâ ni.
 Anion clorură (Cl–) - 97-108 mmol / l
Anionul clorhidric este principalul anion al lichidului extracelular. Datorită existenței
interacțiunilor electrostatice, însoțește cationul de sodiu și contribuie la menținerea
osmolarită ții și volumului plasmatic
c. Ionograma sângelui
Analiza mineralelor (ionograma) se efectueaza din sange, urina sau din ambele, de obicei in
spitale, dar si in unele policlinici. Valorile ionogramei variaza cu modul de alimentatie, cu
varsta, cu sezonul si cu felul bolii. Rezultatele analizelor se exprima in miligrame de
 mineral la 100 ml sange, in grame la litru sange sau urina, in grame la urina din 24 sau in
miliechivalenti la litru (mEq/l).

 Valori de referință potasiu

Adulţi:
•3,5 – 5,2 mEq/l (miliechivalenţi-gram la litru) sau mmol/l (milimoli la litru)
Copii (1-18 ani):
•3,4 – 4,7 mEq/l sau mmol/l
Potasiu urinar:
•40-220 mEq/24 h (mmol/24h)
 Valori de referință sodiu
Sodiu seric:
• 136 – 145 mmol/l (milimoli la litru) sau mEq/l (miliechivalenţi-gram la litru)
Sodiu urinar:
• 40-220 mEq/24 h (mmol/24h); valorile depind de dietă .
 Valori de referință clor
Sâ nge:
•Adulţi: 96-106 mmol/l (milimoli la litru) [04).

6. Compoziţia chimică şi particularităţile metabolice ale populaţiei leucocitare din

sângele periferic. – numiți componenții chimici și că ile metabolice specifice pentru fiecare
tip de leococit, importanța lor
Leucocite (globule albe) - 4-11 x 109 / l
În funcție de forma nucleului și tipul de granule se disting în granulocite (reprezintă
aproximativ 70% din leucocite) și agranulocite. Granulocitele conțin în nucleu segmentat
citoplasmă și colorarea granulelor cu diferite metode de colorare. În funcție de colorarea
granulelor, granulocitele se disting în neutrofile, eozinofile și bazofile. Pe de altă parte,
agranulocitele nu conțin granule și se disting în limfocite și monocite.
 Neutrofile (polimorfonucleare)
Neutrofilele reprezintă 60 pâ nă la 70% din leucocitele circulante. În circulația sâ ngelui, sunt
prezenți 6-12 ore, dar în țesuturi 4-5 zile. Transferul din sâ nge că tre țesut este asigurat de
molecule de aderență superficială numite și integrine care ajută neutrofilele să adere la
peretele vasului (endoteliu). Funcția principală este fagocitoza și astfel, neutrofilele sunt
numite microfage. Fagosomul care conține substanțe stră ine absorbite se contopește cu
lizozomii și formează fagolizozomul.
Neutrofilele conțin două tipuri de granule în citoplasmă - specifice și azrofile (diferă prin
colorare). Granulele specifice conțin fosfatază alcalină , colagenază , lizozimă și proteine de
bază . Granulele azurofile sunt lizozomi primari care conțin numeroase enzime hidrolitice.
Pentru funcționarea corectă a neutrofilelor este necesar un conținut ridicat de enzime
importante pentru distrugerea substanțelor fagocitate. Enzimele proteolitice implică elastază ,
colagenază sau cathepsină G.
Metabolismul neutrofilelor depinde de moleculele de glucoză . O folosesc ca sursă de ATP (de
exemplu, glicoliză ) sau ca sursă de NADPH (ciclul pentozei). Funcția eficientă a neutrofilelor
necesită o activare care le crește consumul de oxigen și glucoză (explozie respiratorie).
Aparatul enzimatic (NADPH-oxidază , superoxid dismutaza etc.) asigură formarea speciilor
reactive de oxigen (de exemplu, superoxid și radical hidroxil). O altă enzimă importantă este
mieloperoxidază care catalizează formarea hipocloritelor reactive (ClO-) din H2O2 a Cl-.
Hipocloritele sunt agenți puternici de oxidare, contribuind astfel la uciderea bacteriilor
fagocitate.
 Eozinofilele
Eozinofilele reprezintă aproximativ 2-4% din leucocite. Numă rul de sâ nge periferic variază în
timpul zilei. Conțin nuclee bilobate segmentate și granule specifice. Sunt capabili de
fagocitoză , dar mai puțin decâ t neutrofilele. Numă rul acestora crește în timpul condițiilor
parazitare și alergice.
 Bazofile
Bazofilele reprezintă aproximativ 1% din leucocite. Conțin granule specifice în citoplasmă și
nuclee segmentate neregulat. Granulele conțin histamină și heparină . Histamina este produsă
prin decarboxilarea histidinei (deci, este amina biogenă ). Eliberarea rapidă a conținutului de
granule (degranulare) poate duce la șoc anafilactic
 Limfocitele
Limfocitele reprezintă 25-30% din leucocitele la omul adult. Se disting în limfocite B
(Diferențiere în mă duva osoasă ) și limfocite T (diferențiere în timus) și celule NK („celule
ucigașe naturale”).
Limfocitele B sunt implicate în imunitatea umorală și limfocitele T în imunitatea celulară .
Conform moleculelor CD superficiale, se disting două tipuri de limfocite T: limfocitele Th
(ajută tor) și limfocitele Tc (citotoxice). Celulele efectoare ale limfocitelor B sunt celule
plasmatice care produc imunoglobuline.
Celulele NK distrug celulele maligne și celulele atacate de viruși.
 Monocitele
Monocitele reprezintă 3-8% din numă rul total de leucocite. Monocitele circulante sunt
precursorii celulelor din sistemul monocit-macrofag. În țesutul conjunctiv, se diferențiază în
macrofage. Similar cu neutrofilele, chiar și monocitele sunt fagocitele profesionale.

Itemi pentru lucrul individual

1. Indicaţi patologia caracterizată de urmă toarea proteinogramă : proteine totale – 53 g/L;
albumina – 36%; α1 – 4%; α2 – 20%; β – 15%; γ – 12%.
a) ciroză hepatică
b) inflamaţie cronică
c) sindrom nefrotic
d) inflamaţie acută
Explicaţi răspunsul.
Rezultatele ne vorbesc despre un sindrom nefrotic, deoarece:
Albumina este scazuta, α1 globulina este in norma, α2 globulina este marita, β globulinele
sunt marite, γ globulinele sunt slab scazute.
Scaderea albuminei serice( hipolbuminemie) survine in stari patologice variate ca sindrom
nefrotic. Zona α2 este constituita din 2 componente proteice: alfa 2 macroglobulina si
hapto-
globina. Cresterea de alfa2 apare in sindromul nefrotic.
2. Indicaţi patologia caracterizată de urmă toarea proteinogramă : proteine totale – 73 g/L;
albumina – 46%; α1 – 8%; α2 – 15%; β – 12%; γ – 16%. Este mă rită proteina C reactivă .
a) ciroză hepatică
b) inflamaţie cronică
c) sindrom nefrotic
d) inflamaţie acută
Explicaţi răspunsul.
Se prezinta o inflamatie acuta, deoarece: albiminele sunt scazute, α1 globuline sunt marite ,
α2 globuline sunt marite, β globulinele sunt in limitele normei, γglobulinele tot se afla
In limitele normei. Cresterea zonei α1 e inregistrata in toate reactiile inflamatorii(„reactant
de
Faza acuta”). Zona α2 este constituita din 2 componenete proteice: alfa 2 macroglobulina si
Haptoglobina. Cresterea de alfa2 apare in infectii acute, reumatism articular, artrita,
sindrom
Nefrotic. Haptoglobina fiin o proteina a fazei acute a inflamatiei.

3. La investigarea pacientului B. rezultatele analizelor biochimice au relevat activitate

crescută a fosfatazei alcaline termolabile şi a fosfatazei acide tartrat rezistente. Afectarea
că rui ţesut determină această amplificare?
Fosfataza alcalina: 3 izoforme: hepatobiliara, osoasa si intestinala.
Nivele crescute vorbesc despre ciroza, obstructie biliara, fractura osoasa, metastaze osoase,
Ischemie intestinala.
Fosfataza acida- prostata, oase, ficat-PAP-cacinomul metastazat al prostatei (mi putin
sensibil
la antigenul prostata specific PSA). Cel mai probabil ca ambele sa aiba activitate crescuta in
afectarea tesutului osos.
4. Ce investigaţii biochimice (enzime, substanţe organice sau neorganice) sunt necesare pentru confirmarea
diagnosticului în cazul următoarelor patologii? Cum se vor modifica indicii enumeraţi? Completaţi tabelul:
Patologia Investigări biochimice Rezultate preconizate
Diabet zaharat Corpi cetonici Cetoacidoza
Peptidul C Scazut
Glucoza Hiperglicemie
VLDD Marit
Hepatită Bilirubina Marit
ALAT Marit
 ASAT Marit
Albumina Scazut
Gama Globuline Marit
Insuficienţă Uree Uremie( marita c%)
renală Creatinina Marita in sange
Acid uric Marit in sange
Vitamina D3 Se inactiveaza

Teste pentru autoevaluare

1. Forma principală a calciului plasmatic este:

a) intraeritrocitar
b) intratrombocitar
c) liber, ionizat
d) fixat de proteinele plasmatice.

2. Forma principală a fosfatului plasmatic este:

a) organic – din componenţa fosfat-monozaharidelor
b) organic – din componenţa fosfolipidelor plasmei
c) organic – fixat la proteinele de transport
d) liber, ionizat.

3. Compușii organici azotați neproteici ai plasmei sanguine sunt:

a) acidul uric d) acidul lactic
b) ureea e) ceruloplasmina
c) creatina

4. Compușii organici neazotați ai plasmei sanguine sunt

a) acidul uric c) creatina e) glucoza
b) ureea d) acidul lactic

5. Cationii plasmei sanguine sunt:

a) iodul c) sodiul e) bicarbonatul
b) calciul d) fosfatul

6. Anionii plasmei sanguine sunt:

a) iodul c) sodiul e) bicarbonatul
b) calciul d) fosfatul
7. Enzimele secretorii sunt:
a) lecitin-colesterol-acil-transferaza
b) ceruloplasmina
c) lactat dehidrogenaza LDH 4
d) alaninaminotransferaza
e) factorii coagulării sângelui

8. Enzimele indicatorii hepatospecifice sunt:

a) lactat dehidrogenaza LDH 4
b) ceruloplasmina
c) lecitin-colesterol-acil-transferaza
d) alaninaminotransferaza
e) histidaza

9. Enzimele excretorii sunt:

a) fosfataza alcalină
b) LDH 1
c) lecitin-colesterol-acil-transferaza
d) alaninaminotransferaza
e) tripsina

10. Enzimele indicatorii hepatospecifice sunt:

a) lactat dehidrogenaza LDH 4
b) ceruloplasmina
c) lecitin-colesterol-acil-transferaza
d) alaninaminotransferaza
e) histidaza

11.Azotemia este cauzată de:

a) micşorarea elimină rii renale a produselor azotate
b) aport scă zut de proteine în alimentaţie
c) catabolismul intens al proteinelor tisulare
d) catabolismul intens al lipidelor de rezervă
e) sinteză excesivă de glicogen

12.Referitor la componenţa electrolitică a sângelui sunt corecte afirmaţiile:

a) principalul ion al lichidului extracelular este K+
b) principalul ion al lichidului intracelular este Na+
c) hipernatriemia cauzează hipertensiune arterială şi edeme
d) hiponatriemia este prezentă în hiperaldosteronism
e) hipernatriemia este prezentă în nefrite, insuficienţa cardiacă