UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

CONSTANTIN-RĂZVAN OPREA

CARPAȚII ȘI SUBCARPAȚII
ROMÂNIEI

BUCUREȘTI
2017
1
CUPRINS

Modulul 1. CARPAŢII ROMÂNEŞTI.

CARACTERE GENERALE, LIMITE,
SUBDIVIZIUNI. ELEMENTE DE GEOLOGIE
ŞI GEOMORFOLOGIE ............................................ 4
Unitatea de învățare 1.1. Caractere generale,
limite, subdiviziuni. ............................................ 5
1.1.1. Carpații în sistemul alpin ............................................ 5
1.1.2. Carpaţii Româneşti – caractere
generale ............................................ 5
1.1.3. Limitele Carpaţilor cu unităţile vecine ............................................ 7
1.1.4. Subdiviziunile Carpaţilor Româneşti ............................................ 8
Unitatea de învățare 1.2. Elemente de geologie şi
geomorfologie. ............................................ 14
1.2.1. Evoluţia paleogeografică ............................................ 14
1.2.2. Unităţile tectono-structurale ............................................ 15
1.2.3. Suprafeţele de eroziune ............................................ 22
1.2.4. Relieful glaciar ............................................ 24
1.2.5. Relieful periglaciar ............................................ 27

Modulul 2. CLIMA ŞI APELE ÎN CARPAŢII

ROMÂNEŞTI. VEGETAŢIA, FAUNA ŞI
SOLURILE CARPATICE. ............................................ 30
Unitatea de învățare 2.1. Clima şi apele în
Carpaţii Româneşti. ............................................. 30
2.1.1. Temperaturile medii anuale ............................................. 30
2.1.2. Precipitaţiile medii anuale ............................................. 31
2.1.3. Ninsorile ............................................. 32
2.1.4. Frecvenţa maselor de aer ............................................. 32
2.1.5. Vânturile locale ............................................. 33
2.1.6. Apele în Carpaţii Româneşti ............................................. 34
Unitatea de învățare 2.2. Vegetaţia, fauna şi
solurile carpatice. ............................................. 38

2
2.2.1. Aspecte privind vegetaţia şi fauna ............................................. 38
2.2.2. Solurile din Carpaţi ............................................. 43

Modulul 3. RESURSELE ECONOMICE ŞI

UMANE ALE CARPAŢILOR ROMÂNEŞTI. ............................................. 50
Unitatea de învățare 3.1.Resursele economice ale
Carpaţilor Româneşti. ............................................. 50
3.1.1. Resursele subsolului. ............................................. 50
3.1.2. Resursele hidroenergetice. ............................................. 57
3.1.3. Resursele agro-pastorale şi
forestiere. ............................................. 60
Unitatea de învățare 3.2. Resursele umane ale
Carpaţilor Româneşti. ............................................. 64
Modulul 4. SUBCARPAŢII – CARACTERE
GENERALE, SUBDIVIZIUNI. SUBCARPAŢII
DE CURBURĂ – ASPECTE GEOGRAFICE. ............................................. 68
Unitatea de învățare 4.1. Subcarpaţii – caractere
generale, subdiviziuni. ............................................. 68
4.1.1. Caractere generale. ............................................. 68
4.1.2. Subdiviziuni. ............................................. 69
Unitatea de învățare 4.2. Subcarpaţii de Curbură
– aspecte geografice. ............................................. 76
4.2.1. Limitele cu unităţile geografice vecine. ............................................. 77
4.2.2. Caracteristici geologice şi geomorfologice. ............................................. 78
4.2.3. Caracteristici climatice şi hidrologice. ............................................. 82
4.2.4. Caracteristici ale vegetaţiei şi solurilor. ............................................. 83
4.2.5. Elemente de geografie umană. ............................................. 84
Bibliografie ............................................. 88

3
 MODULUL 1

CARPAŢII ROMÂNEŞTI. CARACTERE GENERALE, LIMITE,

SUBDIVIZIUNI. ELEMENTE DE GEOLOGIE ŞI
GEOMORFOLOGIE

CONŢINUT

Unitatea de învățare 1.1. Caractere generale, limite, subdiviziuni.

1.1.1. Carpații în sistemul alpin
1.1.2. Carpaţii Româneşti – caractere generale
1.1.3. Limitele Carpaţilor cu unităţile vecine
1.1.4. Subdiviziunile Carpaţilor Româneşti
Unitatea de învățare 1.2. Elemente de geologie şi geomorfologie.
1.2.1. Evoluţia paleogeografică
1.2.2. Unităţile tectono-structurale
1.2.3. Suprafeţele de eroziune
1.2.4. Relieful glaciar
1.2.5. Relieful periglaciar

OBIECTIVE

 Cunoaşterea principalelor caracteristici ale Carpaţilor Româneşti, ale

subdiviziunilor acestora şi ale principiilor care au stat la baza delimitării lor faţă de
unităţile geografice vecine.
 Cunoaşterea unităţilor tectono-structurale, a mecanismelor de formare a
suprafeţelor de eroziune, a reliefului glaciar şi periglaciar.

4
Unitatea de învățare 1.1.
CARACTERE GENERALE, LIMITE, SUBDIVIZIUNI

1.1.1. Carpaţii în sistemul alpin

 încep prin câteva culmi şi masive scunde (Carpaţii Mici) în nord-estul bazinului
Vienei şi ţin până în Valea Timokului, până la Munţii Stara Planina (între Dunăre şi
Valea Timokului sunt Carpaţii Sârbeşti).
 lungime 1500 km (Alpii – 1000 km; Alpii Dinarici – 800 km; Pirinei – 500 km);
suprafaţă 170 000 kmp (Alpii – 140 000 kmp); altitudinea maximă 2655 m (Vf.
Gherlachóvca).
 lăţimea lor variază pe sectoare fiind maximă în Carpaţii nord-vestici (Tatra, cca. 180
km) şi Grupa nordică a Carpaţilor Orientali (cca. 160 km) şi minimă în Carpaţii Mici
(20-30 km) şi Carpaţii Meridionali (35 km).
 3 sectoare (Mihăilescu, 1963): - Carpaţii Nord-vestici între Bazinul Vienei şi pasul
Duckla; - Carpaţii Centrali între pasul Duckla şi Culoarul Rika; - Carpaţii Sud-estici
între culoarele Rika şi Timók. Există şi divizarea în două grupe în raport de culoarul
Rika: Carpaţii Nord-vestici (pe teritoriul Austriei, Ungariei, Cehei, Slovaciei,
Poloniei) şi Carpaţii Sud-estici (în Ucraina, România şi Serbia).

1.1.2. Carpaţii Româneşti – caractere generale

 fac parte din Carpaţii Sud-estici cuprinzând cea mai mare parte a acestora; 66 303
kmp (28% din România); C. Or.  55%; C. Occ.  24%; C. Mer.  21%.
 H. med.  840 m (munţi mijlocii şi mici); din suprafaţa lor  60% are sub 1000 m, iar
 90% are sub 1 500 m; H. med. C. Mer. 1136 m; H. med. C. Or. 950 m; H. med. C.
Occ. 654 m; H. max. 2544 m (Vf. Moldoveanu); în M. Făgăraş 11 vf.  2 500 m; L. 
910 km; lăţ. max. 160 km (între Baia Mare şi Cacica); lăţ. min. 35 km (între Nucşoara
şi Victoria);
 osatura reliefului României; podişurile, dealurile şi câmpiile de la exteriorul şi
interiorul Carpaţilor sunt strâns legate genetic şi evolutiv de aceştia şi constituie un
domeniu morfostructural unitar (domeniul carpatic) realizat treptat de la finele
cretacicului până în cuaternar.

5
 realizarea Carpaţilor (M. Ielenicz) în mai multe faze orogenetice se transpune pe plan
morfologic în patru situaţii distincte: a. individualizarea de masive în cel puţin două
perioade (cretacic mediu – paleogen şi miocen-pliocen) care s-au alăturat uneori până
la unire; b. dezvoltarea în lungul unor fracturi profunde a unor grabene şi bazine
tectonice ce-au funcţionat ca bazine sedimentare, iar după exondare (frecvent în
pliocen superior-cuaternar) ca largi depresiuni intramontane; c. crearea prin efuziuni
magmatice a numeroase aparate vulcanice şi platouri vulcanice care în Carpaţii
Orientali se îmbină într-un lanţ, iar în M. Apuseni se constituie în grupări; d. o
evoluţie diferită regional şi ca timp cu reflectare în formele de relief rezultate (trepte
de nivelare, forme structurale, petrografice - îndeosebi pe calcare, conglomerate, roci
vulcanice, cristaline etc.).
 climatul rece din pleistocenul superior a determinat dezvoltarea în unele masive
carpatice a gheţarilor care au generat un relief specific identificat la obârşiile văilor
aflate mai sus de 1800 m (îndeosebi în Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei)
 structura hidrografică reflectă divergenţa generală pentru marea majoritate a râurilor şi
convergenţa unora spre Depresiunea colinară a Transilvaniei.
 bariere orografice importante pentru masele de aer ce ajung deasupra României
provocând: schimbarea direcţiei lor de propagare, modificări ale caracteristicilor
meteorologice şi stării vremii prin traversarea munţilor, diversitate de topoclimate
(alpin, depresionar, munţi de altitudine medie, culoare de vale etc.).
 distribuţia etajata a vegetaţiei (păduri de foioase, de amestec fag-conifere, de conifere
– dominant molid, rarişti de limită şi tufărişuri subalpine, pajişti alpine) şi a solurilor
(luvisoluri, cambisoluri, spodisoluri, humosiosoluri) este diversificată prin apariţia
unor elemente de azonalitate (vegetaţie de luncă / aluviosoluri – mai ales pe văile
mari; vegetaţie de stâncării / litosoluri – pe stâncării) sau intrazonalitate (turbării cu
vegetaţie hidrofilă şi histosoluri; calcare cu rendzine; roci vulcanice cu andosoluri
etc.).
 condiţii favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea aşezărilor (care în prezent constituie o
reţea bine înrămurată şi închegată pe întreg spaţiul):
 de reţeaua aşezărilor sunt legate activităţi economice diverse (mineritul, păstoritul,
exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului, servicii, turismul, activităţi industriale -
textile, alimentară, pielărie); în plus, ea a facilitat dobândirea unei reţele dense de căi
de comunicaţie

6
1.1.3. Limitele Carpaţilor cu unităţile vecine

 limitele circumcarpatice, atât cea internă cât şi cea externă, se disting prin:
- denivelări; relieful este elementul de fond al diversităţii limitei (reflex al litologiei
şi structurii) pentru că accentuează anumite particularităţi geografice, definitorii
peisajului carpatic;
- diferenţierile altimetrice se impun în peisaj prin etaje distincte de vegetaţie şi
soluri, prin generaţii noi de văi;
- grad diferit de populare, limitele fiind marcate de regulă prin aliniamente de
aşezări, de ex. cele de la baza abruptului M. Zarandului sau cele grupate în mici
depresiuni de contact (Arefu, Sălătruc, Jiblea etc.), în contrast cu gradul mare de
dispersie a aşezărilor din zona montană;
- şi utilizare a terenurilor (păduri şi păşuni în munte / terenuri arabile, livezi, vii în
unităţile limitrofe; deşi în condiţii de pante şi expoziţii favorabile defrişările au dus la
extinderea terenurilor pomicole, a fâneţelor etc. şi în spaţiul muntos);
- desfăşurarea aproape inelară a căilor de comunicaţii etc.
 altimetric, limita dintre munte şi unităţile limitrofe, oscilează între 1000 şi 250 m, ceea
ce generează o etajare diferită, accentuată şi de expoziţie; contactele altimetrice se
realizează astfel: între Carpaţi şi Subcarpaţi la 800 m, 400-250 m în sectorul
„golfurilor” depresionare ale Crişurilor, în jur de 250 m între M. Zarandului şi Cp.
Aradului, 800-200 m pentru limita internă.
 limita circumcarpatică internă este cu Dealurile Transilvaniei; stabilirea ei este
uşurată, în mare măsură, de faptul că la contactul cu munţii, tectonica şi mai ales
eroziunea au creat depresiuni şi deci, discontinuităţi evidente în peisaj; local apar şi
unele complicaţii (N,E) ceea ce face ca limita să nu apară ca o linie dreaptă, ci cu
pătrunderi în spaţiul montan pe văile principale, iar în alte sectoare (fără depresiuni de
contact) să capete caracter de “fâşie de tranziţie”;
 limita circumcarpatică externă este cu: - Podişul Sucevei (între graniţa cu Ucraina şi
valea Moldova); - Subcarpaţii Moldovei (între văile Moldova şi Trotuş); - Subcarpaţii
Curburii (între văile Trotuş şi Dâmboviţa); - Subcarpaţii Getici (între văile Dâmboviţa
şi Motru); - Podişul Mehedinţi (între văile Motru şi Dunăre); - Dealurile Vestice (între
văile Someş şi Dunăre); - Câmpia de Vest  în 3 sectoare  în nord, între graniţă şi
Seini, la contactul M. Oaş cu Cp. Someşului;  între Crişul Alb (Depr. Zarand) şi

7
 Mureş, între M. Zarand şi Cp. Arad;  în sud, la Oraviţa, în vestul M. Aninei şi nordul
M. Locvei.

Figura 1. Grupa nordică a Carpaților Orientali – subdiviziuni (după Săndulache I.,

2014)

1.1.4. Subdiviziunile Carpaţilor Româneşti

Carpaţii Orientali (Răsăriteni) - de la graniţa cu Ucraina ÷ Valea Prahovei.

Grupa nordică (Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei):

- se desfăşoară între graniţa cu Ucraina, Cp. de Vest, Dl. de Vest, Depr. colinară a
Transilvaniei, Valea Bistriţei - pasul Tihuţa, Depr. Dornelor (sud) - pasul Mestecăniş,
culoarul depresionar al Moldovei şi Pod. Sucevei.
- subunităţi (figura 1):  munţii vulcanici Oaş, Igniş, Gutâi ;  munţii
sedimentaro-vulcanici ai Lăpuşului, Ţibleşului, Bârgău;  depresiuni tectonice şi de
baraj vulcanic - Oaş, Maramureş, Dornelor;  munţi alcătuiţi din roci cristaline cu
petece sau fâşii de sedimentar mezozoic - Maramureş, Rodnei, Suhard, Obcina
Mestecăniş;  munţi alcătuiţi din fliş K şi Pg dispus în cute faliate (solzi) paralele
(Obcina Feredeului, Obcina Brodinei şi Obcina Mare) ce alternează cu culoare

8
 depresionare largi străbătute de Sadova, Moldoviţa, Humor, Brodina;  culoarul
depresionar al Moldovei.

Figura 2. Grupa centrală a Carpaților Orientali – subdiviziuni (după Săndulache I., 2014)

Grupa centrală (Carpaţii Moldo-Transilvani)

- încadraţi de Subcarpaţii Transilvaniei, Subcarpaţii Moldovei, Carpaţii Curburii şi
unitatea precedentă.

9
- subunităţi (figura 2):  munţii vulcanici alcătuiţi dominant din andezite şi aglomerate
vulcanice - M. Călimani, M.Gurghiu, M. Harghita ;  depresiunile tectonice şi de
baraj vulcanic – Depr. Gheorgheni, Depr. Ciuc, depresiunile Bilbor, Borsec, Glod şi
Drăgoiasa ;  munţii din roci cristaline cu petece de roci sedimentare Mz - Giumalău,
Rarău, munţii Bistriţei (Pietrosul, Grinţieş, Bârnar, Budacu etc.), Giurgeu, Hăşmaş ; 
munţii din fliş K şi mai ales Pg – Stânişoarei, Ceahlău, Tarcău, Ciuc, Nemira,
Goşmanu şi Berzunţ ;  văile Bistriţa şi Trotuş (cu Depr Dărmăneşti sau Comăneşti) ;
 munţii Perşani, Baraolt, Bodoc.

Figura 3. Grupa sudică a Carpaților Orientali – subdiviziuni (după Săndulache I., 2014)

Carpaţii de Curbură (Curburii)

- la contactul cu Carpaţii Meridionali, Subcarpaţii de Curbură, Depr. colinară a
Transilvaniei.
10
- subunităţi (figura 3):  Depr. Braşov ;  munţii Vrancei (Furu, Zboina Frumoasă,
Lăcăuţ, Coza, Lepşei, Breţcului, Zboina Neagră, Caşinului) ;  munţii Buzăului (mai
înalţi  Tătaru, Penteleu, Podu Calului, Siriu ; mai joşi  Întorsurii, cu micile
depresiuni Întorsura Buzăului şi Comandău şi munţii Zmeuret-Muntioru şi Ivăneţu); 
munţii Doftanei şi Teleajenului (Ciucaş, Grohotiş, Baiu sau Gârbova) ;  munţii
Timişului (Braşovului sau Bârsei) formaţi din Piatra Mare, Postăvaru şi Clăbucetele
Predealului.

Carpaţii Meridionali - între văile Prahova şi Timiş, Subcarpaţii (de Curbură şi

Getici), Pod. Mehedinţi şi Depr. colinară a Transilvaniei; în V şi NV culoarele
Timiş-Cerna şi Bistra - depresiunea Hunedoarei îi separă de masive din Carpaţii
Occidentali (figura 4).

Figura 4. Carpații Meridionali – subdiviziuni (după Săndulache I., 2014)

Grupa Bucegi
- între văile Prahova, Dâmboviţa şi Bârsa, Depr. Braşov şi Subcarpaţii de Curbură.
- subunităţi:  Bucegi ;  Leaota ;  Piatra Craiului ;  Culoarul depresionar
Bran-Rucăr-Dragoslavele ;  Culoarul Prahovei.

Grupa Făgăraş
- între văile Dâmboviţa-Bârsa şi Oltului, Depr. Făgăraş, Subcarpaţii Argeşului şi Vâlcii.

11
- subunităţi :  Făgăraş ;  Iezer;  Ghiţu ;  Frunţi ;  Cozia ;  Defileul Oltului (de la
Turnu Roşu şi Cozia) şi Depresiunea Loviştei sau Brezoi-Titeşti (continuată şi la vest
de Olt).

Grupa Parâng
- între văile Olt, Jiu şi Strei, Depr. colinară a Transilvaniei şi Subcarpaţii Getici.
- subunităţi:  Parâng ;  Şureanu ;  Căpăţânii ;  Latoriţei ;  Lotrului ;  Cindrel ; 
Depr Petroşani şi Defileul Jiului.

Grupa Retezat-Godeanu
- între Jiu-Strei, Cerna-Timiş şi Bistra-Haţeg.
- subunităţi:  Godeanu ;  Retezat;  Ţarcu ;  Cernei ;  Mehedinţi ;  Vâlcan;  Depr.
Haţeg-Orăştie (Depr. Haţeg, Dealurile Hunedoarei şi Culoarul Streiului, Culoarul
Orăştiei).

Carpaţii Occidentali - închid arcul carpatic pe latura de V desfăşurându-se de la

Dunăre la Barcău (figura 5).

Munţii Apuseni
- între Mureş şi Barcău.
- subdiviziuni:  Munţii Bihor-Vlădeasa  Vlădeasa, Bătrâna, Biharia sau Bihor,
Găina, Arieşului sau "Ţara Moţilor" (munţii Arieşului Mic, Abrudului, Bistrei şi
Albacului şi depresiunile Câmpeni-Bistra, Abrud, Albac);  Munţii Gilău - Muntele
Mare ;  Munţii Meseş ;  Munţii Plopiş (Şes) ;  Munţii Crişurilor (Pădurea Craiului,
Codru Moma) ;  Munţii Mureşului (Highiş-Drocea sau Zarandului,
Metaliferi,Trascău) ;  Depresiunile tectonice  cele mari sunt: Vad-Borod, Beiuş,
Brad-Hălmagiu, Zlatna sau Ampoi (ultimele două sunt incluse de regulă ca
subdiviziuni la Munţii Mureşului) etc.

Munţii Poiana Ruscă

- între Mureş, Bistra, Bega constituie o unitate bine conturată, frecvent atașată
Munților Banatului.

12
 Figura 5. Carpații Occidentali – subdiviziuni (după Săndulache I., 2014)

Munţii Banatului
- între Dunăre şi Culoarul Timiş-Cerna, dealurile şi parţial câmpiile (la Oraviţa)
Banatului.
- subunităţi:  Semenic ;  Aninei;  Dognecei;  Almăjului; Locvei ;  Culoarul Reşiţei (3
compartimente depresionare – Ezeriş, Reşiţa, Lupac) ;  Depr. Almăjului sau Bozovici
13
 (Depr. Almăjului şi Dealurile Bozoviciului) ;  Culoarul Timiş-Cerna  Culoarul
Timişului (Depr. Caransebeş şi Culoarul Bistrei) şi Culoarul Mehadia-Cerna (cu
depresiunile Mehadica şi Orşova);  Culoarul (Defileul) Dunării cu o serie de bazinete
depresionare (Pojejena, Moldova Veche, Sicheviţa-Liubcova, Dubova).

Unitatea de învățare 1.2.

ELEMENTE DE GEOLOGIE ŞI GEOMORFOLOGIE

1.2.1. Evoluţia paleogeografică

Etapa prehercinică - proterozoic  prima parte a paleozoicului  metamorfozarea unei

părţi din şisturile cristaline; individualizarea Plăcii Moesice

Etapa hercinică - paleozoic mediu  mezozoic mediu

 crearea masei de roci cristaline carpatice (în bazinul oceanic).
 în a doua parte a etapei (din triasicul mediu şi până la mijlocul cretacicului)  s-a
creat cadrul structural pentru realizarea domeniului carpatic.

Etapa alpină - din cretacicul mediu şi până în prezent  constituirea edificiului carpatic
şi legat de acesta antrenarea în ridicare a unităţilor limitrofe inclusiv a celor de
platformă.

Faza alpină veche (carpatică) - (cretacic - paleogen)

- mişcările austrice (la mijlocul cretacicului) : - începutul şariajului Pânzei Getice peste
Autohtonul Danubian în Carpaţii Meridionali şi a Pânzei de Codru peste Autohtonul
de Bihor în M. Apuseni ; - încălecarea formaţiunilor din unitatea flişului intern de
către cea cristalino-mezozică în Carpaţii Orientali ; - exondări (în regiunile cristaline) ;
- afundarea unor bazine (Haţeg, Borod, Ghimbav-Rucăr).
- mişcările laramice (senonian superior-paleogen): - definitivarea structurală a unităţilor
cristalino-mezozoice; - cutarea flişului cretacic; - dezvoltarea sistemului de pânze din
Carpaţii Orientali; - exondări pe suprafeţe întinse ; - coborâri lente de blocuri
(depresiunile Petroşani, Dornelor) ; - fenomene magmatice (banatitele) ; -
pedimentaţie intensă care a condus la finele etapei la o pediplenă generalizată.

14
Faza alpină nouă (neocarpatică) – (neogen)
- mişcările savice (finele oligocenului): - cutează flişul paleogen din Carpaţii Orientali; -
unele ridicări în restul spaţiului carpatic; - dezvoltarea unei trepte de modelare (Râul Şes
I) cu caracter de pedimente.
- mişcările stirice (burdigalian – sarmaţian): - coborârea unor regiuni (bazinele transilvan
şi panonic, unele depresiuni interne în munţii Apuseni şi Banatului); - începutul
erupţiilor vulcanice (în vestul Orientalilor);
- mişcările attice (sarmaţian superior): - finalizarea stilului tectonic al flişului paleogen şi
înălţarea lui; - erupţii vulcanice în Carpaţii Orientali şi sud-vestul M. Apuseni; - nivele
de eroziune;
- mişcările rodanice (dacian) şi cele valahe (romanian) : - înălţarea cu 500-1000 m a
Carpaţilor; - formarea unor depresiuni tectonice interne (Braşov); - au continuat
erupţiile vulcanice (vestul Carpaţilor Orientali, M.Metaliferi); - nivele de eroziune
frecvente în lungul văilor.

Faza desăvârşirii construirii reliefului actual - (cuaternar)

- înălţarea Carpaţilor; - continuarea unor procese de subsidenţă activă în câteva depresiuni
intramontane (Braşov, Ciuc); - ultimele erupţii vulcanice (bazaltele); - formarea
teraselor fluviatile; - colmatarea lacurilor existente la începutul cuaternarului în unele
depresiuni; - formarea unui relief glaciar complex; - dezvoltarea societăţii omeneşti
care, mai ales în ultimele secole s-a impus prin diverse acţiuni în procesele de
modelare ale versanţilor şi albiilor.

1.2.2. Unităţile tectono-structurale

Carpaţii Orientali
• cea mai întinsă unitate carpatică din România (de la graniţa cu Ucraina până la V.
Dâmboviţei);
• are cea mai complexă alcătuire geologică;
• a rezultat pe seama fracturării şi subducţiei părţii S-V a Plăcii E-europene;

Unitatea cristalino-mezozoică
• axul Carpaţilor Orientali prin poziţia relativ centrală în cadrul lor,

15
• alcătuită dominant din roci cristaline intens şi mediu metamorfozate (asociate cu roci
granitice realizate în Pz-Mz inferior),
• acestea poartă un sedimentar vechi (mai ales calcare), Mz, redus de către eroziune la
mai multe petece.
• între două linii de fractură principale-falia central-carpatică în V şi cea est-carpatică în
E;
• două mari compartimente – N (munţii Maramureş, Rodnei, Suhard, Obcina
Mestecăniş, Giumalău, Rarău, Bistriţei) şi S (munţii Leaota, Bucegi, Postăvaru, Piatra
Mare); se adaugă o insulă cristalină cu sedimentar şi roci vulcanice în M. Perşani;

Unitatea flişului
• cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali
• se desfăşoară pe ambele părţi ale axului cristalin, dar dominant pe latura E unde este
continua şi unde înlocuieşte la sud de Trotuş masa cristalină.
• materialele care formează flişul s-au acumulat într-o depresiune care a început
individualizarea la finele jurasicului, dar care a funcţionat din cretacic ca bazin
sedimentar subsident.
• în V este falia E-carpatică (o separă de unitatea cristalino-mezozoică), iar în E falia
externă (o separă de avanfosa carpatică).
• include numeroase masive: Obcina Feredeu, Obcina Mare), munţii Stânişoarei,
Ceahlău, Tarcău, Ciuc, Goşmanu, Berzunţ, Vrancei, Buzăului, Ciucaş, Baiu, Bodoc,
Baraolt, Întorsurii.
• se separă 3 subunităţi: flişul intern, flişul extern, flişul transcarpatic.
Flişul intern (două pânze):
- în V, Pânza de Ceahlău – între seriile sedimentare importante prin extindere
şi însemnătate pentru relief sunt: stratele de Sinaia (marnocalcare), stratele de
Comarnic (gresii şi marnocalcare), conglomeratele de Ciucaş şi Ceahlău.
- în E, Pânza de Teleajen - materiale fine (argile, marne), intens cutate la
finele cretacicului.
Flişul extern (3 pânze):
- Audia - argilo-marnoasă, grezoasă (gresia de Siriu);
- Tarcău - marno-argiloasă, grezoasă (gresia de Tarcău, de Fusaru, de Kliwa),
menilite, disodile, argile.

16
 - Vrancea - areale mai mici (ferestre tectonice); alcătuire foarte apropiată de
pânza de Tarcău.
Flişul transcarpatic
- în Maramureş, îndeosebi între Vişeu şi Iza.
- depozite paleogene (grezo-argiloase, local microconglomerate).
- formează Pânza Botiza-Petrova.

Unitatea vulcanică
• în V, lanţ aproape continuu de aparate vulcanice şi platouri.
• mai multe faze, începând din neogen (badenian) şi până la finele pliocenului, chiar în
cuaternar.
• cei mai importanţi munţi vulcanici: Oaş, Igniş, Gutâi, Călimani, Gurghiu, Harghita.
• între ei - aparate vulcanice mai mici încorporate într-o masă de roci sedimentare
(Ţibleş, Bârgău).
• dominant andezite şi aglomerate vulcanice, se adaugă riolite şi local bazalte (în M.
Perşani la Racoş, Hoghiz, Veneţia, gara Perşani).

Unităţile depresionare intramontane

• cel mai mare număr de depresiuni.
• multe sunt mici şi au rezultat prin eroziune diferenţială (în bazin de recepţie, pe
contacte longitudinale, în spatele unor bare de roci dure în care râurile şi-au tăiat
defilee).
• opus acestora sunt depresiunile mari, tectonice, unde eroziunea doar a accentuat unele
caracteristici morfologice; se disting două tipuri: - tectonice şi de baraj vulcanic 
Maramureş, Oaş (depozite dominant miopliocene); Dornelor, Ciuc, Gheorghieni,
Borsec, Bilbor, Drăgoiasa (depozite pliocene); - tectonice propriu-zise (Braşov –
depozite pliocen sup. - pleistocen inf.; Comăneşti – depozite miopliocene).

Carpaţii Meridionali
• între falia Iezer-Păpuşa (Db.), Dunăre, falia pericarpatică (S), falia transilvană (N).
• unitate mult mai omogenă (în raport cu Carpaţii Orientali sau Munţii Apuseni), din
punct de vedere litologic (dominant cristalină) şi tectono-structural.

17
Autohtonul danubian
• în S-V între Olteţ şi Dunăre
• eroziunea a îndepărtat pânza acoperitoare
• munţii Parâng, Vâlcan, Cerna, Retezat, Almăj
• în K sup. – încălecarea sa de către Pânza Getică
• şisturi cristaline: - prehercinice mezometamorfice (gnaise cuarţitice) în munţii Cernei,
Vâlcan, Parâng şi epimetamorfice (M. Almăj); - hercinice (Parâng, Vâlcan, Retezat).
• masivele granitoide - în sudul Parângului, dar mai ales în Retezat, Ţarcu
• învelişul sedimentar: - paleozoic superior; - mezozoic (J-K) în 3 compartimente
(Şviniţa-Svinecea, Presacina, Cerna-Jiu); - neozoic (badenian-pliocen) în depresiuni
posttectonice (Petroşani).

Pânza Getică
• munţii Locvei, Semenic, Poiana Ruscă, Şurean, Cândrel, Căpăţânei, Făgăraş, iar ca
petece mai extinse în munţii Godeanu, Mehedinţi.
• mişcările austrice şi laramice au desăvârşit cutarea şi au generat înaintarea structurilor
getice spre E şi S-E peste Autohtonul Danubian
• roci cristaline, blocuri magmatice (îndeosebi granitice), sedimentar vechi şi
posttectonic.
• cristalinul: - şisturi mezometamorfice sau mezo-katamorfice (gnaise, cuarţite,
micaşisturi), cea mai mare parte (din Semenic şi până în Iezer-Păpuşa); - şisturi
epimetamorfice (şisturi cuarţito-sericitoase, şisturi cuarţitice şi calcare cristaline) în
sudul M. Semenic şi sudul M. Poiana Ruscă.
• blocurile magmatice în munţii Semenic şi Almăj (în V); granite şi uneori
granodiorite.
• Sedimentarul: - unitatea Reşiţa-Moldova-Nouă (gresii, conglomerate, şisturi argiloase
cu cărbuni, marnocalcare şi formaţiuni calcaroase groase); - unitatea Haţeg
(conglomerate, gresii, calcare, argile, marneargiloase); - unitatea Măgura Codlei
(depozite carbonatice şi unele strate argiloase cu cărbuni); - unitatea Vânturariţa
(calcare jurasice); - unitatea Şopot (M. Almăj) (conglomerate, gresii, marne); - petice
de sedimentar în sectorul M. Godeanu (gresii şi conglomerate) şi la Gura Văii
(calcare).

18
Unităţi supragetice
• în Făgăraş, Şureanu, Poiana Ruscă, Dognecea şi Locvei.
• cristalinul - roci prehercinice - mezometamorfice (amfibolite, gnaise, micaşisturi şi
paragnaise) în M. Făgăraş, M. Dognecea şi hercinice (şisturi epimetamorfice) în M.
Locvei şi M. Poiana Ruscă.
• sedimentarul - conglomerate, dolomite şi calcare cristaline în M. Făgăraş;
microconglomerate, gresii calcaroase şi calcare în M. Dognecea şi conglomerate,
gresii în M. Căpăţânei şi nordul M. Cibin-Sebeş.
• se separă pânza Făgăraş (cu amploare mai mare) între valea Oltului şi valea
Dâmbovicioara-Codlea şi pânza Dognecea-Locva cu desfăşurare limitată.

Magmatite cretacic superior - paleogen

• cretacic superior (M. Poiana Ruscă); paleogen (îndeosebi în M. Locvei, Dognecei,
Semenic)  granite, granitoide.

Depresiunile intramontane
• Depresiunea Petroşani - graben la contactul Pânzei Getice cu Autohtonul Danubian cu
sedimentar: - eocen-oligocen (conglomerate, argile); - oligocen superior-începutul
miocenului (marne, argile cu peste 25 strate de cărbuni); - miocen inferior (conglomerate,
gresii argiloase, strate subţiri de cărbuni).
• Depresiunea Haţeg-Strei – prelungire a Bazinului Transilvaniei între munţii Poiana
Ruscă, Sebeş şi Retezat; două grabene (Haţeg şi Strei) separate de blocuri din roci
cristaline.
• Depresiunea Caransebeş-Mehadia – culoar tectonic umplut cu sedimente din
miocenul superior (gresii, conglomerate, marno-argile cu intercalaţii de cărbuni, nisipuri)
şi miocen superior-pliocen inferior (nisipuri, argile, pietrişuri panoniene).
• Depresiunea Bozovici – graben umplut cu conglomerate, gresii, nisipuri, pietrişuri,
argile.
• Depresiunea Sicheviţa-Culoarul Dunării – culoar tectonic umplut cu conglomerate,
pietrişuri, gresii cu nisipuri, argile, ce au intercalaţii de cărbuni.

Munţii Apuseni
• unitate mai mică în raport cu celelalte
• o mare complexitate structurală şi evolutivă
19
• alcătuire: roci metamorfice, magmatice, sedimentare, primele dominant în N, iar
celelalte în S, unde se întrepătrund (mozaic structural şi petrografic).

Subunitatea central-nordică a M. Apuseni

• munţii Gilău, Vlădeasa, Bihor, Pădurea Craiului, Codru Moma şi vestul Zarandului
(Highiş)
• cretacic superior - se realizează structura în pânze (de Codru şi Biharia în raport cu
autohtonul de Bihor).
• şisturi cristaline prehercinice: – mezametamorfice (micaşisturi, paragnaise, calcare
cristaline, cuarţite) din munţii Gilău, Bihor, nordul Vlădesei, estul M. Zarand; -
epimetamorfice (şisturi sericito-cloritoase, sericito-cuarţitice, grafitoase, cloritoase cu
intercalaţii de calcare dolomitice) din munţii Gilău, Codrului, bazinul superior al
Someşului Cald.
• magmatite prehercinice – corpuri granitice care străpung masa cristalină (în Muntele
Mare, corpurile din sudul M. Codrului, granitul de Şiria).
• şisturile cristaline hercinice, slab metamorfozate (M. Zarand).
• magmatite hercinice – granite (vestul M. Zarand), diorite şi gabrouri (centrul M.
Zarand).
• sedimentarul: - Domeniul de Bihor (brecii, conglomerate, gresii cuarţoase, calcare,
dolomite, şisturi marnoase, argile) - munţii Gilău, Vlădeasa, Bihor şi Pădurea Craiului;
- Domeniul de Codru (conglomerate, complex vulcanogen-sedimentar, gresii, depozite
carbonatice, fliş marno-grezos) - munţii Pădurea Craiului, Bihorului (S-V), Gilăului
(S), Codru-Moma şi Zarand; - Domeniul de Biharia (argile, gresii) în munţii Zarand,
Bihor (S-V);
• sedimentarul posttectonic (gresii, conglomerate, calcare etc) - Roşia, Răchiţele, Valea
Drăganului, Borod.
• magmatitele laramice – cea mai importantă masă în Vlădeasa (andezite dacite,
riolite); corpuri mai mici la Budureasa, Iara-Băişoara.

Subunitatea sudică a Munţilor Apuseni

• munţii Drocea (estul Zarandului), Metaliferi, Trascău.
• cutări determinate de mişcările austrice şi mai ales laramice ce au produs o exondare
generală
• pânzele de Drocea şi Trascău

20
• în lungul unor linii de fractură s-a înregistrat vulcanism neogen şi cuaternar.
• cristalin în M. Trascău şi pe Valea Mureşului (şisturi mezometamorfice prehercinice
şi epimetamorfice hercinice)
• magmatite ofiolitice (bazalte, intruziuni de gabbrouri, andezite, dacite, riolite)
îndeosebi în M. Drocea, dar şi în munţii Metaliferi şi Trascău.
• sedimentarul prelaramic: - Trascău-Ampoi (calcare); - Deva-Zam (calcare); - sudul
M. Drocea (fliş, wildfliş); - Hălmagiu-Abrud (fliş, wildfliş).

Figura 6. Detunatele (bazalte cuaternare) – M. Apuseni

• magmatitele laramice - corpuri intrusive (diorite, granodiorite, granite care străpung

mase de ofiolite) la Săvârşin, Căzăneşti, Cerbia, Vaţa.
• vulcanismul neogen-cuaternar - curgeri de lave, depozite vulcanogen-sedimentare şi
corpuri ale unor vulcani (Săcărâmb, Cetraş, Dealu Conţu, Coinel, Valea Morii, Baia de
Arieş); în cuaternar bazalte (Detunatele) (figura 6).
• depresiunile posttectonice: - Brad-Săcărâmb (pietrişuri şi argile cu cărbuni badeniene,
piroclastite, marne, tufuri, nisipuri); - Zlatna-Almaş (conglomerate, pietrişuri, marne,
tufuri); - Roşia Montană (conglomerate, marne, argile).

21
1.2.3. Suprafeţele de eroziune

Pediplena (peneplena carpatică)

• Denumiri regionale: Platforma marilor înălţimi carpatice, Platforma Borăscu,
Platforma Fărcaş-Cârligaţi, Platforma Semenic, Peneplena carpato-transilvană,
Suprafaţa înaltă a Gilăului, Suprafaţa Almăjului.
• Aspect: platouri/culmi netede (acoperite cu scoarţe de alterare) dominate de vârfuri (cu
caracter de inselberg).
• Localizare:
- Carpaţii Meridionali: 1800-2200 m (altitudinea creşte de la V spre E);
- Carpaţii Orientali: 1800-200 m (M. Rodnei) şi valori mai mici (în celelalte
masive);
- Carpaţii Occidentali: 1100-1600 m (două trepte în M. Bihor); 1100-1300 m
(M. Semenic); 800-1000 (M. Almăj); 400-700 m (M. Locvei)
• Formare:
- procese de pedimentare într-un climat cald cu variaţii de la nuanţa de savana
(cretacic superior-eocen) până la cea mediteraneană (miocen inferior);
- fragmentare puternică (miocen superior) a zonei cristaline şi formarea de
horsturi şi grabene (bazine de sedimentare);
- înălţări diferenţiate regional (pliocen-cuaternar)

Suprafaţa medie carpatică

• Denumiri regionale: Platforma Măguri-Mărişel, Platforma Ţării Moţilor, Platforma
Arieşului, Platforma Râu-Şes, Platforma Cârja-Tomnacica, Platforma Bătrâna, Poiana
Ciungi, Suprafaţa Tomnatic, Suprafaţa Ţării Lăpuşului, Suprafaţa Cerbului,
Suprafeţele Chiruşca şi Podu Calului, Suprafeţele Plaiuri I şi Plaiuri II.
• Aspect:
- suprafeţe cvasiorizontale la nivelul interfluviilor principale din munţii
(dominant în aria flişului) care au suferit prima etapă de modelare;
- poduri interfluviale şi culmi rotunjite sub nivelul pediplenei carpatice (în
masivele cristaline), care înclină uşor spre axul văilor principale
- aliniamente de vârfuri aflate în acelaşi plan, separate de şei adânci (în
masivele flişoide cu alternanţe dese de strate din roci dure şi moi)

22
 - bazine de recepţie largi (la văile cu obârşia în masivele cristaline sau din aria
flişului intern)
• Localizare:
- Carpaţii Meridionali: - două trepte (1400-1600/1800 m / Râu Şes I şi 1200-
1300 m / Râu Şes II);
- Carpaţii Orientali: - două trepte: - Plaiuri I (- 1500-1700 m / munţii Rodnei,
Suhard, Giumalău; - 1400-1600 m / masivele bistriţene; - 1650-1800 m / Carpaţii de
Curbură); - Plaiuri II (- 1200-1400 m / la N de Bistriţa; - 1500-1650 m / la S de Bistriţa; -
1000-1200 m / masivele vulcanice);
Carpaţii Occidentali: - M. Apuseni - două trepte (700-800 m şi 1000-1200) în
masivele înalte (Gilău, Muntele Mare, Vlădeasa) şi una (700-800 m) în masivele
periferice (Plopiş, Meseş, Pădurea Craiului etc.); M. Banatului (1000-700/500 m).
• Formare:
- cicluri de nivelare incomplete (oligocen-miocen) întrerupte de mişcările
savice şi stirice;
- formare de pedimente într-un climat mediteranean (dezagregări vara şi
evacuarea materialelor iarna în urma ploilor torenţiale).

Suprafaţa de bordură carpatică

• Denumiri regionale: Suprafaţa Gornoviţa, Suprafaţa Feneş-Deva, Platforma Luncani,
Platforma Pădureni, Platforma Teregova, Platforma pasurilor înalte, Platforma
Predeal, Platforma Dornelor, Suprafaţa Mestecăniş.
• Aspect:
- prispă / culmi paralele foarte netede la marginea Carpaţilor care domină cu
150-300 m depresiunile subcarpatice;
- umeri de vale şi culmi secundare în lungul culoarelor de vale principale;
- şei largi la obârşia unor văi cu desfăşurare opusă (spre Transilvania şi spre
exteriorul Carpaţilor).
• Localizare:
- Carpaţii Meridionali: largă desfăşurare la periferie (800-1000 m), ca prispă;
pătrunde ca umeri pe văi, în depresiunile intramontane şi trece prin nivelul pasurilor
(Merişor, Predeal) la 1000-1200 m
- Carpaţii Orientali: dezvoltare largă în flişul paleogen; la nivelul culmilor
secundare (900 m), în culoarele de vale (1000-1400 m), la marginea munţilor (750-900 m)

23
şi la bordura depresiunilor intramontane (1000-1100 m); creşte altimetric în Carpaţii de
Curbură;
- Carpaţii Occidentali: - M. Apuseni (500-600 m în V, 700-800 m în S, urcă la
900 m în lungul văilor, ca umeri); - M. Banatului (400 m în S şi V, urcă la 750 m în centru
şi N).
• Formare:
-glacisare [miocen final (climat mediteranean mai uscat) – pliocen (climat mai
umed)] şi abraziune marină [pliocen inferior-mediu (transgresiune şi extinderea mării pe
marginea munţilor)].

1.2.4. Relieful glaciar

Localizare – s-a păstrat în majoritatea masivelor ce depăşesc 2000 m

Carpaţii Orientali
• M. Rodnei: - peste 30 de circuri (între 1500 şi 2000 m altitudine), din care 10 au văi
glaciare (ajung până la aproape 1000 m); - concentrarea formelor glaciare pe versanţii
N şi NE; - pe versantul S sunt mici (se îmbină cu circurile glacio-nivale).
• M. Maramureş: - urmele unor gheţari de circ la 1500-1700 m în jurul vârfurilor
principale; - se adaugă câteva circuri glacio-nivale.
• M. Călimani; două circuri glaciare şi câteva glacio-nivale la 1800-1900 m.

Carpaţii Meridionali
• M. Bucegi: - forme complexe – circuri (la peste 1800 m), văi (până la 1400 m),
morene – pe 8 văi desfăşurate radial din nodul orografic Vf. Omul - Vf. Obârşia; -
urme de circuri glacio-nivale; - se presupune că a existat şi un gheţar de platou (1900-
2000 m).
• M. Leaota: - un circ glaciar şi unul glacio-nival.
• M. Făgăraş: - peste 175 circuri glaciare (la 1800-2100 m), grupate în complexe la
obârşia celor mai importante văi; - peste 50 circuri sunt continuate de văi (până la 1400
m), pe unele păstrându-se praguri glaciare, striuri, roci mutonate, morene glaciare; -
numeroase circuri glacio-nivale.
• M. Iezer: - mai multe circuri suspendate pe creasta Iezer-Păpuşa (la peste 1650 m); -
circuri glacio-nivale.

24
• M. Şureanu şi Cândrel: - 15 circuri (mai ales pe versanţii N, NE) cu praguri şi unele
morene (la 1700-1900 m).
• M. Parâng: - mai multe complexe glaciare cu circuri suspendate şi văi glaciare (6-7 km
lungime) concentrate pe creasta principală (în N şi NE).
• M. Retezat: - circuri complexe din care limbile gheţarilor reunite au creat văi (coborau
până la 1300-1400 m); - circuri (figura 7), praguri, custuri, morene, roci mutonate, şei
de transfluenţă.
• M. Godeanu: - mai multe circuri la 1800-2000 m (mai ales în N) unele continuate de
văi (până la 1500-1600 m) cu morene.
• M. Ţarcu: - circuri suspendate în jurul vârfurilor principale.

Figura 7. Circul glaciar Bucura (M. Retezat) (foto. Constantinescu H.)

Extensiunea şi numărul fazelor glaciare

Două faze glaciare

• Este cert că a existat o primă fază care implica un volum mare de gheaţă impus de
precipitaţii solide mai multe în care limita zapezilor veşnice se afla la circa: - 1600 m în N
Carpaţilor Orientali şi - 1800-1850 m în Carpaţii Meridionali:
• Faza se reconstituie prin:
- circurile foarte mari (diametre de mai multe sute de metri) şi văile glaciare
largi;

25
 - şei de transfluenţă şi morene frontale cu poziţie joasa (1300-1620 m în M.
Retezat; 1000-1350 m în M. Rodnei; 1350-1450 m în M. Godeanu);
- posibila existenţă a unor gheţari de platou iar în masivele unde condiţiile erau
mai puţin favorabile dezvoltării firnului, doar formarea unor gheţari de circ.

• Cea de a doua fază glaciară s-a evidenţiat printr-un climat rece cu precipitaţii solide
mai reduse, de unde un volum mai mic de gheaţă şi o limită mai ridicată a zăpezilor
veşnice (1800 m în N şi 2000 m în S).
• Faza se reconstituie prin:
- dezvoltarea circurilor suspendate;
- crearea unui al doilea jgheab glaciar îmbucat în cel format în faza anterioară;
- mai multe nivele de morene frontale (1650-1800 m în M. Rodnei; 1700-1900
m în M. Godeanu; 1600-2000 m în M. Retezat; în M. Parâng şi M. Godeanu au fost
identificate şi morene la 1850 m, 1920 m, 2000 m ce-ar releva momentele principale ale
retragerii ultimei glaciaţii).
• Manifestarea a două faze glaciare a mai fost susţinută în M. Bucegi (V. Velcea) prin
prezenţa a două cruste de calcar separate de o acumulare detritică în Peştera Ialomiţei.

Trei faze glaciare - sunt indicate mai ales în M. Rodnei (L. Sawicki, I. Sârcu).

O singură faza glaciară – există şi ipoteza (Gr. Posea) conform căreia cele două troguri
din lungul văilor ar fi fost create, cel jos de către limba de gheaţă, iar cel superior (umerii)
prin procese periglaciare de retragere a versanţilor situaţi deasupra nivelului gheţii.

Vârsta fazelor glaciare

• Prima este corelată cu glaciaţiunea riss - argumente:

- un volum important de gheată rezultat al unor precipitaţii bogate, situaţie
specifică rissului, atunci când şi marginea calotei glaciare era la poalele Beschizilor şi la
latitudinea Kiewului (49° lat. nordică),
- poziţia limitei zăpezilor permanente la altitudini coborâte care astfel permitea
existenţa deasupra ei a crestelor carpatice.
• A doua fază glaciară este legată de würm - argumente:

26
 - un climat rece riguros cu zăpezi mai puţine (calota glaciară era la 52° lat.
Nordică);
- gheţarii de circ şi limbile glaciare scurte ce s-au retras treptat lăsând morene
stadiale.
• Alţi geografi plasează întreaga modelare glaciară îm würm cu diferenţieri în stadiale
acestuia.
1.2.5. Relieful periglaciar

În pleistocen - exista un interval hipsometric cu gheţari şi se puteau diferenţia 3 etaje

morfoclimatice distincte.

Etajul supraglaciar
• Creste şi abrupturi deasupra maselor de gheaţă care sufereau modelari prin:
dezagregări (cu gelifracte dominant cu dimensiuni reduse ce cădeau pe masa de
gheaţă), deflaţia eoliană (şi chiar coroziunea asupra vârfurilor), avalanşe.

Etajul glaciar
• Între 1800 si 2000 cu ghetari în circuri şi limbi de gheaţă pe văile principale între care
rămâneau creste, vârfuri, abrupturi supuse acţiunii periglaciare.
• În interglaciare şi interstadiale cele două etaje (supraglaciar şi glaciar) formau un etaj
crio-nival; acum au rezultat o mare parte din masele de gelifracte ce-au umplut văile şi au
acoperit versanţii până la altitudini de 1400-1600 m.

Etajul subglaciar (periglaciarul propriu-zis)

• Includea cea mai mare parte din Carpaţi începând de la 1600 m (în würm de la 1800
m) şi până la poalele acestora.
• Exista un pergelisol şi un gelisol a căror grosime varia cu altitudinea.
• Îngheţ-dezgheţul producea mase însemnate de grohotiş acumulate sub formă de conuri
şi poale suprapuse, în prezent acoperite de pădure.
• Gelifracţia se îmbină cu nivaţia (crea microdepresiuni pe suprafeţele plane şi avalanşe
pe versanţi, circuri şi semipâlnii nivale, culoare cu bolovăniş), fluviaţia (în sezonul cald
erau antrenate cantităţi însemnate de materiale depuse în albii sau în depresiuni sub formă
de pânze), eolizaţia etc.
• În exteriorul Carpaţilor sau la contactul cu depresiunile mari luau naştere glacisuri.

27
Periglaciarul actual

• În prezent, la latitudinea Carpaţilor limita zăpezilor veşnice se afla la 2900-3000 m şi

ca urmare munţii se desfaşoară altimetric în două etaje situate la exteriorul ariei
periglaciare propriu-zise în care procesele specifice acestuia sunt mult diminuate ca
intensitate şi se îmbină cu altele contribuind la modelarea reliefului.

La altitudini mai mari de 1900 m

• Unde exista culmi cu pajişti subalpine şi alpine, creste şi vârfuri golaşe, abrupturi, se
desfaşoară etajul crionival.
• Aici îngheţ-dezgheţul este posibil în orice lună a anului dar cu frecvenţă mai mare în
martie-mai şi octombrie-noiembrie (lunar 15-27 cicluri gelivale) determinând dezagregări
cu întensitate variabilă şi mase de grohotiş.
• Nivaţia crează microdepresiuni pe suprafeţele plane şi în şeile largi dar acţionează
intens pe versanţii alpini cu pantă mare pe care dezvoltă avalanşe. Aici, în unele circuri
zapăda, transformata într-un firn incipient, persistă până în luna iulie, iar sub aceasta
există un pergelisol rudimentar ce asigură temperatura constantă a apei izvoarelor care se
transmite în masa de grohotiş.
• Crestele şi vârfurile izolate sunt şlefuite de vânturile puternice, ele constituind forme
reziduale în care acţiunea celor trei procese se îmbină periodic.

Sub 1900 m
• Acţiunea crionivală slăbeşte treptat pe masura acoperirii reliefului de vegetaţia de
arbuşti şi padure şi a diminuării numărului de cicluri gelivale.
• Este mai importantă pe versanţii abrupţi cu roca la zi, pe cei nordici pe care zăpada
persistă.
• Frecvent formele crionivale actuale se îmbină cu cele vechi pleistocene.
• Se adaugă muşuroaie înierbate, solifluxiuni, unele potcoave nivale, sub 1600 m
formele de relief tipic periglaciare rezultat al proceselor actuale lipsesc sau ocupă areale
restrânse.
• Aici dominantă este modelarea impusă de apele curgătoare permanente şi temporare,
de procesele gravitaţionale.
• Procesele crionivale deşi sunt prezente ele doar susţin dinamica celorlalte.

28
Bibliografie selectivă

Ielenicz M., Oprea R. (2011), România. Carpaţii (I-Caracteristici generale), Edit.

Universitară, Bucureşti.
Ielenicz M., Pătru I. (2007), România. Geografie fizică, vol. I, Edit. Universitară,
Bucureşti.
Mutihac V. (1990), Structura geologică a teritoriului României, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Pop Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca.
Săndulache I. (2014), Curs de Carpaţi, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ.
*** (1983), Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1987), Geografia României, vol. III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Precizaţi care sunt principalele criterii care au stat la baza stabilirii limitelor dintre
Carpaţi şi unităţile geografice vecine.
2. Explicaţi modul de formare al suprafeţelor de eroziune.
3. Analizaţi criteriile care au stat la baza stabilirii vârstei fazelor glaciare.

29
 MODULUL 2

CLIMA ŞI APELE ÎN CARPAŢII ROMÂNEŞTI. VEGETAŢIA,

FAUNA ŞI SOLURILE CARPATICE.

CONŢINUT

Unitatea de învățare 2.1. Clima şi apele în Carpaţii Româneşti.

2.1.1. Temperaturile medii anuale
2.1.2. Precipitaţiile medii anuale
2.1.3. Ninsorile
2.1.4. Frecvenţa maselor de aer
2.1.5. Vânturile locale
2.1.6. Apele în Carpaţii Româneşti
Unitatea de învățare 2.2. Vegetaţia, fauna şi solurile carpatice.
2.2.1. Aspecte privind vegetaţia şi fauna
2.2.2. Solurile din Carpaţi

OBIECTIVE

 Cunoaşterea principalelor caracteristici climatice şi hidrologice ale Carpaţilor

Româneşti.
 Cunoaşterea principalelor caracteristici biopedologice carpatice.

Unitatea de învățare 2.1.

CLIMA ŞI APELE ÎN CARPAŢII ROMÂNEŞTI

2.1.1. Temperaturile medii anuale

• Izoterma de 80C se desfăşoară la periferia Carpaţilor Occidentali, la altitudini în jur de

600 m. Această valoare medie este depăşită în Banat (frecvenţa maselor sudice), pe
culoarele văilor (Dunăre, Bârzava, Timiş, Mureş - aici ajunge la 9-9,50C), pe rama

30
 depresiunilor (Beiuş, Oaş, Zarand, Borod etc.) şi pe culmile joase din sud-estul M.
Apuseni sau nordul M. Făgăraş, unde se resimt influenţele foehnale (8-90C).
• Izoterma de 60C este în mare măsură legată de altitudinile cuprinse între 800 m (în
nord-est, la contactul cu Podişul Sucevei, în unele depresiuni intramontane – Ciuc,
Dornelor, estul Maramureşului etc.) şi 1000 m (în restul masei montane carpatice);
deci peste 14% din spaţiul ţării noastre să aibă temperaturi sub această mărime.
• Izoterma de 00C delimitează areale insulare în masivele a căror înălţime depăşeşte
2000 m (Rodnei, Călimani, Bucegi, Piatra Craiului, Leaota, Iezer, Făgăraş, Cândrel,
Latoriţei, Căpăţânii, Parâng, Şureanu, Retezat, Godeanu, Ţarcu), limita fiind ceva mai
jos în nordul Orientalilor şi pe versanţii cu expunere nordică şi, mai sus în Carpaţii
Meridionali. În general, se află în vecinătatea trecerii de la etajul subalpin la cel alpin.
• Izoterma de -20C se circumscrie vârfurilor şi crestelor alpine desfăşurate la peste 2200
m, în munţii Rodnei, Bucegi, Piatra Craiului, Iezer, Făgăraş (cea mai mare întindere),
Iezer, Parâng, Retezat, Godeanu.
• Doar 1% din teritoriul României şi 2% din Carpaţii Româneşti au valori medii anuale
de temperatură sub 00C;
• Intervalul altimetric (800-2000 m) căruia îi aparţin temperaturile medii între 0 şi 60C
reprezintă peste 60% din Carpaţi;
• Munţilor joşi, depresiunilor, culoarelor de vale şi versanţilor ce fac racordul cu
regiunile deluroase limitrofe, cu temperaturi medii de 6-80C le revin 38% din spaţiul
montan;
• În treptele oroclimatice inferioare (sub 2000 m) se întâlnesc cele mai numeroase
diferenţieri microclimatice, facilitate de fragmentarea accentuată a reliefului.

2.1.2. Precipitaţiile medii anuale

• Cantitativ, mediile anuale, pe ansamblul Carpaţilor, oscilează între 800 mm la

contactul cu regiunile limitrofe (600-800 m) şi 1200 m în etajul alpin.
• Faţă de aceste limite, regional şi local sunt diferenţe, uneori destul de mari (100-250
mm), faţă de valoarea medie corespunzătoare altitudinii. Acestea sunt elocvente în
câteva situaţii:
• munţii din vestul şi nordul ţării (ex. Vlădeasa, Rarău) care sunt supuse direct
advecţiei maselor de aer oceanice şi respectiv polare primesc mai multe

31
 precipitaţii, în raport cu cei din sud est şi sud (Carpaţii de Curbură – ex.
Lăcăuţi);
• în munţii din interiorul unei grupe montane se produc mai puţine precipitaţii
faţă de cei aflaţi la exterior, pe direcţia de propagare a maselor de aer (ex.
munţii Rarău, Călimani) şi mai multe în raport cu cei de pe spaţiul exterior
frecvent cu caracter descendent (munţii Rarău, Stânişoarei, Siriu, Penteleu);

2.1.3. Ninsorile

• Etajele alpin şi subalpin - ninsorile sunt posibile între 250 şi 330 zile pe an.
• Etajul montan cu altitudini medii (1000-1800 m) înregistrează diferenţieri regionale
importante. Astfel, numărul de zile în care ninsorile sunt posibile variând, mai întâi pe
verticală, între 200 (la bază) şi 280 (la înălţimi ridicate), apoi ca poziţie geografică
(250-280 în nord şi 200-250 în sud şi vest).
• Etajul montan periferic care cuprinde munţi şi culmi sub 1000 m separate de culoare
de vale şi depresiuni ce se deschid larg spre exterior. Aici intervalul de producere al
ninsorilor este mic (100-150 zile), cu o probabilitate de înregistrare mai largă în nordul
Carpaţilor şi redusă în sud-vestul lanţului muntos, inclusiv în depresiuni.
• Etajul depresionar intramontan unde, deşi intervalul în care ninsorile sunt posibile nu
este prea lung (din octombrie până în aprilie, cu diferenţe între datele extreme sub
două luni), stratul de zăpadă, datorită temperaturilor foarte scăzute (datorate
inversiunilor termice) se menţine în jur de 100 de zile.

2.1.4. Frecvenţa maselor de aer

• La nivelul culmilor înalte (mai ales la peste 1700 m) este dominant din vest (între 40 şi
60%) la care, în funcţie de regimul circulaţiei generale atmosferice, se adaugă masele
din est pentru Carpaţii Orientali, din nord şi nord-vest pentru munţii din Bucovina şi
Maramureş sau din sud pentru munţii dintre Dunăre şi Râmna.
• La altitudini mai mici sunt modificări de direcţie cu caracter regional şi local generate
de prezenţa culoarelor de vale extinse (Olt, Prahova, Buzău, Moldova), a depresiunilor
tectonice deschise spre exterior (în Carpaţii Occidentali), a paravanelor orografice care
produc noi orientări (Carpaţii Orientali faţă de masele de aer arctic care devin nord-
estice) sau impun ascendenţe sau descendenţe.

32
• Se adaugă ulucurile montane (unele cu caracter transcarpatic – Rucăr-Bran, Bârgău-
Moldova), pasurile joase şi largi (Predeal, Oituz, Sicaş, Prislop), văile adânci parţial
sau total transcarpatice (Bistriţa, Jiu-Strei, Olt, Trotuş, Suceava, Buzău) şi depresiunile
intramontane (Maramureş, Dornelor, Gheorghieni, Ciuc, Braşov etc.) unde sunt
frecvente deplasările în lungul lor.
• În depresiunile bine încadrate de masive montane înalte (depăşesc 1500 m) se asociază
o pondere mare a stării de calm, cu descendenţe şi ascendenţe ce generează diverse
procese meteorologice. (Ciuc, Gheorghieni, Braşov). Calmul atmosferic este din ce în
ce mai redus odată cu creşterea în altitudine (sub 10% în spaţiul alpin) şi de la locurile
adăpostite la crestele montane unde vântul are o frecvenţă aparte.

2.1.5. Vânturile locale

• Sunt facilitate de o anumită configuraţie orografică în raport cu circulaţia generală, sau

de dezvoltarea unor condiţii diferite de presiune între două zone limitrofe. Între
acestea importante sunt:
• Crivăţul – vânt care afectează iarna culmile estice ale Carpaţilor Orientali pătrunzând
şi pe culoarele văilor principale ale acestora, provocând ger şi îngheţ;
• Nemira – este o variantă a crivăţului prezentă în masivele Berzunţ-Nemira-Breţcu, dar
care se extinde prin pasurile Oituz şi Uz până în Depresiunea Târgu Secuiesc până
spre Braşov; provoacă scăderi bruşte de temperatură şi îngheţ;
• Foehnul – vânt generat pe versanţii masivelor ce domină depresiuni şi spaţii
extracarpatice colinare de descendenţă rapidă a maselor de aer (pe culmile de la
exteriorul Carpaţilor de Curbură şi Carpaţilor Orientali, primăvara, pe fondul
activizării circulaţiei vestice; pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali pe care se
produce descendenţa maselor de aer sudic – este cunoscut sub numele de „Vântul
Mare” sau „Mâncătorul de zăpadă” întrucât provoacă o rapidă încălzire a aerului şi
topirea zăpezilor în ţinuturile din vecinătatea muntelui);
• Brizele de munte – realizate diurn (mai ales vara) sub forma unei circulaţii locale,
produsă ziua între vatra depresiunilor sau văilor şi culmile înalte limitrofe şi invers în
timpul nopţii.

33
2.1.6. Apele în Carpaţii Româneşti

Apele subterane

• 80% din apele subcarpatice se regenerează în Carpaţi datorită cantităţilor mai mari de
precipitaţiilor şi a rocilor ce permit acumularea şi circulaţia apelor.

Apele freatice
• În Carpaţi sunt condiţionate de structura geologică şi prezintă câteva caracteristici:
- pantele mari imprimă un drenaj mai intens;
- apele freatice sunt bine reprezentate în cadrul scoarţelor de alterare de pe
interfluvii;
- în rocile cristaline şi magmatice se găsesc cantităţi importante de ape datorită
fisuraţiei puternice ce caracterizează aceste roci;
- acelaşi fenomen se întâlneşte şi la gresii şi conglomerate cu grad ridicat de
fisurare;
- pe roci eruptive acumularea apelor e favorizată de prezenţa, şi mai ales de
grosimea stratelor de piroclastite.
• Gradul de mineralizare a rocilor eruptive este cuprins între 50 şi 250 mg/l în unităţile
montane alcătuite din roci eruptive şi cristaline şi ajunge la 500 mg/l în ariile alcătuite din
gresii şi conglomerate.
• Apele freatice din cadrul depresiunilor intracarpatice se acumulează mai ales în
depozitele cuaternare şi au o mineralizare mijlocie (400 – 800 mg/l), şi sunt adesea de tip
bicarbonatat calcice.

Apele de adâncime
• Sunt prezente în şisturi cristaline şi în unitatea eruptivă destul de izolat datorită
compactizării mari a acestora. Prin urmare, apele pot pătrunde doar pe linii importante de
falie până la adâncimi mari.
• Rezerve mai mari există în structurile sinclinale ale cuverturii sedimentare, în
calcarele şi conglomeratele de vârstă mezozoică, în flişul cretacic şi paleogen şi în
vulcanogen-sedimentare.
• Apele de adâncime nu lipsesc nici din depozitele pliocen-cuaternare din depresiunile
intracarpatice sau din marile culoare tectonice.

34
Apele minerale
• Geneza şi apariţia lor sub forma izvoarelor e legată de existenţa faliilor de adâncime,
de prezenţa lanţului vulcanic, dar şi de cea a zăcămintelor de petrol, cărbune şi sare. În
Carpaţi sunt prezente mai multe categorii de izvoare minerale (tabelul 1):

Tabelul 1. Categorii de izvoare minerale în M. Carpații

Râurile din Carpaţi

Caracteristici morfometrice şi morfografice

• Sunt condiţionate de tectonică, litologie, de caracteristicile morfologice ale reliefului,
de cantitatea de precipitaţii şi de gradul de acoperire cu vegetaţie al bazinelor hidrografice.
• În Carpaţi întâlnim o reţea hidrografică rectangulară în care confluenţa se realizează
sub unghiuri de 65-90° care este specifică regiunilor cristaline (Râul Mare, Bistra, Lotru,
Bistriţa cu afluenţii săi Neagra, Bistricioara, Bicaz). Un alt tip de reţea frecvent întâlnită în
unitatea montană este cea radiară (în masivele cristaline izolate dar mai ales în munţii
vulcanici – M. Pietrosu Călimaniului, Harghita, Gurghiu).
• În funcţie de distribuţia spaţială a sistemelor hidrografice, în raport cu principalii
colectori se poate stabili gruparea sistemelor hidrografice din Carpaţi astfel:
- Grupa râurilor de nord-vest: afluenţii direcţi ai Tisei, Vişeu, Iza, Săpânţa
- Grupa râurilor vestice: Someş, Crişuri, Mureş, care au izvoare în Carpaţi
- Grupa râurilor de S-V care drenează M. Banatului şi P. Ruscă (Bega, Timiş,
Caraş, Nera)
- Grupa râurilor sudice – cuprinsă între Cerna şi Ialomiţa, în care toate râurile
(cu excepţia Oltului) au izvoare în C. Meridionali.
- Grupa râurilor estice – aparţin bazinului Siretului al cărui bazin are o mare
asimetrie datorată numărului mare de afluenţi ce vin din Carpaţii Orientali.

35
Regimul de scurgere
• Este diferenţiat funcţie de expoziţia versanţilor faţă de direcţia generală a circulaţiei
maselor de aer, de mărimea şi de altitudinea arealului analizat. Se disting astfel:
- Tipul carpatic vestic: cuprinde râurile din grupa nordică a munţilor vulcanici,
cele din vestul M. Apuseni, din M. Banatului şi chiar în M. Mehedinţi. Acest tip are drept
caracteristici apele mari de primăvară care durează din martie- aprilie, şi chiar viituri de
vară (în bazinele Iada, Drăgan, Crişul Repede), după care apare seceta hidrologică ce ţine
din iulie până în noiembrie.
- Tipul carpatic transilvan este caracteristic râurilor cu obârşia la altitudini de
1600 – 1800 m, de pe versanţii vestici ai C. Orientali, estici ai M. Apuseni şi nordul C.
Meridionali. Are trăsături comune cu cel de mai sus cu excepţia perioadei de iarnă când
apar apele mici de iarnă.
- Tipul carpatic estic caracteristic râurilor cu izvoare sau cursuri în centrul şi
estul Carpaţilor Orientali în care apar ape mari de primăvară şi vară (ultimele datorate
„ciocnirii” dintre masele umede – vestice sau nordice, şi cele uscate, continentale).
- Tipul carpatic de curbură se desfăşoară de la Trotuş la Teleajen şi e similar
celui carpatic translvan.
- Tipul carpatic meridional – cuprinde majoritatea râurilor din sudul
meridionalilor. Aici se distinge însă un subtip de regim – alpin inferior – pentru râurile ce
izvorăsc la peste 1600 m la care domină alimentarea nivală şi care imprimă râurilor o
structură ritmică de scurgere (Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa, Argeş, Oltul mijlociu, Jiu,
Cerna). Pentru acest tip sunt caracteristice apele mari de primăvară-vară. Viiturile de iarnă
lipsesc la altitudini mari dar au o frecvenţă ridicată la altitudini medii.

Lacurile în Carpaţi

Lacurile naturale
• Lacurile de baraj natural: lacurile Betiş (M. Maramureş) Roşu (M. Hăşmaş), Bălătău
(M. Nemirei), Cuejdel (M. Stânişoarei). Acestea au drept caracteristică forma alungită sau
bifurcată deoarece ocupă în general o vale. Profilul lor batimetric poate pune în evidenţă
albia minoră, majoră, terasele, iar adâncimea maximă se află în apropierea barajului
natural.
• Lacurile carstice se formează în general în doline, au o comunicare cu subteranul
destul de instabilă; în măsura în care pereţii dolinei sunt căptuşiţi cu aluviuni apa se

36
menţine mai mult, altfel aceste lacuri pot avea o existenţă efemeră. Se găsesc destul de
multe în M. Apuseni, în Godeanu, etc.
• Lacurile de nivaţie se deosebesc în acest caz lacuri formate prin acţiunea mecanică a
zăpezii (la baza culoarelor de avalanşe) cum pare să fie L. Vulturilor (Siriu). La
„construirea ” acestuia au fost importanţi mai mulţi factori: poziţia stratelor gresiei de
Siriu cu înclinare spre NV care formează o serie de poliţe structurale; procesele de
dezagregare, şiroire şi eroziune, în special de origine nivală (avalanşe) care au dus la
fomarea unei escavaţii pe o poliţă structurală, dar şi căptuşirea acestei poliţe cu material
fin care a dus la impermeabilizarea gresiei.
• Lacuri glaciare care se formează în urma proceselor de eroziune şi chiar de acumulare
glaciară. Majoritatea acestor lacuri sunt prezente în escavaţiile circurilor glaciare, dar ele
se pot forma şi pe văile glaciare prin bararea acestora de morenele frontale. Lacurile
formate în circuri (Bucura, Bâlea, Capra, Podragu, Calcescu, Iezeru Şureanu, Lala etc. )
au o formă circulară, franjurată, cu numeroase deformaţii datorate blocurilor de grohotiş
dispuse p e margine. Lacurile de vale sunt destul de puţine: pe valea Bucurei în M.
Retezat (Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Viorica, Florica, Ana, Lia); în M. Făgăraş (Viştişoara,
Văiuga, Doamnei), pe vl. Buhăiescu în Rodna.

Figura 8. Lac în cadrul turbăriei Mohoș (M. Ciomatu)

• Lacuri de crater: Lacul Sf. Ana aflat în M. Ciomatu la 950 m altitudine; tot aici se
adaugă câteva mici lacuri aflate în cadrul turbăriei Mohoș (figura 8).

37
• Lacurile sărate iau naştere prin dizolvarea apei în masivele de Sare (Ocna Şugatag şi
Coştiui).

Lacurile antropice
• Cele mai importante sunt: Porţile de Fier I (17200 ha), Izvorul Muntelui pe Bistriţa
(3120 ha), Vidraru (pe Argeş), Vidra pe Lotru. etc.

Unitatea de învățare 2.2.

VEGETAŢIA, FAUNA ŞI SOLURILE CARPATICE

2.2.1. Aspecte privind vegetaţia şi fauna

Etajele de vegetaţie

• Grupările vegetale din spaţiul carpatic realizează sinteze concrete ale combinărilor
ecologice (factori climatici, hidrici, edafici, nuanţaţi de particularităţile reliefului),
marcând totodată, toate modificările impuse de factorul antropic.
• Vegetaţia din Carpaţi este distribuită în cadrul a patru etaje: nemoral, boreal, subalpin
şi alpin.
• Limitele actuale ale etajelor de vegetaţie rămân fluctuante fiind condiţionate de
etajarea unor procese climatice, alături de care un rol important îl prezintă şi înclinarea şi
orientarea versanţilor.
• Deasemenea factorii de natură antropică joacă un rol foarte important.

Etajul nemoral
• În cadrul său sunt conturate următoarele subetaje: al pădurilor de amestec gorun-fag,
al pădurilor de fag şi al pădurilor amestecate de răşinoase şi fag. Ca generalizare, acest
etaj începe la 700-800 m, dar fiind cunoscut aspectul de coborâre a muntelui sub
altitudinea precizată anterior, acest etaj cuprinde un spaţiu larg care începe din Defileul
Dunării, mai jos de 100 m (în Defileul Dunării fagul coboară la o altitudine sub 70 m).
Astfel, la altitudini mai reduse (sub 600-700 m), pădurile de fag formează amestecuri cu
gorunul (gorunul ocupând mai ales versanţii însoriţi, iar fagul pe cei umbriţi),
predominant Quercus petraea polycarpa şi Quercus petraea dalechampii (Cristina Muică,
2005), trecându-se apoi, sub altitudinea de 300-400 m, la stejarul pedunculat (Quercus

38
robur). Asemenea situaţii se întâlnesc mai ales în munţii din vestul Carpaţilor Occidentali,
menţionând că, precumpănitor în arealele coborâte din Munţii Banatului apare şi cerul
(Quercus cerris) şi gârniţa (Quercus frainetto), alături de cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi
mojdreanul (Fraxinus ornus) , iar în stratul arbustiv, tot datorită blândeţii climatului este
prezentă scumpia (Cotinus coggygria).
• Limita inferioară a pădurilor montane de fag corespunde cu limita geografică dintre
munţi şi dealuri şi se află la altitudinea medie de 700-800 m. Făgetele pure neîntrerupte
coborând pe dealuri la altitudini 400 – 500 m (Călinescu şi colab., 1969). Aceste păduri se
caracterizează prin lipsa sau prezenţa cu totul sporadică a răşinoaselor şi cuprind în
majoritate arborete pure de fag (Fagus silvatica), în care pe alocuri mai participă
diseminate şi alte foioase: paltin de munte (Acer pseudoplatanus), carpen (Carpinus
betulus), ulm de munte (Ulmus glabra). Dintre speciile de arbuşti întâlnite în făgete pot fi
menţionate: cornul (Cornus mas), sângerul (C. sanguinea), alunul (Corylus avellana),
caprifoiul (Lonicera xylosteum), socul negru (Sambucus nigra) şi roşu (S. racemosa). În
stratul subarbustiv apare afinul (Vaccinium myrtillus).
• Subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag (figura 9), format din păduri de
amestec de fag cu brad (Abies alba), de fag cu brad şi molid (Picea excelsa), sau de fag cu
molid, se întinde de la limita inferioară de vegetaţie a bradului (± 700 m), până la limita
superioară a fagului. Limita inferioară a acestui subetaj se situează între altitudinile de 700
m (Beldie, 1967) şi 900 – 1000 m (Călinescu şi colab., 1969).

Figura 9. Păduri de amestec fag-rășinoase în M. Timișului

39
Limita superioară se situează în medie la 1400 m altitudine şi corespunde limitei
superioare de vegetaţie a fagului (Beldie, 1967). În cuprinsul acestui etaj, molidul poate fi
întâlnit pretutindeni, coborând adesea sub 800 m altitudine, iar bradul are o limită
altitudinală maximă situată între 1200-1350 m. (Beldie, 1967). Bradul reprezintă o specie
de amestec şi formează în general masive amestecate cu fagul. Bradul indică o climă
montană echilibrată, temperată şi moderată, având o mare sensibilitate la îngheţ şi la
arşiţă. Deasemenea şi fagul este sensibil la geruri şi la arşiţă. Alături de speciile
menţionate, în stratul arborescent mai participă: Acer pseudoplatanus şi scoruşul (Sorbus
aucuparia). În lungul văilor există fâşii înguste de anin alb (Alnus incana). În stratul
arbustiv, predomină caprifoiul (Loniceria nigra).
• Lumea animală este alcătuită din specii cu un areal larg ce cuprinde şi spaţii întinse
din celelalte etaje biogeografice. Există multe mamifere rozătoare (veveriţe, pârşi, iepuri
etc.), vulpi, lupi, jderi de pădure, mistreţi, căprioare, urşi etc., numeroase păsări (ierunci,
cocoşul de mesteacăn), insecte concentrate mai ales în litieră şi substrat) etc.

Etajul boreal
• La înălţimi mai mari de 1400 m, se realizează condiţii climatice relativ mai austere,
care limitează concurenţa fagului şi a bradului şi favorizează dezvoltarea molidului.
• Între 1400-1650 m, mai ales dacă panta este mai mică de 300 , iar solul mai profund, se
dezvoltă molidişuri cu o productivitate superioară. Molidul are anumite însuşiri ecologice,
ce îi asigură avantaje mari faţă de alte specii lemnoase. Astfel, molidul prezintă rezistenţă
la ger, rezistenţă faţă de secetă (mai ales cea fiziologică), suportă bine cantitatea mare a
precipitaţiilor de vară, suportă bine la maturitate umiditatea atmosferică relativ scăzută şi
insolaţia puternică. Molidul poate creşte pe soluri acide, scheletice, având un sistem
radicular superficial, dar acest lucru îl face sensibil la acţiunea vântului, fiind uşor de
doborât.
• Rar se întâlneşte Acer pseudoplatanus şi Sorbus aucuparia. Stratul arbustiv este în
general slab dezvoltat şi este compus din: specii de caprifoi (Lonicera nigra, L.
xylosteum), soc roşu (Sambucus racemosa) etc. Pe alocuri, pe văiugile din partea
superioară a etajului, poate coborî aninul verde (Alnus viridis). Dintre subarbuşti fac parte
afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (Vaccinium vitis-idaea).
• Lumea animală este bogată incluzând nu numai specii proprii dar şi altele întâlnite în
pădurile de fag sau care în anumite intervale ale anului vieţuiesc în aceste locuri venind
sau plecând spre alte meleaguri. Dintre mamifere sunt ursul (Ursus arctos), cerbul

40
 (Cervus elaphus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes sp.), şoarecele vărgat (Sicista
betulina); se adaugă numeroase specii de păsări, precum cocoşul de munte (Tetrao
urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix) ciocănitori,
acvila de munte (Aquila chrysaetos), şorecarul (Buteo buteo), forfecuţa, alunari, corbi,
mierle, auşei, piţigoi de munte etc. Se adaugă diverse reptile şi nevertrebrate.
Etajul subalpin
• Începe să se contureze odată cu apariţia rariştilor de limită şi se definitivează
fizionomic de către jnepenişuri. Etajul subalpin se caracterizează prin întinse asociaţii de
tufărişuri, care pot apărea fie singure, fie în alternanţă cu rariştile de arbori (în partea
inferioară a etajului) sau cu pajiştile (în partea superioară a etajului). Etajul subalpin
prezintă caractere de trecere între vegetaţia pădurilor şi vegetaţia ierboasă a etajului alpin.
Aspectele destul de variate ale vegtetaţiei din etajul subalpin, fac necesară împărţirea sa în
două subetaje: subetajul rariştilor şi subetajul tufărişurilor (Călinescu şi colab., 1967).
• Subetajul rariştilor. Formate predominant din molid şi mai rar din larice sau
amestecuri de molid cu larice (Larix decidua), mai rar de larice cu zâmbru (Pinus
cembra), rariştile de limită, reprezintă tranziţii între etajul molidişurilor şi cel alpin, în
succesiunea normală altitudinală a vegetaţiei, determinată climatic, neinfluenţată de
intervenţia antropică sau de relieful abrupt (Beldie, 1967). Se dezvoltă în condiţii mai
austere, în apropiere de limita superioară a pădurii. Arborii, frecvent cu coroana zdrenţuită
de vânturi şi în formă specifică de drapel, vegetează răzleţ sau în pâlcuri, sau formează
arborete rărite, asociate obişnuit cu tufărişuri de anin verde (Alnus viridis), jneapăn (Pinus
mugo), salcie (Salix silesiaca) etc. Rariştile de limită naturale se pot întinde până la 200 m
diferenţă de nivel de la limita molidişului în sus. Dar de cele mai multe ori, pe versanţii
uşor înclinaţi, mai ales pe picioarele de munte intens circulate, rariştile naturale climatice
sunt mult destrămate, reduse şi coborâte în altitudine prin păşunat sau chiar suprimate.
• Subetajul tufărişurilor. Limita dintre subetajul rariştilor şi subetajul tufărişurilor este
marcată prin ultimele pâlcuri sau exemplare izolate de arbori. Tufărişurile sunt alcătuite
predominant din jneapăn (Pinus mugo), alături de jneapăn mai participă aninul verde
(Alnus viridis), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), smirdarul (Rhodendron kotschyi),
salcia (Salix silesiaca), afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (V. vitis idaea). Spre partea
superioară a subetajului jnepenişurile devin tot mai scunde, arealele lor se fragmentează,
fiind întrerupte tot mai frecvent de pâlcuri de pajişti. Tot aici tufărişurile scunde de
smirdar, înlocuiesc jnepenişurile. Elementele componente ale pajiştilor sunt mai ales:

41
iarba vântului (Agrostis rupestris), păruşca (Festuca supina), ţepoşica (Nardus stricta).
Pajiştile de brâne sunt alcătuite predominant din Festuca amethystina.

Etajul alpin
• Limita inferioară a etajului alpin în Carpaţii Româneşti: Rodna-1850-2000;Călimani-
1890-1970;Bucegi-2200-2300;Făgăraş-2200; Parâng2200-2300; Retezat-2250-2300.
• În ţara noastră nu există o limită superioară a etajului alpin, pentru că nici pe cele mai
înalte vârfuri montane nu există condiţiile de formare a unui etaj nival (Călinescu şi
colab., 1969). Limita inferioară a etajului alpin coincide cu limita superioară a
jnepenişurilor şi a pajiştilor cu ţepoşică şi oscilează între 1850 – 2300 m. Caracteristicile
principale ale acestui etaj (Beldie, 1967) sunt: - absenţa tufărişurilor de jneapăn (Pinus
mugo), şi a pajiştilor de ţepoşică; - apariţia solurilor humico-silicatice în locul
spodosolurilor (solurilor brune feriiluviale şi a podzolurilor); - generalizarea asociaţiilor
specifice etajului alpin.
• Principalele elemente componente ale etajului alpin sunt asociaţiile de ierburi scunde,
asociaţiile de plante ce formează periniţe şi asociaţiile de plante lemnoase pitice
(subarbuşti), adesea repente.
• Dintre ierburi fac parte: iarba vântului (Agrostis rupestris), coarna (Carex curvula),
păruşca (Festuca supina), rugina (Juncus trifidus), firuţa (Poa media), alături de o serie de
dicotiledonate, cum sunt clopoţeii (Campanula alpina), ochiul găinii (Primula minima),
piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestris), degetăruţul (Soldanella pusilla), şi altele.
• Plantele dezvoltate sub formă de periniţe au ca reprezentante laptele stâncii
(Androsace chamaejasme), Minuartia sedoides, miliţeaua (Silene acaulis) etc.
• Dintre subarbuştii târâtori fac parte arginţica (Dryas octopetala), azaleea pitică de
munte (Loiseleuria procumbens) şi sălciile pitice (Salix reticulata, S. herbacea etc.).
Destul de numeroşi sunt lichenii (Cetraria islandica, C. nivalis, Cladonia rangiferina,
Thamnolia vermicularis etc) şi muşchii (Polytrichum juniperinum etc.).
• Lumea animală din ultimele două etaje este slab reprezentată în raport cu ceea ce
există în celelalte etaje datorită condiţiilor de viaţă vitrege. Totodată ea este mai
abundentă în subalpin, unele au caracter sezonier migrând iarna la altitudini inferioare sau
intră în hibernare. Sunt specifice capra neagră (Rupicapra rupicapra) din mai multe
masive din Carpaţii Meridionali Bucegi, Făgăraş, Retezat), dar repopulată şi în altele din
Orientali (Rodna) şi Occidentali, dar şi unele mamifere precum urşii, lupii care urcă din
păduri vara până în subalpin, la stâne. Dintre păsări importante sunt: fâsa de munte,

42
brumăriţa, acvila de munte etc. Există reptile, insecte, melci cu cochilie mică etc. În
subalpin pătrund vara din etajul inferior cocoşul de munte, pitulicea, iepuri, corbi, mierle
etc.

2.2.2. Solurile din Carpaţi

Caractere generale

• Solurile din Carpaţi s-au format în condiţii de relief şi rocă foarte variate, într-un
climat umed şi relativ rece, sub păduri, tufărişuri subalpine şi pajişti alpine şi au în general
profunzime redusă şi caracter mai mult sau mai puţin scheletic. O caracteristică principală
a răspândirii solurilor în Carpaţii este etajarea, dar succesiunea altitudinală a acestora,
determinată de condiţiile generale bioclimatice este mult influenţată de rocă şi relief,
rezultând asociaţii de soluri.
• Sub pădurile nemorale (păduri de fag şi de amestec, molid-fag), dar şi în partea
inferioară a pădurilor boreale (molidişuri) asociaţia caracteristică de soluri este formată
din: districambosoluri (pe versanţi şi culmi), pe roci intermediare şi acide, de
preluvosoluri şi eutricambosoluri (pe roci intermediare şi bazice) şi de prepodzoluri, chiar
podzoluri (pe roci hiperacide). Versanţilor cu declivităţi foarte mari le sunt specifice
litosolurile şi regosolurile. Local, pe suprafeţe mai plane se întâlnesc luvosoluri (albice),
pe rocile carbonatice compacte s-au format rendzine şi eutricambosoluri rodice, iar pe
marne faeoziomuri inclusiv clinogleice, la baza versanţilor umeziţi de izvoarele de coastă.
• Sub molidişuri (mai puţin în partea lor inferioară) şi sub jnepenişuri predomină
prepodzolurile şi podzolurile, dar apar frecvent districambosolurile (pe rocile intermediare
şi bazice), litosolurile şi regosolurile pe versanţi povârniţi, iar local (pe calcare) rendzinele
şi eutricambosolurile.
• Sub pajiştile alpine specifice sunt humosiosolurile asociate cu litosoluri (chiar
stâncărie la zi), local, pe calcare apar rendzine.
• În lanţul vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali (ca şi în sectoare ale Munţilor
Metaliferi), părţii inferioare a spaţiului muntos îi sunt specifice districambosolurile şi
andosolurile (sau districambosoluri cu caracter andic), iar părţii superioare, prepodzolurile
şi andosolurile.

43
Carpaţii Orientali

• Sunt specifice solurile din seria podzolirii humico-feriiluviale (districambosolurile,

prepodzolurile şi podzolurile) şi a celei argiloiluviale (preluvosolurile, şi luvosolurile
inclusive albice). Solurile de pajişti alpine (humosiosolurile) au o răspândire insulară (în
munţii Rodnei şi Călimani). Acestora li se adaugă soluri litomorfe (rendzine,
eutricambosoluri rodice şi andosoluri), soluri hidromorfe şi soluri slab dezvoltate
(litosoluri, regosoluri, erodosoluri, aluviosoluri).

Grupa nordică
• Pe depozitele acide din cristalinul munţilor Rodnei, Maramureşului, Suhard, Obcina
Mestecăniş districambosolurile şi prepodzolurile ocupă suprafeţe mari, continui.
• În Munţii Ţibleşului, arealul prepodzolurilor (asociate cu andosoluri şi
districambosoluri predominant andice) se limitează la suprafeţe reduse în zonele mai
înalte (unde corpul vulcanic din andezite apare la zi), în rest rocile sedimentare (oligocen-
miocen inferior) mai puţin acide (gresii, dar şi marne) sunt favorabile dezvoltării solurilor
din clasa luvisolurilor pe suprafeţe mai extinse.
• În partea vestică (munţii Oaş-Gutâi) andosolurile ocupă suprafeţe importante.
• Spre periferia estică a Obcinei Mare şi cea vestică a Munţilor Oaş, districambosolurile
(inclusive andice în M. Oaş) sunt asociate cu preluvosoluri (pe versanţi), luvosoluri tipice
sau chiar albice (pe culmi mai joase şi domoale).
• Spre limita superioară a arealului districambosolurilor şi prepodzolurilor din munţii
Rodnei, Maramureşului, Suhard (şi într-o măsură mai mică în Obcina Mestecăniş) apar
podzoluri.
• Humosiosolurile ocupă suprafeţe restrânse doar în Munţii Rodnei.
• Litosolurile sunt dispersate pe versanţii povârniţi ai munţilor Rodnei (mai ales în
sectoare ale circurilor glaciare, glacio-nivale şi văilor glaciare), Maramureşului (cu
precădere în circurile glaciare şi glacio-nivale), Gutâi şi Bârgău (cu neckuri, dykuri, silluri
sub formă de vârfuri, creste, sectoare de versanţi abrupţi).
• Pe calcarele din M. Rodnei, Obcina Mestecăniş, Obcina Feredeu apar local rendzine.

Grupa centrală
• Dezvoltarea flişului carpatic (cu roci variate bazice şi acide) determină extinderea la
periferia munţilor a unor fâşii de preluvosoluri, luvosoluri şi eutricambosoluri asociate cu

44
districambosoluri (extinderea cea mai mare o au în flişul extern - munţii Stânişoara,
Goşmanu, Berzunţi) şi reducerea, fragmentarea şi menţinerea la înălţime şi/sau pe roci
acide a prepodzolurilor şi podzolurilor.
• În mod obişnuit podzolurile apar în molidişurile superioare şi sub jnepenişuri, pe
suprafeţe relativ reduse (mai ales în munţii Călimani şi Ceahlău).
• Dar spodisolurile pot apărea pe gresiile de Kliwa (hiperacide), chiar la altitudini foarte
coborâte (700-800 m) în păduri de fag cu ericacee.
• Rendzinele apar pe areale reprezentative pe calcarele din Munţii Hăşmaş şi din nordul
Munţilor Ceahlău.
• In vest (munţii Călimani, Gurghiu, Harghita), pe rocile vulcanice apar andosoluri.
• Humosiosolurile de sub pajiştile alpine ocupă suprafeţe mai reduse decât în grupa
nordică, în Munţii Călimani.

Grupa sudică
• Fragmentarea crescută a reliefului şi predominarea rocilor bogate în baze ale flişului
faţă de rocile acide şi intermediare, a determinat extinderea eutricambosolurilor şi
preluvosolurilor uneori, pe culmile domoale, asociate cu luvosoluri şi diminuarea
suprafeţelor ocupate de districambosoluri şi spodisoluri.
• Districambosolurile şi prepodzolurile (local, pe gresii de Kliwa chiar podzoluri)
predomină în Munţii Vrancei.
• În munţii Buzăului, Ciucaş, Baiu se extind mult eutricambosolurile (mai ales pe
versanţi mai povârniţi şi/sau mai însoriţi) asociate cu districambosolurile (pe versanţi cu
înclinare moderată şi/sau mai umbriţi şi pe culmi domoale).
• În plus eutricambosolurile (uneori rendzinice) urcă în etajul amestecurilor de fag şi
molid, unde apar mai ales pe conglomeratele poligene (cu fragmente de calcar şi cu
ciment calcaros) şi strate de Sinaia (cu şisturi marno-argiloase, marnocalcare), asociate cu
rendzinele (apar pe blocurilor calcaroase mai mari, prinse în masa conglomeratelor sau a
brecilor).
• Rendzinele sunt reprezentative în munţii Postãvaru şi Piatra Mare.

Depresiunile mari
• Prezintă unele particularităţi faţă de spaţiul muntos propriu-zis.
• Pe versanţii mai povârniţi ai colinelor din Depr. Maramureşului predomină
preluvosolurile asociate de multe ori cu regosoluri. Pe versanţii slab-moderat înclinaţi sau

45
pe culmile rotunjite se găsesc luvosoluri tipice, iar pe culmile cvasiorizontale şi pe
podurilor teraselor vechi, chiar luvosoluri albice, frecvent afectate de stagnogleizare. Pe
versanţi, acolo unde datorită intervenţiei antropice (despăduriri, suprapăşunat, drumuri
prost întreţinute etc.) s-a manifestat un proces de eroziune accelerată, s-au format
erodosoluri. În lunci s-au format aluviosoluri, uneori gleizate (acolo unde apa freatică este
mai aproape de suprafaţă).
• Învelişul de sol al depresiunilor Giurgeu şi Ciuc este relativ variat. În şesurile aluviale
ale râurilor Mureş şi Olt apar aluviosoluri, gleiosoluri, inclusiv cernice (unde pânza
freatică este carbonatată) şi chiar histosoluri (eutrofe). Pe terase şi pe coline se află
preluvosoluri, luvosoluri (tipice şi albice) frecvent afectate de stagnogleizare.
• În Depr. Braşov, pe colinele dinspre rama muntoasă se află preluvosoluri asociate
frecvent cu luvosoluri tipice; pe podurile teraselor se găsesc luvosoluri albice
stagnogleizate, iar în şesurile aluviale supraumezite freatic sunt gleiosoluri inclusiv
cernice. Pe versanţii mai povârniţi se găsesc regosoluri (şi chiar erodosoluri). În
compartimentul estic (Târgu Secuiesc) sunt faeoziomuri, iar în Piemontul Săcele, pe
pietrişuri calcaroase s-au format eutricambosoluri.

Carpaţii Meridionali

• Uniformitatea litologică relativ mare (dominanţa rocilor metemorfice) se reflectă în

învelişul de sol, care suferă modificări altitudinale în general regulate, luvisolurile,
districambosolurile şi spodisolurile apar desfăşurate ca etaje, în general continui. Decât la
marginea lanţului muntos învelişul de sol este mai variat, apărând rendzine şi
eutricambosoluri rodice (în partea sud-vestică). Datorită înălţimi mari a acestor munţi,
humosiosolurile ocupă areale mai reprezentative comparativ cu Carpaţii Orientali.

Grupa Bucegi
• Predomină districambosolurile şi prepodzolurile dezvoltate în fãgetele de altitudine şi-
n molidişuri în general pe şisturi cristaline. La limita superioară a molidişurilor şi sub
jnepenişuri, atât pe şisturile cristaline cât şi pe gresii şi conglomerate, apar podzoluri
(figura 10). Ca şi în Carpaţii de Curbură, pe rocile bazice ale flişului apar soluri
preluvosoluri şi eutricambosoluri (uneori rendzinice) asociate cu rendzine (formate pe
calcare). Rendzinele au o dezvoltare importantă în Piatra Craiului şi pe brânele de pe
versantul prahovean şi brănean al Bucegilor.

46
 Figura 10. Podzol (M. Bucegi)

Grupa Făgăraş
• Invelişul de sol suferă modificări altitudinale regulate. În etajul montan inferior se
evidenţiază două benzi (N şi S) de soluri brune argiloiluviale şi frecvent soluri brune
luvice asociate cu soluri brune acide; acestea continuă în zona montană mijlocie cu
solurile brune acide şi solurile brune feriiluviale, în al căror areal apar frecvent
podzolurile. La limita superioară a molidişurilor şi sub jnepenişuri, podzolurile devin
dominante. Dintre cele două benzi de soluri amintite, cea nordică are o desfăşurare mai
redusă datorită asimetriei masivului (versantul nordic abrupt şi versantul sudic lin). În
etajul alpin apar soluri humico-silicatice. Litosolurile au răspândire relativ mare, dar fără a
forma areale compacte.

Grupa Parâng
• Sunt similarităţi cu grupa Făgăraş, variaţiile fiind legate de rendzinele de la poalele
sudice ale munţilor Căpăţânii şi Parâng. În Depresiunea Loviştei apar soluri brune
argiloiluviale şi frecvent soluri brune luvice asociate cu soluri brune acide.

47
Grupa Retezat-Godeanu
• Variaţiile învelişului de sol sunt mai mari. Astfel, în arealele solurilor seriei podzolirii
argiloiluviale şi humicoferiiluviale sunt diseminate rendzine şi terra rossa. În depresiunile
Haţeg şi Petroşani predomină solurile brune argiloiluviale, frecvent apar şi soluri brune
luvice şi chiar, luvisoluri albice (afectate de pseudogleizare); local apar lăcovişti şi soluri
gleice.

Carpaţii Occidentali

• Comparativ cu Orientalii şi cu Meridionalii, Carpaţii Occidentali au o altitudine mai

redusă. Dar diversitatea petrografică a dus la apariţia unui înveliş mozaicat de sol.

Munţii Banatului şi Poiana Ruscă

• Predomină solurile etajului montan inferior, datorită altitudinilor mai reduse şi climei
relativ blânde.
• Diversitatea mare a rocilor a determinat formarea unui înveliş de sol mozaicat cu o
frecvenţă mare a solurilor litomorfe.
• Solurile seriei podzolirii humicoferiiluviale ocupă suprafeţe restrânse. Solurile brune
acide şi cele brune feriiluviale apar în arealele mai înalte din munţii Semenic şi Poiana
Ruscă, în pădurile de amestec (fag şi molid) şi de molid, pe roci acide, fie şisturi cristaline
fie roci eruptive (granite, granodiorite); în partea inferioară a munţilor amintiţi ca şi în
ceilalţi munţi alcătuiţi din şisturi cristaline, predomină solurile brune argiloiluviale şi
solurile brune luvice (frecvent pseudogleizate) asociate uneori cu solurile brune acide.
• Solurile brune argiloiluviale şi cele brune luvice sunt asociate în partea vestică a
munţilor şi în depresiuni cu luvisolurile albice.
• Pe calcarele dintre Dunăre şi Reşiţa apar rendzine, terra rossa şi soluri brune eu-
mezobazice rendzinice; aceste soluri apar şi în Munţii Poiana Ruscă, dar nu formează
areale continui.

Munţii Apuseni
• Diversitatea petrografică mai mare, dar şi altitudinile mai ridicate (faţă de munţii
Banatului şi Poiana Ruscă) au determinat o diversitate mai accentuată a învelişului de sol,
dar acesta suferă în general aceleaşi modificări altitudinale ca şi în ceilalţi munţi.

48
• Predomină preluvosolurile solurile brune argiloiluviale şi solurile brune luvice;
solurile podzolirii humicoferiiluviale ocupând o suprafaţă mult mai redusă.
• Preluvosolurile şi solurile brune luvice apar pe roci acide şi intermediare ale munţilor
periferici de altitudine redusă (Zarand, Metaliferi, Codru-Moma, Trascău, Plopiş, Meseş).
• Pe rocile eruptive bazice (din munţii Zarand, Metaliferi, Codru-Moma, Bihor etc.) s-au
format soluri brune eu-mezobazice; în munţii Pădurea Craiului şi Codru-Moma aceste
soluri sunt asociate frecvent cu rendzine, terra rossa şi rendzine cambice.
• În sud-vestul Munţilor Apuseni, pe roci marnoase apar pseudorendzine.
• În zona centrală înaltă (munţii Bihor, Vlădeasa, Muntele Mare) pe roci acide solurile
brune acide au o mare răspândire, asociate (pe suprafeţe mai restrânse) cu prepodzoluri şi
podzoluri.

Bibliografie selectivă

Antonescu C. et al. (1969), Biogeografia României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Florea N. et al. (1968), Geografia solurilor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Ielenicz M. (2007), România. Geografie fizică – II, Climă, ape, vegetaţie, soluri, mediu,
Edit. Universitară, Bucureşti.
Ielenicz M., Oprea R. (2011), România. Carpaţii (I-Caracteristici generale), Edit.
Universitară, Bucureşti.
Oprea R. (2013), Compendiu de pedologie, Ediţia a II-a, Edit. Universitară, Bucureşti.
Oprea R. (2017), Răspândirea geografică a humosiosolurilor în Carpaţii româneşti, Terra
1-2/2017, Edit. CD Press, Bucureşti.
Pop Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca.
*** (1983), Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1987), Geografia României, vol. III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Precizaţi caracteristicile pluviotermice ale Carpaţilor.
2. Precizaţi caracteristicile regimului de scurgere al râurilor carpatice.
3. Precizaţi caracteristicile etajelor de vegetaţie din Carpaţi
4. Analizaţi caracteristicile învelişului de sol din Carpaţi în raport cu cele ale factorii
de mediu.

49
 MODULUL 3

RESURSELE ECONOMICE ŞI UMANE ALE CARPAŢILOR

ROMÂNEŞTI.

CONŢINUT

Unitatea de învățare 3.1.Resursele economice ale Carpaţilor Româneşti.

3.1.1. Resursele subsolului.
3.1.2. Resursele hidroenergetice.
3.1.3. Resursele agro-pastorale şi forestiere.
Unitatea de învățare 3.2. Resursele umane ale Carpaţilor Româneşti.

OBIECTIVE

 Cunoaşterea principalelor resurse economice ale Carpaţilor Româneşti.

 Cunoaşterea resurselor umane ale Carpaţilor Româneşti.

3.1. RESURSELE ECONOMICE ALE CARPAŢILOR ROMÂNEŞTI

3.1.1. Resursele subsolului

Consideraţii generale

• Activitatea de extragere şi prelucrare a minereurilor este o constantă pe teritoriul

românesc din cele mai vechi timpuri, fiind atestată pentru timpurile preistorice de
numeroasele urme de cultură materială (unelte de silex şi cremene, podoabe de aramă şi
aur, cuptoare de topire a fierului etc.).
• În perioada geto-dacă şi în cea daco-romană o activitate de primă importanţă este cea a
exploatării minereurilor auro-argentifere din Munţii Apuseni, continuată şi ulterior
(Alburnus Maior-Roşia Montană, Ampelum-Zlatna, Alburnus Minor-Abrud etc.), dar şi

50
din Munţii Rodnei, precum şi a celor de aramă şi fier din Munţii Poiana Ruscă (la Ghelari
şi Teliuc) cât şi a sării (Ocna Şugatag).
• Începând cu secolele VII-VIII mineritul se extinde în Carpaţi, deschizându-se noi
exploatări (nordul Carpaţilor Orientali – arealul Baia Mare-Baia Sprie, Munţii Banatului),
iar din secolul al XIII-lea (Giurcăneanu, 1988) au fost colonizaţi mineri germani şi slovaci
(la Abrud, Zlatna, Baia de Arieş, Baia Sprie, Rodna etc.).
• Exploatarea minereurilor se intensifică din secolele XVIII-XIX (îmbunătăţirea
tehnicilor de exploatare) în vechile regiuni din nordul Carpaţilor Orientali (arealul Baia
Mare-Baia Sprie), din Munţii Apuseni, din Munţii Poiana Ruscă (Ghelari, Teliuc) şi Banat
(Bocşa, Ocna de Fier) şi se deschid o serie de mine de cărbune (Anina, Doman,
Comăneşti, Codlea, Baraolt, Ţebea şi în bazinul carbonifer Valea Jiului).
• Cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea reprezintă perioada de maximă
dezvoltare a mineritului în Carpaţi, legată de lărgirea vechilor exploatări şi darea în
folosinţă a altora noi (Cârlibaba, Leşu Ursului, Săcărâmb, Moldova Nouă, Ruschiţa,
Câmpu lui Neag etc.).
• Activitatea de extracţie a minereurilor a dus la modificări importante ale peisajului
natural: defrişarea pădurilor, apariţia unor mari excavaţii (în arealele de exploatare a
materialelor de construcţie, în cadrul marilor bazine carbonifere, în regiunile de extracţie a
sării - Coştiui, Ocna Şugatag), apariţia haldelor de steril (frecvente în grupa nordică a
Carpaţilor Orientali, în Carpaţii Occidentali, în Depresiunea Petroşani etc.) şi a unor
aşezări cu oameni specializaţi în activităţi de exploatare şi prelucrare a minereurilor.
Această veche activitate este reflectată de numele multor localităţi montane: Baia Sprie,
Băiţa, Băiuţ, Baia de Arieş, Baia de Fier, Ocna de Fier, Ocna Şugatag etc.

Carpaţii Orientali

Grupa nordică (maramureşano-bucovineană)

• Concentrarea resurselor de subsol în două regiuni (Giurcăneanu, 1988), Maramureş-
Oaş (cu depresiunile omonime, eruptivul neogen Oaş-Gutâi-Ţibleş şi Munţii
Maramureşului) şi Dorna (Depresiunea Dornelor)-Câmpulung (Câmpulungurile)-Bârgău,
unde pot fi asociate Obcinele Bucovinei şi masivele din zona cristalino-mezozoică
(Rodna, Suhard) de la sud de Munţii Maramureşului.
• În arealul eruptivului neogen Oaş-Gutâi-Ţibleş sunt concentrate, mai ales, importante
minereuri neferoase: sulfuri polimetalice cu conţinut de plumb, zinc, cupru etc. (Herja,

51
Baia Sprie, Nistru, Tarna Mare, Turţ, Ilba) şi uneori asociate cu aur şi argint (Cavnic,
Bixad, Racşa Vii, Văratic, Baia Sprie); filoane de aur (Şuior, Valea Roşie, Săsar); în Ţara
Oaşului, la Cămârzana şi Bixad există rezerve de cinabru (mercur).
• În Munţii Maramureşului, în zona cristalino-mezozoică mai însemnate sunt
zăcămintele cuprifere şi complexe: Burloaia, Toroiaga (la contactul eruptiv-cristalin),
Gura Băii, Poienile de sub Munte, bazinul Ţâşlei cu Măgura II şi Dealul Bucăţii). În
Munţii Maramureşului există de asemenea mineralizaţii de fier şi mangan în formaţiunile
cristaline şi paleogene de pe Valea Rea (bazinul inferior al Vaserului), grafit şi materiale
radioactive.
• Acestora li se adaugă sare în Depresiunea Maramureşului (Ocna Şugatag), unele
resurse de lignit în Depresiunea Oaş (Luna-Negreşti, Aliceni-Târşolţ, Trip-Bixad) şi
numeroase materiale de construcţie: andezit (Ilba, Seini, Blidari, Baia Sprie, Tarna Mare,
Valea Fătului avale de Baia Borşa, Colbu), marmură (Borşa), granit (Negreşti), bentonit
(Oraşul Nou), argilă (Baia Sprie, Oraşu Nou), perlit (Oraşu Nou, Călineşti Oaş), calcar
(Luhei, Bistra, Repedea etc.), tufuri vulcanice.
• Regiunea Vatra Dornei-Câmpulung-Bârgău se remarcă prin: bogate rezerve de
mangan (Iacobeni, Vatra Dornei-Dealu Rusului, Şaru Dornei, Dealul Boambei, Broşteni,
Cârlibaba); minereuri complexe de origine hidrotermală, cantonate în şisturi şi calcare
cristaline asociate uneori şi cu cuiburi de aur şi argint (Rodna, Şanţ, Valea Mare, Valea
Vinului, sudul Munţilor Rodnei, pirite şi pirite cuprifere pe aliniamentul Cârlibaba-Fundul
Moldovei-Pojorâta-Valea Putnei-Mestecăniş); cupru (Fundul Moldovei, Leşu Ursului);
fier (în Obcina Mestecăniş asociate dolomitelor triasice - la Delniţa, ca hematit şi sideroză
şi în Dealul Cailor-Pojorâta), baritină (Ostra); materiale de construcţie – calcare şi
dolomite (Lucava, Neagra, Botuş, Câmpulung Moldovenesc, Pojorâta, Valea Putnei,
Iacobeni), marne şi marnocalcare (în Obcina Mare la Falcău, Straja, Putna), gresii (în
Obcina Mestecăniş la Pojorâta şi Obcina Mare la Pleşa – gresii cuarţoase friabile, Vama şi
Molid – gresii de Kliwa, Păltinoasa) şi microconglomerate (de Muncel la Pojorâta), caolin
(Parva-Cormaia) şi bentonit, marmură şi calcare policrome (Cormaia, Anieş, Maieru,
Borşa Fântâna, Parva, Sângeorz Băi), andezit (Rodna, Poiana Stampei, Dornişoara,
Măgura Ilvei), dacit (Anieş, amonte de Poiana Ilvei); sare (Cacica).

Grupa centrală (moldavo-transilvană)

• Mai importante sunt materialele de construcţie: calcare (Cheile Mici ale Bicazului,
Lăzarea, Voşlăbeni, Valea Srâmbă, Izvoru Mureşului, Sândominic, Lunca de Sus), calcare

52
cristaline (Gheorghiţeni), gresii în munţii flişului (Tarcău, Ciobănaşu, Cotumba, Straja,
Plopu, Larga, valea Slănicului), marno-calcare (la vărsarea Şugăului în Bicaz), marne
(Ţepeşeni), andezite (Stânceni, Suseni, Remetea, Miercurea Ciuc, Jigodin, Vlăhiţa, Băile
Tuşnad, Bixad şi Malnaş), sienite nefelinice (Ditrău), caolin (Harghita Băi, Sânsimion),
travertin (Borsec-folosit pentru ornamentarea exterioară a clădirilor), bazalte (Racoş,
Racu, Băile Tuşnad), aglomerate vulcanice (Şumuleu) cinerite (Tuşnad, Malnaş), pietriş şi
nisip (Tuşnad, de-a lungul Trotuşului şi Uzului).
• Alături de acestea există pirite cuprifere în zona cristalino-mezozoică (în arealul
localităţii Bălan, în Culmea Arama Neagră), pirită cu plumb, zinc şi cupru (Fagu Cetăţii,
Medieş, Bicazu Ardelean), minereuri de fier - siderit, limonit (Lueta, Vlăhiţa, Vârghiş,
Mădăraş), sulf nativ (caldera Călimani – aici carierele în trepte şi haldele de steril au
modificat complet aspectul vârfului Negoiu Românesc), mercur, asociat cu sulfuri (lângă
Mădăraş şi Sântimbru), baritină (extrasă în carieră la sud de Ostra), cărbuni (jumătatea
nordică a Depresiunii Dărmăneşti în bazinul Carbonifer Comăneşti-Asău – cărbuni bruni,
lignit; Topliţa, Ciumani, Suseni, Ditrău – lentile de cărbuni; Depresiunea Borsec),
structuri petrolifere (petrol şi gaze de sondă) în flişul paleogen (Depresiunea Dărmăneşti,
paleogenul dintre Tazlăul Sărat şi Oituz – Munţii Berzunţ, sudul Munţilor Tarcău), cloruri
(în special de sodiu) asociate uneori cu gips (pe văile Slănicului şi Oituzului sub pânza
gresiei de Tarcău).

Grupa sudică a Carpaţilor Orientali (Carpaţii de Curbură)

• Există doar minereuri nemetalifere şi în primul rând materiale de construcţii: calcare
(carierele de la nordul Defileului Oltului de la Racoş, nordul şi vestul Depresiunii Bârsei),
bazalt (Racoş, Bogata, Comăna), gresii (la contactul dintre Munţii Breţcului şi
Depresiunea Râului Negru), andezite (nord-vestul Munţilor Bodoc), pietrişuri şi nisipuri
(în depozitele de terasă şi piemontane din Depresiunea Braşov). Alături de acestea mai
există cărbune (lignit în bazinul Baraolt – Vârghiş, Căpeni, Valea Crişului) şi acumulări
de ţiţei pe rama sud-estică a Depresiunii Braşov (la Ghelinţa).

Carpaţii Meridionali

Grupa Bucegi-Piatra Craiului

• Exploatarea calcarelor – Dâmbovicioara, munţii Bătrâna şi Lespezi (unde există şi cea
mai lungă bandă transportoare din zona de munte).

53
Grupa Făgăraş-Iezer
• Calcarele de la Albeştii de Muscel (la poalele sudice ale Munţilor Iezer-Păpuşa) şi
nichelul din partea de nord-est a Munţilor Făgăraş.

Grupa Parâng-Cândrel
• Mangan (Munţii Şureanu), intruziuni cu mineralizaţii aurifere (în lungul Văii
lui Stan din extremitatea sud-estică a Munţilor Căpăţânii).
• Grafit (în regiunea de obârşie a Olteţului), aur la Valea lui Stan (Munţii
Lotrului) mică (Munţii Lotrului), azbest (arealul Urdele din Munţii Lotrului).

Grupa Retezat-Godeanu
• Rezervele de antracit din depozitele liasice de la Schela (poalele sud-estice ale
Munţilor Vâlcan). Ca materiale de construcţii, în unele cariere din Munţii Vâlcan, se
exploatează calcarele.
• În Depresiunea Petroşani în depozitele oligocen-acvitaniene există importante
rezerve de cărbune, huilă şi cărbune brun (cu centre la Lonea, Petrila, Aninoasa, Lupeni,
Vulcan, Uricani, Paroşeni, Dâlja, Câmpu lui Neag etc.) în cele 25 de strate, unele cu
grosimi de peste 50 m.
• În cadrul unităţii depresionare Haţeg-Orăştie (Depresiunea Haţegului-
Dealurile Hunedoarei şi Culoarul Streiului-Culoarul Orăştiei) se găsesc pirite cuprifere
(Boiţa), bauxită silicioasă (Ohaba-Ponor), calcare dolomitice (Băniţa - la poalele sudice
ale Munţilor Şureanu), gips (Călanu Mic), nisip de turnătorie şi siderurgie (Dealurile
Hunedoarei).

Carpaţii Occidentali

Munţii Banatului
• Importante resurse metalifere, energetice şi materiale de construcţii. Astfel,
metamorfismul de contact (dintre eruptivul banatitic, paleogen şi rocile cristaline şi
sedimentare) a determinat apariţia unor resurse de minerale utile importante: fier –
magnetit şi limonit (în Munţii Dognecea, la Dognecea şi Ocna de Fier, la contactul
banatitelor cu calcarele cretacice); calcopirită, plumb şi zinc (la Dognecea, în skarnele de
la contactul banatitelor cu calcarele cretacice); zăcăminte de sulfuri complexe care conţin

54
şi cupru, pe seama metamorfismului de contact dintre banatite şi rocile cristaline şi
calcarele mezozoice din Munţii Locvei (Moldova Nouă, Sasca Montană).
• Fier se mai găseşte în Depresiunea Orşovei (Topleţ) alături de minereuri
neferoase. Mangan (cu conţinut de fier) se găseşte la Delineşti (în partea nordică a
Munţilor Semenic) şi la Globu Rău (Depresiunea Mehadica). La Văliug (în jumătatea
nordică a Munţilor Semenic) se găsesc minereuri cu metale colorate.
• Resursele energetice se compun din cărbuni şi şisturi bituminoase. În Munţii
Aninei (în partea nordică, la Secu) se găseşte huilă într-un sinclinal cu gresii carbonifere,
care conţin 5 strate de cărbuni; în sinclinalul de la Doman se găsesc trei strate de huilă
intercalate între gresii liasice, aici există şi şisturi bituminoase de vârstă liasic superior.
• În anticlinalul Anina există cel mai important zăcământ de huilă (exploatată la
Anina), în 8 strate intercalate între gresiile liasicului inferior. Tot aici se află şi argilă
refractară şi şisturi bituminoase (cariera de la Tâlva Zânei).
• De asemenea resurse importante de cărbune se găsesc în Munţii Almăjului:
huilă antracitoasă (la obârşia văii Rudăria-vârful Svinecea Mare, într-un sinclinal cu gresii
liasice), huilă cocsificabilă (în sedimentarul liasic de la Cozla-gura văii Sirinia şi la Bigăr-
Pietrele Albe), huilă energetică (Baia Nouă, pe valea Tisoviţei).
• Alte rezerve de huilă sunt cele de la Lupac din Culoarul Reşiţei, în depozitele
carbonifer superior (conglomerate, gresii, argile). Cărbune se mai găseşte în Culoarul
Cernei (Mehadia, Iablaniţa) şi în Depresiunea Mehadica (cărbune brun la Verendin şi
Mehadia).
• Alături de resursele menţionate anterior, în Munţii Banatului se mai găsesc şi
următoarele: marmură, formată prin recristalizarea calcarelor (Bocşa şi Ocna de Fier, în
Munţii Dognecei); calcar (Culoarul Cernei), roci de construcţie (Munţii Almăjului),
feldspat (Depresiunea Orşova, Liubotina în Munţii Locvei, Teregova şi Armeniş în
Culoarul Cernei, Pârvova şi Globu Craiovei în Depresiunea Mehadica); caolin (în Munţii
Almăjului, pe Ogaşu Mare de la Sicheviţa, rezultat prin alterarea granitelor de Sicheviţa);
azbest (în Munţii Almăjului, în bazinul văilor Berzasca, Putna şi la Dubova şi în Culoarul
Cernei); cuarţ (arealul Nemanu din Munţii Semenic, Liubotina în Munţii Locvei);
serpentină (în Munţii Locvei la Tisoviţa); baritină şi bentonită (în Depresiunea Orşova);
mică (în Culoarul Cernei); mineralizaţii cu bor (în asociaţie cu benzi de magnetit, la Ocna
de Fier-Dealul Dănilii în Munţii Dognecei).

55
Munţii Poiana Ruscă
• intensitatea metamorfismului este pusă în evidenţă de: existenţa zăcămintelor de fier
(în primul rând siderită şi mai puţin limonită şi hematită) cu origine primară, ulterior
metamorfozate (Teliuc, Ghelari, Vadu Dobrii, Teliucu Inferior, Ruschiţa) şi de sulfurile
complexe, zăcămintele de blendă, galenă, pirită şi calcopirită (Ruschiţa, Muncelu Mic,
Băiţa). Alături de acestea se mai găsesc: cărbuni (de vârstă cretacică, la Rusca Montană),
marmură (Ruschiţa, Alun), talc (Lelese), dolomit (în est), nisip cuarţos (în nord-vest).

Munţii Apuseni
• Se remarcă în primul rând Munţii Metaliferi unde se află bogate zăcăminte
metalifere (de unde şi toponimul Metaliferi), printre care cele auroargentifere (Gura
Barza, Ruda-Barza, Săcărâmb, Certeju de Sus, Băiţa-Crăciuneşti, Almaşu Mare, Bucium,
Stănija, Măgura Caraciului), exploatate încă din antichitate în centre de veche tradiţie:
Zlatna (Ampelum), Roşia Montană (Alburnus Major), Baia de Arieş şi Brad.
• Se alătură rezerve cuprifere (Troiaş, Almaşu Mare, Almăşel, Bucium, Roşia-
Poieni, Roşia Montană, valea Muşca), minereuri complexe polimetalice (Baia de Arieş,
Roşia-Poieni – aur, cupru; Brusturi în sudul Munţilor Găina – cupru, plumb, zinc, nichel,
cobalt, molibden, cadmiu, indiu; Ciungani-Căzăneşti – calcopirită, pirită, galenă, blendă;
Muntele Biharia; în Munţii Codru-Moma la Rănuşa – pirite cuprifere şi Zimbru –
mineralizaţii cuprifere şi polimetalice), titano-magnenit vanadifer (Cuiaş, Căzăneşti-
Ciungani, Almaş-Sălişte), mangan (Moneasa şi Ponoare - mineralizaţii de mangan legate
de formaţiunile magmatice paleozoice din Munţii Codru-Moma; Pârneşti, Şoimuş-
Buceava), cinabru (Izvoru Ampoiului), baritină (Rănuşa – Munţii Codru-Moma), fier şi
minereuri complexe (Maşca-Băişoara în Munţii Gilăului-Muntele Mare), mineralizaţii de
fier (Moneasa şi Ponoare, legate de formaţiunile magmatice paleozoice din Munţii Codru-
Moma), bauxită (Munţii Pădurea Craiului se remarcă prin rezervele din partea centrală de
la Zece Hotare, Răcaş-Ponicioară, Roşia-Farcu, Meziad).
• De asemenea, în Munţii Apuseni se găsesc variate roci de construcţie: calcar
(Vaţa, Băiţa, Meteş şi Sănduleşti – Munţii Trascău, Subpiatră-Hotar – Munţii Pădurea
Craiului), marmură (Boz) şi calcare cristaline policrome (în Munţii Codru-Moma la
Moneasa, Vaşcău, Câmp şi Ponoare - calcare marmoreene policrome albe, roşii, negre; în
Munţii Gilăului-Muntele Mare), travertin (Banpotoc, Cărpiniş, Geoagiu), dolomită (Galşa
– Munţii Zarandului), diatomită (Minişu de Sus – Munţii Zarandului), bazalt (Brănişca),
andezit (Dieci, Crocna, Vârfuri, Valea Mare – Munţii Codru-Moma, Măgura Moigradului

56
– Munţii Meseşului, Mintia, Măgura Uroiului, Săvârşin, Leasa, Vârfurile), granit, diorit,
dacit (în Munţii Zarandului la Bârzava, Păuliş-Radna-Şoimoş; la Bologa în Defileul
Crişului Repede - Munţii Meseşului), granodiorite (Munţii Vlădeasa), pegmatite, granite şi
feldspaţi (Munţii Gilăului-Muntele Mare), cuarţite (Dumbrăviţa de Codru – Munţii Codru-
Moma), bentonită (Gurasada), nisip cuarţos (în Munţii Gilăului-Muntele Mare la Făgetu
Ierii şi în Munţii Plopişului), argile (în Munţii Codru-Moma la Moneasa, Vaşcău – argile
feruginoase, la Ponoare – argile galbene şi roşii şi la Criştior).
• Argile refractare se găsesc în Munţii Pădurea-Craiului la Dumbrava-Recea-
Runc şi Bălnaca-Groşi. Se adaugă rezervele de cărbune brun de vârstă tortoniană de la
Brad-Ţebea-Mesteacăn şi cele de turbă din Munţii Gilăului-Muntele Mare.

3.1.2. Resursele hidroenergetice

• În timpurile moderne, până în prezent, valorificarea resurselor de apă a devenit

mai complexă, astfel că în regiunea montană, care deţine 66 % (volumul mediu anual al
scurgerii fiind de 23,1 mil. m3) din resursele naţionale de apă (Geografia României, vol. I,
1983) s-au realizat numeroase amenajări hidroenergetice.
• Lacurile antropice, care au luat naştere prin construirea de baraje, au funcţii
complexe: regularizarea debitelor cursurilor de apă, alimentare cu apă (potabilă şi
industrială), producerea de energie electrică, turism, piscicultură - păstrăvării.

Carpaţii Orientali

• Potenţialul hidraulic a fost valorificat prin următoarele obiective hidroenergetice

realizate sau în curs de realizare (Pop, 2000): Firiza (pe Firiza), Runc (în construcţie pe
valea omonimă; pentru aprovizionarea cu apă a oraşului Baia Mare), Călineşti (în
Depresiunea Oaş; rol de regularizare, agrement şi piscicultură), Colibiţa (în Munţii
Călimani, cu hidrocentrală de 21 MW şi rol de regularizare a apelor Bistriţei şi de
alimentare cu apă), Izvorul Muntelui (cu Hidrocentrala Stejaru de 210 MW), Poiana
Uzului (pe valea Uzului cu o mică hidrocentrală de 5 MW şi pentru alimentarea cu apă a
localităţilor de pe Valea Trotuşului), Siriu (pe Buzău), Cireşu şi Paltinu (pe Bâsca Mare),
Măneciu (pe Teleajen, cu o uzină de 10 MW şi cu rol de aprovizionare cu apă a zonei din
aval), Paltinu (pe Doftana, principala funcţiie fiind cea de alimentare cu apă a localităţilor
de pe Valea Prahovei; există şi o uzină de 10 MW).

57
Carpaţii Meridionali

• Pot fi menţionate (Pop, 2000): lacurile Scropoasa şi Bolboci (pe Ialomiţa, cu uzinele
Dobreşti de 16,2 MW şi Gâlma-Moroeni de 15,3 MW), lacurile Pecineagu şi Sătic (pe
Dâmboviţa, cu hidrocentrala Clăbucet de 64 MW şi respectiv Dragoslavele de 54 MW; au
rol şi de regularizare a debitelor şi de aprovizionare cu apă a Bucureştiului), Vidraru (pe
Argeş, cu hidrocentrala Cetăţuia de 220 MW), lacurile de pe Topolog-Vâlsan-Dobroneagu
(afluent al Vâlsanului)-Cernat (afluent al Râului Doamnei)-Râu Doamnei (care sunt legate
prin aducţiuni în galerie de acumularea Vidraru), Lereşti şi Voineşti (pe Râul Târgului, cu
uzine de 19 MW şi respectiv 5,8 MW).
• Pe Olt se găsesc barajele şi uzinele de la Gura Lotrului şi Turnu (70 MW) (figura 11)
şi se lucrează la realizarea barajelor din amonte de Gura Lotrului, de la Cornetu, Robeşti,
Câineni, Lotrioara şi Racoviţa.

Figura 11. Lacul Turnu pe râul Olt, la ieșirea din defileul de la Cozia.

• Pe Valea Lotrului s-au creat acumulările de la Vidra şi, în aval, de la Mălaia (cu o
uzină de 18 MW) şi Brădişor (cu o uzină de 115 MW). Apele din alte patru acumulări
(Galbenu şi Petrimanu pe Latoriţa, Lotru aval şi Jidoaia) sunt aduse prin galerii în Vidra,
apa din acest lac fiind uzinată la Ciunget (cu amplasament subteran şi cu o putere instalată
de 510 MW, fiind cea mai mare de pe râurile interioare din România).

58
• Pe Valea Sadului este acumularea de la Negovanu cu uzinele Sadu I (construită în
1896), Sadu II şi Sadu V, iar pe Cibin, acumularea de la Gura Râului (uzină de 3,5 MW şi
alimentarea cu apă a Sibiului).
• Pe Valea Sebeşului se găsesc mai multe acumulări, la Oaşa (cu uzina Gâlceag de 150
MW), la Tău (cu uzina Şugag de 150 MW), la Obrejii de Căpâlna (cu uzina Săsciori de 42
MW) şi la Petreşti (4,2 MW). Se lucrează la hidrocentrala de la Sadu (Bumbeşti-Jiu), de
pe râul omonim, afluent al Jiului, la ieşirea din defileu.
• Se remarcă de asemenea sistemul hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana. Apele Cernei
sunt acumulate în lacul Valea lui Iovan de unde sunt trecute pe sub Munţii Mehedinţi în
bazinul Motrului. Alături de acestea sunt colectate şi apele Motrului, Bistriţei Gorjene
(acumularea şi uzina de la Clocotiş, de 10 MW) şi Tismanei. Apa este uzinată la Valea
Mare (pe Motru; 50 MW) şi la Tismana (pe râul omonim; 106 MW).
• Apele Râului Mare sunt colectate în acumularea de la Gura Apelor şi uzinate la Brazi
(335 MW, a doua hidrocentrală ca mărime de pe râurile interioare). În aval de Brazi, în
Depresiunea Haţegului s-au construit şi alte hidrocentrale: Clopotiva, Ostrovu Mic,
Ostrov, Cârneşti I şi II, Pâclişa, Teteşti I şi II, Haţeg, Sântămăria-Orlea. În Munţii
Ţarcului sunt amenajările de la Poiana Mărului, Ruieni şi Rusca.

Carpaţii Occidentali

• Există mai multe amenajări (Pop, 2000), de primă importanţă fiind Sistemul
Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I (lacul creat, cu o suprafaţă de aproximativ
700 km2, a ridicat nivelul apelor Dunării cu aproape 28 m).
• În Munţii Semenic pe valea Bârzava sunt trei acumulări (Gozna, Brazova,
Secu) cu rol de aprovizionare cu apă, agrement şi regularizarea debitelor; de asemenea,
cursurile superioare ale Timişului şi Nerei sunt captate şi îndreptate spre Bârzava. Pe
cursul superior al Timişului s-a realizat acumularea de la Trei Ape (uzinată la Văliug). Pe
râul Cerna (de Hunedoara) s-a realizat acumularea de la Cinciş pentru aprovizionarea cu
apă a Hunedoarei şi pentru agrement, iar pe Valea Gladna (din Munţii Poiana Ruscă)
barajul Surduc.
• În Munţii Apuseni, s-au realizat amenajări complexe (pentru hidroenergie,
regularizarea debitelor şi aprovizionarea cu apă a oraşelor Cluj-Napoca şi Oradea) pe
râurile Someşul Mic (cu acumulări pe Someşul Cald - la Beliş, Tarniţa, Someşul Cald şi
Gilău – unde este adusă şi apa din râurile Someşul Rece şi Iara) şi Crişul Repede (cu

59
acumulări la Leşu, Bulz şi Drăgan), apa fiind uzinată la Mărişel (220 MW), Tarniţa (45
MW), Someşul Cald (12 MW), Gilău (5 MW), Remeţi (105 MW), Munteni I şi II (58
MW), Leşu. La Mihoieşti, pe Valea Arieşului (în amonte de Câmpeni) s-a realizat o altă
acumulare.

3.1.3. Resursele agro-pastorale şi forestiere

• Fondul funciar din spaţiul carpatic este dominat de prezenţa suprafeţelor forestiere şi a
celor ocupate cu păşuni si fâneţe, a căror calitate este în strânsă legătură cu condiţiile
edafice. Solurile din Carpaţi pot fi reunite în mai multe grupe ecologice, pe baza
următoarelor criterii: tipul şi subtipul de sol, textura (materialul parental), regimul hidric,
volumul edafic şi gradul de afectare de către procesele de denudaţie sau de degradare.
• Luând în considerare criteriile enumerate anterior au fost separate în spaţiul carpatic
11 grupe ecologice de soluri, care pot fi adunate în câteva categorii, dintre care două sunt
mai importante: - soluri dezvoltate cu caracteristici determinate predominant de condiţiile
bioclimatice zonale (soluri argilice, luvice, acide/montane); soluri slab-moderat dezvoltate
cu caracteristici determinante predominant de relief - denudaţie, acumulare
(eutricambosoluri, soluri cu volum edafic redus, soluri erodate, aluvosoluri).
• Acestora li se adaugă, într-o proporţie mai redusă şi solurile variat dezvoltate cu
caracteristici condiţionate predominant de materialul parental (soluri cu textură grosieră,
soluri cu textură fină) şi solurile variat dezvoltate cu caracteristici determinate de excesul
de umiditate (soluri puternic afectate de exces de umiditate, soluri turboase).
• Criteriile menţionate mai sus reflectă alcătuirea profilului de sol, proprietăţile fizice,
chimice şi biologice ale acestuia şi indirect clima. Gruparea ecologică a solurilor din
Carpaţi este una în funcţie de care depinde creşterea plantelor, totodată ea este o grupare
ameliorativă a solurilor şi una care reflectă modul lor de folosire şi gospodărire.

Pajiştile

• Economia agricolă montană este legată strâns (încă din cele mai vechi timpuri) de
creşterea animalelor. Pajiştile sunt foarte variate din punct de vedere al elementelor
fitogeografice şi ecologice ce intră în alcătuirea lor. Dintre pajişti numai cele alpine şi cele
din partea superioară a subetajului tufărişurilor din cadrul etajului subalpin, au caracter de
climax, structura lor corespunzând specificului climei.

60
• La nivel naţional păşunile şi fâneţele montane sunt cele mai productive şi ocupă
suprafeţele cele mai mari, adică peste 80 % din totalul de circa 4,93 mil. ha (în anul 2002).
Bovinele sunt crescute mai ales în nordul Carpaţilor Orientali, iar ovinele (ţurcana) în
restul spaţiului montan.

Figura 12. Pajiști secundare intens pășunate în M. Baiului

• În mare parte, pajistile din Carpaţi sunt folosite ca păşuni (figura 12). Productivitatea
acestor pajişti diferă în funcţie de etajul fitoclimatic în care se află. Studierea surselor
bibliografice, (Doniţă, 1969, 1983), ne-a permis realizarea unui tabel sintetic, care
prezintă productivitatea şi gradul de folosire de către animale, a pajiştilor din diferitele
etaje fitoclimatice (tabelul 2).
• În urma analizei acestor valori se observă cum productivitatea şi calitatea (evidenţiată
de gradul de folosire de către animale, care este dependent de valoarea nutritivă a
ierburilor) pajiştilor scad odată cu altitudinea. Randamentul pajiştilor din etajele alpin şi
subalpin este diminuat şi de durata mai scurtă a sezonului de vegetaţie, care determină
implicit şi scurtarea sezonului de păşunat. Durata sezonului de vegetaţie este de patru luni
în etajul climatic montan şi de două luni, două luni şi jumătate, în etajul alpin. Însă,
pajiştile etajelor alpin şi subalpin au o importantă valoare creatoare şi conservatoare de
mediu.

61
 Tabelul 2. Productivitatea pajiştilor din diferite etaje fitoclimatice
Pajişti Productivitatea (P) şi gradul de folosire de către animale (G)
Doniţă, 1969 Doniţă,
1983
P (t/an/ha) G P (t/an/ha)
Pajişti primare alpine Predominant pajişti de coarnă - în medie 2 (1,5- Destul de Până la 1
4,5) bun
Predominant pajişti de rugină – fără valoare Nu se pasc
nutritivă
Predominant pajişti de păruşcă - 1,5-7,5 Mic
Pajişti primare subalpine Predominant pajişti de păruşcă - 1,5-7,5 35 % Până la
Predominant pajişti de iarba vântului – 2 90 % 3,5
Pajişti secundare Predominant pajişti de păiuş roşu - cca. 5 Până la 90
subalpine %
Pajişti secundare din Predominant pajişti de păiuş roşu – 5-11 (chiar - În medie
etajul molidişurilor peste 11) 2,5
Pajişti secundare din Predominant pajişti de păiuş roşu şi păiuşcă - 90-95 % În medie
subetajul de amestec până la 12 3,8
Pajişti secundare din Predominant pajişti de păiuşcă şi păiuş roşu - 7- -
subetajul fagului 10 (în păşuni) şi 12-17 (în fâneţe)

• Creşterea animalelor este ramura principală în agricultura montană. Cresterea ovinelor

este caracteristică Carpaţilor de Curbură şi mai ales Carpaţilor Meridionali, locuitorii
satelor de la contactul munţilor cu depresiunile Sibiu, Haţeg sau cu Subcarpaţii practicând
această îndeletnicire din vechime, folosind vara pajiştile de pe culmile înalte, iar în restul
anului pe cele de la poalele munţilor. Depresiunea Dornelor, Obcinele Bucovinei, Munţii
Apuseni sunt regiuni cu tradiţie în creşterea în special a bovinelor şi în prelucrarea
produselor animaliere (cu centre la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc).

Cultura plantelor

• În depresiunile joase din partea vestică (Zarand, Beiuş, Vad-Borod) şi în Depresiunea

Braşov agricultura de şes sau de câmp (Giurcăneanu, 1988) este bazată pe o îmbinare
largă de culturi (grâu, porumb, plante industriale, cartofi, legume), pe când în depresiunile
mai înalte (Maramureş, Ciuc, Giurgeu) se cultivă plante de climat mai rece şi umed
(secară, orz, ovăz, in pentru fuior). La poalele munţilor, la contactul cu Subcarpaţii, cu
Dealurile Vestice, pe dealurile piemontane din depresiunile Braşov, Haţeg, Bozovici sau
în Culoarul Orşova-Caransebeş este specifică pomicultura.
• Deşi cultura plantelor are tradiţii vechi în munţi (fapt dovedit de prezenţa agroteraselor
de la contactul versanţilor cu văile mari şi cu depresiunile), fiind mai puţin productivă

62
decât cea din regiunile joase de câmpie şi de dealuri, populaţia a fost atrasă mai ales în
activitatea pastorală care a oferit o gamă largă de produse, şi care a contribuit în mai mare
măsură la umanizarea spaţiului carpatic. Agroterasele au apărut prin arăturile desfăşurate
de-a lungul curbelor de nivel şi răsturnarea brazdelor spre avale. Înălţimea acestora de 1 –
3,5 m (sau chiar mai mult) atestă o vechime de 15-18 secole (Geografia României, III,
1987).

Resursele forestiere

• Pădurea este o resursă naturală de primă mărime, valorificată (adăpost, lemn, hrană –
fructe de pădure, ciuperci, vânat) în Carpaţi din vechi timpuri. În epoca modernă, alături
de funcţia economică, pădurea se impune şi prin alte calităţi (funcţiile sanitară, recreativă,
estetică, ştiinţifică etc.).
• De-a lungul timpului pădurea a fost defrişată nu numai pentru lemn, ci şi pentru
extinderea păşunilor şi fâneţelor, terenurilor cultivate şi vetrelor aşezărilor. Toponime
precum Laz (localitate pe Valea Sebeşului, la poalele nordice ale Munţilor Şureanu),
Secătura (vârf în munţii Gutâi), Runcu (localităţi pe Valea Jaleşului, în sudul Munţilor
Vâlcan şi pe Ialomicioara, la poalele Munţilor Leaota) sau Oaş (depresiunea Oaş) atestă
acest fapt.
• A doua jumătate a secolului al XIX-lea marchează o nouă etapă, lemnul devenind o
materie primă de mare importanţă în construcţii şi industrie (de ex. în 1857 s-a înfiinţat
fabrica de hârtie din Zărneşti şi în 1882 cea de la Buşteni, iar la Sighetu Marmaţiei s-a
înfiinţat o fabrică de cherestea în 1869 şi una de mobilă în 1887; la Prundu Bârgăului a
funcţionat una dintre primele "mori de hârtie", încă din 1762), foarte solicitată la export,
după Pacea de la Adrianopole din 1829 (care deschidea strâmtorile Dardanele şi Bosfor
tuturor vaselor comerciale). Se menţionează (Geografia României, vol. III) că la începutul
secolului XX, pe Valea Moldovei, între Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului se
găseau peste 50 de fabrici şi gatere pentru producerea cherestelei.
• Exploatarea industrială a lemnului, care continuă şi în prezent, a dus la apariţia unei
reţele dese de drumuri şi căi ferate forestiere (mai răspândite în partea nordică a Carpaţilor
Orientali) şi a unor localităţi specializate în prelucrarea acestei resurse, în primul rând
centre de cherestea, dar şi de prefabricate, mobilă etc.: Bixad, Sighetu Marmaţiei, Vişeu
de Sus, Vama, Moldoviţa, Frasin, Falcău, Gura Humorului, Suceviţa, Putna, Bistriţa
Bârgăului, Susenii Bârgăului, Vatra Dornei, Lunca Bradului, Răstoliţa, Gheorgheni,

63
Topliţa, Hodoşa, Gălăuţaş, Ditrău, Tarcău, Tulgheş, Ghimeş, Comăneşti, Dărmăneşti,
Dofteana, Oituz, Nehoiu, Întorsura Buzăului, Telega, Măneciu-Ungureni, Rucăr, Brezoi,
Petrila, Uricani, Orăştie, Caransebes, Anina, Câmpeni etc.
• Se apreciază cu suprafaţa ocupată cu pădure în zona montană (Toader et. al., 2004)
reprezintă aproximativ 51,9% din totalul naţional (în anul 2001). Menţionăm că autorii
citaţi au luat în calcul pădurea din etajele montan de molidişuri (incluzînd şi rariştile de
limită), amestecurilor de răşinoase cu foioase, montan şi premontan de făgete. Această
valoare arată că aproximativ 48% din suprafaţa Carpaţilor este împădurită. Dacă sunt luate
în calcul şi suprafeţele de pădure aflate în arealele mai joase (pădurile de gorun, stejar, cer,
gârniţă etc.), ponderea pădurii carpatice în totalul naţional este mai mare. Erdeli G. şi
Cucu V., (2007) apreciază că în zona montană se găsesc aproximativ 63% din totalul
pădurilor din România.

3.2. RESURSA UMANĂ

• Potenţialul natural de habitat - caracteristicile reliefului (frecvenţa mare a

depresiunilor, culoarelor mari de vale, pasurilor, plaiurilor cvasiorizontale – numite ţări
înalte de G. Vâlsan, cf. Giurcăneanu, 1988), climei, ale resurselor de apă, de sol şi
vegetaţie şi ale celor de subsol -, alături de condiţiile socio-economice şi istorice au
favorizat de-a lungul timpului şi în prezent, popularea spaţiului în Carpaţi (în primul rând
ocuparea depresiunilor, văilor şi a plaiurilor de la altitudini reduse şi medii, dar chiar şi a
zonelor înalte).
• Astfel, intensa oicumenizare carpatică este legată în primul rând de numeroasele
depresiuni care au constituit nuclee de umanizare (Erdeli, Cucu, 2007) şi au favorizat, cele
mari mai ales, închegarea unor forme vechi de organizare, precumpănitor până la finele
primului mileniu creştin (Giurcăneanu, 1988), sub forma obştilor săteşti, constituite în
"ţări" (a Haţegului, a Loviştei, a Maramureşului etc). Pe ansamblul Carpaţilor româneşti,
depresiunile (în jur de 330) ocupă aproximativ 2000 km2 (circa 30 % din teritoriul
montan).
• Gradul ridicat de populare şi de locuire este legat şi de fenomenele de roire şi de
dispersie a vetrelor (gospodării grupate în cătune, crânguri, sau izolate, unele provenind
din sălaşe, odăi sau chiar stâne etc.). De exemplu, în Munţii Apuseni, comuna Albac de pe
Arieşul Mare, se desfăşoară între 600 şi 1200 m, iar comuna Avram Iancu de pe Arieşul
Mic între 750 şi 1300 m.

64
• Spaţiul locuit - oicumena carpatică - este foarte diversificată în funcţie de: tipul
aşezărilor, rurale sau urbane; structura şi textura vetrei (aşezări risipite, rasfirate, adunate
sau cu caractere de trecere între ele); criteriul funcţional (aşezări rurale agricole, agro-
pastorale, miniere, agro-industriale, turistice sau balneo-climaterice; aşezări urbane cu
funcţie industrială, mixtă, industrială şi de servicii dominante, balneoclimaterică, agricolă
şi cu industrie în dezvoltare, complexă - Braşovul); poziţia geografică.
• După poziţia geografică se disting (Giurcăneanu, 1988):
- oicumena marilor depresiuni, cu aşezări numeroase şi bine populate
(pe conurile de dejecţie, la contactul cu versanţii, la nivelul luncilor şi a teraselor, se
concentreaza numeroase vetre);
- oicumena văilor si a micilor depresiuni, cu aşezările pătrunzând
adânc în munte, de-a lungul văilor, sub formă liniară;
- oicumena mixtă (vale-versant-culme, aşezările de vale fiind totuşi
precumpănitoare) caracterizată prin întrepătrunderi între oicumena permanent şi cea
temporar locuită (bazinul Arieşului, Someşului Rece şi Cald, Mărginimea Haţegului,
bazinele superioare ale Topologului şi Sucevei, culoarul Bârgăului, valea Bicaz, valea
superioară a Trotuşului, Culoarul Bran, depresiunile Dornelor, Loviştei şi Întorsura
Buzăului).
• Se adaugă oicumena temporar locuită (cu sălaşe şi stâne, care se întrepătrunde cu
oicumena permanent locuită, în arealele cu aşezări risipite) şi oicumena aşezărilor izolate
(cabane forestiere, complexe turistice, staţii meteorologice şi anexele acestora etc.) cu o
răspândire foarte difuză, care poate urcă până în etajul alpin (cea mai mare altitudine
înregistrând-o în Munţii Bucegi – staţia meteorologică Vf. Omu).
• Comparând valorile din anul 1977 cu cele din anul 2002 privind densitatea medie a
populaţiei (Erdeli, Cucu, 2007) se înregistrează o scădere importantă pentru Carpaţii
Meridionali (de la 54 loc./km2 la 34,31 loc./km2), o creştere redusă (de la 39 loc./km2 la
41,38 loc./km2) în Carpaţii Occidentali şi una substanţială în Carpaţii Orientali (de la 49
loc./km2 la 60,24 loc./km2).
• În intervalul hipsometric de 400-600 m altitudine, corespunzător depresiunilor
intracarpatice de joasă altitudine (Huedin, Vad-Borod, Beius, Zarand, Caras-Ezeris,
Oravitei, Brasov, culoarul Muresului etc.), cărora li se alătură şi cele subcarpatice, se află
10 % din populaţia României.
• Între 600-800 m altitudine (depresiuni intracarpatice de mare altitudine – depresiunile
Maramureş, Dornelor, Câmpulung Moldovenesc, Întorsurii, văile Bistriţei, Bistricioarei,

65
Trotuşului, Dâmboviţei, Argeşului, Prahovei, Depresiunea Brezoi-Titesti, Culoarul
Streiului, Culoarul Timis-Cerna, Depresiunea Brad etc.) trăiesc 4 % din totalul populaţiei,
iar la peste 800 m altitudine (versanţi însoriţi şi plaiuri – suprafeţe de nivelare aflate la
altitudini mai joase, mai ales în Carpaţii Orientali şi Carpaţii Occidentali) 2 %. Plafonul
maxim al aşezărilor permanente în Carpaţi este dat de localităţile Petreasa (1560 m,
Munţii Apuseni), Fundata (1320 m, Culoarul Rucăr-Bran) şi Moldova-Suliţa (1360 m,
Obcina Mestecăniş).
• Aşezările rurale reprezintă peste 9/10 din numărul total al aşezărilor din Carpaţi. Din
punct de vedere al numărului de locuitori, predomină satele care au sub 1500 de locuitori.
Astfel, în Carpaţii Meridionali în jur de 19 % dintre aşezări au sub 200 locuitori (mai ales
în depresiunile Loviştei-Lotru şi Strei-Orăştie), 36 % între 200-500 locuitori 37 % între
500-1500 locuitori şi 9 % au peste 1500 locuitori (Erdeli, Cucu, 2007).
• Oraşele din Carpaţi sunt localizate pe văi, în depresiuni, în areale cu resurse de subsol
(Petroşani, Hunedoara, Reşiţa etc.) şi cu izvoare minerale, în apropierea trecătorilor şi de-
a lungul căilor de circulaţie transcarpatică (Braşov, Deva etc.).

Tabelul 3. Clasificarea oraşelor din Carpaţii româneşti după numărul de locuitori (2011)

Oraşe sub 20 000 locuitori Oraşe între 20 – 100 000 locuitori Oraşe peste 100 000 locuitori
Vişeu de Sus, Săliştea de Sus, Vatra Sighetu Marmaţiei, Borşa, Piatra Neamţ Braşov
Dornei, Gura Humorului, Câmpulung (la limita cu Subcarpaţii), Miercurea Ciuc,
Moldovenesc, Solca, Negreşti-Oaş, Săcele, Zărneşti, Codlea, Sfântu
Sângeorz-Băi, Cavnic, Baia Sprie, Borsec, Gheorghe, Petrila, Vulcan, Lupeni,
Topliţa, Bălan, Băile Tuşnad, Petrosani, Caransebeş, Reşiţa
Gheorghieni, Baraolt, Bicaz, Slănic
Moldova, Comănești, Dărmăneşti,
Vlăhiţa, Râşnov, Ghimbav, Întorsura
Buzăului, Nehoiu, Covasna, Predeal,
Azuga, Buşteni, Sinaia, Comarnic (la
limită cu Subcarpaţii), Brezoi, Uricani,
Aninoasa, Haţeg, Orăștie, Băile,
Herculane, Orşova, Bocşa, Anina,
Oraviţa, Moldova Nouă, Oţelu Roşu,
Călan, Simeria, Brad, Beiuş, Ştei, Nucet,
Vaşcău, Sebiş, Aleşd, Huedin, Câmpeni,
Abrud, Zlatna, Geoagiu, Baia de Arieş

• Cel mai mare oraş din Carpaţi este Braşovul care a pierdut aproximativ 70 000
locuitori în ultimele decenii ale secolului al XX-lea (de la 323 000 locuitori în 1992 a
ajuns la 253 200 locuitori în 2011), efect al restructurării economice. În rest, aproape 8/10
din numărul total (tabelul 3), predomină oraşele mici (sub 20 000 locuitori), majoritatea
apărute ca centre monoindustriale, sau cu o singură funcţie importantă (extractivă,
turistică, de transport).

66
• Procentul cel mai ridicat al populaţiei urbane (circa 50 % din totalul carpatic) ca şi cel
mai mare număr de oraşe este înregistrat în Carpaţii Orientali, iar cel mai mic în Carpaţii
Occidentali, care deşi au un număr mare de locuitori (cu peste 200 000 mai mulţi decât
Carpaţii Meridionali) au precumpănitor oraşe mici (în Munţii Apuseni existând numai
această categorie de oraşe), excepţie făcând câteva oraşe mijlocii, între 20 000 şi 100 000
locuitori (Caransebeş, Reşiţa, Hunedoara, Deva).

Bibliografie selectivă

Erdeli G., Cucu V. (2007), România. Populaţie. Aşezări umane. Economie, Edit.
Transversal, Bucureşti
Giurcăneanu C. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Ielenicz M., Oprea R. (2011), România. Carpaţii (I-Caracteristici generale), Edit.
Universitară, Bucureşti.
Pop Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca.
*** (1987), Geografia României, vol. III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Analizaţi distribuţia resurselor de subsol din Carpaţi în raport cu caracteristicile

geologice ale acestora.
2. Analizaţi principalele sisteme hidroenergetice din Carpaţi.
3. Analizaţi productivitatea pajiştilor din Carpaţi în funcţie de etajarea bioclimatică.
4. Analizaţi diferitele tipuri de oicumenă carpatică.

67
 Modulul 4

SUBCARPAŢII – CARACTERE GENERALE, SUBDIVIZIUNI.

SUBCARPAŢII DE CURBURĂ – ASPECTE GEOGRAFICE

CONŢINUT

Unitatea de învățare 4.1. Subcarpaţii – caractere generale, subdiviziuni.

4.1.1. Caractere generale.
4.1.2. Subdiviziuni.
Unitatea de învățare 4.2. Subcarpaţii de Curbură – aspecte geografice.
4.2.1. Limitele cu unităţile geografice vecine.
4.2.2. Caracteristici geologice şi geomorfologice.
4.2.3. Caracteristici climatice şi hidrologice.
4.2.4. Caracteristici ale vegetaţiei şi solurilor.
4.2.5. Elemente de geografie umană.

OBIECTIVE

 Cunoaşterea caracterelor generale şi a subdiviziunilor Subcarpaţilor.

 Cunoaşterea principalelor aspecte geografice ale Subcarpaţilor de Curbură.

Unitatea de învățare 4.1.

SUBCARPAŢII – CARACTERE GENERALE, SUBDIVIZIUNI.

4.1.1. Caractere generale

• Subcarpaţii constituie o unitate geografică distinctă desfăşurată la exteriorul

Carpaţilor Orientali şi Carpaţilor Meridionali, între văile Moldova şi Motru.
• Pe laturile de est şi sud intră în contact cu Podişul Moldovei, Câmpia Română (est,
nord-est), Podişul Getic şi Podişul Mehedinţi.
• Se desfăşoară pe 15100 kmp ceea ce reprezintă 6,35% din suprafaţa României.

68
• Prin generalizare spaţiul subcarpatic, poate fi definit ca: cel al unei regiuni deluroase
înalte, dezvoltate în general în structură cutată recent (pliocen superior-cuaternar) în
avant-fosa carpatică, şi nordul Depresiunii Getice unde relieful are o fragmentare
accentuată impusă atât de o reţea hidrografică densă, dar şi de către o neotectonică
activă; se compune din aliniamente de dealuri separte de depresiuni şi culoare de vale
largi cu terase pe care se desfăşoară un număr foarte mare de aşezări.
• Sedimentele de molasa din avanfosa carpatică au fost cutate sub presiunea orogenului
carpatic şi a rezistenţei exercitate de platformele externe. Apare astfel cea mai nouă pânză
numită de v. Mutihac (1990) pânza subcarpatică.
• Subcarpaţii sunt dealuri cu afinităţi genetico-evolutive carpatice
• Numele s-a impus la începutul secolului XX, plecându-se de la denumirea pe care a
dat-o L. Mrazec în 1896 spaţiului depresionar din nordul Olteniei
• Favorabilitatea pentru locuire: resurse (apă, sol, petrol, gaze, cărbuni, sare), climat
blând
• Defavorabilitate: eroziunea solurilor, versanţi afectaţi de alunecări, curgeri noroioase,
torenţi
• Se divide în trei unităţi cu mai multe subunităţi de diferite ordine: - Subcarpaţii
Moldovei; - Subcarpaţii Curburii; - Subcarpaţii Getici.

4.1.2. Subdiviziuni

Subcarpaţii Moldovei

• Se desfăşoară între Valea Moldovei şi Valea Trotuşului.

• S-au format în avantfosa carpatică, dintre Carpaţi şi Platforma moldovenească, aceasta
din urmă înregistrând o afundare în partea vestică. Sedimentarea s-a realizat în timpul
paleogenului şi miocenului.
• Prezintă în general structura cea mai simplă, un sinclinoriu alungit limitrof Carpaţilor,
ce corespunde unui şir de depresiuni subcarpatice şi un anticlinoriu pe care se află dealuri.
Cutarea depozitelor a avut loc în fazele stirică (sfârşitul badenianului), moldavică
(sarmaţian) şi valahă (sfârşitul pilocenului şi începutul cuaternarului). În unele sectoare
depresiunile pe sinclinale sunt mărginite de dealuri cu structură monoclinală.
• Sunt alcătuiţi din conglomerate, gresii, marne şi argile la care local sunt intercalaţii de
sare, gips şi săruri de potasiu etc.

69
• Prezintă un relief de culmi rotunjite separate de văi şi depresiuni subcarpatice largi cu
terase şi lunci.
• Se divid în : Subcarpaţii Neamţului, Subcarpaţii Bistriţei, Subcarpaţii Trotuşului.

Subcarpaţii Neamţului - situaţi în nord în componenţa cărora sunt:

• Depresiunea Neamţului (străbătută de râurile Ozana şi Topoliţa, altitudine 400-500 m;
pe un sinclinoriu cu depozite marnoase helveţiene, salifer acvitanian; glacisuri la contactul
cu Munţii Stânişoarei şi nivele de terase ale Ozanei şi Topoliţei);
• Culmea Pleşului (în nord, are 911 m în vf. Cerdac; un anticlinal cu conglomerate
burdigaliene şi şisturi verzi în ax; versanţi abrupţi);
• Măgura Boiştei (între Ozana şi Topoliţa, la sud-est de Culmea Pleşu; depozite
sarmaţiene din vechea cuvertură deltaică);
• Măgura Corni (între Topoliţa şi înşeuarea Girov; depozite sarmaţiene; versanţi
prelungi, văi largi).

Subcarpaţii Bistriţei - se desfăşoară în centru fiind formaţi din:

• Depresiunea Cracău-Bistriţa (este străbătută de râurile Cracău şi Bistriţa; delimitată la
vest de Munţii Stânişoarei şi Goşmanu, iar la est de Culmea Runcului; axată pe un
sinclinoriu de circa 50 km lungime unde sunt depozite helveţiene, badeniene cu lentile de
sare, acvitaniene cu gips, săruri de potasiu; prezintă lateral glacisuri piemontane, iar în
lungul celor două râuri terase extinse);
• Dealurile Mărgineni şi Runcu (prezintă altitudini de 500-600 m; pe latura estică a
depresiunii Cracău-Bistriţa; mai multe culmi deluroase separate de şei largi; sunt
constituite din depozite sarmaţiene, uşor monoclinale).

Subcarpaţii Trotuşului - se întind între văile Bistriţa şi Trotuş şi au în alcătuire:

• Depresiunea Tazlău-Caşin (situată pe Trotuş şi cei doi afluenţi, Tazlăul şi Caşinul;
închisă în est de culmea Pietricica; depozite acvitaniene alcătuite din brecii argiloase ce
conţin gips, sare, săruri de potasiu; miocene; lunci largi, terase şi glacisuri);
• Culmea Pietricica Bacăului (altitudine maximă 740 m; un anticlinal care în ax
prezintă conglomerate, gresii oligocene şi miocene, relief de hogbackuri şi platouri
structurale dezvoltate pe conglomerate).

70
Subcarpaţii de Curbură (Curburii)

• Se desfăşoară între văile Trotuş şi Dâmboviţa având cea mai complexă structură
geologică şi orografică. În componenţă intră mai multe unităţi de ranguri deosebite.

Figura 13. Subcarpații Vrancei – subunități (http://www.unibuc.ro/prof/sandulache_m_i)

Subcarpaţii Vrancei
• cuprinşi între văile Trotuş şi Slănicul de Buzău (figura 13) au partea dinspre munte
înscrisă pe o structură cutată; iar cea dinspre câmpie pe o structură monoclinală.
• se suprapun cu aria de maximă activitate tectonică şi seismică a curburii date de
tendinţa de subducţie a plăcii Mării Negre sub orogenul carpatic;
• reţeaua hidrografică este adâncită mult dezvoltând îngustări ale văilor şi bazinete
depresionare cu versanţi puternic înclinaţi cu o morfodinamică accelerată;

71
• terasele sunt largi şi deformate neotectonic.
• În componenţă intră:
- Depresiunile submontane,
- Dealurile subcarpatice interne,
- Depresiunile externe intracolinare,
- Dealurile subcarpatice externe.

Figura 14. Subcarpații Buzăului – subunități (http://www.unibuc.ro/prof/sandulache_m_i)

• Depresiunile submontane: - Soveja (pe cursul superior al Şuşiţei; în vest se află

culmea montană Zboina Neagră, la est dealurile Răchitaşu Mic şi Mare; relief colinar
separat de văi cu poduri de terasă favorabile aşezărilor); Vrancea (desfăşurată pe valea
Putnei şi cei doi afluenţi Năruja şi Zăbala; depozite miocene cutate cu blocuri de sare la
Vrâncioaia, Valea Sării, Andreiaşu de Jos şi izvoare minerale la Herăstrău; interfluviile
neuniforme în desfăşurare şi fizionomie conţin vârfuri numite măguri la ±800 m; terasele

72
din lungul Putnei şi Zăbalei sunt largi fiind numite local „poduri”; pe versanţi se produc
alunecări de teren, prăbuşiri, ogaşe, ravene, torenţi); Între Râmnice sau Bisoca-Neculele
(este drenată de Râmnic şi afluenţi şi închisă de dealurile Roşu şi Bisoca; aspect colinar,
tasări pe masive de sare).
• Dealurile subcarpatice interne - Ghergheleu, Răiuţul, Gârbova (979 m), Roşu, Bisoca
(sunt culmi cu altitudini în jur de 800 m; sunt axate pe cute faliate iar la exterior pe
formaţiuni monoclinale sarmato-pliocene; văile care le traversează - Şuşiţa, Putna, Milcov
Râmnicu Sărat - prezintă îngustări antecedente; versanţi cu intense degradări impuse de
şiroire şi alunecări; forme de relief rezidual).
• Depresiunile externe intracolinare - Câmpuri-Răcoasa pe Şuşiţa, Vizantea -Livezile
pe Vizăuţi, Vidra pe Putna, Mera pe Milcov, Dumitreşti pe Râmnicul Sărat; au terase
joase cu poduri largi pe când cele înalte sunt fragmentate; apar frecvent badlandsuri pe
stratele puternic înclinate de (hogback) şi pe brecia sării şi versanţilor văilor Râmnic şi
Râmna);
• Dealurile subcarpatice externe - puternic fragmentate şi alcătuite dominant din
formaţiuni villafranchiene cuprinse în strate redresate aproape de verticală; cuprinde
masivul Ouşorul, (753 m situat între văile Caşin şi Şuşiţa; reprezintă un anticlinal miocen,
continuat la exterior de glacisul Zăbrăuţ ce ajunge până la Câmpia Siretului), Măgura
Odobeşti (996 m, între Putna şi Milcov alcătuită din depozitele pliocene dispuse
monoclinal), Dealul Deleanu (la sud de Milcov), Dealul Poiana (la est de Râmna), Dealul
Căpăţâna (între Râmna şi Râmnicul Sărat), Dealul Piatra Albă (între Râmnicul Sărat şi
Câlnău); spre est se continuă în câmpia de glacis ce coboară de la 300 m la 150 m).
Subcarpaţii Buzăului şi ai Prahovei (figura 14, figura 15)
• corespund zonei cu structura şi relieful cele mai complexe;
• există interferenţa între flişul paleogen grezos şi formaţiunile miocene şi pliocene
(argilo-nisipoase).
• zona a fost exondată treptat de la munte spre câmpie, s-au dezvoltat structuri cutate cu
orientări dominant NE-SV dar şi E-V şi care au fost ridicate diferit.
• reţeaua hidrografică prin adâncire a creat:
- depresiuni pe sinclinale şi îngustări pe anticlinale;
- o energie de relief mare;
- relief de terase,
- lunci largi,
- o dinamică de versant şi albie accelerate.

73
Figura 15. Subcarpații Prahovei – subunități (http://www.unibuc.ro/prof/sandulache_m_i)

• Se pot diferenţia grupări de culmi şi depresiuni pe bazine hidrografice sau poziţional

în raport de munţi, câmpie. În acest sens se disting:
- Grupa nordică submontană,
- Grupa centrală,
- Grupa sudică.
• Grupa nordică submontană înscrisă pe structuri alcătuite din depozite paleogene,
cretacice (culmile din lungul pintenului de Homorâciu la peste 600 m înălţime şi a
pintenului de Văleni-Ivăneţu) şi miocene (în depresiunile de sub munte la est de
Ceraşu-Măneciu pe Teleajen, Slănic în bazinul Vărbilău, Brebu pe Doftana, Bezdead la
est de Fieni, Fieni pe Ialomiţa, Cândeşti pe Dâmboviţa) şi în depresiunile dintre structurile
anticlinale cretacic-paleogene (depresiunile Drajna, Vălenii de Munte pe Teleajen,
Vărbilău pe Vărbilău, Telega pe Mislea, Câmpina pe Prahova, Proviţa, Pucioasa pe
Ialomiţa şi Voineşti pe Dâmboviţa).
• Grupa centrală cuprinde o serie de dealuri la 600 m altitudine (Ciolanu, Salcia, Teiş
etc.) şi depresiunile Mânzăleşti-Vintilă Vodă pe Slănicul de Buzău, Pătârlagele,
Cislău-Pârscov-Berca (pe Buzău), Calvini pe Bâsca Chiojdului dezvoltate pe structuri
cutate mio-pliocene, cu intense procese de versant.

74
• Grupa sudică este alcătuită din depozite dominant pliocene cutate; este reprezentată de
dealurile Istriţa 754 m, Ciortea 609 m, Bogdăneşti 584 m, Tohani 417 m etc. şi
depresiunile Nişcov, Lapoş- Apostolache-Podenii Noi- Măgurele- Mislea.

Subcarpaţii Getici
• Se desfăşoară între văile Dâmboviţa şi Motru în Carpaţii Meridionali şi Podişul Getic.
• Structurile miopliocene cutate alternează cu cele monoclinale.
• Există aliniamente de depresiuni şi dealuri relativ paralele în care râurile cu obârşii în
munţi şi-au construit terase extinse şi respectiv îngustări antecedente.
• Se divid în 3 subunităţi:
- Muscelele Argeşului
- Subcarpaţii Vâlcei
- Subcarpaţii Gorjului

Muscelele Argeşului
• între Dâmboviţa şi Topolog;
• în cea mai mare parte corespund depozitelor eocene, oligocene, badeniene şi sarmato-
pliocene cuprinse în cute sau monoclin.
• compartimentul subcarpatic cel mai înalt (1218 m, Vf. Chiciura), alcătuit din culmi
alungite plus cele ce variază între 600 şi 900, despărţite de la vest la est de un mănunchi
de văi paralele (Topolog, Argeş, Vâlsan, Râul Doamnei, Bratia, Râul Târgului, Argeşel).
• se pot distinge două aliniamente de dealuri, şi depresiuni care alternează
• între munţi şi primul şir de dealuri sunt depresiuni de contact sculptate predominant în
formaţiuni eocene şi oligocene (Sălătruc pe Topolog, Arefu pe Argeş, Bratia pe Bratia,
Corbi pe Râu Doamnei, Brădet pe Vâlsan), în nord-est există cea mai mare depresiune,
Câmpulung dezvoltată pe o structură sinclinală dominată la sud de dealuri pe anticlinale
(Măţău-Ciocanu).
• dealurile nordice sunt mai înalte (Tamaş 1104 m, Cioara 1043 m, Chiciura 1218 m),
• dealurile sudice au altitudini de 600-650 m şi fac trecerea spre Gruiurile Argeşului
• între cele două şiruri de dealuri sunt bazinete depresionare cu terase şi numeroase
aşezări.

Subcarpaţii Vâlcii
• între râurile Topolog şi Olteţ

75
• structura geologică complexă cu monoclin (paleogen, miocen, pliocen) şi cute diapire
(miocene).
• sub munte există un culoar depresionar (uluc) evident la Polovragi-Hurezu; Păuşeşti;
Băile Olăneşti-Muereasca-Călimăneşti-Jiblea separate de gruiuri prelungi şi domoale
• Culoarul Oltului, prezintă o luncă largă, terase, glacisuri pe care sunt concentrate
aşezări şi terenuri de cultură.
• celelalte văi, au terase la traversarea depresiunilor, iar în culmile subcarpatice au
îngustări
• culmile sunt relativ înguste şi paralele, orientate în general sau în conformitate cu
structurile geologice (N-S), alcătuite din roci paleogene, mio-pliocene, favorabile
eroziunii torenţiale şi deplasărilor în masă (Dealurile Govorei, Slătioarei etc.)
• în sectorul Ocnele Mari, masivele de sare, sunt la zi.

Subcarpaţii Gorjului
• între văile Olteţ şi Motru
• depozite miocene şi pliocene, în structură cutată
• dispunere clară a reliefului, în două şiruri paralele de depresiuni şi de dealuri în
concordanţă cu structura:
- la contactul cu muntele: - Culoarul depresiunilor subcarpatice care formează
un uluc continuu de la Motru până la Jiu (Padeş pe Motru, Tismana, Peştişani pe
Bistriţa, Runcu pe Jaleş, Stăneşti pe Şuşiţa) în relief existând câmpuri aluvionare largi şi
netede; la est de Jiu sunt bazinete depresionare (Stănceşti pe Crasna, Novaci pe Gilort,
Baia de Fier pe Galbenu) separate de dealuri;
- la sud de acestea sunt Dealurile subcarpatice interne ce au altitudini cuprinse
între 300 şi 600 m (Sporeşti, Stolojani, Rasovei, Ciocadiei)
- urmează Depresiunea intracolinară Tg. Jiu (cea mai întinsă, apare ca o
câmpie de lunci şi terase; este o arie de subsidenţă)
- şi Dealurile subcarpatice externe (reprezentativ este dealul Bran la 333 m).

Unitatea de învățare 4.2.

Subcarpaţii de Curbură – aspecte geografice.

• Se desfăşoară între văile Trotuş şi Dâmboviţa având cea mai complexă structură
geologică şi orografică. În componenţă intră mai multe unităţi de ranguri deosebite.

76
4.2.1. Limitele cu unităţile geografice vecine

Limita cu Carpaţii

• Contactul acestora cu subunităţile montane se face în cea mai mare măsură prin
modificări bruşte în peisaj, muntele ridicându-se rapid deasupra culmilor şi depresiunilor
subcarpatice.
• Până la valea Buzăului limita trece pe la vest de localităţile Tg. Ocna-Oituz-
Mănăstirea Caşin-Dragosloveni-Tulnici-Coza-Paltinu-Nereju-Neculele-Vintileasa-Bisoca
(N)-Lopătari (N)-Ivăneţu(N)-Mlajet (N). Pe acest aliniament ultimele culmi montane se
află la 950-1200 m şi domină spaţiul subcarpatic limitrof (depresiuni, culmi, platouri) prin
diferenţe de nivel de 200-450 m. Dacă muntele este bine împădurit, are văi înguste tăiate
în gresii şi microconglomerate (impune masivitate şi înălţime), în Subcarpaţi domină
suprafeţele cu păşuni şi livezi. Aliniamentul corespunde şi unui şir de sate de sub munte
(in cadrul munţilor, ele aproape că lipsesc).
• Între Bâsca Chiojdului şi Dâmboviţa, situaţiile sunt şi mai complexe. Desfăşurarea
aproape continuă a unor depresiuni, în primul rand cu character structural, pe aliniamentul
unităţii geologice miocene de Slanic (de la NE la SV) a dus la separarea unor culmi şi
masive de fliş paleogen, iar la vest de Prahova şi de fliş cretacic care au înălţimi mai mici
(sub 900 m) şi care şi-au pierdut caracteristicile muntelui încadrându-se la sistemul
dealurilor subcarpatice. De aceea, contactul între munte şi dealuri descrie o linie sinuoasă
(Mlajet-Chiojdu-Ceraşu-Drajna-MăneciuUngureni-Slanic-Petriceaua-Şotrile-Comarnic-
Talea-Moroieni-Runcu-Cetăţeni).
• În cadrul Subcarpaţilor se distinge un sector nordic, cu caracter de tranziţie (Gh.
Niculescu, 1971). Aceasta se caracterizează prin culmi dezvoltate în fliş paleogen şi
cretacic înconjurate de depresiuni axate pe structuri miocene.
• Dacă la est de Teleajen fizionomia lor se integrează foarte bine dealurilor subcarpatice
(fragmentare mare; păşunile, fâneţele domină în raport cu pădurea; alunecări de teren şi
torenţialitate, număr ridicat de aşezări), la vest de această vale elementele caracteristice
muntelui (altitudini între 700 şi 900 m, versanţi povârniţi; suprafeţele cu păduri extinse;
aşezări puţine şi numai pe văile principale; structură cutată şi puternic fracturată tectonic
etc.) sunt mult mai numeroase.
• La nivelul văii Dâmboviţei, Subcarpaţii Curburii rămân la sud în raport cu cei Getici.

77
Limita exterioară

• Limita faţă de C. Română se desfăşoară între văile Trotuş şi Dâmboviţa şi se face

astfel:
• Între Trotuş şi Buzău destul de greu de precizat întrucât panta versantului exterior al
dealurilor se prelungeşte până în câmpie. Se poate trasa pe o ruptură de pantă prezentă la
nivelul interfluviilor la altitudini de 260 – 330 m, pe fâşia de trecere de la Pietrişurile de
Cândeşti acoperite de depozit loessoid mai subţire la formaţiunile noi (pietrişuri şi
nisipuri) pe care se află un depozit loessoid mai gros
• Între Buzău şi Dâmboviţa limita are un traseu sinuos (marcat petrografic şi genetic),
dar clar, cu pătrunderi în spaţiul subcarpatic pe văi şi retrageri în dreptul dealurilor.

4.2.2. Caracteristici geologice şi geomorfologice

Aspecte generale

Subcarpaţii Vrancei
• Au partea dinspre munte înscrisă pe o structură cutată; iar cea dinspre câmpie pe o
structură monoclinală. Se suprapun ariei de maximă activitate tectonică şi seismică a
curburii date de tendinţa de subducţie a plăcii Mării Negre sub orogenul carpatic; reţeaua
hidrografică este adâncită mult dezvoltând îngustări ale văilor şi bazinete depresionare cu
versanţi puternic înclinaţi cu o morfodinamică accelerată; terasele sunt largi şi deformate
neotectonic.

Subcarpaţii Buzăului şi ai Prahovei

• Corespund zonei cu structura şi relieful cele mai complexe; există interferenţa între
flişul paleogen grezos şi formaţiunile miocene şi pliocene (argilo-nisipoase). A exondat
treptat de la munte spre câmpie, s-au dezvoltat structuri cutate cu orientări dominant
NE-SV dar şi E-V şi care au fost ridicate diferit. Reţeaua hidrografică prin adâncire a creat
depresiuni pe sinclinale şi îngustări pe anticlinale; o energie de relief mare; relief de
terase, lunci largi, o dinamică de versant şi albie accelerate.

78
Relieful structural

• Subcarpaţii dintre Trotuş şi Dâmboviţa constituie sectorul cel mai complicat din punct
de vedere structural datorită unei evoluţii neozoice agitate. Aici avantfosa a avut lăţimea
cea mai mare. În cadrul ei mişcările de cutare din paleogen şi miocen au creat câteva
culmi cu direcţie NE-SV (Ivăneţu) dinspre Carpaţi.
• În miocen acest spaţiu a funcţionat ca un arhipelag cu arii locale de subsidenţă activă
în care se acumulau sedimente de molasă.
• În pliocen se exondează o fâşie în vecinătatea muntelui, iar subsidenţa se
generalizează în rest. Mişcările tectonice de la finele pliocenului cutează formaţiunile
dintre munte şi unele sectoare externe dintre Teleajen şi Buzău creând mai multe
anticlinale şi sinclinale faliate cu desfăşurare NE-SV şi E-V.
• La exterior structura e determinată de mişcările tectonice din cuaternar (Regiunea
Berca - Arbănaş). Ele au determinat:
• Între Trotuş şi Slănicul de Buzău o structură monoclinală (uneori stratele sunt ridicate
la verticală- Mg. Odobeşti)
• Între Slănicul de Buzău şi Dâmboviţa există o structură în cute largi, determinată în
mare parte de ridicarea sâmburilor de sare.
• Au rezultat dealuri pe boltiri anticlinale (Bucovel, Degeraţi, Băicoi) ce au închis
depresiuni pe sinclinale (Podeni, Milslea).
• În restul Subcarpaţilor de Curbură mişcările cuaternare au determinat accentuarea unor
planuri de fractură şi cute. Astfel s-au individualizat trei arii distincte structural:
- sub munte – cute vechi, strânse, faliate (cute solzi) similare cu cele din
paleogenul montan. Ele încadrează depresiuni sinclinale faliate (Slănic, Drajna-Chiojd)
- în centru – un ansamblu de cute largi mio-pliocene (faliate)
- la exterior – monoclin sau boltiri diapire
• Neotectonica din cuaternar a ridicat în ansamblu acest sector subcarpatic, dar diferit ca
intensitate. Râurile care s-au format în cuaternarul superior, prin adâncire, au accentuat
contactele petrografice şi structurale (abrupturi) şi a creat un relief structural derivat
(butoniere, cueste secundare) la Pâclele – Beciu, Sudiţi – Rotari.
• În unitatea exterioară (monoclinală) eroziunea a creat şiruri de cueste (frecvent în două
trepte pe Slănicul de Buzău), suprafeţe şi platouri structurale, hogbacks-uri (Vrancea), văi
structurale cu versanţi pe care se produc alunecări, şiroire, torenţi.

79
Relieful petrografic

• Subcarpaţii sunt alcătuiţi din roci sedimentare foarte variate ca alcătuire mineralogică,
grad de cimentare, proprietăţi fizice şi mecanice. Rocile se găsesc în strate cu grosime
deosebită şi în alternanţe multiple. Cele mai multe forme (rezultate ca urmare a eroziunii
agenţilor externi) au dus la crearea formelor specifice, dar cu caracter local.

Relief dezvoltat pe gresii şi conglomerate

• Are o mare desfăşurare pe pachete groase de roci. Interfluvii de tip cuestă, cu vârfuri
ascuţite şi chiar cu început de turnuri, versanţi abrupţi (pe Bâsca Chiojdului).

Relief dezvoltat pe faciesuri argiloase, argilo-marnoase, argilo-nisipoase

• Sunt roci cu rezistenţă redusă şi cu plasticitate ridicată. Versanţii de pe aceste roci au o
dinamică foarte accentuată (procese de alunecare, curgeri noroioase). Alunecări – simple,
în trepte, valuri. Un fenomen aparte (legat de argilă, gaze naturale şi apă freatică) este cel
al apariţiei Vulcanilor noroioşi (în arealul Berca-Arbănaşi) (figura 16).

Figura 16. Vulcanii noroioși (Subcarpații Buzăului)

80
Relief dezvoltat pe nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri slab cimentate
• Spălarea în suprafaţă şi şiroirea au creat un relief specific, marcat pe porţiuni mari de
versant cu şanţuri şi şănţuleţe de şiroire, separate de creste şi turnuri. În depozitele groase,
sarmaţiene au rezultat trovanţi (pe văile Doftana, Bâsca Chiojdului) (figura 17).

Figura 17. Trovanți (Subcarpații Buzăului)

Relieful dezvoltat pe calcare

• Ocupă suprafeţe reduse – lapiezuri de mici dimensiuni (Dealul Istriţa).

Relieful dezvoltat pe sare şi brecia sării

• Cele două formaţiuni aparţin miocenului şi apar la zi pe mai multe aliniamente în
Subcarpaţii de Curbură: - la contactul cu muntele (Jitia-Bisoca, Meledic-Valea Sării,
Jgheabu, Slănic Prahova – Telega); - spre exterior (Bâsculiţa, Săreni-Trestioara).
• Dizolvarea asociată cu şiroirea, curgerile noroioase, au creat un relief complex, cu
forme de suprafaţă şi de adânc. La suprafaţă: lapiezuri, nişe de dizolvare, mici doline şi
peşteri (dezvoltate mai ales la contactul dintre blocurile de sare şi argila saliferă).

81
Relieful dezvoltat pe ghips
• Apare frecvent în depozite miocene pe care se individualizează forme de dizolvare şi
şiroire (Dealul Bisoca, la Ceraşu în estul bazinului Drajna, pe interfluviul dintre Slănic şi
Crasna etc.).

4.2.3. Caracteristici climatice şi hidrologice

Potenţialul termic

• Temperatura medie anuală are valori de 8-10 între Olt şi Prahova, 9-11,5 între Prahova
şi Trotuş
• Amplitudinea absolută în jur de 70-65 grade intre Olt şi Prahova, 68-69 în Subc.
Buzăului
• Influenţele foehnale determină creşteri de 0,5 – 1,5 grade pe culmile de la exteriorul
Subcarpaţilor
• Temperatura creşte ca urmare a advecţiei de aer cald, sudic pe culoarele largi de vale.

Regimul precipitaţiilor

• Cantităţile medii anuale cele mai mici (sub 600 mm) se înregistrează în nordul S. de
Curbură. La contactul cu muntele şi la vest de Prahova, cantităţile anuale cresc fiind de
650-700 mm şi de 750-850 mm la marginea muntelui sau in dealurile inalte.

Apele minerale

• Clorosodice simple (apar prin spălarea masivelor de sare sau a breciei sării) la Slănic,
Telega
• Sulfuroase, cele mai frecvente în Subcarpaţi, străbat depozite paleogene grezoase,
marno-grezoase, la Ceraşu, Câmpina, Pucioasa
• Sulfatate la Berca, Sărata Monteoru, Moreni, Vulcana-Bai
• Iodurate şi bromurate, în formaţiuni miocene la Berca, Sărata Monteoru, Vulcana-Băi

82
Caracteristici mofohidrografice

• Reţea hidrografică alohtonă (de provenienţă carpatică) şi autohtonă

• Primele au un regim de scurgere bine conturat, iar aportul de ape din Subcarpaţi nu le
modifică esenţial (Ialomiţa cu Prahova şi Doftana, Teleajenul, Buzăul, Putna, Trotuşul)
• Râurile autohtone aparţin la 3-4 generaţii. Cele mai însemnate au izvoare la marginea
munţilor sau au bazine extinse. Bizdidelul afluent al Ialomiţei, Cricovul Sărat al Prahovei,
Sărăţelul şi Slănicu de Buzău. Au apă permanent, dar debitul e fluctuant (ape mari
primvara şi mici vara)
• La acestea se adaugă reţeaua de bazine mici care se dezvoltă în Subcarpaţi şi care vara
pot seca, dar după precipitaţii torenţiale prezintă un potenţial morfodinamic foarte mare

Regimul de scurgere al râurilor

• Volumul scurgerii e mai important în martie-aprilie.

• Ape mari de primăvară (50% din scurgere în martie - iunie) şi viituri de vară, ape mici
iarna.

4.2.4. Caracteristici ale vegetaţiei şi solurilor

Pădurile

• Pădurile de gorun au cea mai largă răspândire, limita superioară poate ajunge la 700-
800 m iar cea inferioară la aproximativ 300 m. În Subcarpaţii Buzăului se asociază cu
carpiniţă (Carpinus orientalis), mojdrean (Fraxinus ornus), stejar pufos (Quercus
pubescens).
• In afara gorunetelor pure (tot mai rare) apar şi asociaţii de tip şleau de deal. Acestea au
şi fag, carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus procera), paltin (Acer platanoides), jugastru
(Acer campestre), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior).
• Pădurile de fag (în care se găseşte şi carpen şi chiar brad) sunt de regulă la peste 700-
900 m altitudine.

83
Pajiştile

• Au caracter secundar şi sunt prezente mai ales în depresiunile mari utilizate agricol
(creşterea animalelor).
• Prezintă o xerofitizare puternică; alături de ierburi(păiuş, bărboasă, pir etc.) se adaugă
tufărişuri (cătină, păducel, măceş, porumbar).

Vegetaţia azonală şi intrazonală

• Vegetaţia de luncă cu plop, salcie, arin etc.
• Vegetaţia de sărături cu specii halofile (Salicornia sp., Artemisa sp. etc.)

Solurile
• Cernisoluri - prezenţa lor e favorizată de condiţiile litologice locale: feoziomuri
marnice (pe marne), rendzine (pe calcare – Dl. Istriţei).
• Luvisoluri (suprafeţe întinse) – preluvosoluri (în general pe versanţi), luvosoluri
(tipice, albice) şi planosoluri (pe suprafeţe plane, slab ondulate, cvasiorizontale).
• Cambisolurile – eutricambosoluri (pe versanţi, uneori în asociere cu preluvosoluri),
districambosoluri (spre contactul cu muntele).
• Soluri hidromorfe (hidrisoluri) influenţate de condiţii locale de umiditate stagnantă
(stagnosoluri) sau freatică / în depresiuni (gleiosoluri).
• Soluri halomorfe (salsodisoluri) în arealele cu roci salifere.
• Protisoluri - regosoluri (pe versanţii povârniţi); aluviosoluri (în luncile râurilor)
• Antrisoluri - erodosoluri (pe versanţi puternic afectaţi de procese de şiroire şi spălare,
torenţialitate, ca urmare a intervenţiei antropice).

4.2.5. Elemente de geografie umană

Aşezările

• Sate apărute în primul mileniu dezvoltate în locuri adăpostite, lângă munte, pe versanţi
sau pe văi secundare.
• Sate apărute în mileniul al doilea când a început un proces de roire spre culoarele
văilor şi depresiunilor principale şi treptat la contactul cu câmpia.

84
• La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au apărut sau s-au dezvoltat
aşezările în lungul căilor de comunicaţie, în vecinătatea oraşelor, în ariile de exploatare a
resurselor.
• Cele mai multe orase au apărut în ultimii 150 ani.
• Extracţia petrolului a stat la baza dezvoltării unor localităţi care au devenit oraşe:
Câmpina (1866), Băicoi (1848).
• Exploatarea sării a determinat apariţia oraşului Slănic (1892).
• Valorificarea terapeutică a izvoarelor a dezvoltat localitatea Pucioasa (1911).

Aşezările urbane
• Majoritatea în culoarele mari de vale, iar cartierele lor se desfăşoară pe terase sau pe
glacisurile de la baza versanţilor.
• Oraşele mai mici sunt concentrate pe văi secundare, şi păstrează încă aspectele
structurale şi texturale ale aşezărilor rurale.
• Câmpina - rafinarea petrolului, reparatii de utilaje petroliere, industria lemnului.
• Moreni - exploatarea petrolului.
• Comarnic si Fieni - industria materialelor de constructie.
• Breaza, Văleni de Munte şi Slănic - funcţie balneo-climaterică, rezidenţială şi de
activităţi industriale cu caracter local.
• Pucioasa, Băicoi, Plopeni, Boldeşti-Scăeni - activitati industriale.
• Panciu, Odobeşti şi Urlaţi - functii agroindustriale.
• Nehoiu - industria lemnului.

Aşezările rurale
• Atestate mai ales în secolele XIV-XVI.
• Risipite, răsfirate (pe versanţi), lineare (se pot înşirui pe mulţi km.), poligonale
regulate (în depresiuni)
• Agroindustriale, exploatări de petrol (Berca), materiale de construcţie, etc.

Utilizarea terenurilor

• Până acum aproximativ 150 de ani dominau pădurile, alături de ele se găseau şi păşuni
şi fâneţe.

85
• La sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut primele degradări de teren ca urmare a
defrişărilor.
• Creşterea aşezărilor şi implicit a numărului de locuitori a determinat creşterea
suprafeţelor agricole (arabil, păşuni şi fâneţe, apoi vii şi livezi), dar şi a spaţiilor construite
• Arabilul (culturi de porumb, grâu, secară, orz, orzoaică) este extins în depresiunile
mari (figura 18).

Figura 18. Terenuri arabile în Depresiunea Podeni

• Păşunile şi fâneţele au extensie mare pe versanţi sau pe văile secundare.

• Livezi - dominant de meri şi pruni (mai ales în bazinul Teleajenului).
• Viţa de vie - comunele de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură între Teleajen şi
Slănicul de Buzău (Dealul Mare-Istriţa cu centre la Pietroasele, Năeni, Valea
Călugărească). La est de Slănicul de Buzău sunt podgoriile (Coteşti, Odobeşti, Jariştea,
Panciu) dezvoltate la contactul glacisului cu câmpia.

86
Bibliografie selectivă

Braghină C., Oprea M., Oprea R. (2014), Land Use in the Sub-Carpathian Area of the
Cricovul Sărat Basin. Assessment of the Environmental Impact, JSSP, Special Issue No. 3,
Cluj University Press.
Ielenicz M., Pătru I., Clius M. (2005) Subcarpaţii României. Edit. Universitară, Bucureşti.
Ielenicz M., Pătru I. (2007), România. Geografie fizică, vol. I, Edit. Universitară,
Bucureşti.
Pop Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca.
*** (1992) Geografia României IV, Regiunile pericarpatice. Edit. Acad. R.S.R.,
Bucureşti.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Precizaţi subdiviziunile Subcarpaţilor.

2. Analizaţi caracteristicile fizico-geografice ale Subcarpaţilor de Curbură.
3. Analizaţi elementele de umanizare ale Subcarpaţilor Curburii.

87
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ANTONESCU C. et al. (1969), Biogeografia României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

BRAGHINĂ C., OPREA M., OPREA R. (2014), Land Use in the Sub-Carpathian Area of the
Cricovul Sărat Basin. Assessment of the Environmental Impact, JSSP, Special Issue No. 3,
Cluj University Press.

ERDELI G., CUCU V. (2007), România. Populaţie. Aşezări umane. Economie, Edit.
Transversal, Bucureşti

FLOREA N. et al. (1968), Geografia solurilor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

GIURCĂNEANU C. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Edit. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti.

IELENICZ M. (2007), România. Geografie fizică – II, Climă, ape, vegetaţie, soluri, mediu,
Edit. Universitară, Bucureşti.

IELENICZ M., OPREA R. (2011), România. Carpaţii (I-Caracteristici generale), Edit.

Universitară, Bucureşti.

IELENICZ M., PĂTRU I. (2005), România. Geografie fizică, vol. I, Edit. Universitară,
Bucureşti.

IELENICZ M., PĂTRU I., CLIUS M. (2005) Subcarpaţii României. Edit. Universitară,
Bucureşti.

MUTIHAC V. (1990), Structura geologică a teritoriului României, Edit. Tehnică, Bucureşti.

OPREA R. (2013), Compendiu de pedologie, Ediţia a II-a, revizuită, Edit. Universitară,

Bucureşti.

OPREA R. (2017), Răspândirea geografică a humosiosolurilor în Carpaţii româneşti, Terra

1-2/2017, Edit. CD Press, Bucureşti.

88
POP Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca.

SĂNDULACHE I. (2014), Curs de Carpaţi, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ.

*** (1983), Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.

*** (1987), Geografia României, vol. III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti.

*** (1992) Geografia României IV, Regiunile pericarpatice. Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti.

89