GEOGRAFIA FIZICĂ A ROMÂNIEI

NOTE DE CURS

ASIST. UNIV. DR. DAMARIS PLEŞIA

2012 – 2013

1
 CUPRINS

1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI ŞI IMPACTUL ÎN PEISAJ.. 4

1.1. ASPECTE GENERALE ....................................................................................... 4
1.2. PUNCTELE EXTREME ...................................................................................... 4
1.3. DETERMINANTELE GEOGRAFICE ALE ROMÂNIEI REFLECTATE ÎN
STRUCTURA PEISAJULUI ...................................................................................... 5
2. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ A TERITORIULUI ROMÂNIEI . 8
2.1. ETAPA MOLDO-DOBROGEANĂ / EPOCA PREHERCINICĂ....................... 8
2.2. ETAPA CARPATO-DOBROGEANĂ /EPOCA HERCINICĂ......................... 10
2.3. ETAPA CARPATO-PERICARPATICĂ / EPOCA CARPATICĂ ŞI
NEOCARPATICĂ .................................................................................................... 10
3. RELIEFUL ROMÂNIEI .............................................................................. 13
3.1. UNITĂŢILE MORFOSTRUCTURALE ........................................................... 13
3.1.1. UNITĂŢI DE PLATFORMĂ / VORLANDUL CARPATIC ..................................... 13
3.1.2. UNITĂŢI DE OROGEN (CARPAŢII) (SEPARATE DE CELE DE PLATFORMĂ
PRIN FALIA PERICARPATICĂ)...................................................................................... 14
3.1.3. UNITĂŢI DE TRANZIŢIE/DE RACORD (ÎNTRE CELE DE PLATFORMĂ ŞI
CELE DE OROGEN)........................................................................................................ 14
3.2. RELIEFUL DE EROZIUNE DIFERENŢIALĂ................................................. 15
3.2.1. RELIEFUL PETROGRAFIC .................................................................................. 15
3.2.1.1. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ŞISTURI CRISTALINE ŞI GRANITE ..................... 15
3.2.1.2. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ROCI SOLUBILE ...................................................... 21
3.2.1.3. RELIEFUL DEZVOLTAT PE CONGLOMERATE ŞI GRESII ................................ 29
3.2.1.4. RELIEFUL DEZVOLTAT PE MARNE ŞI ARGILE ................................................. 30
3.2.1.5. RELIEFUL DEZVOLTAT PE NISIP.......................................................................... 35
3.2.1.6. RELIEFUL DEZVOLTAT PE LOESS/DEPOZITE LOESSOIDE............................. 35
3.2.2. RELIEFUL STRUCTURAL..................................................................................... 37
3.2.3. RELIEFUL VULCANIC.......................................................................................... 42
3.3. SISTEMELE DE MODELARE.......................................................................... 49
3.3.1. SISTEMUL DE MODELARE FLUVIATIL ............................................................. 49
3.3.2. SISTEMUL DE MODELARE MARIN .................................................................... 52
3.3.3. SISTEMUL DE MODELARE GLACIAR ................................................................ 53
3.3.4. SISTEMUL DE MODELARE EOLIAN................................................................... 55
3.3.5. SISTEMUL DE MODELARE ANTROPIC.............................................................. 57

4. CLIMA ŞI IMPACTUL ÎN TERITORIU .................................................. 58

4.1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI ................................................................... 58
4.2. ELEMENTELE CLIMATICE............................................................................ 59
4.3. REGIONAREA DUPĂ INFLUENŢELE CLIMATICE EXTERIOARE .......... 60
2
 4.4. TIPURILE DE CLIMATE DUPĂ ALTITUDINE ............................................. 61
5. RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI. CARACTERISTICI
GENERALE ...................................................................................................... 63
5.1. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ........................................................................... 63
5.2. LACURILE DIN ROMÂNIA (PE TREPTE DE RELIEF ŞI DUPĂ GENEZĂ)
................................................................................................................................... 66
5.2.1. LACURI DE MUNTE.............................................................................................. 67
5.2.2. LACURI DE DEAL ŞI PODIŞ ................................................................................ 68
5.2.3. LACURI DIN CÂMPII, LUNCA DUNĂRII, DELTA DUNĂRII ŞI DE PE LITORAL
........................................................................................................................................... 68
6. VEGETAŢIA ROMÂNIEI .......................................................................... 70
6.1. ZONALITATEA ................................................................................................ 70
6.2. ETAJAREA ........................................................................................................ 71
6.3. VEGETAŢIA AZONALĂ ŞI INTRAZONALĂ................................................ 72
6.4. CORELAŢII BIO-PEDO-CLIMATICE ............................................................ 73
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ....................................................................... 74

3
 1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI
ŞI IMPACTUL ÎN PEISAJ
1.1. ASPECTE GENERALE

 Constituie un punct de plecare în evaluarea tuturor proceselor şi

fenomenelor fizico-geografice care caracterizează teritoriul ţării;
 Matematic: traversată de la vest la est de paralela de 45°latit. N (care
străbate jumătatea sudică) şi de la nord la sud de meridianul de 25°longit. E,
acest fapt având drept consecinţă fizico-geografică situarea României în
plină zonă temperată (centrul ţării se află în apropierea localităţii Dealu
Frumos, comuna Merghindeal, judeţul Sibiu, la intersecţia paralelei de


46°latit. N cu meridianul de 25°longit. E);
Varietatea teritorială a paralelei de 45° este dată de traversarea următoarelor
areale (V-E): Depr. Oraviţa (cu potenţial climatic favorabil ce condiţionează
o vegetaţie termofilă – liliac sălbatic, mojdrean, cărpiniţa şi o faună specifică
– vipera cu corn, scorpionul, broasca ţestoasă), cursul inferior al V. Cerna,
zona pomicolă din N Olteniei, la S de Rm. Vâlcea, N de Ploieşti, zona de
stepă a României, N Dobrogei, S de Sulina;
 Linia de profil a meridianului de 25 ° este mult mai variată (N-S): grupa
Carpaţilor Maramureşului şi ai Bucovinei şi a Carpaţilor Moldo-Transilvani
(Carpaţii Orientali), Depr. Colinară a Transilvaniei, Carpaţii Meridionali,
Subcarpaţii Getici, treptele de piemont din sudul acestora, Câmpia Română,
Valea Dunării.

1.2. PUNCTELE EXTREME

 Ale ţării: N – Horodiştea; S – Zimnicea; V – Beba Veche; E – Sulina.

 Extinderea: latitudinală 525 km; longitudinală 740 km;
 Consecinţe: diferenţieri de ordin climatic (V ţării este mai umed, E mai arid
– la Timişoara 600 mm/an, iar în Dobrogea 300 mm/an) şi orar (dacă în E,

Faţă de continentul european: 2800 km faţă de Capul Nord; 1050 km faţă

la Sulina, ora locală este 12, în V, la Beba Veche, este doar 11.25).

de Capul Matapan (S Insulei Creta, Marea Mediterană), 2950 km faţă de

Capul Roca (Portugalia), 2600 km faţă de Munţii Ural.

Alte consecinţe:
 Pătrunderea maselor polare în N (platforma rusă fiind o adevărată “poartă”
pentru acestea);

4
 Pătrunderea maselor mediteraneene în S-SV, reflectate în învelişul

 Pătrunderea maselor de ariditate din E, reflectate în vegetaţia de stepă;

biogeografic;

 Influenţele oceanice, care pătrund de la V prin “Poarta Someşană” (Pod.

Someşan), determină ca prezenţa fagului să aibă cea mai mare înaintare spre

 Limita nordică a viţei-de-vie, având o dezvoltare mare în bazinul Târnavelor;

E;

 Gruparea aşezărilor acolo unde gradul de favorabilitate a fost maxim (în

Munţii Apuseni, aşezările permanente ajung până la 1 600 m – satul
Pietroasa, iar terenurile agricole până la 1 400 m).

1.3. DETERMINANTELE GEOGRAFICE ALE ROMÂNIEI

REFLECTATE ÎN STRUCTURA PEISAJULUI
Originalitatea peisajului românesc este dată de prezenţa celor 3
coordonate geografice cu caracter determinativ – Carpaţii, Dunărea, Marea
Neagră.

CARPAŢII

 Element de reper în analiza geografică şi coordonator al peisajului ţării;

 Se impun prin:
•Poziţia centrală, în funcţie de care, reţeaua hidrografică prezintă caracter
divergent spre exteriorul Carpaţilor şi convergent spre interiorul depresiunilor
intramontane sau a Depr. Colinare a Transilvaniei, la care se adaugă şi existenţa
cvasiconcentrică a treptelor de relief;
•Desfăşurarea cvasicirculară / inelară – apar ca o structură cvasiunitară /
continuă, fiind numiţi de Simion Mehedinţi CORONA MONTIUM, dar care
prezintă, în acelaşi timp, multe areale de discontinuitate (depresiuni
intramontane, culoare de vale, golfuri depresionare), care înscriu anumite
“abateri” în teritoriu;
•Etajarea peisajului carpatic (3 etaje): superior/alpin (>1800 m) –
ponderea cea mai mică; consemnează în peisaj elemente glaciare şi periglaciare;
caracter restrictiv datorită temperaturilor scăzute şi a stratului de zăpadă;
mijlociu/de versant (800-1800 m) – extensiunea cea mai mare; definit ca arealul
dezechilibrelor în serie, fiind domeniul cu o dinamică foarte activă;
inferior/depresionar şi al culoarelor limitrofe (200-800 m) – cel mai puternic
transformat de om.

5
DUNĂREA

Lungimea totală 2860 km (1075 km se află pe teritoriul ţării);

Străbate 10 ţări (sau este tangentă) - (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria,
Croaţia, Serbia, Bulgaria, România, Moldova şi Ucraina) şi 4 capitale (Viena,

Colectează 97.8% din râurile care drenează teritoriul României, restul de 2.2%
Bratislava, Budapesta, Belgrad);

sunt reprezentate de râurile dobrogene care se varsă în Marea Neagră prin

Izoterma de 11°C pătrunde pe Valea Dunării de la V la E. La confluenţa cu

intermediul limanurilor maritime;

Cerna, aceasta înaintează până la Băile Herculane, apoi înscrie culoarul Dunării
la baza teraselor inferioare, străbate Balta Brăilei, pe lângă horstul dobrogean şi
pătrunde în Delta Dunării până la Sulina.
 Prezintă 4 sectoare:
•Baziaş – Drobeta-Turnu Severin / “Defileul Dunării” (defileu cu bazinete şi
sectoare de chei/”cazane”);
•Drobeta-Turnu Severin – Călăraşi / “Lunca Dunării” (culoar de vale lung
şi asimetric (în V, la Drobeta-Turnu Severin prezintă 7-9 terase, iar în E, la
Brăila, doar 1 terasă → cu cât înaintează spre E, este mai recentă);
•Călăraşi – Brăila / “Bălţile Dunării” (Balta Ialomiţei, Balta Brăilei) –
desfăşurare sud-nord;
•Brăila – Sulina / “Dunărea maritimă” – în partea terminală formează Delta
Dunării, după care debuşează în Marea Neagră.

MAREA NEAGRĂ / PONTUS EUXINUS

Cvasiînchisă – păstrează legătura cu Oceanul Planetar prin Strâmtoarea

Bosfor (cu Marea Marmara) şi prin Strâmtoarea Dardanele (cu Marea Egee);
Îi aparţine Marea Azov şi are legătură cu aceasta prin Strâmtoarea Kerci;
Reprezintă nivelul de bază al României;
Prezintă fâşie litorală, care se află sub influenţa directă a acesteia (20-25 km)
şi platformă continentală, pe suprafaţa căreia s-au extins în timp gurile de
vărsare ale Dunării, Nistrului şi Niprului (Constantin Brătescu a identificat
gurile Dunării, înecate în transgresiuni marine);
Influenţează peisajul dobrogean prin contrastul între umiditatea ridicată a
aerului şi uscăciunea excesivă (vegetaţie higrofilă şi hidrofilă alături de cea
xero-halofilă, cu forme endemice).

6
 Tabel 1

Indici cantitativi selectivi

238 391 km2 (locul 12 în Europa)
• 30% Carpaţii (23% depresiunile
Suprafaţa României carpatice – 336 la nr.);
• 37% Dealurile şi Podişurile;
• 33% Câmpiile.
3 149.9 km
• terestre: 1085.5 km;
Lungimea graniţelor
• fluviatile: 1 817 km;
• maritime: 274.4 km.
Lungimea litoralului 247.4 km
- suprafaţa: 66 303 km2
(39% din lanţul carpatic – 170 000
km2);
Carpaţii Româneşti
- lungimea: 910 km
(60.66% din lungimea totală – 1 500
(2/3 din Carpaţii Sud-Estici pe teritoriul
km);
României)
- altitudinea: medie 840 m.
(Alpii: 140 000 km2, 1 000 km, 1 350 m altit.
med.)
- 38% din bazinul ei (805 300 km2);
- 45% din lungimea ei (1 075 km din 2 860
km);
Dunărea - colectează 97.8% din râurile care drenează
teritoriul României, restul de 2.2% (râurile
dobrogene) se varsă indirect în Marea Neagră
prin intermediul limanurilor maritime.
- suprafaţa: 413 488 km2
(îi aparţine M. Azov – 38 000 km2);
Marea Neagră - volumul: 529 950 km3;
- adâncimea: med. 1 282 m; max. 2 245 m;
(comunică cu: M. Marmara prin Strâmtoarea - lungimea: 1 148 km (V→ E);
Bosfor, 30 km; M. Egee prin Str. Dardanele, - lăţimea max.: 606 km;
32 km; M. Azov prin Str. Kerci, 41 km) - salinitate: scăzută (15-22‰);
- temperatura medie anuală a apei în sectorul
românesc: 12-14°C.
Sursa: Valeria Amelia Velcea, 2001

7
 2. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
A TERITORIULUI ROMÂNIEI

 Legată de evenimentele geologice produse la scară planetară şi determinate

de:

Formarea şi migrarea plăcilor şi a microplăcilor1, în timp şi spaţiu;

Mişcările orogenetice;
Mişcările pe verticală/epirogenetice → epirogenie pozitivă şi negativă;
Manifestările vulcanice;
Sistemele de modelare condiţionate de schimbările climatice (modelare
fluviatilă, glaciară şi periglaciară, marină etc.).

 A avut loc în mai multe etape/epoci de evoluţie paleogeografică fiind

definite de marile orogeneze şi grupate în funcţie de teritoriul afectat şi de
vârstă, deci, vizează spaţiul geografic antrenat în ansamblul proceselor şi
fenomenelor încadrate în scara geocronologică şi morfocronologică:

Etapa MOLDO-DOBROGEANĂ / Epoca PREHERCINICĂ;

Etapa CARPATO-DOBROGEANĂ / Epoca HERCINICĂ;
Etapa CARPATO-PERICARPATICĂ / Epoca CARPATICĂ şi
NEOCARPATICĂ.

2.1. ETAPA MOLDO-DOBROGEANĂ / EPOCA PREHERCINICĂ

 Afectează Pod. Moldovei şi Pod. Dobrogei;

 Fenomenele geologice se produc din Proterozoic până în Paleozoicul
inferior;

 Se remarcă:
 Orog. baikaliană → Platf. Moldovenească;
 Orog. assyntică (sf. Proterozoicului) → Platf. Moesică;
 În Cambrian - modelarea subaeriană în climat secetos (dezagregare,
coraziune, modelare fluviatilă, pluviodenudare) → o vastă pediplenă2 ce
corespunde fundamentului Pod. Moldovei, C. Române, Dobrogei de Sud;
1
1 placă şi 4 microplăci: placa est-europeană (în E-NE; se subduce sub Carpaţii Orientali); microplaca
Moesică (în S şi SE; se subduce sub Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului); microplaca Mării Negre (în SE;
se subduce în dreptul Curburii Carpatice → cutremurele vrâncene; situată între faliile Fierbinţi şi Sf. Gheorghe –
gura Trotuşului); microplaca intraalpină formată din microplaca Transilvană şi microplaca Panonică.
2
Pediplenă = câmpie de eroziune foarte netedă, formată la poalele munţilor prin retragerea versanţilor, în climat
arid/secetos → din nivelarea totală; peneplenă = suprafaţă plană sau uşor ondulată, rezultată din eroziunea unui
teren muntos, în climat umed → din nivelarea parţială.

8
Fig. 1. Scara geocronologică şi morfocronologică (Sursa: Gr. Posea, 2002)

9
  Orog. caledoniană (Silurian) → cea mai veche formaţiune geologică
aflată la zi = şisturile verzi din Pod. Casimcei (la N falia Peceneaga-Camena,
iar la S falia Capidava-Ovidiu/Topalu-Ovidiu).

2.2. ETAPA CARPATO-DOBROGEANĂ /EPOCA HERCINICĂ

 Afectează arealul carpatic şi dobrogean;

 Paleozoicul superior – Mezozoic;
 Fenomene geologice importante:
 Orog. hercinică (Carbonifer – Permian) → Munţii Măcin, care sunt
de fapt munţi insulari (inselberg-uri), îngropaţi în propriile lor
depozite, având aspectul Munţilor Făgăraş, dar cu altitudini mult mai
mici, datorită eroziunii (vf. Greci, 467 m);
 În Permian – Triasic: climatul secetos → pediplena Dobrogei de Nord;
 În Jurasic se conturează Depresiunea Predobrogeană/cuveta
Bârladului, între faliile din Platf. Moldovei şi Dobrogea de Nord;
 Orog. kimmerică veche şi nouă (Triasic – Jurasic) → se formează
munţi bloc (Munţii Mureşului) şi bazine de sedimentare (Depresiunea
Haţeg şi Reşiţa – Moldova Nouă); horsturi şi grabene în Carpaţii
Occidentali; scufundarea cristalinului în Carpaţii Orientali şi formarea
geosinclinalului flişului carpatic; fosilizarea pediplenei dobrogene cu o
cuvertură de calcare jurasice (fenomen caracteristic Pod. Casimcei);
 Modelarea subaeriană în climat tropical (Jurasic sup. – Cretacic inf.)
→ scoarţe lateritice3 din Munţii Pădurea Craiului şi Bihor; fosilizări
ale masivelor prin cuverturi calcaroase; modelarea lentă a uscatului
dobrogean;

2.3. ETAPA CARPATO-PERICARPATICĂ / EPOCA CARPATICĂ ŞI

NEOCARPATICĂ

 Cuprinde tot teritoriul României;

 Cretacic – Holocen;
 Se remarcă:
 Orog. austrică – în care presiunile puternice generează un şariaj foarte
accentuat (Pz. Getică acoperă cristalinul Autohton din Carpaţii
Meridionali; Pz. de Codru acoperă Autohtonul de Bihor, din Munţii
Apuseni; în Grupa Nordică a Carpaţilor Orientali are loc o puternică
deversare a Pz. Transilvane către est;
3
Prin alterarea calcarelor → bauxita, folosită în producerea aluminiului; scoarţa de alterare este compusă din
produsele dezagregării fizice şi alterării chimice a rocilor parentale.

10
 Orog. laramică (Senonian sup. – Paleocen) → consolidarea zonei
cristalino-mezozoice din Carpaţii Orientali; formarea flişului cretacic
cu deversare către est; formarea bazinului Transilvan şi Panonic prin
prăbuşirea blocurilor cristaline pe linii de falii; apariţia unor
compartimentări secundare (Depr. Dornelor, Depr. Petroşani, Depr.
Iara);
 Modelarea într-un climat tropical şi subtropical (umed şi cald) →
peneplena carpatică = suprafaţa Borăscu (prima suprafaţă de eroziune
din Carpaţi);
 Mişcări epirogenetice pozitive → ridicarea tuturor treptelor de relief;
 Erupţii vulcanice → lanţul vulcanic din vestul Carp. Orientali (Oaş –
Gutâi – Ţibleş – Călimani – Gurghiu – Harghita);
 Orog. savică → flişul paleogen prin cutarea şi înălţarea unor
formaţiuni eterogene pe latura estică a Carp. Orientali; în vestul Carp.
Occidentali se conturează pe linii de falii depresiunile-golfuri; în
depresiunea Panonică şi cea Transilvană au loc mişcări de subsidenţă;
modelarea duce la formarea primului nivel al suprafeţei Râu-Şes (a
doua suprafaţă de eroziune din Carpaţi);
 Orog. stirică şi moldavă (Helveţian sup. – Sarmaţian) – continuă
scufundarea bazinelor transilvan şi panonic, iar în avantfosa
Subcarpaţilor Moldovei are loc depunerea formaţiunilor mio-pliocene;
 Orog. attică (Sarmaţian sup.) – continuă mişcările de ridicare din
Carpaţi; exondarea depresiunilor interne şi de tip golfuri (înălţarea de
sub apă) ; continuă cutarea sedimentelor din avantfosa subcarpatică; se
amplifică erupţiile vulcanice din vestul Carpaţilor Orientali; modelarea
în climat mediteranean arid determină formarea celui de-al doilea nivel
al suprafeţei Râu-Şes;

 Orog. rhodanică – are loc o nouă ridicare a Carpaţilor şi în acelaşi

timp retragerea apelor din: Depr. Transilvaniei prin Poarta Someşană;
Pod. Moldovei spre sud; depresiunile-golfuri spre vest; Depr. Getică
către sud şi nord-est;
 Orog. valahă (sf. Pliocenului – încep. Cuaternarului) – ridicarea
Carpaţilor cu cca. 500-1000 m; cutarea din Pod. Transilvaniei (sub
formă de domuri şi cute diapire) şi din Subcarp. Olteniei şi ai Curburii
(cute faliate, cute diapire); exondări ce aduc la zi teritorii din Pod.
Moldovei, Piem. Getic, C. Banato-Crişană; subsidenţe locale (Depr.
Braşov, C. Titu-Potlogi către Ploieşti, Buzău, Râmnic, Siret) care
favorizează menţinerea lacurilor; modelarea pliocenă în condi iile
unui climat mediteranean → eroziune accentuată în Carpaţi (cu
formarea celei de-a treia suprafeţe de eroziune = suprafaţa Gornoviţa)
şi noi manifestări vulcanice în Căliman-Harghita).

11
CUATERNARUL
 Factori determinanţi:
 Mişcările neotectonice pozitive şi negative;
 Eustatismul Mării Negre (oscilaţiile de nivel);
 Schimbările climatice care au condiţionat sistemele de modelare.
 Efecte principale:
 Carpaţii – afectaţi de glaciaţiune şi fenomene periglaciare;
 Bazinele intramontane – prezintă conuri de dejecţie, glacisuri şi
piemonturi;
 Erupţiile vulcanice – se reduc;
 Subcarpaţii – traversaţi de văi înscrise de terase şi lunci;
 Piemontul Getic – acoperit cu mari conuri de dejecţie;
 Câmpia Română – se consolidează ca uscat;
 Delta Dunării – se formează în vechiul golf Halmyris (= apă sărată)
sub impactul aluviunilor cărate de Dunăre şi de curenţii litorali.

12
 3. RELIEFUL ROMÂNIEI

3.1. UNITĂŢILE MORFOSTRUCTURALE (constituie relieful major al

României)
• Munţi – dispuşi pe structuri de orogen;
• Dealuri, poduşuri şi câmpii – dispuse, în general, pe structuri de platformă,
dar pot fi şi pe orogen.

3.2. RELIEFUL DE EROZIUNE DIFERENŢIALĂ

3.3. SISTEMELE DE MODELARE (împreună cu relieful de eroziune
diferenţială determină relieful mediu şi minor)
• sisteme de modelare (au tot un caracter diferenţial pentru că sunt
condiţionate de schimbările climatice, excepţie face modelarea antropică)
= acţiunea agenţilor şi proceselor din Cuaternar → relieful fluviatil, r.
glaciar şi periglaciar, r. marin, r. eolian, r. antropic.

3.1. UNITĂŢILE MORFOSTRUCTURALE

Constituie relieful major;

Se împart în:
Unităţi de PLATFORMĂ / VORLANDUL CARPATIC;
 Unităţi de OROGEN (separate de cele de platformă prin falia
pericarpatică);
Unităţi de TRANZIŢIE / DE RACORD între primele 2 domenii.

3.1.1. UNITĂŢI DE PLATFORMĂ / VORLANDUL CARPATIC

• Scoarţă continentală subţire, dar rigidă faţă de mişcările tectonice
(ridicare / coborâre);
• Fundament cristalin antecambrian acoperit de sedimente necutate;
• Aparţin structural Platf. Moldoveneşti (care se scufundă sub Carpaţii
Orientali) şi Platf. Moesice (se scufundă sub Carpaţii Meridionali);

Subunităţi:
• POD. MOLDOVEI (fundam. cristalin antecambrian şi cuv. sedim.
cretacică-pliocenă, dispusă monoclinal) – aparţine Platf. Moldoveneşti;
• C. ROMÂNĂ (fundam. moesic acoperit de sedimente) – aparţine Platf.
Moesice;
• DOBROGEA:

13
 • de Nord cu Munţii Măcin (fundam. crist. hercinic, cuv. triasică şi
jurasică), Pod. Tulcei (fundam. crist. hercinic, cuv. triasică), Pod.
Babadag (fundam. crist., peste care se dispun calcare sub forma unui
sinclinal);
• centrală = Pod. Casimcei (şisturi verzi, fosilizate parţial de o
cuvertură calcaroasă jurasică);
• de Sud (fundam. crist., acoperit de sedimente eocene şi mio-
pliocene) – aparţine Platf. Moesice;
• Delta Dunării – în extremitatea nord-estică (fundam. faliat,
acoperit de sedimente triasice, jurasice, sarmaţiene, pliocene şi deltaice)
– se suprapune Depr. Predobrogene / cuvetei Bârladului.

3.1.2. UNITĂŢI DE OROGEN (CARPAŢII) (SEPARATE DE CELE DE

PLATFORMĂ PRIN FALIA PERICARPATICĂ)
• Scoarţă continentală groasă şi cu mobilitate tectonică mare;
• Fundament cristalin acoperit de sedimente cutate;
• Roci heterogene: metamorfice, sedimentare, vulcanice → faliere şi cutare
puternică, la care se adaugă procese vulcanice;

Subunităţi:
• SUBUNITĂŢI CRISTALINO-MEZOZOICE: Carp. Orientali, Carp.
Meridionali şi Munţii Banatului (Almăjului);
• SUBUNITATEA FLIŞULUI: intern = cretacic (Strate de Sinaia, de
Azuga, de Comarnic, conglomerate de Bucegi şi de Ceahlău); extern =
paleogen (gresii de Kliva, de Tarcău, de Lucăceşti); în N 25-30 km, iar în
zona Curburii ajunge la aprox. 80 km;
• SUBUNITĂŢI VULCANICE ŞI SEDIMENTARE: în V Carp.
Orientali (Ţibleş-Bârgău); în S Munţilor Apuseni (Metaliferi, Trascău,
Zarandului);
• SUBUNITĂŢI NEOVULCANICE: Oaş, Gutâi, Ţibleş (parţial),
Călimani, Gurghiu, Harghita (legate de erupţiile neogene - Badenian);
• DEPRESIUNI INTRAMONTANE: din Carp. Orientali, Meridionali
(Haţeg, Petroşani, Loviştei), Occidentali (de tip “golf”); generate de
litologie, structură şi tectonică; evidenţiate de o intensă eroziune.

3.1.3. UNITĂŢI DE TRANZIŢIE/DE RACORD (ÎNTRE CELE DE

PLATFORMĂ ŞI CELE DE OROGEN)
Subunităţi:
• UNITATEA PERICARPATICĂ DELUROASĂ – constituie o avanfosă
(fr. avant-fossé), în care se disting: Subcarp. Moldovei (cute simple);

14
 Subcarp. Curburii (tectonică accentuată şi diapirism – cute diapire);
Subcarp. Getici şi Piem. Getic (acesta din urmă, se prelungeşte în arealul
aferent Platf. Moesice);
• DEPRESIUNEA INTERCARPATICĂ A TRANSILVANIEI – fundam.
carpatic acoperit de formaţiuni sedimentare şi fragmentat tectonic, pe linii
de falii): Pod. Someşan (struct. monoclinală), Pod. Transilvaniei (cute
diapire şi structură în domuri) – cu Câmpia Transilvaniei, Pod. Târnavelor,
Pod. Hârtibaciului şi Pod. Secaşelor;
• CÂMPIA ŞI DEALURILE BANATULUI ŞI CRIŞANEI (fundam.
carpatic): Dle. şi C. Banatului (fundam. cristalin, cuv. sedim. helveţiană);
Dle. şi C. Crişurilor (fundam. cristalin, cuv. sedim. tortonian-sarmaţiană)
şi Câmpia Someşană (fundam. vechi acoperit de fliş şi depozite mio-
pliocene şi cuaternare).

3.2. RELIEFUL DE EROZIUNE DIFERENŢIALĂ

Fig. 2. Relieful de eroziune diferenţială

3.2.1. RELIEFUL PETROGRAFIC

3.2.1.1. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ŞISTURI CRISTALINE ŞI GRANITE

 Include rocile dure, cristalizate – metamorfice şi eruptive, care aparţin
celor mai vechi unităţi de pe teritoriul ţării (vechile microplăci şi cordiliere
15
 
care au evoluat în geosinclinalul carpatic);
Caracterizat prin: duritate, masivitate, impermeabilitate mare,
eterogenitate mineralogică etc.;
 Răspândit în: Dobrogea; Carpaţi; măgurile din nordul Dealurilor de Vest
(Măg. Şimleului, Ţicăului, Prisaca, Făget).

DOBROGEA

 Dobrogea centrală – Pod. Casimcei:

• Delimitat de 2 falii (Peceneaga-Camena, la nord şi Capidava-Ovidiu, la
sud);
• Alcătuit din şisturi verzi caledoniene, pe care a fost modelată cea mai
veche câmpie de eroziune (pediplena dobrogeană) – se păstrează şi azi, fiind
parţial fosilizată de calcare jurasice, ceea ce îi conferă şi caracterul de suprafaţă
exhumată datorită eroziunii la care este supusă;

 Masivul Nord-Dobrogean – Munţii Măcinului şi Dle. Tulcei:

Fig. 3. Podişul Dobrogei. Harta geologică (Sursa: Gr. Posea, 2002)

o Alcătuit din granite şi şisturi cristaline hercinice;

o Climatul arid a determinat dezagregarea fizică, astfel s-a format
creasta Munţilor Măcinului (Vf. Greci, 467 m), fiind un relief de
INSELBERG-uri = munţi insulari/martori de eroziune îngropaţi în propriile
produse de dezagregare;

16
 Fig. 4. Munţii Măcinului, Vf. Greci (467 m)

o Precipitaţiile foarte scăzute condiţionează alterarea chimică,

reducând-o foarte mult, fapt reflectat şi în caracterul intermitent al reţelei
hidrografice; totuşi, se remarcă SELUL DOBROGEAN, manifestat în toată
Dobrogea (= val de apă rezultat în urma ploilor torenţiale, care deplasează cu o
viteză maximă blocuri din versanţi şi grohotişurile haotice depuse la baza
acestora).

Fig. 5. Podişul Dobrogei. Harta geomorfologică (Sursa: Gr. Posea, 2002)

17
CARPAŢII

 Şisturi cristaline şi granite apar în:

• Carpaţii Orientali – Munţii Maramureşului, Rodnei, Suhard, vestul
Obcinei Mestecăniş, Bistriţei, Giurgeu, Perşani;
• Carpaţii Meridionali – Munţii Leaota, Făgăraş, Parâng, Retezat (cele mai
mari altitudini: >2 500 m);
• Carpaţii Occidentali – Munţii Semenic, Almăjului, Locvei, Poiana Ruscă,
Gilău, Muntele Mare.

Fig. 6. Tipuri de munţi după structură şi petrografie (Sursa: Gr. Posea, 2002)

18
  Modelare diferenţiată prin:
• procese de alterare (în sezon umed, dar şi secetos) – ploile torenţiale
înlăturau cuvertura de alterare → suprafeţe de nivelare (şesuri de altitudine),
dominate de martori de eroziune (1. suprafaţa BORĂSCU/peneplena carpatică;
2. suprafaţa Râu Şes; 3. suprafaţa Gornoviţa);
• sistemele glaciar şi periglaciar → custuri/creste zimţate (Custura Sărăţii,
Custura Bâlii), circuri glaciare ce adăpostesc lacuri glaciare (Bâlea, Avrig,
Podragu, Capra, Urlea, Zănoaga, Bucura, Ana, Lia, Iezerele Cindrelului, Lala,
Buhăescu, Negoescu etc.), roci striate, turnuri (Turnul Paltinului), ace (Acele
Cleopatrei), profilul transversal al văilor glaciare în „U”, iar profilul longitudinal
marcat de numeroase rupturi de pantă etc.

Fig. 7. Tipuri genetice de munţi (Sursa: Gr. Posea, 2002)

19
  Duritatea mare a rocilor, reflectată în altitudinile mari;
Tot în Carpaţi se mai remarcă:

 Interfluviile greoaie cu creste (Munţii Retezat, Făgăraş, Rodnei) sau culmi

 Văi fluviatile cu profil transversal în V;
prelungi (Leaota, Parâng, Semenic);

 Versanţi abrupţi cu grohotişuri la baza lor;

 Defilee reprezentative (Dunării, Jiului, Oltului);
 Noduri orografice din care se desprind radiar culmi secundare;
 Planurile de şistuozitate şi fisurile din granite, care permit penetraţia
apelor, astfel încât, prin procesele de îngheţ-dezgheţ şi alterarea
feldspaţilor → cueste de alterare (dezvoltate pe capetele de şistuozitate ale
cristalinului – Munţii Rodnei, Parâng, Căpăţânii, Retezat etc.) şi versanţi
degradaţi, înconjuraţi de grohotişuri.

Fig. 8. Munţii Făgăraşului – Vf. Moldoveanu 2 544 m, Custura Sărăţii, Acele Cleopatrei,
circul glaciar cu lacul glaciar Bâlea, valea glaciară a Bâlii; Cazanele Dunării.

20
 3.2.1.2. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ROCI SOLUBILE
 Solubilitatea – principala proprietate a calcarelor (devin solubile doar când
apa este încărcată cu CO2 →
 Procesul de carstificare este condiţionat de:
carstificarea);

•Grosimea rocilor carstificabile;

•Tectonizarea, frecvenţa diaclazelor;
•Precipitaţiile bogate (ex.: Stâna de Vale – 1541 mm/an → versanţii
vestici ai Apusenilor şi Munţilor Banatului prezintă cea mai mare
dezvoltare a carstului);
•Temperatura scăzută a apei (cu cât este mai scăzută, înmagazinează o
cantitate mai mare de CO2 → carstificare accentuată);
•Gradul de acoperire cu alte formaţiuni (ex.: gresiile – roci dure –
nu permit pătrunderea apelor în formaţiunile calcaroase → limitarea
carstificării);
•Vegetaţia prin sistemul radicular favorizează pătrunderea apelor →
accentuarea carstificării.
 Extensiunea calcarelor: (peste 12 500 peşteri)
• în arealul carpatic: aproximativ 2 500 km2 în Munţii Apuseni (peste
4 000 peşteri); 809 km2 în Carpa ii Orientali; 724 km2 în Carpaţii
Meridionali şi Munţii Banatului;
• în arealul extracarpatic: aproximativ 600 km2 în Dobrogea.
 Se disting:
• CARSTUL – dezvoltat pe calcare (Carpaţi, Dobrogea, Pod. Mehedinţi);
• PSEUDOCARSTUL – dezvoltat pe sare, gips, conglomerate şi gresii cu
ciment calcaros (în zona cutelor diapire – Pod. Transilvaniei; Subcarpaţi);
• VULCANOCARSTUL – dezvoltat pe piroclastite: tufuri şi aglomerate
vulcanice (= tuful vulcanic rezultă din consolidarea cenușii vulcanice, iar
aglomeratele din consolidarea pietrişurilor vulcanice), în Carpaţi.

A. CARSTUL DEZVOLTAT PE CALCARE

CARPAŢII OCCIDENTALI
UNITATEA SUBUNITATEA /
EXOCARSTUL ENDOCARSTUL
DE RELIEF AREALUL
MUNŢII - lapiezuri: Podişul Padiş, - avene: Stanul Foncii (>320 m, în
APUSENI Scărişoara, Lumea Pierdută, Munţii Pădurea Craiului); Borţig;
- ocupă primul MUNŢII BIHORULUI Zece Hotare, bazinele Roşia, cel care deschide accesul în Peştera
loc ca varietate şi MUNŢII PĂDUREA Gârda, Crişul Pietros; Scărişoara;
a formelor şi CRAIULUI - depresiuni carstice: Ponor, - peşteri (>200): Vântului (cea mai
ca suprafaţă; Poiana Mare – polii; Padiş, lungă, 32 km), Meziad (singura cu
- carst fosil (de Albioara, Daniş – depresiuni de 4 etaje) - Munţii Pădurea Craiului;

21
existenţa lui contact litologic; Cetăţile Cetăţile Ponorului, Scărişoara,
sunt legate Ponorului – cel mai mare Zăpodie (12 km), Urşilor, Vârtop
zăcămintele de complex carstic situat între etc. – Munţii Bihorului;
bauxită). Crişul Pietros, Arieş şi Someşul - gheţari subterani (5): Scărişoara
Cald; (50 000 m3, în bazinul Gârda);
- chei: pe văile Roşia, Lazu, Vârtop (în bazinul Gârda Seacă),
Galbena (Groapa Ruginoasa), Focul Viu şi Barsa din bazinul
Someşul Cald (Cetatea Rădesei), Crişului Pietros şi gheţarul din
Gârda, Sighiştelu etc.; avenul Borţig.
- lacuri (în doline): Vărăşoaia
(Munţii Bihorului).
MUNŢII CODRU - polii: Ponor, Ponoraş, Ţarina,
MOMA Tinoasa;
(3 areale: Vaşcău, - izbucuri: Călugări (lângă - avene: Corbu, Criminiş.
Moneasa, Dumbrăviţa de Vaşcău);
Codru) - lacuri: Tăul lui Ghib.
- culmi calcaroase: Bedeleu-
Ciumerna şi Colţii Trascăului;
MUNŢII TRASCĂULUI - lacuri: Ighiu (Munţii
- peşteri (mici): Huda lui Papară (în
şi ESTUL Trascăului);
Munţii Trascăului)
METALIFERILOR - chei: Turzii, Râmeţilor,
Geoagiu, Întregalde, Hăşdatelor,
Vălişoarei, Tureni
2 areale: - platouri carstice complexe
- unul foarte lat între (cu toate formele de relief
Reşiţa şi Moldova Nouă exocarstice): Cărbunari,
- aven: Avenul Dracului , care
MUNŢII (în special în Munţii Colonovăţ, Iabalcea;
adăposteşte Lacul omonim (în
BANATULUI Aninei şi în Podişul - chei (cea mai mare lungime de
cheile Nerei, Munţii Aninei);
- ocupă locul Cărbunari din Munţii chei în Munţii Aninei) Caraşului
- peşteri (mici): Comarnic
doi ca Locvei); - 19 km, Nerei - 18 km,
(concreţiunile au o dispoziţie
varietate a - altul mai redus în Minişului - 14 km, Gârliştei -
originală şi sunt bine conservate),
formelor Munţii Almăjului 9 km, Buhuiului - 8 km;
Buhui, Popovăţ, Gura Chindiei.
(Şviniţa –Svinecea - izbucuri: Caraşului, Bigăr (pe
Mare), care a impus Miniş);
Cazanele Dunării - lacuri: Buhui.

CARPAŢII MERIDIONALI
SUBUNITATEA /
EXOCARSTUL ENDOCARSTUL
AREALUL
- câmpuri de lapiezuri;
- doline (izolate) şi uvale: cele mai extinse
Crovul Medvedului – 1 km diametru şi 170 m
adâncimea; Crovul Mare – 500 m diametru şi
MUNŢII MEHEDINŢI
150 m adâncimea, ambele în Munţii Mehedinţi; - peşteri: Cloşani (pe Motru).
MUNŢII CERNEI
- uvale: Poienile Porcului;
- polii: Beletina;
- chei: pe Cerna, Motru (între Munţii Mehedinţi
şi Munţii Vâlcan)
- doline izolate;
- chei: pe Tismana şi Sohodol (în sudul
MUNŢII VÂLCAN
Munţilor Vâlcan);
- izbucuri/izvoare vocluziene (sub aceştia)
- câmpuri de lapiezuri – în Masivul Iorgovanul - avene: Stâna Tomii (114 m),
MUNŢII RETEZAT şi Piule. Albele , care adăposteşte un
gheţar.
MUNŢII GODEANU - creste calcaroase.

22
 - lapiezuri nivale (dezvoltate pe calcare
MUNŢII CĂPĂŢÂNII
cristaline); - peşteri: Muierii (pe râul
(MASIVUL
- chei: Galbenului, Olteţului, Bistriţei Vâlcene Galben), Polovragi (pe Olteţ).
VÂNTURARIŢA-BUILA)
(în sudul culmii Vânturariţa-Buila)
- platouri carstice: Platoul Dacic (cu - avene: Avenul din Dosul
MUNŢII ŞUREANU Sarmizegetusa); Lăcşorului (268 m);
(partea sud-vestică) - chei: Roşia, Taia, Cheiul. - peşteri: Cioclovina, Ponorici,
Şura Mare, Tecuri, Bolii.
- creste calcaroase;
- lapiezuri nivale (dezvoltate pe calcare
MUNŢII FĂGĂRAŞ
cristaline, la altitudinea de
>2000 m).
- creste, abrupturi, vârfuri piramidale;
MUNŢII PIATRA - lapiezuri de versant; - avene;
CRAIULUI - doline înglobate la obârşia unor văi - peşteri.
(Dâmbovicioarei).
- carst fosil, exhumat pe alocuri, cu cornete
(„gâlme”/„căpăţâni”) şi clipe/klippe;
- uvale: constituie terenuri de păşunat sau spaţii
CULOARUL RUCĂR- - peşteri: Dâmbovicioarei
agricole;
BRAN (longitudinală).
- polii: Podul Dâmboviţei (tectonică);
- chei: Dâmboviţei, Dâmbovicioarei, Chei ei i
Orăţii.
- lapiezuri de versant;
MUNŢII BUCEGI
- doline izolate;
- cu precădere în bazinul - peşteri: Ialomiţei, Ursului.
- chei : Ialomiţei, Urşilor, Tătaru, Zănoagei şi
Ialomiţei
Orzei.

CARPAŢII ORIENTALI
SUBUNITATEA / AREALUL EXOCARSTUL ENDOCARSTUL
MASIVUL POSTĂVARU - chei: Râşnoavei.
MASIVUL PIATRA MARE - chei (prezintă surplombe): Taminei.
- pe alocuri carst exhumat de sub
BAZINUL VÂRGHIŞULUI - peşteri (>40): deschise mai ales în
aglomerate vulcanice (Platoul
- calcare mezozoice de grosimi mari. Valea Vârghişului.
Mereşti);
MASIVUL HĂŞMAŞU MARE / - lapiezuri, doline, uvale;
CURMĂTURII - polii (Poiana Albă);
- cel mai extins areal carstic din Orientali - chei: Bicazului.
- peşteri: Izvorul Tăuşoarelor /
SUDUL RODNEI şi BÂRGĂU
- doline; Tăuşoare (din Munţii Rodnei, 5 km
- calcare eocene subţiri şi fisurate;
- izbucuri. lungime şi prezintă cele mai mari
- carst mai puţin dezvoltat;
denivelări, 415 m).
- creste;
OBCINA LUCINA – RARĂU - vârfuri piramidale („bâtcă”) –
- klippe către Bicaz, Hăşmaş-Bicaz, Pietrele Doamnei (în Rarău); - peşteri: Lilieci (în Rarău).
Perşanii de Nord (în bazinul Vârghişului) - chei (prezintă surplombe): Lucinei,
Tătarcei, Pojorâtei, Moldovei.

PODIŞUL MEHEDINŢI
SUBUNITATEA / AREALUL EXOCARSTUL ENDOCARSTUL
PODIŞUL MEHEDINŢI - cornete: Cerboina (803 m), Babele, - avene: Zăton (adăposteşte Lacul
- calcare mezozoice; Bălţii; omonim);

23
- carst complex. - poduri naturale: Ponoare, Casa de - peşteri: Topolniţa (20 km), Bulba,
Piatră, Cleanţul Agăţat; Lazu – toate 3 au cursuri subterane de
- depresiuni de contact litologic: apă; Epuran, Curecea.
Balta, Nadanova, Ponoare, Zăton
(uneori menţin lacuri);
- uvale (uneori foarte lungi): în Dealul
Gorunului, Platoul Gordăneasa,
Cornetul Babele.

PODIŞUL SOMEŞAN
SUBUNITATEA / AREALUL EXOCARSTUL ENDOCARSTUL
- calcare eocene (subţiri şi fisurate)
PODIŞUL BOIU (în nord)
- câmpuri de doline (foarte adânci);
- carstul s-a dezvoltat mai bine la nord - peşteri (cu picturi rupestre).
- chei: Babei.
de râul Someş
PODIŞUL HUEDIN-PĂNICENI
- câmpuri de doline.
(în sud)

DOBROGEA
SUBUNITATEA / AREALUL EXOCARSTUL ENDOCARSTUL
- calcare mezozoice (apar la zi în nord şi în adâncime în Dobrogea Centrală);
- calcare eocene (apar în adâncime în sud);
- calcare sarmaţiene (apar în sud şi sunt foarte fisurate).
- carst de platou;
DOBROGEA DE NORD
- chei: pe Teliţa şi Taiţa;
(DEALURILE TULCEI şi PODIŞUL - peşteri: Tunel, Călugărul.
- izvoare carstice: în Babadag;
BABADAG)
- inselberguri.
- carst de platou;
DOBROGEA CENTRALĂ - doline;
- calcare mezozoice în bazinul - chei: Casimcea; - peşteri: La Adam.
Casimcei - inselberguri (în arealul Casimcea);
- resturi de atoli.
- carst de platou (în Podişul Negru
Vodă şi Podişul Oltinei);
- lapiezuri;
- doline;
DOBROGEA DE SUD - polii: drenate (Amzacea, Mereni,
- avene;
- carst fosil (acoperit de depozite Straja), semiendoreice (Negru Vodă,
- peşteri: Limanu în Podişul Negru
loessoide) – în PODIŞUL NEGRU Arman, Balilicu);
Vodă şi altele în Podişul Oltinei.
VODĂ - chei: Mangaliei şi în Podişul Oltinei;
- izvoare carstice;
- văi de tip canarale: Vederoasa,
Oltina, Canaraua Fetii (cu fundul
carstificat, în principal seci).

24
1 2

3 4

5 6

7 7

Fig. 9. Carst dezvoltat pe calcare: 1. Peştera Urşilor, 2. Gheţarul de la Scărişoara,

3. Cetăţile Ponorului, 4. Peştera Meziad, 5. Cheile Nerei, 6. Izbucul Călugări,
7. Dolina Crovul Mare,8. Uvala Poienile Porcului.

25
 Fig. 10. Peşteri, chei şi defilee din România

B. PSEUDOCARSTUL

1. CARSTUL DEZVOLTAT PE SARE

Carstul dezvoltat pe sare apare doar în zona cutelor diapire, fiind, însă,
destul de restrâns. Acesta este întâlnit în Subcarpaţi şi în Depresiunea Colinară a
Transilvaniei, ocupând o suprafaţă de 90 km2, şi, respectiv, 60 km2. Dintre
26
formele rezultate amintim: lapiezurile, dolinele, podurile, avenele şi peşterile, la
care adăugăm şi carstul antropic (din vechile galerii de exploatare a sării):
UNITATEA DE RELIEF CARACTERISTICI
- Slănic-Prahova (în galeriile prăbuşite sunt localizate lacuri: Baia Verde, Baia
Roşie, Baia Baciului); Telega; Ocnele Mari; Târgu Ocna;
- pe Slănicul de Buzău (Lopătari-Mânzăleşti; cel mai dezvoltat carst în special
SUBCARPAŢI pe Platoul şi în bazinul Meledic cu: blocuri mari de sare împlântate în argile;
lapiezuri adânci; doline uneori de tasare în argila de deasupra sării, umplute
cu apă; uvale care menţin lacuri: Lacul Mare, Lacul Castelului; văi dolinare;
avene la contactul sare-argile; peşteri cu concreţiuni)
DEPRESIUNEA COLINARĂ A - Sovata, Praid, Ocna Sibiului, Ocna Dejului, Ocna Mureş, Turda, Cojocna,
TRANSILVANIEI care au condus la dezvoltarea staţiunilor balneare).

2
Fig. 11. Pseudocarstul – 1. Sovata (Lacul Ursu, Muntele de Sare),
2. Praid (Salina, lapiezuri)

2. CARSTUL DEZVOLTAT PE CONGLOMERATE ŞI GRESII

CALCAROASE
 apare în Carpaţii Meridionali şi în cei Orientali,
 evidenţiat atât prin forme exocarstice, cât şi endocarstice.
FORME REZULTATE LOCALIZARE
- Munţii Bucegi, Masivul Piatra Mare, Munţii Ciucaş,
- lapiezuri
Masivul Ceahlău
- în general, la obârşia văilor în Munţii Bucegi (Valea Izvorul
- doline (rar)
Dorului) şi Munţii Ciucaş (Teleajen, Buzău);

27
 - la baza masivelor calcaroase (ex.: sub Ciucaş – Valea Berii,
- izvoare vocluziene
Valea Stânii, Strâmbu)
- Bucșoiu (din Valea Pietrele, Munţii Bucegi; formată în
- peşteri conglomerate; situată la cea mai mare altitudine: 2 230 m; are
o lungime de 36 m;

3. CARSTUL DEZVOLTAT PE GIPSURI

 ocupă o suprafaţă foarte restrânsă;
 formele rezultate se rezumă doar la cele de suprafaţă:

FORME REZULTATE LOCALIZARE

- la Nucşoara, în Subcarpaţii Getici; muscelele şi dealurile din
- lapiezuri
Subcarpaţii Curburii; Munţii Meseş şi arealul Cheilor Turzii
- lapiezuri; doline mici, uneori de sufoziune; alveole - Subcarpaţii Tazlăului

C. VULCANOCARSTUL
 apare dezvoltat pe tufurile şi aglomeratele vulcanice;
 rezultă forme specifice, precum: ace, turnuri, colţi, doline şi chiar grote.

FORME REZULTATE LOCALIZARE

- Munţii Călimani (Doisprezece Apostoli, Pietrele Roşii)
- ace, turnuri, colţi
- Munţii Apuseni (arealul Barza-Musariu şi Bucium)
- doline - Munţii Harghitei şi Depresiunea Ciucului
- sub Negoiul Românesc (2 – Peştera Luanei, Peştera de
- grote
Ciocolată) – distruse în urma deschiderii carierelor de sulf

1 2
Fig. 12. Vulcanocarstul – 1. Cei 12 Apostoli, 2. Negoiul Românesc – exploatarea sulfului

28
 3.2.1.3. RELIEFUL DEZVOLTAT PE CONGLOMERATE ŞI GRESII

Conglomeratele şi gresiile sunt roci detritice (fărâmiţate) şi cimentate,

primele rezultând din cimentarea pietrişurilor, iar gresiile din cimentarea
nisipurilor.
Din punct de vedere geologic trebuie apreciate următoarele elemente:
1. grosimea formaţiunilor pe care se dezvoltă relieful;
2. compoziţia petrografică a particulelor incluse care generează durităţi
diferite (ex.: gresiile silicioase – gresiile de Kliwa, sunt foarte dure şi dau cele
mai mari altitudini în Subcarpaţi; pe conglomeratele care conţin elemente
cristaline se grefează, de asemenea, un relief de mare altitudine– în nordul
Bucegilor există blocuri mari de granit care generează înălţimile cele mai mari,
aşa cum este cazul Vf. Omu (2 505 m), iar pe conglomeratele care conţin
elemente calcaroase se dezvoltă o reţea mare de lapiezuri);
3. natura cimentului raportată la permeabilitate/impermeabilitate (de ex.
pe conglomeratele şi gresiile cu ciment calcaros se dezvoltă forme de relief
carstic ce conduc în timp la dezmembrarea rocii; cele cu ciment silicios dau o
consistenţă mare formaţiunii, iar cele cu ciment marnos şi argilos contribuie la
descompunerea ei, devenind caracteristice alunecările şi prăbuşirile);
4. structura în care sunt implementate şi care permite scurgerea apei pe
planurile de strat (de ex. cele dispuse în structuri monoclinale conservă suprafeţe
structurale şi cueste, precum şi văi adaptate la structură – consecvente,
obsecvente sau subsecvente).

Ca formaţiuni reprezentative din Carpaţi sunt cunoscute conglomeratele

de Bucegi, de Ceahlău, de Ciucaş, de Brezoi (în Valea Lotrului), iar din
Subcarpaţi cele de Brebu, de Pleşu, de Pietricica etc. Gresiile alcătuiesc o serie
de pânze de şariaj în cadrul structurilor geologice, influenţând scurgerea de
suprafaţă şi de adânc (Pânza de Audia, Pz. de Teleajen – pânze ale flişului
cretacic; Pânza de Tarcău, Pz. de Vrancea, Pz. de Siriu – ale flişului paleogen).

O morfologie aparte o constituie relieful dezvoltat la altitudini mari, unde

pe planurile de strat se pot infiltra apele către fundament, rezultând astfel, o
eroziune diferenţială generată de comportamentul rocilor. Astfel, pe suprafaţa
structurală din Masivul Bucegi, apele meteorice pătrund în interiorul scoarţei şi
sunt reţinute de orizontul grezos, care este mai dur. Se formează, astfel, un nivel
freatic superior, care nu mai este posibil a fi penetrabil, eroziunea exercitându-se
până la nivelul gresiilor. Pe suprafaţa structurală se formează, astfel, canale de
şiroire, a căror evoluţie este diferenţială. (1, 2)4

4
Cifrele indică schiţele grafice din figurile 6, 7, 8.

29
 De asemenea, se formează plăci protectoare din gresii mai dure, în
alternanţă cu orizonturi conglomeratice, care duc la descompunerea
conglomeratelor prin gelifracţie şi torenţialitate, la care se adaugă şi prezenţa
coraziunii (vântul încărcat cu particule fine care acţionează asupra rocii). Aceste
elemente duc la formarea unor aspecte tipice reliefului conglomeratic şi grezos,
cum sunt: Babele/Ciupercile, Sfinxul. (3, 4)
În morfologie mai apar creste înalte, aşa cum este Creasta Morarului din
Masivul Bucegi, care se degradează periodic datorită subminării care are loc.
Relieful ruiniform rezultat este înconjurat de conuri de grohotiş, trene de
grohotişuri şi grohotişuri dispuse haotic şi cu mobilitate mare. Tot în acest masiv,
datorită durităţii rocilor înscrise de conglomerate şi gresii, apar unele terasete de
versant (în funcţie de duritatea plăcii grezoase), surplombe în cadrul versanţilor
sau brâne care înconjoară sectorul mai dur. (5, 6, 7)
Pe suprafaţa conglomeratelor calcaroase se formează lapiezuri şi chiar
doline, din îngemănarea cărora rezultă văi carstice oarbe, apa scurgându-se în
materialul constituent.
În morfologia Masivului Ceahlău şi în Munţii Ciucaş întâlnim brâne sau
surplombe, turnuri şi văi adânci cu aspect de chei (acestea din urmă, se dezvoltă,
în special, acolo unde apar gresii de Kliwa – gresii silicioase).
Relieful dezvoltat pe conglomerate şi gresii prezintă o mare atractivitate
turistică, fapt pentru care formele respective sunt declarate monumente ale
naturii.

3.2.1.4. RELIEFUL DEZVOLTAT PE MARNE ŞI ARGILE

Marnele şi argilele sunt roci plastice, rezultate din cimentarea

nămolurilor (marnele), respectiv a mâlurilor (argilele).
Principala proprietate a acestor roci este de a înmagazina o mare
cantitate de apă, gonflarea, ceea ce facilitează glisarea pe pantă a materialului
respectiv. Cele mai reprezentative forme de relief care apar pe aceste tipuri de
roci sunt alunecările de teren.
Cauzele producerii alunecărilor de teren pot fi:
 Pregătitoare: roca, precipitaţiile, panta şi lipsa covorului vegetal;
 Declanşatoare: structura, precipitaţii/ape subterane, despăduriri,
păşunat, seisme etc.

În cadrul unei alunecări de teren se disting:

1. râpa de desprindere care la partea sa superioară prezintă semnele
unei degradări avansate, respectiv canale de şiroire sau o vegetaţie degradată cu

30
un sistem radicular conform cu linia de deplasare a materialului. Are formă
neregulată sau festonată şi poate fi drenată de o reţea torenţială, care uneori
depăşeşte limita abruptului de desprindere, pătrunzând într-un areal cu degradări
de teren. Ca urmare, la baza râpei de desprindere se aglomerează blocuri
provenite în urma gravitaţiei, ceea ce conduce la o retragere a râpei de
desprindere. Această subminare poate fi marcată de o serie de rupturi de versant
din care se scurge materialul degradat. Zona de aglomerare a blocurilor,
pietrişurilor şi a nisipurilor constituie domeniul favorabil infiltrării apelor
meteorice, la baza materialelor acumulându-se izvoare şi areale de înmlăştinire.
În aceste condiţii, râpa de desprindere înaintează, periclitând poziţia depozitelor.
(8, 9)
2. Corpul alunecării este alcătuit la partea superioară din blocuri
glisante împlântate într-o masă argilo-nisipoasă sau în mâluri, fiind urmate apoi
de valurile de alunecare, care apar sub forma unei pante discontinui sau pot fi
grupate, generând aspectul unor trepte. Acolo unde sunt orizonturi de mâluri/pat
argilos apar areale de înmlăştinire şi cuvete lacustre temporare sau chiar cursuri
de apă haotice, dispersate între treptele de alunecare, care dispar uneori de la
suprafaţă, determinând o mare instabilitate. (10)
3. Fruntea alunecării poate intra în contact direct cu reţeaua
hidrografică limitrofă. În acest caz există posibilitatea subminării frunţii sau,
uneori, se pot forma valuri de alunecare în cadrul frunţii, care obligă artera
hidrografică să se deplaseze către malul opus şi să ia în suspensie materialele
mai fine pe care le depune în cadrul luncii. (11)

Raportate la structura geologică, alunecările de teren pot fi clasificate în:

alunecări consecvente = care se dezvoltă conform cu direcţia stratelor şi
alunecări asecvente = care se dezvoltă indiferent de căderea stratelor. De
asemenea, dacă se dezvoltă în partea superioară a versantului şi evoluează spre
baza lui, adică din amonte spre aval, poartă denumirea de alunecări detrusive,
iar dacă se produce la baza versanţilor şi evoluează din aval spre amonte se
numesc alunecări delapsive. (12, 13)

În ţara noastră, areale cu alunecări de teren se dezvoltă în:

 Pod. Transilvaniei: apar în C. Transilvaniei, Pod. Târnavelor şi
Pod. Secaşelor, însă, cel mai reprezentativ areal este La Movile din
Pod. Hârtibaciului, unde poartă denumirea de glimee, grueţi,
copârșeie;
 Pod. Moldovei: în special în Pod. Bârladului, ele fiind drenate de
afluenţi ai Bârladului (Tutova, Zeletin şi Racova) – acestea sunt
dezvoltate pe suprafeţele de strat (consecvente) şi „poartă” cu ele
atât perimetrele de alterare, cât şi culoarele de vale, numindu-se
fugituri;
31
  Subcarpaţi: apar din Valea Moldovei şi până în Valea Motrului,
iar ceea ce creează un element de mare instabilitate este prezenţa
sâmburilor de sare din cutele diapire, care determină un mare
dezechilibru în zonă (lacuri sărate între valurile de alunecare la
Slănic-Prahova); tot aici se remarcă relieful de tip badlands 5
(„pământuri rele buzoiene”), torenţii noroioşi şi vulcanii
noroioşi cu regim de funcţionare spasmodic, fiind condiţionaţi de
rocă, apă şi gaze;
 Pod. Getic: unde se numesc sudoame.

În general, suprafeţele cu degradări de teren sunt monitorizate, fiind

luate o serie de măsuri pentru frânarea acestora, aşa cum sunt, de exemplu,
terasare sau fixare prin păduri şi arbori fructiferi. Degradările de teren sunt
condiţionate, însă, şi de prezenţa activităţilor antropice (ex.: arăturile efectuate
conform cu linia de pantă sau cazul carierelor, când excavaţiile măresc
dezechilibrul frunţilor de terasă. Altă cauză antropică o constituie drumurile
efectuate pe linia de cea mai mare pantă, care la precipitaţii abundente se
transformă în adevărate reţele torenţiale.

5
Râpa Roşie – este cel mai tipic relief de badlans din România, unde marnele şi argilele sunt
asociate cu nisipuri, rezultând piramide, turnuri, ace, creste ascuţite, ravene etc.
32
Fig. 13. Particularităţi ale reliefului petrografic (vezi explicaţiile în text)

33
Fig. 14. Eelementele componente ale unei alunecări de teren.
Tipuri de alunecări (vezi explicaţiile în text)

34
 3.2.1.5. RELIEFUL DEZVOLTAT PE NISIP
Nisipurile sunt rocile cele mai permeabile şi pot fi întâlnite ca nisipuri
compacte (când sunt depuse într-un mediu marin sau lacustru şi, în acest caz,
sunt mai coezive) sau eoliene (când sunt transportate de vânt foarte uşor).
În unele strate de nisipuri compacte, există sfere cimentate, care poartă
denumirea de trovanţi/bălătruci atunci când sunt scoase la zi (Dl. Feleacului,
lângă Cluj-Napoca, Subcarp. Vâlcii la Costeşti şi Subcarpaţii Teleajenului).
Nisipurile eoliene înregistrează o mişcare continuă, motiv pentru care
s-au constituit o serie de perdele de protecţie formate, în general, din plantaţii de
salcâm. Dintre formele de relief dezvoltate pe nisipuri eoliene amintim:
peliculele fine, care acoperă rădăcinile plantelor; movilele şi dunele de nisip,
orientate conform cu direcţia vântului predominant.
În România, acestea se găsesc în formaţiuni miocene, pliocene şi
cuaternare. Dunele care ocupă cea mai mare suprafaţă sunt localizate în Câmpia
Română (Câmpia Olteniei – 140 000 ha, Câmpia Bărăganului – 100 000 ha) şi
au dezvoltare de la NE la SV (///), ceea ce confirmă direcţia predominantă a
vântului până la Valea Oltului (pe dreapta văilor Buzăului, Călmăţuiului,
Ialomiţei). În Câmpia Olteniei, dunele au desfăşurare de la NV la SE (\\\),
conform cu direcţia Austrului, formând uneori barcane şi se întâlnesc pe toate
suprafeţele nisipoase din lungul Dunării.
Alte dune de nisip apar în Câmpia de Vest (C. Carei, C. Valea lui Mihai
şi C. Ierului – 25 000 ha) şi sunt transportate de masele de aer vestice. În C.
Valea lui Mihai, dunele ating 10-15 km lungime şi 15-20 m înălţime (uneori
chiar 40 m).
O excepţie o realizează dunele de nisip de la Reci, din Depresiunea
Braşovului, formate în nisipurile transportate de râurile aferente bazinului
Râului Negru şi modelate de vântul Nemira, care pătrunde în depresiune prin
Pasul Oituz.
Nisipuri fluviatile se acumulează şi în Câmpia Tecuciului, pe stânga
Siretului Inferior şi al Bârladului la Hanu Conachi (15 000 ha) şi în Delta
Dunării, unde apar în constituţia grindurilor (Letea, Caraorman, Sărăturile,
Chituc sau cele ce însoţesc braţul Sf. Gheorghe care au contribuit la formarea
insulei Sacalin) sau a cordoanelor litorale, care au barat Complexul lagunar
Razim-Sinoe sau gurile de vărsare ale râurilor din lungul litoralului, ducând la
formarea plajelor, toate acestea fiind condiţionate de transportul marin.

3.2.1.6. RELIEFUL DEZVOLTAT PE LOESS/DEPOZITE LOESSOIDE

Loessul este o rocă compactă, rezultată din cimentarea prafului.
Principala proprietate a loessului şi a depozitelor loessoide este tasarea, datorată
presiunii orizonturilor superioare, iar originea lor poate fi:
 Fluviatilă – mâlurile fine cărate de ape;

35
  Glaciară – formate la periferia gheţarilor de calotă cuaternari;
 Eoliană – particule fine transportate de vânt.
Areale caracteristice din ţara noastră sunt: Câmpia Română în totalitatea
sa, Pod. Moldovei şi Pod. Dobrogei.
Geneza eoliană, legată de vânturile de NE – SV, este confirmată de faptul
că în partea de est a Câmpiei Române (în C. Brăilei şi Bărăgan), depozitele
loessoide înregistrează grosimea maximă de 70 m, pe când în partea de sud-vest,
în C. Olteniei, acestea scad la 10 – 15 m.
În depozitele de loess, penetraţia apelor din precipitaţii se realizează
până la anumite adâncimi, apele preiau cu ele materialele solide şi mai ales
CaCO3 care e depus în bază, formând orizonturi de concreţionare, mai albicioase,
numite păpuşi de loess. Ca urmare a preluării acestor substanţe, se formează la
suprafaţa topografică o serie de mici depresiuni, numite crovuri. (14)
George Vâlsan, în lucrarea sa „Influenţe climatice în Câmpia Română”,
arată că aceste mici depresiuni sunt accentuate acolo unde vânturile cad
perpendicular pe un mal al crovului şi în aceste condiţii, crovurile înaintează,
făcând joncţiunea dintre celelalte crovuri. În cadrul crovurilor se acumulează
apa acolo unde se formează un orizont de mâl impermeabil ce frânează infiltraţia,
apa erodează în continuare şi crovurile se transformă într-o reţea hidrografică de
suprafaţă. În felul acesta, George Vâlsan demonstrează coturile bruşte ale reţelei
hidrografice de suprafaţă, cum este cazul C. Snagovului – în zona L. Gălăţui şi a
Câlniştei, unde crovurile s-au asociat între ele. (15)
Aplicaţia practică a acestora este dată de faptul că datorită procesului de
tasare, depozitele loessoide nu pot fi folosite pentru instalarea unor clădiri cu
foarte multe nivele sau a pilonilor de poduri, fapt care ar duce la subminarea
continuă a acestora, motiv pentru care proiectele de construcţii trebuie să ţină
cont de acest lucru. De asemenea, suprafaţa agricolă poate fi redusă atunci când
pe fondul unor areale de tasare apar zone de înmlăştinire.

Fig. 15. Alterare chimică prin decarbonatare. Formarea crovurilor şi a reţelei

hidrografice de suprafaţă în cadrul acestora

36
 3.2.2. RELIEFUL STRUCTURAL

Relieful structural reprezintă acel relief dezvoltat pe anumite structuri şi

reflectă o adaptare a formelor de relief.
Relieful structural din România este consemnat prin structură:
orizontală/tabulară, monoclinală – specifice unităţilor de platformă; cutată,
şariată, faliată – specifice unităţilor de orogen; discordantă şi în domuri –
specifice unităţilor legate de orogenul carpatic (ex.: Pod. Dobrogei, Depr.
Colinară a Transilvaniei). Fiecărei structuri geologice îi este specifică o anumită
reacţie la agenţii exogeni, fapt care a condus în timp la dezvoltarea anumitor
forme de relief structural, condiţionarea fiind dată de rezistenţa rocilor şi de
alternanţa de strate, orizonturi, blocuri etc.
Structurile geologice specifice României sunt legate de regiunile de
platformă (Vorland) şi de orogenul carpatic, la care se adaugă unităţile
dependente de acesta din urmă. Astfel, platformele au la suprafaţă roci
sedimentare în strate orizontale şi monoclinale, orogenul carpatic – roci
cristaline, sedimentare şi vulcanice, prezentând o structură cutată, şariată şi
faliată, iar unităţile legate de orogenul carpatic au roci sedimentare cu structură
cutată, monoclinală şi în domuri (suprastructura sedimentară acoperă blocuri
cristaline situate la adâncimi variate).

DIFERENŢIERI REGIONALE

PODIŞUL MOLDOVEI
 suprastructura sedimentară (tot mai nouă de la nord la sud) se desfăşoară
într-o unitate monoclinală diversificată petrografic:
• sectorul nord-vestic şi central: gresii, conglomerate, calcare;
• C. Moldovei: gresii, marno-argile;
• sectorul central-sudic: pietrişuri, nisipuri slab cimentate cu
intercalaţii argilo-marnoase şi tufuri.
 Pod. Sucevei:
• platouri structurale întinse pe calcare şi gresii (Dragomirna,
Fălticeni şi la est de Siret);
• fronturi cuestice;
• văi subsecvente şi consecvente.
 la contactul cu Obcina Mare (aliniamentul Păltinoasa-Cacica-Solca),
eroziunea a îndepărtat depozitele sarmaţiene monoclinale, creând depresiuni de
contact, în baza cărora au fost intersectate unele cute diapire badeniene.

PODIŞUL DOBROGEI
 suprastructura sedimentară: în nord şi centru – calcare mezozoice, iar în
Dobrogea de Sud – calcare sarmaţiene; peste ele loess şi depozite loessoide;

37
  modelarea reliefurilor vechi → la nivelul de pediplenă;
 orogeneza alpină din Carpaţi s-a reflectat prin crearea în suprastructura
sedimentară dobrogeană a unor ondulări largi, dar mai ales în „rejucarea” unor
planuri de falie/flexuri;
 au mai contribuit mişcările neotectonice pozitive (în nord, centru şi sud-
vest) şi diferenţierile petrografice (în nord);
 astfel apar:
• structură tabulară – în Dobrogea de Sud (la sud de falia Capidava-
Ovidiu); impusă de calcarele sarmaţiene; se evidenţiază prin platouri structurale
şi văi simetrice cu versanţi cu pantă accentuată („chei/canioane”);
• structura discordantă simplă – corespunde Dobrogei centrale
(calcare jurasice suprapuse pediplenei paleozoice ce retează şisturile verzi); se
evidenţiază: pediplena exhumată în Pod. Casimcei, abrupturi structurale ale
versanţilor ce retează capetele stratelor din calcare jurasice, văi dezvoltate pe
contacte de falie (Peceneaga) sau paralele, perpendiculare sau oblice în raport de
cutele strânse ale şisturilor verzi (Casimcea, Topolog);
• structura discordantă complexă – din regiunea Babadag-Tulcea cu:
abrupturi cuestice (pe martorii calcaroşi), fragmentate de sinclinalele suspendate
faliate (au ajuns în stadiul de inselberguri – Denis Tepe); abrupturi de falie
(nordul Dealurilor Tulcei); fronturi de cuestă; suprafeţe cvasistructurale; văi şi
depresiuni structurale (în Pod. Babadag);
• structură hercinică nivelată, faliată, rejucată neotectonic şi modelată
în sistem apalaşian: în nord-vestul Dobrogei (roci cristaline şi eruptive – cute
strânse); înălţarea neotectonică a determinat adâncirea râurilor, rezultând dealuri
pe anticlinale; văi axate pe sinclinale (Luncaviţa) şi anticlinale (Megina) sau
transversale pe cute (Greci, Cerna);
• structuri vulcanice vechi scoase la zi de eroziune (regiunea Măcin-
Niculiţel şi local în est): corpuri magmatice granitice (lacolitul Măcin-Greci);
platouri de diabaze (consolidate subacvatic în Pod. Niculiţel).

PODIŞUL MEHEDINŢI
 din punct de vedere structural este o unitate carpatică joasă (400-700 m),
nivelată aproape până la stadiul de peneplenă;
 structură cutată, faliată, fosilizată (în curs de exhumare);
 depresiuni cu caracter de graben (Bahna) parţial dezgolite;
 versanţi cuestici;
 abrupturi de falie (bine întreţinute de contacte petrografice).

PODIŞUL GETIC
 pietrişuri şi nisipuri ce înclină spre sud (căderea e mai mare în nord);
 se observă o trecere de la un monoclin (la contactul cu Subcarpaţii, în
nord) la o structură tabulară (în sud, spre C. Română);

38
  interfluvii asimetrice (cu suprafeţe structurale extinse) în nord şi platouri
cvasiorizontale în sud (au denumirea de „platformă”);
 văi consecvente (în concordanţă cu înclinarea stratelor) (nord-sud);
 cute simple şi unghiulare (cu caracter monoclinal), în nord şi platouri şi
văi asimetrice (caracteristice podişurilor tabulare), în sud.

DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI

 fundamentul cristalin fragmentat în blocuri afundate diferit (Culmea
Preluca ajunge la suprafaţă);
 suprastructura sedimentară cu formaţiuni variate, influenţată de deplasarea
către suprafaţă şi exterior a sâmburilor de sare (badeniene) datorită presiunii
sedimentelor groase acumulate în centru;
 3 structuri principale: diapiră în vest, sud şi est (Ocna Dej-Sic-Cojocna-
Turda-Ocna Mureş; Aiud-Ocna Sibiului; Şieu-Sovata-Praid-Rupea); în domuri
cu poziţie centrală (C. Transilvaniei şi Pod. Târnavelor); monoclinală
(formaţiunile paleogen-miocen inferior) – în Pod. Someşan şi la contactul
depresiunilor din sud şi vest cu munţii (cuestele Pod. Hârtibaciului şi Pod.
Secaşelor);
 local, în est, apare şi structură discordantă reprezentată de acumulări de
aglomerate vulcanice (tabular-monoclinale) peste sedimentarul mio-pliocen
cutat (diapir);
 traseul Someşelor, Mureşului şi Târnavelor – prin sectoarele mai joase
datorate jocului pe verticală al blocurilor fundamentului;
• Subcarpaţii Transilvaniei: structură cutată (diapir) şi monoclinală;
forme majore de concordanţă structurală (dealuri pe anticlinale; văi, bazinete, şei
pe sinclinale); forme de inversiune structurală (vârfuri şi culmi pe sinclinale,
butoniere pe ax de anticlinale); abrupturi cuestice (100-250 m); suprafeţe şi
platouri structurale; poliţe structurale; versanţi cu trepte structurale;
• Pod. Someşan: pe gresii, microconglomerate şi calcare se impune
structura monoclinală (stratele cad dinspre munţi spre Someş) caracterizată de
interfluvii cu: suprafeţe şi platouri structurale; vârfuri asimetrice separate de şei
largi (Dle. Năsăudului); versanţi cuestici; văi consecvente (afluenţii Someşului
Mare), obsecvente şi subsecvente; (Dle. Lăpuşului – concordanţă directă: Depr.
Lăpuşului pe un sinclinal, iar dealurile din sud pe anticlinale);
• Pod. Târnavelor: cute diapire, domuri, monoclin slab înclinat;
versanţi cuestici în vest (în aria cutelor diapire) şi în sud-est (Depr. Sibiu, pe
Valea Hârtibaciului, pe Secaşe etc.); central apar domuri (Bazna, Cetatea de
Baltă, Sângeorgiu de Pădure, Bogata, Tăuni, Filitelnic);

DEALURILE DE VEST / BANATO-SOMEŞENE

 blocurile cristaline ale fundamentului apar la zi sub formă de culmi (Făget)
şi măguri (Şimleu) ce domină cu câteva zeci de metri (chiar >100 m) regiunile
vecine („horsturi”);
39
  se remarcă: bazinete depresionare de contact între culmile cristaline şi
sedimentarul pliocen; defilee epigenetice (prin impunerea râurilor în rocile
cristaline şi eruptive – Someş la Ţicău-Benesat, Barcău la Marca, Crasna la
Şimleu); horsturi exhumate (Preluca, Prisaca, Măgura Şimleului, Culmea
Lespezi); creste şi suprafeţe structurale (Dle. Chioarului, Dle. Crasnei).

SUBCARPAŢII
 Prezintă cea mai mare complexitate structurală (cutată şi monoclinală);
• Subcarpaţii Moldovei: cute faliate (sinclinoriu lângă munte,
anticlinoriu la exterior – peste acesta din urmă, depozite monoclinale); în
Cuaternar au avut loc ridicări locale care au determinat formarea unor culmi mai
înalte (Pleşu, Pietricica) cu structură cutată ce au închis spre est depresiunile de
pe sinclinoriu; structura de bază este reprezentată de un culoar depresionar sub
munte şi un şir de dealuri la exterior (axate – primul pe sinclinoriu, iar celelalte
pe monoclin sau pe anticlinoriu); se remarcă: abrupturi de falie sau de contact
petrografic (Culmile Pleşu şi Pietricica); hogback-uri pe gresii şi conglomerate
(Cl. Pietricica); sectoare de vale pe sinclinale sau anticlinale; abrupturi de cuestă;
platouri cvasistructurale; văi consecvente;
• Subcarpaţii Curburii (Trotuş-Dâmboviţa): prezintă cea mai
complexă structură: lângă munte – cute faliate (cute solzi) ce încadrează
depresiuni sinclinale faliate (Slănic, Drajna-Chiojd); în centru – cute largi faliate;
la exterior – monoclin cu boltiri diapire. Aceste caracteristici structurale majore
se reflectă în: aliniamente de culmi pe cutele solzi (în nord, la vest de Slănicul
de Buzău) sau pe anticlinalele şi boltirile diapire; depresiuni şi şei largi în lungul
unor sinclinale; versanţi abrupţi pe aliniamentele de falie (care uneori corespund
unor contacte petrografice). De asemenea, se mai remarcă: şiruri de cueste (între
Slănicul de Buzău şi Câlnău); suprafeţe şi platouri structurale; hogback-uri (în
Vrancea) şi văi subsecvente, consecvente, obsecvente cu versanţi afectaţi de
alunecări, şiroire şi torenţi;
• Subcarpaţii Getici: între Argeş şi Topolog – structură monoclinală
(gresii, microconglomerate); la est de Topolog şi vest de Gilort – structură cutată
larg şi parţial faliată; între Gilort şi Motru – îmbinare între cele două (unele cute
au fost accentuate şi au rezultat şiruri de dealuri (Măţău-Ciocanu, Stroeşti-
Brădiceni-Sporeşti, Bran etc.) şi depresiuni – Câmpulung, Tismana-Novaci,
Câmpu Mare-Câlnic, Tg. Jiu etc.); se mai remarcă butoniere în anticlinale şi
interfluvii pe sinclinale (între Gilort şi Olteţ), iar în unitatea monoclinală
(Muscelele), interfluviile sunt paralele (nord→ sud) şi separate de văi simetrice
consecvente.

CARPAŢII
 prezintă structură complexă;
• Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului: se impune şariajul getic,
în care Pânza Getică (parţial îndepărtată) prezintă ondulări, fracturări, bombări;
40
se remarcă: horsturile (Poiana Ruscă, Semenic, Almăj, Vâlcan-Mehedinţi, Cozia
etc.); grabene (Bozovici, Petroşani, Loviştea); culmi pe anticlinorii (Făgăraş);
local apar suprafeţe structurale, abrupturi pe capete de strate mai dure, simetrii şi
asimetrii în configuraţia circurilor şi văilor glaciare (Făgăraş, Retezat). În Munţii
Bucegi (sinclinal suspendat) apar platouri structurale extinse, fronturi de cuestă,
văi obsecvente pe abrupturile estice sau vestice; Munţii Piatra Craiului – creastă
de tip hogback (flanc de sinclinal redresat la verticală); Munţii Banatului – în
lungul celor 2 sinclinorii Reşiţa-Moldova Nouă şi Sviniţa-Svinecea Mare există
forme structurale, precum: creste, platouri, văi, abrupturi, vârfuri etc.
• Carpaţii Orientali: prezintă 5 compartimente tectono-structurale
(V→ E) – vulcanic în vest; depresiuni tectonice şi cristalin cu sedimentar vechi
în centru; fliş cretacic şi paleogen în est;
 Unitatea vulcanică prezintă 2 situaţii – masive vulcanice cu
conuri, caldeire şi platouri bine dezvoltate (Gutâi-Igniş, Călimani, Gurghiu,
Harghita) şi munţi sedimentaro-vulcanici (Oaş, Ţibleş, Bârgău) cu vârfuri
ascuţite, versanţi abrupţi şi culmi joase pe structuri sedimentare monoclinale sau
uşor cutate;
 Depresiunile tectonice au caracter de graben (Braşov) sau de
baraj vulcanic (Maramureşului, Dornelor, Giurgeu, Ciuc etc.); în Depr.
Maramureşului, sedimentării i-au urmat cutarea şi ridicarea tectonică; în
Dornelor şi Giurgeu, diminuarea subsidenţei a facilitat dezvoltarea
piemonturilor, glacisurilor, teraselor; în Ciuc şi Braşov, unde subsidenţa este
încă activă, se impun şesurile aluviale extinse, iar la contactul cu munţii apar
glacisurile proluviale.
 Munţii cristalini (au şi petice de sedimentar) – pe cristalin
apar evidente masivitatea culmilor (Maramureşului, Rodnei), abrupturile de falie
(Dragoş-Vodă în Rodnei), culoare tectonice (M. Rarău), iar pe sedimentarul
cutat (conglomerate, calcare, dolomite etc.) se impun suprafeţe structurale,
cueste, abrupturi şi vârfuri asimetrice (Rarău, Hăşmaş, Lucina, Piatra Mare,
Postăvaru etc.);
 Fliş cretacic şi paleogen – gresii, marno-calcare, şisturi
argiloase cuprinse în cute deformate tectonic (de la cute simple largi la cute solzi
= şariaj, spre est); se remarcă: aliniamente de creste şi culmi (N→ S), de
exemplu în Obcine, pe gresiile redresate aproape la verticală apar hogback-uri,
vârfuri ascuţite şi şei înalte; culoare de văi principale; depresiuni tectonice de tip
graben (Comăneşti); aliniamente de abrupturi structurale (pe gresiile de Tarcău,
de Kliwa, de Siriu); masive izolate de tipul „pintenilor” (Ivăneţu, Berzunţi).
Există şi câteva sinclinale suspendate cu fronturi de cuestă şi suprafeţe
structurale: Rarău, Giumalău, Ceahlău, Hăşmaşu Mare, Ciucaş, Postăvaru-Piatra
Mare.
• Munţii Apuseni: prezintă 2 situaţii – în primul rând se remarcă
ansamblul cristalin central, impus prin masivitate, din care se desprind radial
masive mai mici cu caracter de horst (Meseş, Plopiş, Pădurea Craiului, Codru-
41
Moma, Zarand) separate de depresiuni tectonice de tip graben (Brad, Hălmagiu,
Zarand, Beiuş, Zlatna etc.), iar în al doilea rând, există influenţe structurale
locale evidenţiate prin forme de relief izolate – chei epigenetice tăiate de Crişuri,
Barcău, Mureş, Arieş etc., iar în masivele calcaroase apar abrupturi, suprafeţe şi
platouri structurale, hogback-uri. Munţii Metaliferi şi Trascău din sud-est sunt
alcătuiţi din fliş marno-grezos, resturi din aparate vulcanice, bare de calcare, roci
magmatice vechi etc. şi prezintă o structură complexă, cu o varietate de forme
structurale evidenţiate prin creste şi vârfuri – pe formaţiuni vulcanice
(Detunatele, în jurul Băiţei), iar pe calcare, apar platouri, depresiuni suspendate,
chei etc.

3.2.3. RELIEFUL VULCANIC

Relieful vulcanic este un tip aparte de eroziune diferenţială,

complexitatea petrografică şi structurală fiind dată de direcţia şi compoziţia
curgerilor de lavă.
Morfocronologic, activitatea vulcanică s-a manifestat pe teritoriul
României în toate erele geologice, atât intrusiv6, cât şi extrusiv7, remarcându-se
un magmatism prehercinic, hercinic şi mezozoic şi un vulcanism neogen.
Magmatismul reflectă duritatea rocilor evidenţiată atât în altitudine, cât
şi în masivitate. Astfel, în Dobrogea se remarcă: granite (M-ţii Măcin8 – M.
Greci, Cl. Pricopan) şi diabaze (Pod. Niculiţel), iar în Carpaţi: corpuri
granitoide (Parâng, Retezat, Muntele Mic, Almăj, Gilău, Muntele Mare),
diabaze mezozoice (M-ţii Maramureşului, în vf. Farcău), ofiolite (M. Drocea,
Almăj), Carpaţii Meridionali (Parâng) şi Orientali (Maramureşului, Rarău,
Perşani), banatite (M-ţii Banatului şi Munţii Apuseni – din Vlădeasa până la
Dunăre).

Vulcanismul neogen s-a produs pe linii de fracturi şi s-a făcut simţit în

vestul Carpaţilor Orientali, unde s-a format cel mai lung lanţ muntos eruptiv
din Europa9, şi în sudul Munţilor Apuseni.
Erupţiile neogene sunt grupate în 3 cicluri:
1. Ciclul Tortonian: când au avut loc erupţii explozive marine cu
formarea de stratovulcani alcătuiţi din piroclastite, riolite, dacite şi andezite;

6
Intruziunile au formă de lacolite, batolite, apofize, stockuri, filoane etc.
7
Erupţiile pot fi efuzive (silenţioase) sau explozive (din care → cenuşă, lapili cu Ø sub 3 cm şi bombe cu Ø peste
3 cm). Lavele pot fi: acide = riolitice – din pătura granitică, materia care a ajuns la suprafaţă (văscoase, >65%
SiO2), neutre = andezitice (între 52% şi 65% SiO2), bazice = bazaltice (fluide, <52% SiO2).
8
Sub forma unui mare lacolit cu dispunere NV-SE.
9
800 km (Ungaria, Ucraina, România).

42
manifestat în: Oaş-Lăpuş/Gutâi şi în Munţii Apuseni (Almaş-Stănija, Brad,
Săcărâmb şi Roşia Montană);
2. Ciclul Sarmaţian – Pliocen: cea mai intensă manifestare (prin
efuziuni de lave în alternanţă cu activităţi explozive); au dus la formarea de
stratovulcani şi de corpuri intrusive (Apuseni, Oaş, Ţibleş, Bârgău, Călimani,
Gurghiu, Harghita);
3. Ciclul Pliocen superior – Cuaternar inferior: manifestare mai
puţin intensă, efuzivă, iar ca roci predomină andezitele (cu piroxeni sau
bazaltoide) şi bazaltele (Călimani, Gurghiu, Harghita, Perşanii de Nord şi
porţiuni restrânse din Oaş, Gutâi şi Metaliferi).

De activitatea vulcanică sunt legate toate fenomenele metalo-genetice

(cu mineralizări polimetalice, auro-argentifere, fier, minereuri cuprifere şi de
sulfuri polimetalice) din Oaş, Gutâi şi Metaliferi, la care adăugăm şi
manifestările postvulcanice, care dovedesc amploarea activităţilor vulcanice din
trecut, reprezentate prin: gheizere (Ţara Lăpuşului), fumarole, solfatare şi
mofete (Balvanyos, Tuşnad, Covasna).

Gruparea masivelor s-a realizat în funcţie de manifestări, vârstă, litologie

şi morfologia vulcanică păstrată. Astfel, se remarcă:

 Grupa Oaş-Ţibleş/Vulcanicii nordici caracterizată prin:

o urme de caldeire (Săpânţa şi Mara) şi de platouri vulcanice
în Masivul Igniş sau Creasta Cocoşului, din Munţii Gutâi, care reprezintă
fragmente dintr-un vechi crater, la baza căruia apar forme periglaciare =
grohotişuri;
o masivitate accentuată, deşi au altitudini reduse (nefiind
afectaţi de văi transversale);
o măguri (formate pe neckuri) – Mogoşa (1 246 m) din Masiv.
Gutin sau Văratec (1 353 m) şi Măgura (1 126 m) din Munţii Lăpuşului; cupole
vulcanice – dezvelite de sub sedimentar – Ţibleş (1 839 m) şi Hudin (1 611 m)
din Munţii Ţibleş;
o depresiuni intravulcanice (Oaş) şi golfuri externe (Mara,
Botiza).

 Grupa Călimani-Harghita/Vulcanicii sudici (extensiune mare a

culmilor vulcanice, pe cca. 150 km lungime, 40-50 km lăţime şi cu altitudini
maxime de 2 100 m în Pietrosul Călimanilor → varietate morfologică mare):
o 2 trepte: treapta conurilor (se pot reconstitui 17 conuri,
9 cratere şi 6 caldere cu Ø de 4-13 km) şi a platourilor;
o cratere principale: Căliman = calderă cu 10 km Ø în Munţii
Călimani; Fâncel-Lăpuşna/Bătrâna = calderă cu 13 km Ø, Saca, Şumuleu
(caldere), Ciumani-Ferăstrae în Munţii Gurghiului; în Munţii Harghita:

43
Răchitaş, Ostoroş, Harghita (calderă), Arotaş, Luci (calderă), Cucu; Masiv.
Ciomatu/Puciosul (1 301 m) prezintă 1 con cu 2 cratere gemene, unul nedrenat,
Sf. Ana, şi altul drenat, Mohoş;
o platouri vulcano-sedimentare extinse în vestul grupei; de la
1 400 m la 1 600 m, în nord (Călimani) şi coboară în sud (Harghita) la 750 – 1
000 m);
o duritatea curgerilor de lave a impus o eroziune diferenţială cu
forme spectaculoase (ace, turnuri – Cei 12 Apostoli) în piroclastite, lave
andezitice cu piroxeni, aglomerate vulcanice);
o vulcanocarst prezent în Călimani (grotele din Negoiul
Românesc).

 Munţii Bârgău, Rodnei şi Maramureşului:

o vârfuri vulcanice conice (Heniu Mare 1 610 m, Măgura Mare,
Măgura Tisei etc.);
o coşuri vulcanice şi lacoliţi în Rodnei (= străpungeri de lave
în cristalin şi în sedimentar);
o Vf. Toroiaga (1 930 m) din Maramureş = coş vulcanic;

 Munţii Apuseni:
o erupţiile au o dispoziţie lineară (pe linii de falii) – formate
din andezite, dacite, riolite, la care se adaugă aglomerate şi tufuri vulcanice;
o conuri şi intruziuni vulcanice în Metaliferi;
o aparate vulcanice mari (stratovulcanii: Barza – la SE de
Brad, din andezite; Căraciu – la SV de Ţebea); vulcanii Săcărâmb, Roşia
Montană, Haneş din Bazinul Almaş etc., dyke-uri (Dl. Fericeaua–Stănija),
microlacoliţi (Măgura–Barza).

De manifestările vulcanice mai sunt legate următoarele:

• formarea unor depresiuni tectono-erozive şi de baraj vulcanic
(Maramureş, Giurgeu, Ciuc, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, Tulgheş);
• erupţii de bazalte: la Racoş în Munţii Perşani, la Detunate în Munţii
Detunatelor/Roşiei Montane din Apuseni (Detunata Goală şi Detunata Flocoasă)
sau în Călimani, Banat şi Defileul Mureşului);
• defilee prin străpungerea masei vulcanice de către văi (Mureş între
Topliţa-Deda, Olt la Tuşnad şi Racoş);
• prezenţa tufurilor vulcanice din Depresiunea Transilvaniei
(formează suprafeţele structurale ale monoclinurilor) şi de la exteriorul
Carpaţilor.

44
Fig. 16. Lanţul vulcanic Oaş – Ţibleş (Sursa: Gr. Posea, 2002)
45
 Fig. 17. Munţii Gurghiului: 1. compartimentul superior; 2. compartimentul
intermediar; 3. compartimentul inferior cu şisturi cristaline; 4. masiv de sare;
5.a. cratere şi caldera; 5.b. neck; 7. falie majoră (Sursa: Gr. Posea, 2002)

46
Fig. 18. Munţii Harghita: 1. conuri, 2. cratere şi caldere; 3. planeze; 4. lave;
5. platou; 6. curgeri de lave de platou; 7. aglomerate şi piroclastite;
8. sedimentar; 9. cristalin; 10. glacis; 11. depresiuni mici; 12. limita munţilor
Harghita; 13. limită de formaţiuni; 14. defileu (Sursa: Gr. Posea, 2002).

47
Fig. 19. Răspândirea vulcanitelor neogene în Munţii Apuseni:
1. Ciclul I; 2. Ciclul II; 3. Ciclul III (Sursa: Gr. Posea, 2002).

48
 3.3. SISTEMELE DE MODELARE

3.3.1. SISTEMUL DE MODELARE FLUVIATIL

Sistemul de modelare fluviatil include acţiunea arterelor hidrografice

permanente şi intermitente asupra teritoriului şi prezintă cea mai mare
extensiune spaţială, fiind condiţionat de:
• ritmul precipitaţiilor (reflectate în debite, intensitatea eroziunii şi în
procesele de albie);
• schimbările climatice;
• litologie (prin duritate, permeabilitate);
• utilizarea terenurilor (care influenţează regimul de scurgere, implicat
direct în modelarea fluviatilă) şi impactul antropic.
Acţiunea arterelor hidrografice este marcată de eroziune, transport şi
acumulare, procese care se conjugă în timp şi se înscriu prin 2 elemente de ordin
morfologic: lunci şi terase, sistemul primordial din ţara noastră fiind înscris de
Dunăre şi de afluenţii ei.

LUNCILE sunt cele mai recente teritorii, formate din afluxul de aluviuni
depuse de reţeaua hidrografică permanentă.
În privinţa albiei, trebuie să menţionăm că arterele hidrografice pot avea
o desfăşurare rectilinie atunci când cele 3 acţiuni sunt ponderate – eroziunea,
transportul şi acumularea (ex.: unele segmente de văi transversale sau în valea
Dunării, unde braţele ei sunt unite, sau chiar în segmentele de câmpie, unde
profilul de echilibru este realizat). Sunt totuşi cazuri când elementele
morfologice concură în fixarea unor albii puternic meandrate, aşa cum e cazul
zonei de subsidenţă din Câmpia Română. Accentuarea meandrelor conduce la
fixarea unor puncte critice în evoluţia de înaintare a acestora, formându-se
meandre libere, spre deosebire de meandrele încătuşate dezvoltate în zone
montane delimitate de versan i abrup i, a a cum întâlnim în cazul v ilor
transversale ale Jiului şi Oltului.
Meandrele acţionează puternic în zonele numite „gât de meandru”, astfel
încât, se poate ajunge la un curs rectilin cu meandre părăsite sub forma
belciugelor. În toponimia Câmpiei Române este întâlnit termenul de „Malul
Spart”, acesta fiind de fapt o localitate pe valea Argeşului care a fost remaniată
din poziţia sa, lăsând malurile vechi şi formând belciuge sau meandre părăsite în
cadrul albiei. Astfel, acolo unde o arteră hidrografică are tendinţa de a-şi

49
rectifica cursul de apă, această zonă poartă denumirea de migraţie a albiilor, aşa
cum sunt de exemplu zonele de subsidenţă din Câmpia Română (Câmpia Titu-
Potlogi, pe valea Prahovei, Călmăţuiului, Buzăului, Râmnicului şi până în
Câmpia Siretului Inferior). Zone cu migraţie a albiilor se mai întâlnesc şi în
sectorul Jijia – Bahlui – Prut, unde se dezvoltă o confluenţă paralelă, care a luat
naştere datorită digurilor naturale care se dezvoltă de o parte şi de alta a albiei
minore. Un exemplu în acest sens este cursul râului Vedea din Câmpia Română,
la confluenţa cu Dunărea, care a fost împins mult către est. Cursul a fost barat de
aluviuni, în spatele lor, formându-se cuvete lacustre numite limane fluviatile, aşa
cum sunt, de altfel, şi cele din partea de sud a Dobrogei – Ostrov şi Oltina.
Cea mai reprezentativă pentru România este, însă, Lunca Dunării care
apare discontinuă în sectorul de defileu, pentru ca apoi, aval de Drobeta-Turnu
Severin să se lăţească treptat, prezentând, spre exemplu, în Câmpia Olteniei sau
la baza Câmpiei Burnazului, grinduri de 1-7 m înălţime şi o zonă joasă,
modificată antropic, cu braţe părăsite, lacuri, mlaştini ş.a.m.d. Arealul Bălţilor
prezintă o complexitate deosebită cu braţe părăsite, foste canale de legătură,
mlaştini, ochiuri de apă, grinduri etc. – Balta Ialomiţei (între Borcea şi Dunăre)
şi Balta Brăilei (între Cremenea/Măcin şi Dunăre).

Pe trepte de relief, luncile prezintă următoarele caracteristici:

• În câmpii: extensiune maximă, cu areale de înmlăştinire; apar
artere hidrografice paralele (Argeş, Neajlov, Sabar etc.) şi chiar lunci comune
(Olt-Sâi, Argeş-Sabar, Buzău-Călmăţui, Siret-Jijia etc.); meandre divagante
(câmpiile de subsidenţă – C. Siretului Inferior), meandre părăsite (C. Buzăului,
C. Călmăţuiului) şi limane fluviatile (în Lunca Dunării);
• În dealuri şi podişuri: prezintă o configuraţie neregulată (Bârlad,
Secaş, Niraj etc.); pot fi largi şi bilaterale datorită confluenţelor în serie de pe
culoarele mari de vale (Mureşul în Depr. Colinară a Transilvaniei sau Oltul în
Pod. Getic); prezintă mutaţii în depresiunile subcarpatice datorită creşterii
eroziunii şi acumulării (Jiu în Depr. Târgu Jiu sau Olt în Depr. Băbeni); pot
evolua ca terase de luncă, fapt evidenţiat de aşezările aliniate în lungul arterelor
hidrografice (Mureşului, Târnavelor, Oltului etc.) şi/sau de arealele agricole cu
valoare economică evidentă;
• În arealele montane: se prezintă sub formă de fâşii înguste şi cu
mobilitate mare; apar în lungul râurilor, în meandre şi în bazinete; contactul cu
versanţii generează conuri de dejecţie / cuverturi de depozite proluviale care

50
măresc pe de-o parte altitudinea luncilor, iar pe de altă parte izvoarele de la baza
lor, contribuie la degradarea nivelului de luncă.

TERASELE sunt forme de relief care se etalează în lungul arterelor

hidrografice, aşa cum este cazul Dunării, care îşi etalează terasele pe malul stâng,
de la Drobeta-Turnu Severin până la Brăila şi care scad atât altimetric, cât şi
numeric până în acest sector. Terasele Dunării sunt legate de retragerea treptată
a lacului pontic către est, fapt care explică nr. mare de terase în C. Olteniei (7-9),
fiind numită de Petre Coteţ „câmpie de terase” (studiu geomorfologic). Acestea
scad până la un singur nivel, la Brăila (4 nivele la confluenţa cu Argeşul, 3
nivele între acesta şi Mostiştea, 2 nivele până în Valea Jegăliei, de unde apoi, se
desfăşoară spre est, doar un singur nivel, cel al terasei Brăilei).
Terasele în România sunt localizate în mod special în zonele de câmpie,
unde formează câmpuri întinse, fosilizate uneori de dune de nisip sau
fragmentate de o reţea de crovuri (cazul teraselor de pe văile Jiului, Oltului,
Argeşului10 până în valea Siretului).
La confluenţa Siretului cu Dunărea se dezvoltă o zonă de puternică
subsidenţă/sublăsare, astfel încât, văile Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei,
Prahovei şi Buzăului şi-au rectificat cursul din direcţia N-S către S-SE, acest
fenomen fiind semnalat de George Vâlsan în lucrarea sa „Câmpia Română”. Ca
urmare a acestui fapt, în vechile conuri de dejecţie ale arterelor menţionate au
fost „tăiate” nivele de terase în evantai, G. Vâlsan aducând ca argumente în
evoluţia acestora:
• scăderea nr. de terase din amonte în aval;
• prezenţa unor zone de înmlăştinire şi izvoare la baza conurilor de
dejecţie, acestea generând izvoare intermitente ale unei generaţii
de văi proprii câmpiei (spre exemplu, din conul de dejecţie al
Argeşului îşi trag obârşia Vedea şi Teleormanul; din conul
Dâmboviţei – Colentina; Prahovei – Leaotul, Buzăului –
Călmăţuiul, care îşi are obârşia la 1 km de oraşul Buzău, în acest
areal văile intermitente poartă denumirea locală de „buzoiele”;
(toate sunt alimentate de pânzele freatice de la baza conurilor de
dejecţie şi au un debit intermitent);

10
La intrarea în C. Română, terasele din v. Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei, Prahovei, Buzăului au o
desfăşurare deosebită.

51
 Terasele de pe faţada vestică, din piemonturi şi din Câmpia de Vest sunt
formate din trepte ce scad altimetric către Câmpia Tisei, valea Mureşului.
Această etajare a lor este legată de retragerea bazinului panonic către vest.
În Subcarpaţi apar mai multe nivele de terase ce sunt explicate datorită
mişcărilor neotectonice ce au avut loc în Holocen, ultima parte a Cuaternarului.
În Pod. Transilvaniei se întâlnesc terase deformate pe v. Mureşului,
Someşului, Târnavelor, datorate aportului proceselor de versant.
În Pod. Moldovei, care este prin excelenţă un podiş structural, terasele se
etalează în bazinul Jijiei, având deformări de natură structurală.
În Dobrogea, C-tin Brătescu semnalează prezenţa unei terase lacustre în
jurul limanului Ostrov, iar ulterior, au fost descrise o serie de terase de
abraziune la baza soclului dobrogean.
Terasele sunt zonele cele mai prielnice pentru dezvoltarea aşezărilor şi
pentru culturile agricole. Cele din lungul Dunării, de exemplu, au favorizat
dezvoltarea oraşelor porturi: Turnu Severin, Turnu Măgurele, Olteniţa, Călăraşi
şi Brăila. Funcţia de oraş port este dată de Dunăre, care colectează în bazinul său
aproximativ 98% din apele care drenează teritoriul ţării, restul fiind afluenţi
direcţi sau indirecţi ai Mării Negre.

3.3.2. SISTEMUL DE MODELARE MARIN

Acţionează în proximitatea litoralului Mării Negre, dar din punct de

vedere paleogeografic, el este prezent în mai multe unităţi, fiind legat de
existenţa unor cuvete lacustre.
În cadrul ţărmurilor înalte, principalul proces care are loc este eroziunea
exercitată de mare = abraziunea, pe când în cadrul ţărmurilor joase predomină
acumularea, în ţara noastră, segmente de ţărm înalt se întâlnesc în arealul
Capului Midia – Vama Veche, iar ţărm jos, în cadrul Deltei Dunării şi a
complexului lagunar Razelm.
Datorită vânturilor de NE care sunt frecvente în bazinul Mării Negre, se
formează curenţi turbionari care generează firide/nişe de abraziune. Acestea
pot distruge faleza mării, ea având o acţiune de retragere continuă în funcţie de
intensitatea valurilor. În aceste condiţii se formează atât submers, cât şi emers,
coloane ce se desprind din versant.

52
 Ţărmul de abraziune este înalt, cu faleză, ce-şi menţine condiţia de
restricţie, în cadrul exploatărilor turistice. De asemenea, fundul bazinului
maritim e aglomerat de blocuri alcătuite din roca la zi şi este greu accesibil.
În sudul Pod. Mehedinţi se dezvoltă o faleză înaltă ce atestă retragerea
treptată a lacului pontic din Câmpia Română. De asemenea, în partea sudică a
Munţilor Trascăului apare o faleză bine consolidată în calcare. Aceste faleze
marginale sunt înglobate în evoluţia morfologică a bazinului pontic şi panonic.
Ele sunt echivalente cu suprafaţa de modelare Râu Şes.
Ţărmurile joase reprezintă o continuitate a plajei uscate în domeniul
submers. Pe aceste plaje funcţionează curenţii marini care transportă cu ei
materialele sub formă de cordoane litorale ce pot fi emerse (apar sporadic la zi)
sau submerse.
Cordoanele litorale au rol foarte important în zonele în care în vechi
golfuri marine (golful Razelm/Halmiris) debuşează artere hidrografice, iar gurile
de vărsare împiedică scurgerea apelor în mare, transformându-se cu timpul în
cuvete lacustre, rezultând, astfel, diferenţe în salinitatea apelor (cuveta lacustră
Razelm – cea mai mare din România).

3.3.3. SISTEMUL DE MODELARE GLACIAR

Modelarea glaciară include acţiunea gheţarilor asupra scoarţei terestre,

manifestată în Cuaternar (Pleistocen şi Holocen). Relieful glaciar este un tip de
relief determinat climatic şi prezintă un potenţial turistic ridicat.
Răcirea generală a climei din Pleistocen nu a fost continuă, existând şi
perioade interglaciare/intermediare. Aceasta a avut ca rezultat formarea
gheţarilor de calotă la latitudini mari şi a gheţarilor montani la altitudini mari,
cu extinderi mai mari sau mai mici. Dinamica gheţii a fost diferită de la un
sector la altul şi a depins de 3 factori: înclinarea suprafeţei, mărimea împingerii
şi bilanţul glaciar (intrări şi ieşiri).
În Europa Alpină perioadele glaciare se numesc Günz, Mindel, Riss şi
Würm, gheţarii fiind extinşi foarte mult doar în ultimele două perioade.
Pe teritoriul României s-au resimţit doar ultimele două faze glaciare:
Riss şi Würm, deşi unii cercetători susţin că au existat trei (inclusiv Mindel).
Temperaturile scăzute, la care s-au asociat precipitaţiile bogate sub formă de
ninsoare, au determinat formarea de gheţari bine dezvoltaţi.

53
 În perioada glaciară Riss, calota nordică a înaintat spre sud până la 49°
latitudine. Aceasta a fost perioada cea mai bogată în precipitaţii solide, cu
rezultat în formarea de gheţari alpini sau de vale. Astfel, în zonele de obârşie
s-au acumulat straturi de zăpadă care s-au prelungit pe vale formând văi glaciare
importante, cu lungimi de 2-4 km, ajungând în unele locuri chiar până la 8 km.
Perioada interglaciară Riss-Würm a fost caracterizată de topirea
gheţarilor, care au modelat relieful atât în adâncime, cât şi în lăţime, contribuind
la apariţia renumitelor văi glaciare în formă de „U”.
În Würm temperaturile au fost mai scăzute decât în Riss, însă,
precipitaţiile nu au mai fost atât de abundente, calota glaciară ajungând doar
până la 52° latitudine nordică. Această perioadă a afectat într-o măsură mai mică
ţara noastră, remarcându-se prin limbi scurte de gheaţă, în special pe versanţii
nordici, unde au predominat gheţarii de circ/suspendaţi/de tip pireneean.
Ocupând o suprafaţă mai mică, aceştia au format, prin adâncire, umerii glaciari.
În Riss, când calota glaciară a fost mai aproape de România, limita
zăpezilor permanente era mai coborâtă (1 600 m în N Carp. Orientali şi 1 800 m
în Carp. Meridionali), pe când în Würm, când aceasta era mai la nord, limita a
urcat la 1 800 m în Carp. Orientali şi la ±2 000 m în Carp. Meridionali. În
prezent, limita zăpezilor permanente se află la altitudini tot mai mici de la
Ecuator spre poli, având tendinţa de urcare datorită încălzirii globale.
Cel mai reprezentativ relief glaciar din ţara noastră este întâlnit în Carp.
Meridionali, cu precădere în M. Retezat (unde se află, de altfel, şi cele mai multe
lacuri glaciare de vale), M. Făgăraş, M. Parâng, M. Cindrel, M. Bucegi, M.
Iezer, M. Godeanu, M. Ţarcu. În Carpaţii Orientali, acesta apare în Munţii
Rodnei (30 circuri glaciare), M. Maramureşului, M. Călimani şi în Masivul
Ceahlău, reprezentat prin circuri glacio-nivale. În Carpaţii Occidentali, datorită
altitudinilor mici, s-au dezvoltat doar circuri nivale formate la altitudini de peste
1 800 m, în Munţii Apuseni.
Ca o concluzie, modelarea glaciară din România s-a realizat prin două
tipuri de gheţari: de circ – mici, fără limbi de gheaţă (decât foarte rar şi reduse),
suspendaţi sub culmile înalte (Făgăraş, Parâng, Godeanu, Retezat, Ţarcu, Rodnei)
şi de vale – cu bazine mari de alimentare, circuri mari (uneori compuse),
continuate cu limbi de gheaţă lungi de 2-8 km (Retezat, Făgăraş, Parâng,
Rodnei).

54
 Tabel 2

Forme de relief glaciar

De eroziune/exaraţie:
- circuri glaciare: compuse/alpine; simple/pireneene = suspendate; circuri-văi = bazine
largi (nu prezintă prag glaciar; se continuă direct cu valea – Munţii Rodnei);
- văi glaciare cu văi glaciare secundare, suspendate (throg-uri); între valea secundară
şi cea principală se formează cascade;
- umeri glaciari;
- platouri glaciare;
- praguri glaciare de circ sau de vale;
- custuri/karling-uri = creste ascuţite/interfluvii dintre două văi glaciare sau două
circuri glaciare (pot fi principale şi secundare);
- vârfuri piramidale (= horn);
- portiţe, ferestre, strungi;
- roci mutonate/spinări de berbec (= foste praguri glaciare care au fost scrijelite de
gheţari, rezultând striuri glaciare ce indică sensul de deplasare a gheţarului);
- microdepresiuni de circ sau de vale, ce adăpostesc lacuri sau turbării;
- şei de transfluenţă (apar între 2 circuri sau 2 văi glaciare).
De acumulare:
- morene (se întâlnesc în cadrul văilor glaciare): laterale, interne, mediane,
frontale/terminale.

3.3.4. SISTEMUL DE MODELARE EOLIAN

Ca orice sistem de modelare se manifestă prin eroziune (coraziune11),

transport şi acumulare. Modelarea eoliană a înregistrat variaţii în timp în funcţie
de condiţiile paleoclimatice care s-au succedat. Este ştiut faptul că viteza
vântului e condiţionată de aerul uscat, care permite declanşarea acestuia sub
forme maxime, dar în acelaşi timp şi de înglobarea unor particule cu care vântul
acţionează asupra scoarţei terestre.
În România, vântul are intensităţi maxime pe direcţia NE-SV până
aproximativ la jumătatea C. Române. Acesta pătrunde prin pasurile carpatice,
cum sunt cele din Carp. Orientali, adevărate „porţi” ale vânturilor (Pasul Oituz –
în Depr. Braşov). În S-SV se manifestă o serie de vânturi ce poartă cu ele
influenţe climatice submediteraneene până la v. Oltului. Extremitatea NV este
condiţionată de prezenţa Vânturilor de Vest, curenţi de aer oceanic ce pătrund în

11
Coraziune = eroziunea exercitată de vânt; coroziune = proces chimic de degradare a suprafeţelor metalelor!

55
cadrul teritoriului ţării peste Munţii Apuseni şi Pod. Transilvaniei până la latura
vulcanică a Carp. Orientali, prin larga poartă a culoarului Someşului („Poarta
Someşană”).
Vânturile din România pun în evidenţă areale cu dune de nisip întâlnite
în: Delta Dunării şi pe litoral, în partea de sud a Pod. Moldovei, în lungul văilor
Călmăţui, Buzău şi Ialomiţa, în toată Câmpia Olteniei pe direcţia maselor de aer
S-SV. Pe latura vestică apar cuverturi nisipoase şi dune în C. Aradului, la Sud de
Oradea şi în C. Ierului. În interiorul ţării, ca o excepţie, amintim de dunele de la
Reci, din Depr. Braşov, consecinţă a pătrunderii maselor de aer prin Pasul Oituz
(vântul Nemira) şi a decantării nisipurilor transportate de Râul Negru.

Fig. 20. Modelarea glaciară şi eoliană

56
 Dunele de nisip de pe litoral au origine maritimă – din cordoanele
litorale, celelalte din România având origine fluviatilă (dune fluviatile). Toate
acestea alcătuiesc teritorii instabile, slab productive, care necesită o serie de
îmbunătăţiri pentru construirea clădirilor mari şi a drumurilor.

3.3.5. SISTEMUL DE MODELARE ANTROPIC

Este prezent în morfologie datorită activităţii umane exercitate în

beneficiul utilizării maxime a terenurilor. Ca elemente caracteristice amintim:
• terasările şi împăduririle, acolo unde au loc alunecări de teren;
• reţeaua de canale de irigaţii;
• prezenţa digurilor de apărare a reţelei hidrografice;
• canalele dintre diferite bazine hidrografice.
Un exemplu în acest sens este canalul Dunăre – Marea Neagră sau cele
construite în vederea evacuării surplusului de apă, sau a reducerii lungimii unor
meandre, aşa cum este cazul braţului Sulina – tăierea „M-ului” din Delta Dunării
prin intermediul unui canal de navigaţie.

57
 4. CLIMA ŞI IMPACTUL ÎN TERITORIU

Climatogeneza ţării noastre este coordonată de CARPAŢI atât prin poziţie,

şi altitudine, cât şi prin expoziţie.

4.1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI

RADIAŢIA SOLARĂ:
- rad. directă, condiţionată de configuraţia reliefului, latitudine şi anotimp;
- rad. difuză, condiţionată de nebulozitate;
- rad. reflectată, condiţionată de albedoul suprafeţei active (iarna >60%;
vara <30%);
- rad. absorbită de suprafaţa activă (iarna <40-50%; vara >85%);
- rad. efectivă, rad. globală.
CIRCULAŢIA GENERALĂ A MASELOR DE AER:
- evidenţiază dinamica maselor de aer;
• Circulaţie vestică (45%) – ierni blânde cu pp bogate şi veri cu instabilitate
climatică;
• Circulaţie polară (30%) – t° scăzute; nebulozitate ridicată şi pp abundente
(însoţite de scăderi bruşte de t°, zăpezi abundente şi viscole);
• Circulaţie tropicală (25%) – din SE; veri calde şi uscate, ierni cu pp moderate.
- pe teritoriul ţării acţionează anticiclonii – azoric, groenlandez, scandinav, ruso-
siberian şi nord-african şi ciclonii – islandez, mediteraneeni şi arab.
SUPRAFAŢA ACTIVĂ:
= configuraţia scoarţei terestre dată de:
• Relief, influenţează elementele climatice, rezultând etajele de climă şi
topoclimatele prin: altitudine (creşterea ei determină scăderea t° şi creşterea
pp); pante, care determină o insolaţie diferită; expoziţia versanţilor introduce
modificări climatogene (insolaţie, umbrire, durata îngheţului şi a stratului de
zăpadă) şi configuraţia culmilor, a culoarelor de vale şi a depresiunilor
generează diferenţieri în evoluţia proceselor climatice (inversiuni de t° în
depresiunile carpatice, climat de adăpost, manifestări föehnale);
• Reţeaua hidrografică şi lacurile, influenţează stratul inferior al atmosferei prin
diferenţieri termice, umezirea şi circulaţia locală a aerului;
• Vegetaţie, determină scăderea t° ca urmare a unei evapotranspiraţii mari (ex.:
coroana foliară a etajului forestier);
• Soluri;
• Elemente antropice (clădiri).

58
 4.2. ELEMENTELE CLIMATICE
TEMPERATURA:
- în Carpaţi, evoluţia acesteia este influenţată direct de factorii genetici ai climei şi de etajare,
expoziţie, prezenţa culoarelor şi a depresiunilor, pe când în dealuri, podişuri şi câmpii,
diferenţierile sunt mai reduse (ex.: influenţele scandinavo-baltice determină scăderea t°, iar
procesele de föehnizare determină creşterea t° cu 1-2°C);
- t°ma: izotermele caracteristice – în sud 11°C, în nord 8°C şi 2°C pe munţii înalţi → 3 etaje:
cald >10°C, intermediar 6…10°C, rece 6°C);
- amplitudinea medie anuală variază între 16°C (vf. Omu) şi 26°C (C. Română);
- t° extreme: t° max. absolută 44.5°C la Ion Sion, anul 1951 (69.3°C la Calafat, în 1965 pe
terenurile nisipoase din C. Olteniei) şi t° min. absolută -38.5°C la Bod, 1942 (-38°C la Vf.
Omu, 10 februarie 1929; -38°C la Joseni, Vatra Dornei, Borsec, 1965);
- abaterile izotermei de 10°C: pe Valea Mureşului până la Deva, pe Valea Jiului până la N de
Tg. Jiu şi pe Valea Oltului până la Rm. Vâlcea.
PRECIPITAŢIILE: (ppma = 684 mm)
- cresc cu altitudinea, şi scad, în general, de la V la E şi de la N la S;
- cele mai mari cantităţi de pp se înregistrează pe versanţii vestici ai Apusenilor = „ploi
orografice”; maxima anuală: Stâna de Vale, considerat polul precipitaţiilor (>1500 mm =
1541 mm, chiar 1800 mm în anii ploioşi);
- ploile torenţiale, din zonele de deal şi podiş, conduc la declanşarea unor mari dezechilibre
(alunecări de teren, subminări de versanţi, inundaţii);
- manifestările föehnale condiţionează valorile scăzute ale pp de la Curbura Carpaţilor sau din
Culoarul Alba Iulia-Turda.
VÂNTURILE:
- sunt datorate diferenţelor de t° şi a configuraţiei reliefului:
- vânturi puternice, de peste 6 m/s, la altitudinile cele mai mari (>1800 m);
- vânturi mari în martie-aprilie (pe litoral în ianuarie, iar în zona montană expusă în
februarie);
- vânturi minime în august şi septembrie;
- vânturi generale (vânturile de Vest – care bat tot anul, în special vara; sunt calde şi bogate în pp;
vânturile de NE – bat tot anul, dar cu precădere iarna = Crivăţul – vânt rece şi uscat ce duce la
spulberarea şi troienirea zăpezii; ramura Nemira pătrunde pe valea Oituzului în Depr. Braşovului,
Giurgeu şi Ciuc);
- vânturi locale:
• brizele de munte - ziua bat ascendent pe văi şi versanţi, iar noaptea descendent;
• brizele marine – ziua bat dinspre mare spre uscat, iar noaptea dinspre uscat spre mare;
• brizele „urbane” – manifestări similare brizelor marine, observate în jurul oraşelor;
• föehnul – vânt cald, care bate dinspre M. Trascăului spre Cul. Alba Iulia-Turda; la
Curbura Carpaţilor; dinspre M. Făgăraşului spre Depr. Făgăraşului („Mâncătorul de
zăpadă/Vântul Mare”) şi dinspre M. Cindrelului spre Depr. Sibiului;
• Austrul – vânt uscat vara şi umed iarna; bate dinspre Mediterană;
• Băltăreţul – bate toamna şi primăvara (pp bogate) dinspre Lunca şi Bălţile Dunării către
C. Română;
• Munteanul este însoţit de ploi torenţiale şi grindină, bate dinspre Munţii Buzăului spre
Bărăgan;
• Suhoveiul, vânt cald ce declanşează furtuni de praf (în NE Câmpiei Române).

59
4.3. REGIONAREA DUPĂ INFLUENŢELE CLIMATICE EXTERIOARE
INFLUENŢE CLIMATICE
Influenţe vestice/oceanice
Influenţe submediteraneene
Influenţe estice/de ariditate
Influenţe de tranziţie (între
cele submediteraneene şi de
ariditate)
Influenţe
scandinavo-baltice
Influenţe pontice
CARACTERISTICI
- diferenţe mici de t° între
anotimpurile extreme;
- pp abundente (mai-iunie,
decembrie) aduse de vânturile
de Vest, uneori chiar inundaţii
de proporţii.
- t° moderate iarna = ierni
blânde;
- pp maxime mai-iunie şi
minime decembrie;
- bate Austrul;
- influenţe în învelişul biotic
(liliacul sălbatic, mojdreanul,
vipera cu corn, scorpionul şi
broasca ţestoasă de uscat);
- continentalism termic
accentuat (veri foarte calde cu
secete prelungi, ierni foarte
reci);
- bate Crivăţul (geros iarna şi
secetos vara).
- t° mai ridicate iarna în V decât
în E (iarna cu îngheţuri, brume
şi ninsori timpurii şi târzii);
- pp scad spre E;
- în V bate Austrul, iar în E
Crivăţul.
- t° foarte scăzute iarna – invazii
de aer polar (sub -30°);
- nebulozitate şi pp abundente
(iarna sub forma ninsorii).
- t° moderate iarna, veri calde
(primăveri timpurii şi toamne
lungi);
- pp reduse (<400 mm);
- circulaţie locală (bat brizele
marine).
60
LOCALIZARE
- C. şi Dealurile de Vest (la N
de râul Bega = Crişana), M.
Apuseni, DCT (pătrund prin
„Poarta Someşană”) şi versanţii
montani limitrofi.
C. şi Dealurile de Vest (la S de
râul Bega), M. Banatului =
Banat, Carp. Meridionali
(Muntele Mic, jum. V a
M. Ţarcu-Godeanu, S şi V
M. Vâlcan, M. Cernei şi M.
Mehedinţi, S M. Parâng şi
Căpăţânii), Pod. Mehedinţi,
Subcarp. Gorjului şi Vâlcii,
Platf. Strehaiei, Dle Jiului şi
Olteţului, C. Olteniei.
- partea centrală şi sudică a Pod.
Moldovei (C. Moldovei, Pod.
Bârladului), Subcarp. Moldovei
(la S de Valea Bistriţei),
Subcarp. Curburii, Carp.
Orientali – latura estică, la S de
Valea Bistriţei C. Siretului
Inferior, C. Bărăganului, E C.
Mostiştei şi al Vlăsiei şi Pod.
Dobrogei.
- sectorul central al jumătăţii
sudice a României (Piem.
Cotmeana şi Cândeşti, Câmpia
Română).
- Obcinele Bucovinei, E
M. Maramureşului şi ai
Stânişoarei, N Subcarpaţilor
Moldovei (până în Valea
Bistriţei) şi Pod. Sucevei.
- regiunea litorală (25-30 km de
la ţărm spre interior) şi în Delta
Dunării
 4.4. TIPURILE DE CLIMATE DUPĂ ALTITUDINE
Tipuri de climate t°ma pp ma Vânturi Localizare
- la >1 800 m în Carpaţii
Orientali şi >2000 m în
>1 200 Vânturile de
Climatul alpin < 2°C Carpaţii Meridionali,
mm Vest
dar şi în arealele înalte
din Apuseni.
Climatul Climatul montan 700 – Vânturile de - în munţii cu altitudini
2° - 6°C
montan propriu-zis 1200 mm Vest de 1 000–1 800 m.
(între 800 m Depr. Maramureşului,
şi 2544 m) Climatul Dornelor, Giurgeu,
depresiunilor Ciuc, Braşov, Loviştei,
Inversiuni
intramontane şi Föehn Petroşani, Haţeg,
de t°
a culoarelor de Zarandului, Beiuşului şi
vale în Culoarul Timiş-
Cerna.
Vânturile de Dealurile Subcarpatice,
Climatul
Vest, Dealurile înalte din
dealurilor înalte 700 –
6° - 8°C Crivăţul în E DCT şi Pod. Sucevei,
(între 1000 mm
şi Austrul în munţii scunzi din
500 – 800 m)
V Carpaţii Occidentali.
Pod. Sucevei, Pod.
Climatul
Climatul de Bârladului, Dobrogea de
dealurilor joase 500 – 700 Vânturile de
dealuri şi 8° - 10°C N, Pod. Getic, DCT
(între mm Vest
podişuri (partea central-vestică)
200-500 m)
( între 200 şi şi Dealurile de Vest.
800 m) Depr. subcarpatice
Climatul
(Vrancei, Tg. Jiu –
depresiunilor
Câmpu Mare), Depr. de
submontane / de Inversiuni Föehnul /
contact (Făgăraşului,
contact şi a de t° Vântul Mare
Sibiului), Cul. Alba
culoarelor de
Iulia-Turda, Cul.
vale
Siretului.
C. Moldovei/Jijiei,
Crivăţul în E
Climat de 10° - 400 – 500 centrul şi V C. Române,
şi Austrul în
câmpie moderat 11°C mm C. de Vest, Pod.
Climatul de V
Casimcei.
câmpie
Climat de <400 mm C. Bărăganului, S Pod.
câmpie 11°C (secete Crivăţul Bârladului, Dobrogea de
accentuat frecvente) S.
- pe o fâşie de 25-30 km
Brizele
Climatul litoral 11°C <400 mm de la linia ţărmului spre
marine
interior.

61
Fig. 21. Elemente climatice selective şi influenţele climatice exterioare manifestate
pe teritoriul României (I. influenţe oceanice; II. influenţe submediteraneene;
III. influenţe de tranziţie; IV. influenţe de ariditate;
V. influenţe scandinavo-baltice; VI. influenţe pontice)

62
 5. RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI.
CARACTERISTICI GENERALE

5.1. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Dispoziţia cvasiconcentrică a principalelor trepte de relief, determină ca

reţeaua hidrografică a României să fie considerată carpatică, prin obârşie şi
danubiano-pontică, prin drenajul său.
97,8% din râurile ţării sunt colectate de Dunăre, restul de 2,2% se varsă,
indirect în Marea Neagră (reţeaua hidrografică dobrogeană) prin intermediul
limanurilor fluviatile şi fluvio-maritime.
Reţeaua hidrografică a României are un caracter divergent în Carpaţi şi
convergent în arealele depresionare intracarpatice sau pe culoarele de vale:
• Divergenţă: Munţii Făgăraşului, Munţii Rodnei;
• Convergenţă: cea mai tipică este în Depr. Braşovului (Oltul – Râul Negru
cu Târlungul, Covasna, Timişul şi Bârsa = piaţă de adunare a apelor), la
Piteşti, Argeşul colectează Vâlsanul, Râul Doamnei cu Râul Târgului şi
Argeşelul.
Bazinele hidrografice au, în general, formă dendritică, iar cumpenele de
apă, în cazul Carpaţilor corespund celor mai mari înălţimi, pe când în arealele
extracarpatice, acestea urmăresc dealuri prelungi (Piemontul Olteţului) sau se
desfăşoară în cadrul unor interfluvii largi, cum este cazul câmpiilor.
Confluenţele pot fi paralele (Jijia-Prut, Argeş-Sabar) sau în serie (în
Depr. Făgăraşului, Cul. Orăştiei, Cul. Timişului – din Munţii Semenicului).
Caracterele specifice ale bazinelor hidrografice au determinat
diferen ierea acestora în 6 grupe:
• Grupa nord-vestică: colectorul principal este Tisa; cuprinde
bazinele hidrografice din extremitatea nordică a ţării,; sunt asimetrice în Depr.
Maramureşului şi dendritice în Depr. Oaşului;

Vişeu (Pasul Prislop) Vaser, Ruscova

Iza (Pietrosul Rodnei) Botiza, Mara
Tisa
Săpânţa (Munţii Gutâi)
(Carpaţii Păduroşi, Ucraina)
Lechincioara (Oaş), Talna
Tur (Munţii Oaş-Gutâi)
(Gutâi)

63
 • Grupa vestică: colectorul principal este Tisa; cuprinde bazinele
hidrografice ale Someşului, Crişurilor şi Mureşului – afluenţi ai Tisei pe
teritoriul Ungariei; ocupă aproximativ ¼ din suprafaţa ţării;

Sălăuţa (P12. Şetref), Şieu cu

Someşul Mare (vf. Omu,
Bistriţa Ardeleană (din M.
M. Suhard)
Călimani)
Someşul Cald şi Someşul
Someşul Mic
Rece
Someş
Almaş (M. Meseş)
Agrij (M. Meseş)
Sălaj (M. Meseş)
Cavnic (Gutâi), Săsar cu
Lăpuş (M. Gutâi, Ţibleş)
Firiza
Crasna (M. Meseş şi Plopiş) Zalău
Barcău (Platoul calcaros
Ier (Depr. Şimleului)
Ponor)
Crişul Repede (Depr.
Drăgan, Iada
Huedin)
Crişul Negru (Vf. Curcubăta,
Crişul Pietros
M. Bihor)
Crişul Alb (Vf. Certezul, M. Bihor)
Gurghiu (craterul Fâncel, 1684 m, M. Gurghiu)
Niraj (M. Gurghiu)
Arieş (M. Curcubăta, 1195 Arieşul Mare şi Arieşul Mic,
m) Abrud, Iara, Hăşdate
Târnava Mică (M. Harghita,
1441 m) şi Târnava Mare (vf.
Târnava
Saca, 1777 m) cu Visa,
Mureş (P. Izv. Mureşului, din
Secaşul Mic (Pod. Secaşelor)
Hăşmaşu Mare)
Stremţ
Galda (M. Trascău)
Ampoi (M. Metaliferi)
Secaşul Mare (Pod.
Sebeş (M. Cindrelului)
Secaşelor)
Strei (vf. Bătrâna) Râul Mare (M. Retezat)
Cerna (M. Poiana Ruscă)
Aranca
Bega (Vf. Padeş, M. Poiana Ruscă)

• Grupa sud-vestică: colectorul principal este Dunărea; cuprinde

Timişul, Caraşul şi Nera, la care se adaugă râurile mici din Munţii Locvei şi ai
Almăjului; au debit abundent şi pantă accentuată;

12
P. = Pasul.

64
 Râul Rece (M. Ţarcu)
Bistra (M. Ţarcu)
Timiş (M. Semenic)
Pogăniş
Bârzava (M. Semenic)
Caraş Buhui, Gârliştea
Nera Miniş, Prigor

• Grupa sudică: colectorul principal este Dunărea; cuprinde cele

mai importante artere hidrografice din Carpaţii Meridionali care debuşează în
aceasta, Oltul având cel mai mare aport;

Cerna Mehadia
Bahna
Topolniţa
Blahniţa
Drincea şi Desnăţui – sunt intermitente (se varsă în lacurile din Lunca Dunării)
Jiul de Vest
Jiul de Est/Jieţ
Tismana
Jiu
Gilort
Motru Cosuştea
Amaradia
Râul Negru Caşin, Covasna, Târlung
Timiş
Bârsa
Homorodul Mare, Homorodul
Homorod
Olt Mic
Cibin Hârtibaciu, Sadu
Lotru Latoriţa
Topolog
Olteţ Cerna
Călmăţui (de Teleorman)
Cotmeana
Vedea Burdea
Teleorman
Vâlsan
Râul Târgului cu Bratia,
Râul Doamnei
Argeşel
Sabar
Argeş
Colentina, Dâmbovicioara,
Dâmboviţa
Câlnău
Ciorogârla, Câlniştea cu
Neajlov
Glavacioc
Mostiştea
Cricovul Dulce
Doftana, Teleajen, Cricovul
Ialomiţa Prahova
Sărat
Sărata
Călmăţui (de Buzău/Bărăganului)

65
 • Grupa estică: colectorii principali sunt Prutul şi Siretul; primul
colectează apele din Pod. Moldovei, iar al doilea apele carpatice – ambele
prezintă bazine hidrografice asimetrice;

Başeu
Prut
Jijia Sitna, Bahlui
Suceava Putna, Suceviţa
Moldova Moldoviţa, Neamţ/Ozana
Dorna, Neagra, Bistricioara,
Bistriţa
Bicaz, Tarcău, Cracău
Uz, Slănic, Oituz, Caşin,
Trotuş
Tazlău
Şuşiţa
Zăbala cu Năruja, Milcov,
Siret Putna
Râmna
Râmnicul Sărat
Vaslui, Racova, Crasna,
Bârlad
Tutova, Zeletin
Bâsca cu B. Mare şi B. Mică,
Buzău Bâsca Chiojdului, Slănic,
Câlnău
Covurlui (direct în Siret sau în L. Brateş)

• Grupa sud-estică/dobrogeană: colectorii principali sunt Marea

Neagră şi Dunărea; cea mai mare parte se varsă în Marea Neagră, dar indirect,
prin intermediul limanelor fluviatile şi fluvio-maritime, excepţia este dată de
Topolog şi de alte râuri scurte din vestul Dobrogei, care se varsă în Dunăre;
toate arterele hidrografice de aici sunt, în general, mici.

Teliţa
în L. Babadag
Taiţa
Slava în L. Zmeica
Casimcea în L. Taşaul
Topolog + râurile mici din V Dobrogei în Dunăre

5.2. LACURILE DIN ROMÂNIA

(PE TREPTE DE RELIEF ŞI DUPĂ GENEZĂ)

 Pot fi: naturale şi antropice (de acumulare – pentru alimentarea

cu apă, hidroenergie, atenuarea inundaţiilor; iazuri – pentru
irigaţii şi piscicultură).

66
5.2.1. LACURI DE MUNTE
 Situate între 800 şi 2282 m altitudine (L. Mioarele din Făgăraş);
 Reduse ca suprafaţă, în general; cele mai mari lacuri naturale sunt: L. Sf.
Ana 22 ha; L. Roşu 12 ha; L. Bucura 10 ha.

După geneză:
a) Glaciare: situate la altitudini mari; pot fi de circ sau de vale; Munţii
Retezat – sunt cele mai multe, 86 din care 58 sunt permanente (Zănoaga
– cel mai adânc, 29 m ad., Bucura – cea mai mare suprafaţă, 10 ha, Lacul
Negru – 24.8 m ad., Galeş – 20.5 m ad., Florica, Viorica, Lia, Ana etc.);
Făgăraş, 25 (Bâlea, Capra, Buda, Călţun, Podragu, Urlea, Mioarelor
etc.); Munţii Rodnei, 23 (Lala Mare, Lala Mică, Buhăescu, Iezerul
Pietrosul, Negoescu); Parâng 20 (Câlcescu – 20.5 m ad., Tăul Fără Fund
– 17.6 m ad., Oglinda Mândrei, Zănoaga Mare); Cindrel (Iezerele
Cindrelului – Mare şi Mic); Şureanu (Iezeru Şureanu); Godeanu (Moraru,
Gugu); Ţarcu (Pietrele Albe, Bistra, Baciului);
b) De nivaţie/în depresiuni nivale: L. Vulturilor (M. Siriu), în M. MM,
Iezer, Retezat, Godeanu, Parâng;
c) De crater vulcanic: Sf. Ana (în Masiv. Ciomatu din M. Harghitei);
d) De baraj natural (alunecare sau surpare): L. Roşu, pe Bicaz; Bălătău (M.
Nemira), Betiş (M. MM);
e) În masive de sare: Coştiui, Ocna Şugatag (în Depr. MM);
f) În depresiuni carstice/în ţinuturi calcaroase: Ighiu – permanent (M.
Trăscăului), Vărăşoaia/Padiş – temporar (M. Bihorului); Tăul lui Ghib
(M. Codru Moma), Buhui – e artificial, pentru alimentarea oraşului Anina
(M. Aninei);
g) De acumulare: pentru alimentarea cu apă a populaţiei, hidroenergie,
regularizarea debitelor (Firiza, pe Firiza, afluent al Săsarului – pentru
alimentarea cu apă a oraşului Baia Mare; Izvorul Muntelui, 33 km2, pe
Bistriţa; Poiana Uzului, pe Uz; Siriu, pe Buzău; Paltinu, pe Doftana;
Bolboci şi Scropoasa, pe Ialomiţa; Pecineagu, pe Dâmboviţa; Vidraru,
10 km2; pe Argeş; Vidra, pe Lotru; Negoveanu, pe Sadu; Gura Râului, pe
Cibin; Oaşa, Gâlceag/Tău, Şugag/Obreja de Căpâlna şi Petreşti, pe
Sebeş; Gura Apei, pe Râul Mare; Valea de Peşti, pe râul omonim, afluent
al Jiului de Vest; Valea lui Iovan/Cerna, pe Cerna; Porţile de Fier, 700
km2, pe Dunăre; Trei Ape, pe Timiş; Văliug, pe Bârzava; Fântânele,
Tarniţa şi Mărişel, pe Someşul Cald; Gilău, pe Someşul Mic (la

67
 confluenţa Someşului Cald cu Someşul Rece); Leşu/Iada, pe Iada;
Drăgan, pe Valea Drăganului etc.

5.2.2. LACURI DE DEAL ŞI PODIŞ

 Situate între 200 şi 800 m altitudine;
 Cele mai multe se află în Depr. Colinară a Transilvaniei.

După geneză:
a) Formate în masive de sare: Slănic, Telega (Subcarp. Curburii), Ocnele
Mari (Subcarp. Getici) şi Ocna Dej, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului,
Sovata, Praid (Depr. Colinară a Transilvaniei);
b) Dezvoltate pe gips: Nucşoara/Învârtita – în baz. Râului Doamnei, 2.2 ha
şi 5 m ad. (Subcarp. Getici); Stânii – 68,7 ha (Depr. Colinară a
Transilvaniei);
c) În depresiuni carstice: L. Zăton (Pod. Mehedinţi);
d) Iazuri: Cătina, Geaca, Zau de Câmpie (DCT – în C. Transilvaniei);
Dracşani pe Sitna, afl.Jijiei, L. Podu Iloaiei – în C. Moldovei; Valea
Seacă, Cuibul Vulturilor etc. – în Pod. Bârladului (Pod. Moldovei);
e) De acumulare: Subcarp. Moldovei – pe Bistriţa (12); Subcarp. Getici –
pe Argeş (14), Olt, Jiu – Ceauru; Pod. Moldovei – Stânca Costeşti, pe
Prut; Cul. Siretului – pe Siret, aval de Bacău; Pod. Getic – pe Olt, Argeş;
DCT – pe Olt (în sect. Depr. Făgăraş) şi pe Sebeş (în arealul Cul.
Orăştiei);

5.2.3. LACURI DIN CÂMPII, LUNCA DUNĂRII, DELTA DUNĂRII ŞI DE

PE LITORAL
 Situate în lungul văilor, între dunele de nisip sau în plină stepă;
 Datorită condiţiilor climatice prezintă deficit de umiditate (t° ma = 11,7°C
– cele mai ridicate).

După geneză:
a) În crovuri: Movila Miresii, Plopu, Ianca, Lacul Sărat, Tătaru, Plaşcu
(C. Română);
b) Între dunele de nisip: sunt efemere (C. Carei, C. Olteniei, Bărăgan);
c) Limane fluviatile:
1. În lungul Dunării: Mostiştea, Gălăţui, Bugeac, Oltina, Mârleau,
Vederoasa, Cerna etc.;
68
 2. În lungul Ialomiţei: Căldăruşani (224 ha), Bălteni, Snagov (sport
nautic), Fundata, Strachina etc.;
3. În lungul Buzăului: Jirlău, Amara (109 ha), Balta Albă (9700 ha);
4. În lungul Siretului: Mălina, Lozova, Cătuşa etc.;
d) Limane fluvio-maritime: Babadag, Taşaul, Techirghiol, Tatlageac,
Mangalia, Agigea, Agighiol;
e) Lagune: → prin bararea de către cordoanele litorale a vechiului golf
Halmiris: Complexul Razim format din L. Razim, Goloviţa, Zmeica, Sinoe
(314 km2, cea mai mare suprafaţă din România); L. Siutghiol;
f) În Delta Dunării: >650; sunt legate de evoluţia braţelor Dunării şi de
grinduri – Tatamir, Fortuna, Bogdaproste, Gorgova, Puiu, Puiuleţ, Isac,
Roşu, Dranov, Merhei, Rusca, Obretin, Matiţa;
g) Iazuri şi heleştee: C. Română – Herăstrău, Mogoşoaia, Cernica + alte
lacuri de agrement din jurul Bucureştiului (pe Colentina);
h) De acumulare: pe Olt, Argeş (L. Mihăileşti), pe Dunăre (L. Ostrovu
Mare).

69
 6. VEGETAŢIA ROMÂNIEI

Evoluţia vegetaţiei pe teritoriul ţării noastre a fost condiţionată în primul

rând de climă, amprenta principală având-o cea din Cuaternar care a introdus
mutaţii semnificative, dar şi Holocenul. Astfel, răcirea climei a avut ca şi
consecinţă directă apariţia molidului, bradului, pinului, zâmbrului,
mesteacănului pitic şi a turbăriilor din zonele înalte, pe când încălzirea acesteia
este marcată de pătrunderea fagului şi a stepei cu elemente termofile de origine
moesică şi mediteraneană.
Repartiţia vegetaţiei în ţara noastră reflectă o strânsă corelaţie faţă de
desfăşurarea latitudinală şi altitudinală, determinând zonalitatea acesteia şi
respectiv, etajarea înscrisă de arcul carpatic. La acestea adăugăm şi repartiţia
azonală sau intrazonală, impusă de expoziţia oferită de relief (expunere/adăpost)
care determină anumite condiţii edafice, aşa cum sunt de exemplu culoarele de
vale, bazinetele şi depresiunile în care regimul termic şi al precipitaţiilor conduc
la dezvoltarea sau restrângerea arealului de vegetaţie.

6.1. ZONALITATEA
Din punct de vedere latitudinal se disting 3 zone de vegetaţie:

Zonele de vegetaţie
1. Zona de stepă:
- apare în arealul câmpiilor joase (situate sub 200 m altitudine) cu interfluvii
largi şi cu deficit de umiditate (350-400 mm/an);
- alcătuită din pajişti cu graminee şi dicotiledonate (colilie, pir, păiuş);
- localizare: estul Bărăganului, C. Covurlui, C. Siretului Inferior, Pod. Dobrogei
şi Delta Dunării.
2. Zona de silvostepă:
- apare în arealul câmpiilor şi a culoarelor largi de vale situate până la
altitudinea de 250 m, unde precipitaţiile anuale ajung la 500 mm;
- alcătuită din stejari xerofili (stejar brumăriu – Quercus pedunculiflora şi
stejar pufos – Q. pubescens), frasin, arţar tătărăsc, păr pădureţ, jugastru şi
pajişti stepice cu graminee;
- localizare: în culoarele văilor Prut; Jijia-Bahlui, Bârlad, C. Română la vest de
Bărăgan (terasele Dunării, C. Burnazului, C. Olteniei), C. Banato-Crişană, Pod.
Târnavelor, Pod. Bârladului, Subcarpaţii Buzăului;
3. Zona pădurilor nemorale:
- alcătuită din păduri de stejari mezofili (stejar pedunculat – Q. robur) şi
submezofili-termofili (Q. cerris şi Q. frainetto), cer, gârniţă, cireş, gorun, fag,
70
paltin de munte, iar dintre arbuşti amintim: sângerul, alunul şi păducelul care
realizează tranziţia către etajele de vegetaţie;
- localizare: în câmpiile dezvoltate pe conurile de dejecţie ale Argeşului,
Dâmboviţei, Ialomiţei şi Buzăului sau la periferia platformelor Cotmeana şi
Cândeşti; Pod. Bârladului; partea centrală a Pod. Transilvaniei, Pod. Someşan;
Dle. Crişurilor şi în câmpiile dintre Jiu şi Teleorman.

6.2. ETAJAREA
În domeniul deluros-muntos se manifestă zonalitatea altitudinală a
vegetaţiei, respectiv, etajarea manifestată de climă şi condiţionată de relief.
Dispunerea etajelor de vegetaţie (între 200 m şi 2544 m) este următoarea:

Etajele de vegetaţie
1. Etajul nemoral / al pădurilor de foioase:
- cuprinde 2 subetaje:
• păduri de gorun (Quercus petraea) între 200 şi 700 m;
• păduri de fag (Fagus sylvatica), care în funcţie de condiţiile edafice urcă,
în general, până la 1200 m (excepţie în Carpaţii Meridionali şi Munţii
Ţibleş, unde urcă până la 1600 m sau pe Valea Doamnei chiar până la
1900 m);
- valorile medii anuale ale temperaturilor sunt cuprinse între 3 şi 8°C, iar
precipitaţiile între 600-700 mm;
- predomină spodosolurile şi umbrisolurile.
2. Etajul boreal / al pădurilor de conifere:
- cuprinde pădurile de brad (Abies alba) şi de molid (Picea abies) – situate
între 1200 m şi 1700-1800 m;
- temperaturi medii anuale cuprinse între 2 şi 6°C şi precipitaţii de 800-1200
mm;
- predomină umbrisolurile (sol negru acid).
3. Etajul subalpin:
- cuprinde tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) şi ienupăr (Juniperus nana) care
realizează trecerea spre rariştea de limită (molid şi pin – Pinus cembra)
- valori medii anuale ale temperaturilor sub 2°C şi înveliş nival care durează
5-6 luni pe an;
- predomină solurile humico-silicatice şi scheletice.
4. Etajul alpin:
- cuprinde pajişti alpine şi tufărişuri pitice situate la peste 2000 m şi rezistente
la temperaturi scăzute şi vânturi puternice;
- valori medii anuale ale temperaturilor sub 2°C şi înveliş nival consistent;
- predomină solurile scheletice şi humico-silicatice.

71
 6.3. VEGETAŢIA AZONALĂ ŞI INTRAZONALĂ
 Vegetaţia de luncă este dată de aşa-zisele zăvoaie alcătuite dintr-un strat
de arbuşti şi unul ierbos care constituie importante resurse naturale utilizate de
populaţia locală. Ţinând cont de treptele de relief, în arealele montane
predomină aninul alb (Alunus incana), la care se asociază deseori molidul şi
bradul. În arealul deluros apare aninul negru (Alunus glutinosa), plopul alb,
salcia plesnitoare, ulmul, socul negru, alunul, păducelul etc., iar în câmpii, se
remarcă prezenţa plopului, sălciilor, la care se adaugă sângerul, lemnul câinesc,
socul negru, cruşinul şi măceşul.

 Vegetaţia halofilă reprezintă acea vegetaţie specifică solurilor halomorfe,

diferenţiindu-se în funcţie de gradul de sărăturare 2 categorii: vegetaţie
dezvoltată pe soluri cu o salinitate ridicată sau mijlocie (în jurul masivelor de
sare din Subcarpaţi şi din Depr. Colinară a Transilvaniei) şi cea dezvoltată pe
soluri cu o salinitate redusă (C. Română – sectorul nord-estic şi în lungul
Călmăţuiului, Valea Ierului, Delta Dunării, zona litorală).

 Vegetaţia psamofilă se dezvoltă pe nisipurile şi pe solurile nisipoase

întâlnite în C. Română, C. de Vest, pe litoral şi în Delta Dunării.

 Vegetaţia de stâncărie şi de grohotişuri se dezvoltă în arealele montane

printre blocuri şi bolovănişuri şi chiar pe fisurile rocilor.

 Vegetaţia de mlaştină apare în arealele cu exces de umiditate şi se

diferenţiază în:
• Mlaştini eutrofe – conţin substanţe nutritive;
• Mlaştini oligotrofe/tinoave – numite şi mlaştini cu Sphagnum; cu
substanţe nutritive foarte reduse datorită acidităţii mari a apei şi a
solului;
• Mlaştini mezotrofe – tip intermediar între primele 2.

72
 6.4. CORELAŢII BIO-PEDO-CLIMATICE
Etaje şi subetaje Clima
Soluri (tipuri, Localizare
Temperaturi Precipitaţii Vegetaţie naturală
Etaje Subetaje clase) geografică
medii anuale medii anuale
Pajişti alpine / „stepa Carp. Orientali (M.
Alpin rece”şi tufărişuri pitice Rodnei,
(> 2000 m) Maramureş,
Suhard, Călimani,
Umbrisoluri şi Ceahlău, Ciucaş),
spodosoluri Carp. Meridionali
< 2°C > 1200 mm Tufărişuri de jneapăn, (soluri scheletice (M. Bucegi,
ienupăr, afin şi humico- Leaota, Făgăraş,
Subalpin
(1600/1800 m - 2000 silicatice) Par
m) Ng, Retezat-
Godeanu), Apuseni
1. Etajul
(M. Bihor, Muntele
montan
Mare, Vlădeasa)
Spodosoluri
(soluri podzolice
Păduri de conifere sărace în humus);
Carpaţii Orientali,
(1200-1800 m), Cambisoluri
Carp. Meridionali,
Montan 700-1200 păduri de fag (soluri brune şi
2-6°C Carp. Occidentali,
propriu-zis mm (500/700-1200 m), brune acide),
arealele înalte din
păduri de amestec fag şi Argiluvisoluri
Subcarpaţi
stejar (soluri cenuşii şi
brun-roşcate de
pădure)
Munţii mai scunzi
din Carpaţii
Argiluvisoluri
Occidentali,
Dealuri înalte 700-1000 Păduri de amestec fag şi (soluri cenuşii şi
6-8°C Subcarpaţi,
(>500 m) mm stejar brun-roşcate de
dealurile înalte din
pădure)
Pod. Transilvaniei
şi Pod. Sucevei
2. Etajul de Pod. Moldovei
dealuri (Pod. Sucevei, Pod.
Bârladului), Pod.
Argiluvisoluri
Getic, Pod.
Dealuri joase (soluri cenuşii şi
8-10°C 500-700 mm Păduri de stejar Transilvaniei, Pod.
(200-500 m) brun-roşcate de
Dobrogei (Munţii
pădure)
Măcin, Pod.
Babadagului), Dle.
de Vest
Câmpia Română
(câmpiile înalte),
Molisoluri
C. Moldovei, C.
Câmpii înalte Sivostepa (cernoziom
Transilvaniei, C.
levigat)
de Vest (câmpiile
înalte)
3. Etajul de Estul C. Române,
10-11°C ≤ 500 mm
câmpie Dobrogea (Pod.
Molisoluri Casimcei, pod.
(cernoziom şi Dobrogei de Sud),
Câmpii joase Stepa
soluri bălane Sud-estul
dobrogene) Moldovei, C. de
Vest (câmpiile
joase)

73
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Badea L. (2009), Relieful României şi Neotectonica, Edit. Universitaria,

Craiova.
Bojoi I. (2000), Geografia fizică a României, Edit. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.

Cocean P. (2000), Munţii Apuseni. Procese şi forme carstice, Edit. Academiei,

Bucureşti.

Gâştescu P. (1971), Lacurile din România, Edit. Academiei, Bucureşti.

Grecu Florina (1997), Gheaţă şi gheţari. Introducere în glaciologie, Edit.
Tehnică, Bucureşti.

Ghinea D. (2000), Enciclopedia geografică a României, Edit. Academiei,

Bucureşti.
Ielenicz M. (2007), Geografia fizică a României. Climă, ape, vegetaţie, soluri,
mediu, vol. II, Edit. Universitară, Bucureşti.

Ielenicz M. (2011), Geografie fizică a României, Edit. Politehnica Press,

Bucureşti.
Ielenicz M., Pătru Ileana (2005), Geografia fizică a României, vol. I, Edit.
Universitară, Bucureşti.
Irimuş I. A. (2003), Geografia fizică a României, Edit. „Casa Cărţii de Ştiinţă”,
Cluj Napoca.

Mihăilescu V. (1969), Geografia fizică a României, Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

Morariu T., Velcea Valeria (1970), Principii şi metode de cercetare în

geografie fizică, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
Munteanu Rodica Maria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Mirton,
Timişoara.
Mutihac V., Ionesi L. (1974), Geologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Pătru Ileana, Zaharia Liliana, Oprea R. (2006), Geografia fizică a României.

Climă, ape, vegetaţie, soluri, Edit. Universitară, Bucureşti.

Pişota I. (1971), Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. Studiu hidrologic,

Edit. Academiei, Bucureşti.

74
Popescu N., Ene M., Folea Tatu Florina (2010), Geografia Cuaternarului,
Edit. Universitară, Bucureşti.
Posea Gr. (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti.
Posea Gr. (2006), Geografia fizică a României, Edit. Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti.
Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1974), Relieful României, Edit. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
Rădoane N. (2002), Geografia fizică a României, Edit. Universităţii din
Suceava, Suceava.
Roşu Al. (1980), Geografia fizică a României, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Savu Al. (1975), România. Sinteză geografică, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Tanislav D. (2006), Geografia fizică a României, Edit. Transversal, Târgovişte.
Ujvari I. (1972), Geografia apelor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Velcea Valeria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu.
Velcea Valeria (2007), Metodologia cercetărilor geografice, Edit. Universităţii
„Lucian Blaga”, Sibiu.
Velcea Valeria, Costea Marioara (2006), Geomorfologie generală, Edit. Univ.
„Lucian Blaga”, Sibiu.
Vâlsan G. (1971), Opere alese; Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
* * * (1982), Enciclopedia geografică a României, Edit. Academiei, Bucureşti.
* * * (1983, 1984, 1987, 1992, 2005), Geografia României, I, II, III, IV, V,
Edit. Academiei Române, Bucureşti.
* * * (1985), Atlasul României, Edit. Academiei Române, Bucureşti.

75