D NU TANISLAV

GEOGRAFIA FIZICǍ
A ROMÂNIEI
- NOTE DE CURS -

- 2010 -
 Cuprins

1. Pozi ia geografic …………………………………………………….. 4

2. Evolu ia paleogeografic ……………………………………………... 5

3. Relieful
3.1. Caractere generale ………………………………………………… 13
3.2. Tipuri de relief
3.2.1. Relieful vulcanic ………………………………………….. 20
3.2.2. Suprafe e de nivelare ……………………………………... 23
3.2.3. Piemonturi ………………………………………………... 26
3.2.4. Relieful glaciar ………….………………………………... 29
3.2.5. V i carpatice transversale ………………………………… 35
3.2.6. Terase …….……………………………………………... 38
3.2.7. Lunci ………….………..………………………………... 41
3.3. Procese geomorfologice actuale …………………………………... 44

4. Clima
4.1. Factorii genetici ai climei …………………………………………. 54
4.2. Principalele caracteristici climatice
4.2.1. Temperatura ………………………………………………. 58
4.2.2. Precipita iile ………………………………………………. 61
4.2.3. Vântul …………………………………………………….. 64
4.3. Regionarea climatic ……………………….……………………... 67

5. Hidrografia
5.1. Izvoarele minerale ………………………….……………………... 73
5.2. Apele curg toare
5.2.1. Configura ia re elei hidrografice şi modul ei de organizare. 75
5.2.2. Fluviul Dun rea - caracteristici hidrologice ……………… 80
5.3. Lacurile …………………………………………...……………….. 83
5.4. Marea Neagr ……………………………………………………... 88

2
6. Biogeografie
6.1. Zone şi etaje biogeografice
6.1.1. Zona stepei ……………………………………………….. 95
6.1.2. Zona silvostepei …………………………………………... 98
6.1.3. Zona p durilor nemorale …………………………………. 99
6.1.4. Etajul p durilor nemorale ………………………………… 101
6.1.5. Etajul p durilor boreale …………………………………... 103
6.1.5. Etajul subalpin ……………………………………………. 105
6.1.6. Etajul alpin ……………………………………………….. 106
6.2. Regionarea biogeografic …………….……………………………. 107

7. Solurile
7.1. Factorii pedogenetici ……………………………………………… 112
7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea ……………………….. 113
7.3. Influen a omului în degradarea solurilor ………………………….. 114
7.4. Diversitatea solurilor………………………………..……………... 114

8. Regionarea fizico-geografic ………………………………………… 124

Bibliografie …………………………………………………………….. 129

3
 1. POZI IA GEOGRAFIC

România este situat în emisfera nordic , la intersec ia paralelei de 45° lat.

N cu meridianul de 25° long.E, aproximativ la jum tatea distan ei dintre Ecuator
şi Polul Nord. Teritoriul rii se întinde pe 4°37’07” de latitudine, adic 525 km
între 48°15’06” lat.N (Horodiştea) în nord şi 43°37’07” lat.N în sud (Zimnicea) şi
între 20°15’44” long.E (Beba Veche) în vest şi 29°41’24” long.E (Sulina) în est.
În Europa, România se g seşte în sud-estul Europei centrale, la contactul
cu Peninsula Balcanic şi Europa oriental .
România este situat la 2800 km de Capul Nord, 1050 km de Capul
Matapan, 2750 km de Capul Finisterre şi 2600 km de Mun ii Ural.
Suprafa a (238.391 km²) o încadreaz printre rile de m rime mijlocie şi
reprezint 4,8% din suprafa a continentului.
În nord şi sud-est, România se învecineaz cu Ucraina (lungimea frontierei
este de 344 km pe ape curg toare – Tisa, Suceava, Dun re, bra ul Chilia şi bra ul
Musura; 274 km pe uscat şi 32 km pe mare), iar în est cu Republica Moldova (681
km pe ape curg toare – Prut).
În sud, cu Bulgaria, frontiera se desf şoar în lungul Dun rii pe 470 km
(de la confluen a cu râul Timok), 139 km pe uscat şi 22 km pe mare.
Frontiera sud-vestic , cu Serbia, cuprinde 290 km pe ape curg toare
(Dun re, Timiş) şi 257 km pe uscat.
În nord-vest, grani a cu Ungaria se desf şoar în cea mai mare parte pe
uscat – 420 km şi numai 32 km pe Mureşul inferior.
Caracteristicile geografice fundamentale ale României sunt date de
aşezarea sa în spa iul carpato-dun reano-pontic.
Pozi ia geografic în sud-estul p r ii centrale a Europei şi prezen a
Carpa ilor, fac ca pe teritoriul rii noastre s se interfereze influen e geografice
vest- şi est-europene, balcanice şi pontice, rezultând o mare varietate a climei,
vegeta iei şi solurilor.
Astfel, clima este temperat continental , de tranzi ie între clima
continental excesiv din est şi cea continental moderat din centrul Europei, la
care se adaug influen e mediteraneene şi baltice.
Solurile fac tranzi ia între solurile cenuşii ale Europei r s ritene, solurile
brune caracteristice Europei centrale şi solurile brun-roşcate dezvoltate în sud-
vestul continentului.
Pe teritoriul rii noastre sunt dou importante limite biogeografice: limita
vestic a stepei (în sud-estul României) şi limita estic a fagului.
Fondul general faunistic şi floristic al României este central-european, îns
este completat cu specii de origine pontic şi submediteranean .

4
 2. EVOLU IA PALEOGEOGRAFICǍ

Conforma ia actual a reliefului României este rezultatul unei îndelungate

şi complicate evolu ii paleogeografice. Aplicarea tectonicii pl cilor sau a teoriei
tectonicii globale a avut un rol important în precizarea cadrului morfostructural în
care s-a desf şurat aceast evolu ie.
Structura teritoriului României este strâns legat de evolu ia oceanului
Tethys, situat între pl cile african (la sud) şi euroasiatic (la nord), şi de formarea
lan ului muntos alpino-carpato-himalayan, proces început în urm cu 200
milioane ani.
Evolu ia teritoriului s-a desf şurat în strâns leg tur cu deplasarea pl cii
est-europene şi a unor micropl ci situate în fa a ei, precum şi cu apari ia rifturilor.
Pe teritoriul României, micropl cile transilvan , panonic , moesic şi a M rii
Negre vin în contact cu placa euroasiatic .
(a) Etapele de dezvoltare a reliefului
Pe baza studiilor din domeniile stratigrafiei, tectonicii, paleontologiei,
geofizicii şi geomorfologiei, s-a putut stabili istoria form rii şi evolu iei reliefului,
ce cuprinde trei epoci: prehercinic , hercinic şi carpatic , fiecare incluzând mai
multe etape, faze şi subfaze (Geografia României, vol.I, 1983).
Epoca prehercinic (proterozoic – paleozoic inferior) este perioada în
care se formeaz şi se niveleaz soclurile platformelor Moldoveneasc , Valah ,
Dobrogei Centrale şi de Sud.
În prima etap , s-a desf şurat consolidarea Platformei Moldoveneşti dup
mişc rile baikaliene şi a Platformei Moesice dup orogeneza assyntic , la
sfârşitul proterozoicului. Ambele uscaturi (Podişul Moldovei, sudul Câmpiei
Române şi al Dobrogei), alc tuite din roci metamorfice şi magmatice, erau
delimitate de un geosinclinal extins în Dobrogea Central şi de Nord. O alt arie
geosinclinal func iona în partea de vest, în spa iul carpatic, unde în cadrul a dou
cicluri – prebaikalian şi baikalian, s-au format şisturi cristaline mezometamorfice
şi epimetamorfice.
În cambrian, în condi iile unui climat cald şi secetos, s-a format peneplena
soclului precambrian, care alc tuieşte ast zi fundamentul Podişului Moldovei,
Câmpiei Române şi Podişului Dobrogei de Sud. Ulterior, marginile platformelor
au coborât spre aria geosinclinal (c tre vest, fundamentul Podişului Moldovei, iar
cel al Câmpiei Române spre nord), iar intensificarea mişc rilor epirogenice
negative a ini iat un îndelungat proces de sedimentare.
Într-o etap ulterioar , în silurian, s-a desf şurat orogeneza caledonic ,
care a determinat cutarea strâns a sedimentelor din geosinclinalul Dobrogei
Centrale, cu formarea şisturilor verzi. În geosinclinalul carpatic s-au format

5
cordiliere, în general paralele cu marginea Platformei Moldoveneşti, iar Dobrogea
Central şi de Sud au fost exondate.
În condi iile unui climat cald, a rezultat o suprafa de nivelare care
reteaz structurile şisturilor verzi, corelat cu stratele de Carapelit din regiunea
M cinului.
Epoca hercinic s-a desf şurat în decursul paleozoicului superior şi
mezozoicului, interval în care au fost definitivate principalele tr s turi structurale
ale Dobrogei de Nord, s-au format şi consolidat blocurile cristaline carpatice,
acestea fiind în l ate tectonic, peneplenizate şi fragmentate.
Orogeneza hercinic (carbonifer şi permian) a determinat cut ri, exond ri
şi magmatism granitic, atât în aria nord-dobrogean , cât şi în geosinclinalul
carpatic. S-au format Mun ii M cinului, regiunea devenind rigid la începutul
mezozoicului şi al turându-se Dobrogei Centrale.
Procese tectonice s-au manifestat şi-n geosinclinalul carpatic, unde s-au
format cordiliere şi catene ce urm reau vechiul contur al cordilierelor caledonice,
înso ite de fenomene vulcanice intense, care au dus la apari ia unor lacolite şi
batolite granitice.
Datorit reactiv rii unor fracturi, în spa iul dintre Platforma
Moldoveneasc şi Dobrogea de Nord, prin fenomene de coborâre, s-a format
Depresiunea Predobrogean , continuat spre nord cu Depresiunea Bârladului.
Dup carbonifer, masivele hercinice din Dobrogea de Nord şi din aria
carpatic au fost supuse unei denud ri intense, desf şurat într-un climat cald şi
umed, ini ial, apoi secetos. În aceste condi ii, în Dobrogea de Nord s-a format o
suprafa de eroziune de tip pediplen , fragmentat ulterior şi acoperit par ial în
est şi sud de depozite triasice şi jurasice. Fenomene similare de denudare s-au
desf şurat şi în aria carpatic , pediplena carpatic fiind fosilizat .
Mişc rile kimmerice au avut ca efect fragmentarea blocurilor cristaline
hercinice şi formarea bazinelor de sedimentare cretacice şi neogene, conturând
practic cadrul structural al Carpa ilor.
Prima faz – mişc rile kimmerice vechi (triasic – jurasic inferior) – s-a
manifestat prin erup ii puternice de-a lungul liniilor de falie, ce au format platoul
de diabaze de la Niculi el. Fenomene vulcanice s-au manifestat şi-n regiunea
situat la nord de Mureş, unde continu pân în cretacic. Se înregistreaz mişc ri
tectonice intense pe vertical , care au determinat fragmentarea masivelor
hercinice şi formarea unor depresiuni tectonice (Ha eg, Reşi a–Moldova Nou ).
Ca urmare a acestor mişc ri are loc o exondare de ansamblu a reliefului, urmat
de procese intense de denudare, desf şurate într-un climat cald şi umed.
A doua faz – mişc rile kimmerice noi (jurasic mediu şi superior) –
provoac modific ri semnificative în aria Mun ilor Apuseni, unde se accentueaz
structura de horsturi şi grabene, prin mişc ri tectonice diferen iate, care au

6
conturat structurile bloc ale acestora. În Carpa ii Orientali, se contureaz
geosinclinalul flişului cretacic, în care au loc procese intense de scufundare.
Din jurasicul superior pân în cretacicul inferior, într-un climat umed
tropical, s-au format cuverturile lateritice din Mun ii Bihorului şi P durea
Craiului.
Epoca carpatic (cretacicul inferior – actual) este cea mai important
pentru configura ia reliefului României. S-a realizat o consolidare structural a
unit ilor cristalino-mezozoice, urmat de formarea unei întinse peneplene
carpatice. Au fost caracteristice mişc ri epirogenice intense cu sensuri opuse, ce
au în l at ramurile carpatice şi scufundat ariile depresionare şi platformele.
Mişc rile neotectonice au dus la ridicarea Carpa ilor în ansamblu, inclusiv a
unit ilor scufundate anterior.
Etapa carpatică veche (cretacic mediu – paleogen) se caracterizeaz prin
procese intense de cutare, vulcanism, dar şi prin formarea complexului sculptural
Bor scu.
În cadrul orogenezei austrice s-au produs fenomene intense de cutare şi
şariaj. În Carpa ii Meridionali s-a format pânza getic , iar în Mun ii Apuseni,
peste autohtonul de Bihor a înc lecat pânza de Codru. În Carpa ii Orientali pânza
transilvan a înc lecat spre est depozitele din aria depresionar , iar pânza
bucovinic a dus la înc lecarea cristalinului peste aria flişului intern. În ansamblu,
a avut loc o ridicare a regiunii cristalino-mezozoice şi o coborâre tectonic a
bazinelor Ha eg, Borod, Ghimbav-Ruc r. În cretacicul mediu s-au produs procese
intense de modelare a reliefului în condi iile unui climat tropical umed.
Orogeneza laramic (senonian superior – paleocen) a definitivat
configura ia structural a zonei cristalino-mezozoice în Carpa ii Orientali, precum
şi cutarea forma iunilor apar inând flişului cretacic conturat într-un sistem de
pânze de şariaj. În Dobrogea, s-a individualizat structural Podişul Babadagului.
În vestul rii, formarea şi activarea unor fracturi a produs scufundarea
blocurilor transilvan şi panonic, conturând conforma ia de horst a Mun ilor
Apuseni. S-au înregistrat erup ii vulcanice acide, care au pus în loc banatitele.
Spre sfârşitul acestei faze, tr s turile de ansamblu ale Carpa ilor erau conturate, şi
cea mai mare parte a teritoriului României era exondat . Modelarea s-a desf şurat
în condi iile unui climat tropical, ce a dus la formarea pediplenei carpatice
(complexul sculptural Bor scu).
Etapa neocarpatică ajunge s contureze edificiul carpatic, prin
continuarea proceselor de cutare din geosinclinalul carpatic şi prin mişc rile
epirogenice predominant pozitive, manifestate nu numai în Carpa i şi Subcarpa i,
dar şi în podişuri şi chiar în câmpii. Erup iile au creat lan ul vulcanic din vestul
Carpa ilor Orientali. Concomitent, agen ii subaerieni formeaz mai multe trepte
de relief.

7
 Mişc rile savice definitiveaz flişul paleogen, ca unitate structural
distinct . De asemenea, se schi eaz depresiunile-golfuri de pe latura vestic a
Mun ilor Apuseni şi Banatului. Se continu subsiden a în Depresiunea
Transilvaniei şi Depresiunea Panonic . La contactul dintre munte şi spa iile mai
joase din jur s-au format piemonturi întinse acvitanian-burdigaliene.
Modelarea prebadenian a dus la sculptarea nivelului superior al
complexului sculptural Râu-Şes, care niveleaz şi flişul cretacic al Carpa ilor
Orientali.
Mişc rile stirice (badenian) şi moldavice (badenian–sarma ian) au
determinat cutarea forma iunilor din Subcarpa ii Moldovei. Tot acum s-au
înregistrat primele erup ii neogene din nordul Carpa ilor Orientali şi Mun ii
Apuseni. S-a continuat scufundarea Masivului Transilvan şi a celui Panonic, s-a
pus în eviden avanfosa de la exteriorul Carpa ilor, în care se acumulau depozite
mio-pliocene.
În sarma ianul mediu şi superior se înregistreaz o nou faz de formare a
piemonturilor.
Mişc rile attice (sarma ian superior) au determinat o ridicare accentuat a
arcului carpatic, înso it de exondarea unor depresiuni-golfuri şi bazine interne.
La curbura Carpa ilor, a început cutarea forma iunilor din avanfos . Concomitent
se desf şoar erup ii vulcanice din ce în ce mai intense în vestul Carpa ilor
Orientali şi Mun ii Apuseni.
În condi iile unui climat mediteranean, s-a format nivelul inferior al
complexului sculptural Râu-Şes.
Mişc rile rhodanice (dacian) au determinat o ridicare de ansamblu a
Carpa ilor şi a regiunilor periferice şi retragerea apelor din Bazinul Transilvaniei,
Podişului Moldovei, ca şi din regiunile colinare şi din golfurile din vestul rii.
Mişc rile valahe s-au manifestat în Subcarpa ii Curburii şi Subcarpa ii
Olteniei, determinând cutarea forma iunilor de molas în cute largi şi cute diapire.
În Podişul Transilvaniei, se definitiveaz structura în domuri şi cute diapire.
În Carpa i, continu procesul de în l are în dou faze, formându-se dou
nivele în cadrul v ilor. În villafranchian, la exteriorul Carpa ilor s-au acumulat
depozite groase fluvio-toren iale, creând piemonturi (în Piemontul Getic, în
depresiunile L puşului, Oaşului, Beiuşului). În romanian, s-a realizat o
fragmentare intens a regiunilor deluroase şi o detaşare prin eroziune a
depresiunilor şi culoarelor de contact. Tot acum se înregistreaz erup ii vulcanice
intense în vestul Carpa ilor Orientali, unde s-a cl dit lan ul vulcanic C limani-
Harghita.
În cuaternar, se formeaz Câmpia Banato-Crişan , Câmpia Român ,
începe conturarea Deltei Dun rii şi se definitiveaz tr s turile de baz ale
Piemontului Getic. O parte important a Subcarpa ilor a fost modelat şi a ajuns la
conforma ia actual în postvillafranchian. Tot acum se înregistreaz mişc ri

8
neotectonice diferen iate, evidente mai ales în Subcarpa i, ce determin o evolu ie
a acestora pe compartimente tectonice.

Fig. 1. Situa ia paleogeografic a teritoriului României

(Dumitrescu et al., 1962; Saulea et al., 1963; Giuşc et al., 1969)
(1).uscat; (2) domeniu marin şi lacustru; (3) erup ii vulcanice

(b) Condi iile morfogenetice specifice cuaternarului

Condiţiile climatice au cunoscut varia ii, de la tipul polar şi subpolar, la
cel subtropical şi temperat. În günz, clima a fost rece, cu temperaturi medii anuale
negative pe întreg teritoriul rii. Întreaga arie carpatic avea un climat de tundr .
În interglaciarul günz-mindel exista un climat cald şi uscat, caracterizat prin
diferen ieri anotimpuale evidente. În mindel, climatul era rece, favorabil unor

9
procese periglaciare intense. Interglaciarul mindel-riss este caracterizat printr-un
climat mai cald decât cel actual, cu precipita ii mai bogate. În riss s-a înregistrat
un climat rece şi umed, ce a favorizat instalarea ghe arilor în Carpa i.
Interglaciarul riss-würm, cel mai scurt dintre toate interglaciarele (circa 10.000
ani), a avut condi ii climatice asem n toare celor actuale. În würm, climatul rece a
favorizat extinderea unui peisaj de tundr ; în ultima sa parte, climatul a fost
deosebit de secetos. În holocen, s-a înregistrat o înc lzire brusc a climatului în
toat Europa, temperaturile fiind cu 8-10°C mai ridicate. Înc lzirea rapid din
postglaciar a fost urmat de o r cire continu în faza atlantic , în jurul anilor
5800-6000, când etajul forestier a ajuns în Mun ii Rodnei mai sus de 2000 m.
Mişcări neotectonice extrem de variate ca sens şi intensitate au fost puse
în eviden în cuaternar. Pentru Carpa i a fost evaluat o în l are de ansamblu de
aproximativ 1000 m, la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar, fenomen mult
diferen iat ca intensitate, de la o unitate la alta.
Evalu rile de ansamblu ale sensului şi intensit ii medii a mişc rilor arat
foarte clar instabilitatea general a teritoriului.
Astfel, sectorul curburii Carpa ilor (estul Mun ilor F g raşului, Mun ii
Bucegi şi Mun ii Buz ului) se suprapune unei arii cu intensitate a în l rii de 5
mm/an, cea mai accentuat din întreaga arie carpatic . Intensitatea acestor mişc ri
scade treptat spre nord (Carpa ii Orientali), ajungând în jur de 2 mm/an. Blocurile
cristaline ale Carpa ilor Meridionali se înal cu 1-2 mm/an, valorile sc zând
treptat spre vest. Mun ii Banatului şi Mun ii Apuseni cunosc o în l are ceva mai
redus , de 1 mm/an. Aproape în totalitatea ei, Depresiunea Transilvaniei se
manifest ca o arie antrenat într-o mişcare de coborâre de pân la 1 mm/an.
Podişul Moldovei este supus unei uşoare în l ri de 1 mm/an.
Aria dobrogean înregistreaz mişc ri neotectonice negative accentuate,
de 3-4 mm/an, cu excep ia p r ii de sud-vest, caracterizat de o relativ stabilitate.
Câmpia Român apare ca o arie marcat de mişc ri pozitive, a c ror intensit i
ajung la 1-2 mm/an, chiar 3 mm/an în apropiere de Bucureşti. Mişc ri accentuate
de coborâre, diferen iate în func ie de blocurile din fundament s-au înregistrat şi în
Câmpia Banato-Crişan , aproximativ 1-2 mm/an (Zugr vescu et al, 1998).
Sensul general al mişc rilor neotectonice a fost deci de în l are şi de
reducere continu a ariilor subsidente.
Eustatismul cuaternar intereseaz prin oscila iile nivelului marin, ca nivel
de baz , în func ie de care s-a desf şurat denudarea reliefului. În ansamblu, din
pliocen pân în holocen a avut loc o retragere, dar nu continu , ci cu numeroase
faze de stagnare şi chiar de revenire, cu transgresiuni regionale şi locale.
În pleistocenul inferior p r ile supuse subsiden ei din Câmpia Banato-
Crişan se men ineau domenii lacustre. La exteriorul Carpa ilor, retragerea lacului
pleistocen din Câmpia Român s-a realizat în mai multe faze, începând din
villafranchianul superior. În pleistocenul mediu, câmpia de la est de Argeş era

10
domeniu lacustru. În mindel-riss se înregistreaz o transgresiune de amploare, ale
c rei depozite au fost puse în eviden pe latura extern a Subcarpa ilor. În
pleistocenul superior, lacul din Câmpia Român a fost treptat înlocuit cu un regim
ml ştinos, care a persistat în cuprinsul ariei de divagare pân în holocen.
Oscila iile de nivel ale M rii Negre au provocat transgresiuni şi regresiuni,
cu importante consecin e asupra nivelului de baz al teritoriului României. În
villafranchian (faza gurian ), linia rmului se afla cu 150 km mai la est de pozi ia
actual . În timpul transgresiunii uzunlar de la sfârşitul stadiului mindel şi din
mindel-riss, linia rmului a înaintat mult spre vest ca urmare a ridic rii nivelului
maritim cu 30 m. În riss, se înregistreaz o regresiune (euxinul mediu), urmat de
transgresiunea karangat din riss-würm. În prima parte a würmului a avut loc o
regresiune puternic , nivelul m rii coborând cu 80-100 m. Râurile ce se v rsau în
Marea Neagr au creat pe actualul şelf v i foarte bine conturate. Transgresiunea
valah , în ultimele câteva sute de ani, cu o intensitate de 20 cm pe secol, a
determinat transformarea gurilor râurilor dobrogene în limane, colmatarea
acestora şi intensificarea proceselor de aluvionare din Delta Dun rii.
Tendin a general de ridicare a nivelului M rii Negre din timpurile istorice
se înscrie în tendin a general de în l are a nivelului oceanului planetar.
(c) Unit i morfostructurale
Se deosebesc dou tipuri majore de unit i structurale: (1) unit i de
platform sau de vorland – unit i vechi, suprapuse, în linii generale, unit ilor de
podiş sau câmpie şi (2) unit i de orogen – mai noi, ce corespund regiunilor
muntoase, dealurilor, piemonturilor, câmpiilor periferice, depresiunilor inter- şi
intracarpatice. Limita dintre acestea este linia tectonic pericarpatic , evident în
relief de la grani a de nord a rii pân în valea Trotuşului, dar mascat de
depozite pliocene şi cuaternare, în sectorul curburii.
I. Unit ile de platform reprezint 35% din suprafa a rii şi sunt
alc tuite dintr-un fundament rigid precambrian (şisturi cristaline strâns cutate şi
nivelate) şi dintr-o cuvertur de roci sedimentare.
a) Unitatea Podişului Moldovei prezint un fundament în trepte, ce
coboar în fa a ariei carpatice, fiind acoperit de sedimente paleozoice, mezozoice
şi neozoice (pliocenul acoper întreaga suprafa a podişului).
b) Unitatea Câmpiei Române are un fundament cristalin, acoperit cu
sedimente mezozoice şi neozoice. Platforma se afund spre nord, iar cretacicul
apare la zi în malul Dun rii ajunge la 8000 m adâncime în apropierea Carpa ilor.
c) Unitatea dobrogean se diferen iaz în: 1) subunitatea Dobrogei de
Nord cu fundament predominant hercinic; 2) subunitatea Dobrogei Centrale, cu
şisturi verzi acoperite de sedimente jurasice, cretacice şi sarma iane; 3)
subunitatea Dobrogei de Sud cu un fundament de şisturi verzi şi şisturi
mezozoice, acoperite de sedimente paleozoice, mezozoice şi neozoice; 4)

11
subunitatea Deltei Dun rii cu un fundament cristalin, faliat, acoperit de
forma iuni mezozoice şi neozoice, peste care s-au depus depozitele deltaice.
II. Unit ile de orogen carpatic se extind pe circa 65% din suprafa a rii.
Sunt caracterizate printr-o mare diversitate litologic (cu predominarea şisturilor
cristaline), prin structuri cutate, şariate sau larg ondulate, faliate şi vulcanice.
a) Unitatea carpatic muntoas prezint mai multe subunit i, ce pun în
eviden succesiunea în etape a evolu iei lan ului carpatic.
1) subunit ile cristalino-mezozoice sunt reprezentate prin trei masive
(Oriental – cu o regiune nordic : Maramureş, Rodnei, Bistri ei, Giurgeului,
Curm turii şi una sudic : Perşani, Bucegi, Piatra Craiului; Meridional – cristalinul
Lotrului sau pânza getic : F g raş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Poiana Rusc ,
Semenic, Locvei şi cristalinul Parângului, danubian sau autohton: Parâng, Vâlcan,
Retezat, Cernei, Alm j, Podişul Mehedin i; Apusean – pânza de Codru: P durea
Craiului, Codru-Moma, Bihor; autohton: Gil u-Muntele Mare, P durea Craiului)
alc tuite din roci cristaline, uneori cu sedimente paleozoice şi mezozoice.
2) subunitatea flişului (roci detritice în alternan e repetate; cute simple,
cute-solzi şi pânze), localizat în estul Carpa ilor Orientali între valea Sucevei şi a
Dâmbovi ei, este o fâşie cu l imi de 20-25 km în nord şi 80 km în regiunea de la
curbur . Se diferen iaz în dou subzone: flişul intern (format prin mişc rile din
cretacicul superior) şi flişul extern (alc tuit din depozite paleogene).
3) subunitatea vulcano-sedimentar , localizat în vestul Carpa ilor
Orientali ( ibleş-Bârg u) şi în sudul Mun ilor Apuseni (Mun ii Metaliferi),
cuprinde roci flişoide, str punse sau acoperite de roci vulcanice.
4) subunitatea neovulcanic din partea de vest a Carpa ilor Orientali (Oaş-
Gutâi-V ratic; C liman-Gurghiu-Harghita), s-a format prin erup iile vulcanice
desf şurate din paleogen pân în cuaternar.
5) subunitatea depresiunilor intramontane - cele mai vechi în Carpa ii
Meridionali (Loviştea, Petroşani, Ha eg), iar cele mai noi în Carpa ii Orientali.
b) Unitatea pericarpatic deluroas a func ionat, din miocen, ca avanfos ,
fiind umplut treptat cu depozite de molas : 1) subunitatea Subcarpa ilor
Moldovei şi ai Curburii, cu o structur cutat şi faliat , cu cute diapire; 2)
subunitatea dealurilor subcarpatice şi a Piemontului Getic dintre Dâmbovi a şi
Dun re, cu structur în cute simple şi monoclinal .
c) Unitatea depresiunii intercarpatice a Transilvaniei este încadrat de
lan ul carpatic, în nord-vest fiind blocurile cristaline insulare ale „mun ilor ascunşi
ai Transilvaniei” (Preluca, Meseş): 1) subunitatea Podişului Someşan, cu
forma iuni eocen-helve iene, cu structur monoclinal ; 2) subunitatea Podişului
Transilvaniei, cu un sector al cutelor diapire şi un sector central al domurilor.
d) Unitatea Câmpiei şi Dealurilor Banatului şi Crişanei este amplasat pe
un fundament carpatic scufundat în trepte la adâncime mic . Sedimentarea s-a
desf şurat în mai multe etape începând din paleogen şi pân în cuaternar.

12
 3. RELIEFUL

3.1. Caractere generale

Relieful României, prin forma şi pozi ia lan ului carpatic, prin dispunerea
aproape concentric şi propor ional a treptelor mari morfologice, prin
desf şurarea sa pe o diferen de altitudine de 2544 m, prezint o alc tuire
armonioas . Se disting trei trepte majore şi anume: cea înalt a mun ilor (Carpa i)
– la peste 700 m altitudine, cea medie care corespunde dealurilor şi podişurilor şi
cea joas (sub 200 m), a câmpiilor, luncilor şi Deltei Dun rii.

Fig. 2. Principalele unit i de relief ale României

I. Mun ii
Carpa ii Româneşti (cu o lungime de peste 900 km şi l imi ce oscileaz
între 50 km - Mun ii F g raş şi 140 km peste Obcinele Bucovinei, la Curbur şi
Mun ii Apuseni) fac parte din lan ul Mun ilor Carpa i (circa 1600 km lungime),
constituind partea cea mai important a Carpa ilor sud-estici. Sunt mun i tineri, de
vârst alpin . Carpa ii se întind de lâng Viena, unde Dun rea îi desparte de Alpi,
şi pân la valea Timokului, unde intr în contact cu Balcanii.
Carpa ii Româneşti au o form circular . Ca structur , îmbin dou stiluri:
cel alpin (fliş cutat puternic) cu cel hercinic (unele masive cristaline care apar la

13
suprafa ). Prezint cel mai lung şi mai complex lan vulcanic din Europa. Sunt
foarte fragmenta i (prin depresiuni - 23% din spa iul carpatic -, v i transversale,
longitudinale, grup ri diferite de culmi şi masive, înşeu ri). P streaz cel mai bine
nivele şi suprafe e de eroziune.
Sunt mun i mijlocii şi mici (altitudinea medie 840 m; aproape 90% din
suprafa a lor este situat la altitudini sub 1500 m), dar cu evidente diferen ieri
între cele trei ramuri principale (Carpa ii Meridionali – altitudinea medie 1136 m;
Carpa ii Orientali – 950 m; Carpa ii Occidentali – 654 m).
Energia de relief are valori medii de 600 m, dar valorile maxime pot
dep şi 1000 m (pe 7% din suprafa ). Densitatea medie a fragment rii este de 0,64
km/km2, îns în unele regiuni valorile maxime dep şesc 3 km/km2. Predomin
pantele de 10-30° (70% din spa iul carpatic), dar sunt frecvente şi înclin ri mai
accentuate, în func ie de alc tuirea litologic .
Sunt forma i din toate tipurile de roci, îmbinate diferit de la un sector la
altul, ceea ce d imaginea unui mozaic petrografic. În Carpa i exist creste
ascu ite la peste 2000 m în l ime, culmi rotunjite şi netezite (adev rate platouri),
circuri şi v i glaciare (la peste 1900 m). Pe culmile şi platourile calcaroase s-au
format peşteri, chei, iar în mun ii vulcanici au ap rut platouri şi cratere.
Pozi ia central , desf şurarea general cvasicircular şi altitudinea
Carpa ilor influen eaz în mod evident toate celelalte componente ale mediului
natural, impunând etajarea fenomenelor şi proceselor.
Tipuri de munţi Mun ii sunt caracteriza i, în general, dup vârst , genez ,
structura geomorfologic şi morfotectonic , precum şi dup caractere
morfometrice şi morfografice.
(a) În func ie de stilul morfotectonic, se întâlnesc mun i de tip alpin,
respectiv Carpa ii, şi mun i de tip hercinic, respectiv Mun ii M cinului (culme
restrâns , mai dur , r mas uşor în l at în cadrul peneplenei posthercinice,
fragmentat în creste şi inselberg-uri prin pedimenta ie şi procese periglaciare). În
ceea ce priveşte Mun ii Carpa i, ei reprezint un tip aparte în lan ul alpino-
himalayan şi anume tipul carpatic, caracterizat prin combinarea formelor rezultate
din structuri cutate complexe, blocuri hercinice, vulcanism şi suprafe e de nivelare
(de Martonne, 1908).
(b) Dup structura geomorfologic (aspecte structural-tectonice şi
eroziune extern ), se disting patru tipuri (Posea, 1981):
- carpato-alpin (fliş cutat, cu sau f r masive cristaline, şi vulcanism) –
obcine (Feredeu, Obcina Mare, Baraolt, Bodoc), cl bucete (Cl bucetele
Predealului, Întorsurii), culmi cu aspect de hogback (Mun ii Stânişoarei), culmi şi
creste structural-petrografice (Culmea L c u i), masive cu influen e tectonice de
fundament (Penteleu, Podu Calului, Siriu), masive structural-petrografice (din
calcare – Post varu, din conglomerate – Ceahl u);

14
 - carpato-hercinic (masive cristaline, cu sau f r cuvertur mezozoic ,
combinate sau nu cu grabene interne sau marginale) – horst (Poiana Rusc ),
semihorst (Preluca), grabene sau culoare tectonice (Timiş-Cerna), masive insulare
(Ghi u, Prisaca), masive cupolare (Bihor, Muntele Mare), grup ri de masive
axiale (Parâng, Retezat-Godeanu);
- carpatic-mixt (fliş, masive hercinice şi vulcanism) - Apusenii;
- mun i vulcanici – platouri de aglomerate (vestul şirului vulcanic sudic),
conuri de lave (estul Mun ilor C liman-Harghita), neck-uri (şirul vulcanic nordic),
platouri de lav (Igniş).
(c) Dup criteriul morfometric, se deosebesc: mun i înal i (cu altitudini
dominante între 1500 şi 2000 m şi cu vârfuri ce trec adesea de 2000 m) –
Maramureş, Rodna, Ceahl u, F g raş, Parâng, arcu; mun i mijlocii (altitudini
între 1000 şi 1400 m) – Obcinele, Stânişoarei, Frun i, Ghi u, Alm j, Gil u; mun i
joşi (sub 1000 m) – Oaş, Dognecea, Zarand, Meseş.
(d) Pe harta geomorfologic 1:400.000 (Posea, Badea, 1980) s-a adoptat
un criteriu mixt (altitudine, roci predominante, vârst ):
A. Munţi formaţi din roci cristaline fără cuvertură sedimentară
(a) peste 1500 m (Maramureş, Rodnei, Suhard, Leaota, F g raş,
Parâng, Retezat-Godeanu, Muntele Mare, Vl deasa);
(b) între 1000 şi 1500 m (Obcina Mestec niş, Semenic, Alm j,
Gil u);
(c) sub 1000 m (Zarand, Plopiş, Meseş).
B. Munţi formaţi din roci cristaline cu cuverturi sedimentare mezozoice
(a) peste 1500 m (Rar u, Giurgeu, H şmaş, Vâlcan, Bihor);
(b) sub 1500 m (Perşani, Mehedin i, Aninei, Dognecei, Codru-
Moma, P durea Craiului).
C. Munţi formaţi din roci sedimentare mezozoice şi neozoice
(a) peste 1500 m ( ibleş, Ceahl u, Tarc u, Ciuc, Nemira, Vrancei,
Penteleu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiu, Piatra Mare, Post varu, Bucegi, Piatra
Craiului);
(b) sub 1500 m (Bârg u, Obcina Feredeu, Obcina Mare,
Stânişoarei, Goşmanu, Berzun , Baraolt, Bodoc, Cl bucetele Întorsurii, Podu
Calului, Trasc u).
D. Munţi formaţi din roci vulcanice
(a) predominant din lave (Oaş, Igniş, L puş, C limani, Gurghiu,
Harghita);
(b) predominant din aglomerate (vestul mun ilor C limani,
Gurghiu, Harghita).
E. Masive hercinice (resturi din lan ul muntos hercinic): M cin.
F. Culoare, înşeuări de înălţime (Ruc r-Bran, Timiş-Cerna, Bistra,
Mureş).

15
 G. Depresiuni intramontane (num rul lor trece de 300, iar spa iul ocupat
în Carpa i este de 23%), având o serie de subtipuri (Posea, Velcea, 1967):
- dup genez : tectonice (Braşov, Petroşani, Ha eg, Bozovici, Brad-
H lmagiu, Zarand, Beiuş), tectono-erozive (Întorsura Buz ului, Ciucea, Loviştea,
Gurahon , Zlatna), tectono-acumulative, de baraj vulcanic (Maramureş, Ciuc,
Giurgeu), de eroziune diferen ial (Oaşa, Câmpeni, Abrud), bazinete (Siseşti,
sectoare din valea transversal a Dun rii);
- dup altitudine: depresiuni înalte (Vatra Dornei) şi joase (în Defileul
Dun rii);
- dup relieful dominant: depresiuni cu aspect deluros (Maramureş,
Petroşani, Loviştea); câmpii intramontane (Braşov).

II. Dealurile şi podişurile

Dealurile şi podişurile ocup 37% din suprafa a rii şi au o altitudine
medie de 345 m. Ele au în l imi medii între 200 şi 500 m (circa 60% din
suprafa ), dar în unele locuri acestea dep şesc 900-1000 m (în dealurile
subcarpatice), iar periferia, în mod obişnuit, coboar chiar sub 200 m. Cele mai
multe se afl la exteriorul Carpa ilor; pe când în spa iul din interiorul mun ilor se
afl doar Depresiunea colinar a Transilvaniei.
Energia de relief oscileaz între 100 şi 300 m (în Subcarpa i sunt situa ii
locale cu valori ce dep şesc 300 m), densitatea fragment rii este de 1,5 km/km2
(dar poate ajunge şi la 35 km/km2), iar pantele au valori medii de 15-25° (peste
40° pe frun i de cueste şi râpe de desprindere).
Dup genez , difer : fie c se suprapun platformelor vechi (Podişul
Moldovei, Dobrogea Central şi de Sud), fie direct pe fundament carpatic (Podişul
Mehedin i), fie c au rezultat prin l sarea unor compartimente între lan urile
muntoase, formând bazine de sedimentare (Podişul Transilvaniei), ce au fost
ulterior exondate şi fragmentate, fie c au luat naştere la baza mun ilor prin
acumularea materialelor transportate de ape, rezultând piemonturi ce au fost
ridicate şi par ial fragmentate (Podişul Getic), fie prin procese de cutare şi ridicare
(Subcarpa ii).
Alc tuirea litologic , înclinarea versan ilor şi activit ile antropice au
favorizat o accentuat modelare actual a reliefului (deplas ri în mas , eroziune în
suprafa şi ravenare).
Tipuri de dealuri şi podişuri Dup genez , structura geomorfologic ,
structura geologic , altitudinile dominante, gradul de evolu ie al v ilor şi
versan ilor, l imea şi dispunerea interfluviilor, se contureaz mai multe tipuri şi
subtipuri:
A. Subcarpaţii cuprind masive şi culmi axate pe anticlinale dispuse
aproape paralel cu muntele, ce alterneaz cu şiruri de depresiuni ce urmeaz
aliniamente de sinclinale. Apar uneori şi inversiuni de relief, structuri de

16
monoclin, ca şi variet i locale: a) Subcarpa ii de tip moldav se caracterizeaz prin
dealuri şi depresiuni cu dispunere oblic fa de munte şi glacis prelung şi un larg
culoar de vale la contactul cu podişul; b) Subcarpa ii de tip curbur , cu 2-3 şiruri
de dealuri şi depresiuni, discontinui ca aliniamente, cu pinteni montani ce p trund
uneori pe latura lor intern , cu structuri piemontane monoclinale în exterior
(M gura Odobeştilor) sau cu dealuri de brahianticlinal în formare (Dealul intea,
Dealul G geni); c) Muscelele sunt culmi deluroase, desf şurate perpendicular pe
munte, pe structur monoclinal , cu bazinete depresionare de contact, pe v i; d)
Subcarpa ii de tip oltean prezint o depresiune subcarpatic unitar , închis la
exterior de un şir de dealuri mai pu in unitare, combinate chiar cu unele depresiuni
bazinete; e) Subcarpa ii de tip transilvan reprezint o asociere de dealuri şi
depresiuni ce au multe caractere subcarpatice (L puş, Homoroade), cu muscele
(N s ud), cu dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal (Târnave) şi dealuri cu
caracter piemontan combinate cu depresiuni de eroziune (Bistri a şi Mureş).
B. Dealurile piemontane (Dealurile Vestice) apar strâns lipite de masivele
Carpa ilor Occidentali, fiind ca o treapt joas a acestora, p trunzând inclusiv în
depresiunile-golf. Pietrişurile piemontane lipsesc aproape în totalitate, deoarece au
fost retezate de o suprafa de eroziune dacian-romanian . Sunt mai pu in
fragmentate, cu interfluvii ce p streaz suprafe e netede extinse. Tipul de roc şi
structura geologic determin o serie de particularit i locale. Astfel de dealuri,
sub form de umeri sau m guri lipite de munte, alteori chiar culmi nu prea lungi,
dar dep şind altimetric nivelul culmilor depresionare, apar şi pe rama montan a
unor depresiuni cum ar fi F g raş, Or ştie.
C. Dealurile provenite din podiş cuprind: a) coline larg ondulate, cu v i
largi şi alunec ri de teren (Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Moldovei); b) coline
de monoclin (Colinele Tutovei şi Colinele F lciului); c) dealuri joase de tip
inselberg formate din fragmentarea puternic şi reducerea Podişului Nord-
Dobrogean prin pedimenta ie (estul şi sudul Platoului Niculi el şi Dealurile
Tulcei);
D. Podişul tabular, deosebit de neted, pe calcare sarmatice în structur
orizontal , acoperite la suprafa de loess (Dobrogea de Sud).
E. Podişul piemontan, rezultat din în l area unei câmpii piemontane, este
reprezentat prin Podişul Getic. Suprafa a topografic se suprapune stratului
pietrişurilor de Cândeşti. Relieful este reprezentat de interfluvii din ce în ce mai
largi şi netede spre câmpie, dar tot mai fragmentate c tre Subcarpa i.
F. Podişul structural de monoclin se suprapune unui strat dur de gresii şi
calcare sarmatice, care înclin spre sud şi sud-est, cu un relief tipic de cueste,
suprafe e structurale, v i şi depresiuni subsecvente (Podişul Central
Moldovenesc).
G. Podişul de platformă peneplenizat, reprezentat prin Podişul Dobrogei
Centrale, se dezvolt pe peneplena ce reteaz şisturile verzi, acoperit la suprafa

17
cu loess. În sud, apar şi calcare mezozoice, cu mici depresiuni de contact
(aliniamentul sudic), cu o fragmentare larg de tipul cupolelor pedimentare şi al
pedimentelor, în est (Podişul Istriei), şi cu v i adânci şi înguste în vest (Podişul
Gârliciului).
H. Podişul peneplenizat pe roci (dure) mezozoice apare dezvoltat pe
peneplena postcretacic ce reteaz calcarele Podişului Babadag şi care a fost
în l at la nivel de podiş de mişc rilor valahice. Este un podiş fragmentat, cu
dealuri şi inselberg-uri (în nord, est şi vest), iar partea dinspre Baia-Ceamurlia a
fost redus la o câmpie de pediment.
I. Podişul fragmentat în dealuri masive, tipic pentru Podişul Someşan,
cuprinde dealuri masive de tipul Feleacului, Dejului, podişuri mici calcaroase, mai
mult sau mai pu in netede (P niceni, Boiu), creste şi cueste calcaroase (Prisnel,
C puş), depresiuni suspendate dominate de cueste (Huedin), depresiuni deluroase
de eroziune (Almaş-Agrij).
J. Podişul fragmentat în dealuri mici cu cumpene înguste asimetrice
(Podişul Târnavelor) se remarc prin cumpene principale înguste plasate asimetric
fa de v i, din care pornesc cumpene secundare, adesea sub form de creste.
Versan ii sunt domina i de alunec ri, v ile principale sunt largi, formând
adev rate culoare.
K. Podişul de diabaze (Podişul Niculi el), situat în estul Mun ilor M cin,
include roci sedimentare dure mezozoice, dominate de curgeri de lave.
L. Podişul cu structură carpatică, Podişul Mehedin i, este o suprafa
cristalino-mezozoic nivelat puternic în timpul complexului culmilor medii
carpatice (Râu-Şes), în l at ulterior pân la altitudini de 600-700 m. Se mai
întâlnesc şi calcare, ce dau o serie de forme carstice.

III. Câmpiile
Câmpiile României ocup 33% din teritoriu şi se g sesc în sudul şi vestul
rii. Constituie treapta de relief cea mai joas (sub 200 m altitudine) şi cea mai
nou .
Relieful este reprezentat de interfluvii netede şi foarte largi (câmpuri),
complexe ca genez , realizate prin sedimentare lacustr , lacustro-fluviatil ,
fluviatil , divag ri ale râurilor, prin teras ri laterale executate de apele curg toare
în detrimentul unui podiş marginal, prin abraziune; în mare parte şi depunerea
loessului a jucat un rol important în aspectul actual al multor câmpii (procesele de
tasare au creat crovuri şi g vane), iar pe alocuri chiar nisipurile acumulate de vânt
sub form de dune. Între câmpuri exist dou categorii de v i. Unele sunt largi,
apar inând râurilor cu izvoare în mun i sau în Subcarpa i şi au permanent ap .
Celelalte sunt înguste, iar vara albiile seac .
Cea mai mare extindere o au câmpiile tabulare şi cele joase nefragmentate.
Urmeaz câmpiile piemontane, situate la contactul cu unit ile vecine.

18
 Tipuri de câmpii În func ie de genez , altitudine (inclusiv fa de nivelul
râurilor), pant , prezen a depozitelor loessoide sau nisipoase, pozi ia fa de
dealuri şi procesele actuale dominante, câmpiile prezint mai multe subtipuri:
A. Câmpiile piemontane şi de glacis se dezvolt la contactul cu dealurile.
Se subdivid astfel: a) câmpie piemontan cu conuri de dejec ie relativ bine
individualizate şi cu terase convergente spre aval (Câmpia Târgovite-Ploieşti); b)
câmpie piemontan cu aspect tabular (câmpie înalt cu aspect piemontan –
Câmpia Râmnicului); c) câmpie de glacis subcarpatic (o fâşie îngust în
exteriorul Subcarpa ilor de Curbur între Teleajen şi Trotuş), format prin
retragerea versantului deluros; partea înalt reprezint un glacis de eroziune, iar
partea mai joas este de acumulare coluvio-proluvial ; d) câmpie de glacisuri-
terase, specific pentru Câmpia Banato-Crişan , unde mai e numit şi Câmpia
înalt ; cuprinde trei glacisuri uşor înclinate şi largi, care continu terasele râurilor
din depresiunile-golf, îmbinându-se lateral în trepte unitare sub rama fiec rei
unit i deluroase.
B. Câmpiile piemontane terminale (sau piemontano-deltaice) sunt cele
care s-au realizat în continuarea Piemontului Getic, prin divag ri repetate în
câmpiile G vanu-Burdea şi Vl siei, în timpul depunerii primelor forma iuni
loessoide, dar înainte de ultimul loess.
C. Câmpiile de subsidenţă şi divagare prezint aspectul unor lunci
inundabile, dar au şi întinse câmpuri interfluviale cu caracter de teras joas ; se
extind de la Titu la Siretul inferior, iar în Câmpia Banato-Crişan (Timişului,
Crişurilor, Someşului) apar ca o fâşie vestic cu l rgituri şi gâtuiri; sunt în general
lipsite de loess.
D. Câmpiile tabulare au fost realizate prin acumul ri lacustre sau fluvio-
lacustre, acoperite cu loess, uneori şi cu nisipuri eoliene; ele se înal relativ mult
peste luncile râurilor. Pot fi de trei categorii: a) înalte, nefragmentate (B r ganul);
b) înalte şi fragmentate (Câmpia Covurluiului şi, în parte, Burnasul); c) joase,
provenite din câmpii de divagare mai vechi în l ate uşor prin depuneri loessoide,
ca în Câmpia Jimboliei.
E. Câmpiile de terase, mai tipice fiind: cea mai mare parte din Câmpia
Olteniei, Câmpia Piteştiului şi, în parte, Câmpia Covurluiului şi Câmpia
Tecuciului, care s-au realizat prin teras ri ce au extins câmpia în detrimentul
podişurilor vecine.
F. Câmpiile deltaice sunt cele în curs de formare pe sectorul dun rean
C l raşi-Delt . Au altitudini de 2-15 m şi se compun din şesuri aluviale joase ce
se îmbin cu areale ml ştinoase şi lacustre. Se subdivid în: a) b l i (C l raşi-
Tulcea); b) delt (cu dou subtipuri – fluviatil şi marin ).
G. Câmpiile de pedimente sunt specifice în estul Dobrogei de Nord şi
Depresiunea Nalbant.
H. Câmpiile litorale, care cuprind şi Complexul lagunar Razim.

19
 3.2. Tipuri de relief

3.2.1. Relieful vulcanic

Prin prezen a intruziunilor magmatice vechi în blocurile cristaline şi a

lan ului vulcanic nou, relieful vulcanic reprezint o categorie cu stil aparte al
formelor, bine diferen iat în configura ia general a reliefului României.
Cu toate c activitatea vulcanic a fost prezent în toate erele geologice,
din punct de vedere morfologic, se disting dou categorii mari de magmatism:
unul preneogen, vechi (care impune mai ales forme petrografice) şi altul neogen
(cu forme vulcanice primare, aflate în stadii diferite de evolu ie).
Magmatismul vechi, începând din precambrian, a înso it toate fazele
orogenice, sub form intrusiv şi efuziv , pân în cretacic. Se impune în peisaj
printr-un relief greoi, cu forme rotunjite, rezistent la eroziune, ce domin prin
altitudine şi masivitate regiunile înconjur toare.

Fig. 3. R spândirea vulcanismului pe teritoriul României (Posea et al., 1974)

1. Vulcanism hercinic şi prehercinic (granite, sienite, gabbrouri, riolite); 2. Vulcanism mezozoic
(a.-diabaze, gabbrouri, porfire; b.-banatite; vulcanism subsecvent); 3. Vulcanism neogen şi
cuaternar (vulcanism subsecvent; andezite, dacite, bazalte, piroclastite)

20
 În Carpa ii Meridionali şi Occidentali, corpurile granitoide din mun ii
Parâng, Retezat, Muntele Mic, Alm j, Gil u, Muntele Mare sau diabazele
mezozoice din Mun ii Maramureşului (Farc u), ca urmare a rezisten ei mari la
eroziune, se înscriu în relief ca noduri orografice mari. În Carpa ii Orientali,
gnaisul de Rar u, filoanele porfirice din Mun ii Bistri ei, t iate de cheile de la
Zugreni şi masivul sienitic de la Ditr u domin regiunea din jur.
În Mun ii Apuseni, ofiolitele şi diabazele, intercalate rocilor sedimentare
mezozoice, se mai p streaz fragmentar prin abrupturi şi trepte în Mun ii
Metaliferi şi Trasc u, iar în vestul Mun ilor Banatului (Dognecea-Ocna de Fier),
banatitele apar ca nişte cupole.
În Dobrogea de Nord, se g sesc diabazele din Podişul Niculi el, iar
lacolitul granitic de Pricopan a impus culmea principal a Mun ilor M cin.
Magmatismul neogen, manifestat pe latura vestic a Carpa ilor Orientali
şi în sudul Mun ilor Apuseni, este eviden iat de intensitatea erup iilor în mediu
aerian sau acvatic, natura lavelor şi substratul geologic. Relieful se dezvolt pe
dacite, andezite şi forma iuni vulcanogen-sedimentare. Apar conuri vulcanice (cu
cratere şi caldere par ial erodate, în lan ul C limani-Gurghiu-Harghita) şi platouri
vulcanice, la care se adaug forme rezultate prin punerea în eviden a corpurilor
intruzive (dykuri, neckuri, stâlpi şi domuri, în Mun ii Oaş-Gutâi şi Metaliferi), iar
în regiunile în care rocile vulcanice sunt intercalate cu roci sedimentare, formele
vulcanice se detaşeaz prin eroziune diferen ial (m guri, în Mun ii ibleş şi
Bârg u).
Manifest rile vulcanice neogene s-au desf şurat în trei cicluri:
- (1) ciclul badenian a fost mai mult exploziv (în mediu acvatic), cu
predominare de piroclastite, riolite şi andezite în Mun ii Oaş-Gutâi şi în Mun ii
Apuseni (Almaş-St nija, Brad-S c râmb şi Roşia Montan ). Tot acum au ap rut
forma iuni vulcanogen-sedimentare. Stratovulcanul este tipul caracteristic
(Puturosul din Mun ii Gutâi, Pleşa şi Gliganul din Mun ii Metaliferi).
- (2) ciclul sarma ian-pliocen inferior s-a manifestat atât efuziv (în Mun ii
Apuseni, unde erup iile au fost cele mai însemnate şi vestul Carpa ilor Orientali),
cu formare de stratovulcani (Câinel, Barza, Coraciu, Cetraş, Poeni a) şi corpuri
intruzive, cât şi subvulcanic (în Mun ii ibleş, Masivul Rodna şi Mun ii Bârg u),
cu dacite şi andezite, cu importante fenomene metalogenetice.
- (3) ciclul pliocen superior-cuaternar inferior a fost mai pu in intens,
având caracter efuziv, cu formarea predominant a andezitelor cu piroxeni,
andezite bazaltoide, bazalte. Erup iile s-au localizat în Mun ii C limani-Gurghiu-
Harghita, Perşanii de Nord şi suprafe e restrânse din Mun ii Oaş-Gutâi şi
Metaliferi.
Dup încetarea erup iilor, au continuat manifest rile postvulcanice
reprezentate prin gheizere, fumarole, iar în prezent, se observ numai emana ii de
solfatare şi mofete.

21
 Morfologia vulcanică, influen at de manifest rile vulcanice, vârsta şi
natura rocilor constituente, a impus separarea, sub aspect regional, a mai multor
unit i.
Grupa Oaş-Igniş-Gutâi-L puş- ibleş prezint în l imi reduse (600-1400
m, excep ie ibleşul 1839 m), o frecven mare a m gurilor, depresiuni (Oaş) şi
bazinete interioare (Chiuzbaia, Firiza), v i puternic adâncite. Aparatele vulcanice
se pot reconstitui cu mare greutate, între valea Cavnic şi Baia Sprie sau în Culmea
S c daşului. Mun ii Gutâi au vârful de tip dyke (Creasta Cocoşului), iar coşurile
vulcanice au forme conice, cunoscute local sub denumirea de „chicere” (Mogoşa,
Blidar, M gura).
Grupa C limani-Gurghiu-Harghita, cu extensiunea cea mai mare, se
desf şoar de la izvoarele Bistri ei şi Dornei pân la est de Olt (în Mun ii Bodoc),
în Mun ii Baraolt şi Perşani (la sud de Racoş). Intensitatea mare a erup iilor a
format un lan vulcanic ce se extinde pe 150 km lungime şi 40-50 km l ime, cu
altitudini ce dep şesc 1600-1700 m (altitudinea maxim 2100 m în Pietrosul
C limanilor). Formele vulcanice sunt bine p strate. Re eaua hidrografic este
divergent pe conurile principale şi convergent în interiorul craterelor,
întâlnindu-se şi trei defilee (pe Mureş, la Topli a-Deda şi pe Olt, la Tuşnad şi
Racoş). Eroziunea diferen ial a pus în eviden (în piroclastite, lave andezitice cu
piroxeni şi aglomerate vulcanice) forme spectaculoase (ace, turnuri, „Cei
doisprezece apostoli”). În Mun ii C limani este prezent pseudocarstul (grotele din
Negoiul Românesc).
Conurile vulcanice (17), p streaz 15 cratere (din care 6 caldere): un con
mixt şi trei caldere cu diametre de 7-13 km în C liman; 5 conuri, din care dou
îngem nate (Ciumani, Fer straie), cu 2 cratere şi 2 caldere, între care Fâncel-
L puşna este cea mai mare (13 km diametru) şi Şumuleu (4 km), în Mun ii
Gurghiu; 10 conuri (R chitaş, Ostoroş; Muntele Mic, Harghita, Arotaş, Luci,
Cucu, Pilişca, Murgu, Ciomatu), aproape toate cu cratere (Harghita şi Cucu de
circa 3-4 km diametru; dou cratere gemene: Sfânta Ana, cu lac, şi Mohoş) şi 2
caldere (Harghita şi Luci), în Mun ii Harghita (Posea, 2001).
Platourile vulcanice (de aglomerate) se extind în vestul masivelor, iar în
C limani şi Harghita şi în sudul lor, inclusiv în nordul Perşanilor. Apar suspendate
fa de Podişul Transilvaniei, la 1400-1600 m în nord şi 750-1000 m în sud.
Regiunea Mun ilor Bârg u constituie domeniul eroziunii diferen iale. În
Bârg u, apar vârfuri vulcanice conice: Heniul Mare (1610 m), Heniul Mic,
Miroslava, M gura Mare, M gura Tisei, deasupra unui relief sculptat în
sedimentar paleogen. În sudul Mun ilor Rodnei, lavele au str puns cristalinul şi
sedimentarul (Sângeorz, Rodna Veche). În Mun ii Maramureşului, masivul
Toroiaga (1930 m) reprezint un coş vulcanic.
În Mun ii Apuseni, erup iile s-au produs în lungul unor linii de fractur ,
mai ales din Mun ii Metaliferi şi împrejurimi (Zarand, Codru-Moma, Poiana

22
Rusc ). Eroziunea a scos la zi corpuri subvulcanice sau conuri (Barza, Caraciu,
S c râmb), dykuri (St nija), microlacoli i (M gura) (Ianovici et al, 1969).
Erup iile de bazalte au creat forme deosebite în Mun ii Perşani (Racoş),
Mun ii C limani (la nord de Mureş), Mun ii Apuseni (Detunate, defileul
Mureşului), Banat (Lucare , G taia).
Tufurile vulcanice din Transilvania şi exteriorul Carpa ilor formeaz trepte
structurale.

3.2.2. Suprafe e de nivelare

Aspectul actual al reliefului este datorat ac iunii de modelare a agen ilor

externi, care au ac ionat în decursul a numeroase etape şi faze morfogenetice,
rezultând o serie de suprafe e nivelate, diferite ca pozi ie, aspect şi stadiu de
conservare. Dac suprafe ele de eroziune precretacice apar sub forma
discordan elor în forma iunile geologice, fiind acoperite de sedimente cu grosimi
de mii de metri, cele formate în etapele urm toare (epoca morfosculptural
carpatic ) se întâlnesc în relieful Carpa ilor şi al unit ilor înconjur toare.
Pe m sura analizei evolu iei de ansamblu a reliefului, cele trei suprafe e de
nivelare „clasice” (de Martonne, 1906, 1907) au fost apreciate ulterior ca fiind
complexe de modelare policiclice. Cu timpul termenii utiliza i de geomorfologi au
evoluat de la platform de eroziune şi suprafa de eroziune, la suprafa de
modelare, de denudare, de nivelare sau peneplen , pediplen .
Suprafe ele de nivelare au fost explicate prin mecanisme morfogenetice
diferite: peneplenizarea (de Martonne, 1907), gipfelflurul sau nivelul de creste
aliniate altitudinal din F g raş (Sârcu, 1958), treptele de piemont în Mun ii Poiana
Rusc i (Popp, 1972), pedimenta ia (Pop, 1957, 1962).
Dup genez , vârst şi gruparea treptelor principale de relief, se disting
patru complexe sculpturale (Posea et al, 1974): pediplena carpatic , culmile medii
carpatice, suprafe ele şi nivelele carpatice de bordur , nivelele carpatice de vale şi
suprafe ele colinare.
Complexul sculptural Borăscu (pediplena carpatică)
Cel mai vechi şi mai neted nivel sculptural care se p streaz în relieful
actual al masivelor carpatice cristalino-mezozoice s-a definitivat între danian
(cretacic superior) dup definitivarea şariajului getic (faza laramic ) şi sfârşitul
oligocenului (faza savic ). Spa iul afectat de eroziune a cuprins atât unit ile
carpatice, cât şi regiunile platformelor Moesic , Moldoveneasc şi Dobrogean .
Desf şurarea morfogenezei pe o perioad de peste 50 milioane ani a avut
loc pe fondul unor condi ii tectonice (mişc ri de amploare redus ) şi climatice
favorabile (climat tropical – subtropical cu dou anotimpuri şi caracter musonic,
caracterizat prin alternan a proceselor de alterarea rocilor în sezonul umed şi
evacuarea intens a produselor rezultate în sezonul uscat).

23
 Ca form de relief, aceast suprafa a fost identificat pentru prima dat
de Emm. de Martonne (1907) în Carpa ii Meridionali şi denumit platforma
Bor scu, fiind dominat pe alocuri de o serie de vârfuri şi creste.
Ea a fost recunoscut şi în alte unit i carpatice, antrenat în mişc ri
diferen iate de ridicare, astfel c ast zi se g seşte la altitudini absolute foarte
variate: 2000-2400 m în Carpa ii Meridionali, 1800-2200 m în Mun ii Rodnei şi
Maramureşului, 1000-1850 în Mun ii Apuseni, 750-1400 m în Mun ii Banatului.
Suprafa a de nivelare superioar se p streaz sub form de poduri
(platouri) larg ondulate sau culmi teşite şi martori de eroziune la altitudini
apropiate. Arealele cele mai extinse, care constituie cele mai mari în l imi, se
g sesc în Carpa ii Meridionali (mun ii arcu, Godeanu, Cindrel, Iezer), m rginite
de circuri şi v i glaciare, în Mun ii Apuseni şi în Mun ii Semenicului. În schimb,
în Retezat, Parâng şi F g raş, aceast suprafa este dominat de un relief mai
înalt cu circa 300 m, modelat intens prin procese crionivale. De asemenea, se mai
p streaz sub form de pediplen fosil în fundamentul depresiunilor inter- şi
intracarpatice sau în regiunile de platform (peneplena preeocen fosil exhumat
din masivul Preluca, peneplena fosil paleogen moldav în Podişul Moldovei,
peneplena dobrogean postcretacic în Dobrogea, peneplena moesic în Câmpia
Român ).
Cercet rile ulterioare au pus în eviden faptul c acest complex sculptural
cuprinde dou sau chiar trei trepte uşor diferen iate altimetric, interpretate ca
nivele de pedimenta ie.

Fig. 4. Reparti ia complexelor sculpturale în Carpa ii Meridionali (de Martonne, 1907)

24
 Complexul sculptural Râu Şes (suprafeţele medii carpatice)
Mişc rile savice au determinat fragmentarea vechii suprafe e de nivelare,
în l area diferen iat a reliefului pe compartimente tectonice, la care se adaug
flişul, dar şi coborârea altora, formându-se noile bazine de sedimentare transilvan
şi panonic.
În condi iile unui climat de tip mediteranean, nivelarea reliefului a
continuat pân spre sfârşitul miocenului, pe un interval de circa 15 milioane ani,
prin procese intense de pedimenta ie, desf şurate atât pe marginile masivelor
în l ate, cât şi în lungul v ilor.
Emm. de Martonne (1907) a semnalat în Carpa ii Meridionali, sub nivelul
platformei Bor scu un al doilea complex de nivelare (ce reprezint un ciclu
neterminat de eroziune) sub denumirea de platforma Râu Şes.

Suprafe ele de nivelare au aspectul unor culmi prelungi, uşor înclinate spre
periferia spa iului montan, diferen iate în dou nivele. Culmile respective se
desf şoar perpendicular şi radiar fa de interfluviile centrale înalte, în care apar
sub forma unor largi bazinete de obârşie (Posea et al, 1974). Exist un contrast
evident între masivele cristaline din Carpa ii Meridionali şi Occidentali (unde
aceste culmi ocup o pozi ie intermediar şi au înclinare mai accentuat – 20-30‰
– fa de celelalte dou suprafe e între care se situeaz ) şi unit ile constituite din
fliş din Carpa ii Orientali (unde domin altitudinal şi se dispun mai orizontal).
Cercet rile efectuate au pus în eviden desf şurarea secven ial a
proceselor de nivelare (pedimenta ie), rezultând în relieful actual dou nivele
(trepte) de eroziune apar inând complexului sculptural Râu Şes, diferen iate
altimetric şi cu diverse denumiri locale.
Nivelele complexului sculptural Râu Şes au cea mai mare extindere
actual în Carpa i (12-15%) şi se p streaz la altitudini foarte variate. Astfel,
nivelul superior se întâlneşte la peste 1500 m în Carpa ii Meridionali, în Carpa ii
Curburii atinge 1700 m, iar în Carpa ii Occidentali se situeaz la 1000-1200 m.
Nivelul inferior se p streaz la 1200-1500 m în Carpa ii Meridionali, 700-800 m
în Carpa ii Occidentali, fiind semnalat şi în unele regiuni de dealuri şi podişuri
(Podişul Someşan, Subcarpa ii Moldovei, centrul şi nordul Podişului Moldovei) la
300 – 600 m.
Prima treapt denumit „Râu Şes I” (în Carpa ii Meridionali), „M rişel I”
(în Mun ii Apuseni) şi „Plaiurile I” (în Carpa ii Orientali) s-a realizat în miocenul
inferior, când relieful carpatic era mai coborât decât cel actual, iar treapta
inferioar denumit „Râu Şes II” (în Carpa ii Meridionali), „M rişel II” (în Mun ii
Apuseni), „Plaiurile II” (în Carpa ii Orientali), „Tomnacica” (în Mun ii
Banatului), „suprafa a circumtransilvan ” (în Podişul Someşan), „Corni” (în
Subcarpa ii Moldovei), „Dealu Mare-Holm” (în Podişul Moldovei) este
considerat de vârst miocen superioar (sarma ian-meo ian).

25
 Complexul sculptural Gornoviţa (suprafeţele carpatice de bordură)
Începând din sarma ianul superior, modelarea reliefului s-a desf şurat în
func ie de existen a unor nivele de baz diferite (transilvan în interiorul regiunii
carpatice, panonic şi getic la exterior), tendin a de ridicare general şi existen a
unui climat mediteranean.
Efectul general al eroziunii (în timpul pliocenului, într-un interval de circa
8 milioane ani) a fost crearea unor trepte dispuse aproape orizontal la periferia
regiunii muntoase, suspendate cu 200-300 m deasupra unit ilor limitrofe,
prelungite în interiorul muntelui sub forma unor umeri de vale, iar în exterior la
nivelul interfluviilor unit ilor colinare (Posea et al, 1974).
Nivelele acestui complex sculptural se p streaz ast zi atât în spa iul
montan, cât şi în Podişul Transilvaniei, Subcarpa i, Podişul Moldovei şi
Dobrogea, la altitudini foarte diferite şi cu denumiri locale diverse. Astfel, este
denumit „Gornovi a” în Carpa ii Meridionali (se desf şoar la 800-1000 m, dar
altitudinile oscileaz de la 400 m în regiunea Tismana la 1200-1250 m în
Depresiunea Loviştei), „Teregova” şi „platforma Caraşului” în Mun ii Banatului
(la 400-450 m în Mun ii Alm j şi 650-750 m în Mun ii Semenic), „Feneş-Deva”
în Mun ii Apuseni (în vest la 500-600 m şi în sud la 700-800 m), „Predeal” în
Carpa ii Curburii (la 1000-1200 m), „Mestec niş” sau „Dornelor” în Carpa ii
Orientali (1100-1300 m). În unit ile nemuntoase, se extind în Subcarpa i la 850-
1000 m („Ghind oani” în Subcarpa ii Moldovei, „Simila” în Subcarpa ii Curburii,
„S celu” în Subcarpa ii Getici), în Podişul Transilvaniei („suprafa a transilvan ”
la 600-800 m), în Podişul Moldovei („Repedea” şi „Bolohani-Sângeap” la 400 m)
şi Podişul Dobrogei („Tulcea” la 180-300 m).
Nivelele carpatice de vale, suprafeţele şi nivelele colinare
Constituie tranzi ia de la cele trei complexe sculpturale carpatice spre
primele terase, în condi iile unor mişc ri tectonice de în l are şi a unui climat de
tip mediteranean (perioada dacian-cuaternar inferior).
În spa iul montan, apar dou nivele de umeri de vale (cel superior foarte
bine dezvoltat, cu l imi de 2-4 km şi lungimi de 10-30 km, iar cel inferior, situat
cu circa 100-150 m mai jos, este mult mai restrâns), iar în unit ile de deal şi podiş
se întâlnesc interfluvii nivelate şi culoare suspendate de vale (în depresiunile
intramontane, Podişul Transilvaniei, Subcarpa i, Podişul Moldovei, Dealurile
Vestice, Dobrogea).

3.2.3. Piemonturi

No iunea de piemont a fost introdus , pentru prima dat în literatura

geografic româneasc în 1946 de V.Mih ilescu, în lucrarea Piemontul Getic.
Geneza piemonturilor este explicat prin succesiunea mai multor faze
evolutive: faza piemontului aluvionar, faza penepleniz rii piemontului, faza

26
fragment rii pe vertical a piemontului peneplenizat (Geografia României, vol. I,
1983).
Pe teritoriul României au existat posibilit i de formare a piemonturilor,
impuse de conlucrarea condi iilor climatice (succesiuni de climate calde şi umede,
care au favorizat o eroziune intens în regiunile înalte şi acumul ri fluviatile
puternice în regiunile joase) cu cele tectonice (mişc ri de în l are sau subsiden e
de amploare diferit ).
În evolu ia reliefului României au existat mai multe faze favorabile pentru
formarea piemonturilor, încadrate la dou epoci morfogenetice (Posea, 2003).
Piemonturile din epoca posthercinic s-au depus la marginea unor masive
hercinice, p strându-se sub forma conglomeratelor cretacice din Bucegi, Ciucaş,
Perşani, H şmas, Ceahl u şi Trasc u, sau în sudul Mun ilor M cin sub forma
pietrişurilor ap iene.

Fig. 5. Piemonturile din România (Geografia României, vol. I, 1983)

1, câmpii piemontane şi de glacis cuaternare; 2, piemonturi pliocen-cuaternare; 3, piemonturi
pliocen-cuaternare deformate tectonic; 4, dealuri provenite din erodarea unor piemonturi; 5, resturi
din piemonturi vechi, miocene

Piemonturile din epoca morfosculptural carpatic s-au constituit în mai

multe etape: acvitanian-burdigalian (conglomerate şi pietrişuri pe marginea

27
nordic a Carpa ilor Meridionali, în Culmea Breaza şi Dealurile N s udului, pe
latura intern a Podişului Someşan, în culmile Pietricica şi Pleşu, dar şi în sudul
Carpa ilor Meridionali); sarma ian (pe rama intern a Carpa ilor, ale c ror urme
apar în Dealul Feleacului, la poalele Mun ilor Trasc ului şi în depresiunile Ha eg-
Or ştie şi Petroşani, cât şi piemontul pericarpatic moldovenesc din estul
Orientalilor, cu resturi ce se mai g sesc în dealurile Ciungi, Repedea, Mare);
pliocen-cuaternar (forma iuni fluvio-toren iale pe latura vestic a Mun ilor
Banatului şi a Mun ilor Apuseni, în sudul Carpa ilor Meridionali – Piemontul
Getic, în depresiunile intramontane şi câmpii piemontane).
Piemonturile p strate în relieful actual al României se grupeaz în mai
multe unit i:
Piemonturile extracarpatice cuprind Piemontul Moldav (în estul
Carpa ilor Orientali, sub forma unui relief colinar cu altitudine de 450-500 m,
m rginit de câmpii piemontane sau de glacis, desf şurate la 100-300 m);
Piemontul Curburii (include Piemontul Râmnicului, mai pu in fragmentat şi o
serie de glacisuri şi câmpii piemontane); Piemontul Getic (cu o desf şurare
considerabil , se p streaz sub form de podişuri piemontane, fragmentat de v i
în culmi paralele); Piemontul vestic (între Tur şi Nera, se g seşte sub form de
dealuri piemontane joase, discontinui sau de câmpii piemontane).
Piemonturile intracarpatice se întâlnesc atât în depresiunile intramontane
(situate pe laturile depresiunilor Ha eg – Piemontul Clopotivei, Braşov –
Piemontul S cele, Piemontul Timişului, Ciuc, Giurgeu, Dorna, Maramureş,
Loviştei – Piemontul Ml cii, Petroşani – Piemontul Maleii, Oaş – Piemontul
Negreşti, Beiuş), cât şi în interiorul Transilvaniei (mai bine p strate sunt
piemonturile din depresiunile F g raşului – glacisuri piemontane şi conuri fluvio-
periglaciare, Sibiului şi S liştei – Piemontul Bercu Roşu, conurile aluviale ale
Sadului, Cibinului şi din Dealurile Bistri ei).
Piemonturile din câmpii s-au format în villafranchian şi se g sesc în
Câmpia Român (câmpie tabular nefragmentat – Vl sia; câmpie terminal , cu
aspect tabular, fragmentat – Boian, G vanu-Burdea; câmpie cu terase şi conuri de
dejec ie, în trepte – Târgovişte-Ploieşti).
În func ie de starea actual a piemonturilor, în România se disting
urm toarele tipuri (Posea, Popescu, 1973): piemonturi actuale, func ionale (de
dimensiuni mici, având aspectul mai mult de conuri de dejec ie întinse: Piemontul
S cele sau conurile aluviale ale Mureşului, Timişului, Buz ului, Prahovei,
Moldovei); piemonturi nonfunc ionale (reprezentate de actualele unit i de
piemont, p strate fie în stadiul evolu iei ascendente: glacisuri aluviale – în
Depresiunea F g raşului, conuri piemontane – al Argeşului, câmpii piemontane –
Câmpia Râmnicului, fie în faza evolu iei descendente: platouri piemontane –
Cotmeana, culmi de piemont – Piemontul Olte ului, poduri de piemont – Fântâna
Rece-Teleajen, creste de piemont); piemonturi fosile (acoperite de forma iuni mai

28
noi, în estul Transilvaniei şi Câmpiei Române); piemonturi relicte (incluse altor
unit i şi forme de relief, cum sunt conglomeratele şi pietrişurile miopliocene din
Transilvania).

3.2.4. Relieful glaciar

În cercet rile sale din Carpa ii Meridionali, Emm. de Martonne (1899,

1904, 1907) a argumentat pentru prima dat existen a reliefului glaciar, analizând
cauzele glacia iunilor, limitele şi fazele acestora. Ulterior, studiile privind
problematica glacia iei cuaternare au continuat: Sawicki (1912), Krautner (1929),
Someşan (1933), Morariu (1940), Iancu (1958), Nedelcu (1959, 1962), Velcea
(1961), Mih ilescu (1963), Sârcu (1963, 1978), Niculescu (1965, 1969, 1990),
Posea (1981), Florea (1998), Urdea (2000).
Instalarea ghe arilor în Carpa i a avut drept cauze r cirea climei şi în l area
reliefului muntos cu pân la 1000 m în Carpa ii Meridionali. Repetarea a cel pu in
dou etape de sc dere a temperaturii în timpul fazelor glaciare şi a numeroase
r ciri în timpul stadialelor relev deosebita importan a cauzelor generale ale
glacia iei pleistocene fa de cauzele locale (Bojoi, 2000).
Condi iile climatice, caracterizate prin temperaturi sc zute (medii anuale
sub - 10ºC) şi precipita ii solide bogate, au favorizat acumularea, pe resturile
suprafe elor de nivelare, poduri structurale şi în unele v i existente, unor mari
cantit i de z pad , transformat în firn şi apoi în ghe ari montani. În fazele
glaciare, ghe arii de platou alimentau ghe arii de circ, iar uneori aceştia
p trundeau în sectoarele superioare ale v ilor montane. Când precipita iile erau
mai sc zute, ghe arii, cu grosimi mai reduse, se formau numai în circuri.
Eroziunea glaciar a modificat intens v ile atât în profil transversal (au
fost l rgite şi au c p tat forma de „U”), cât şi în profil longitudinal (trepte sau
praguri). Acolo unde ghe arul nu a ocupat în totalitate valea sculptat anterior, se
întâlnesc v i glaciare şi neglaciare îmbucate, aşa cum sunt cele de la obârşia
Ialomi ei în Bucegi sau a Bistricioarei în Rodna. Deplasarea ghe arilor a
determinat o adâncire mai intens a circurilor şi v ilor în partea din amonte şi
apari ia unor praguri şi contrapante spre avale. Atunci când grosimea masei de
ghea dep şea nivelul interfluviilor, s-au format difluen e cu direc ii de înaintare
diferite.
Grosimile maxime ale ghe arilor, variabile de la un loc la altul, au atins se
pare 100-200 m. Pe m sura dezvolt rii acestora, circurile glaciare au ajuns la
diametre de circa 1 km, iar v ile s-au l rgit treptat, atingând l imi de 600-800 m
(Niculescu et al, 1960).
Structura geologic a influen at într-o anumit m sur morfologia glaciar .
Forma circurilor reflect influen a structurii: cele consecvente sunt mai alungite,
cele obsecvente sunt scurte şi l ite, cele diasecvente au o configura ie mixt , cele

29
subsecvente sunt asimetrice. Astfel, se remarc asimetria circurilor şi v ilor
glaciare subsecvente, determinate de contactele litologice, în Bucegi, Parâng,
Retezat, arcu. Intercala iile de roci dure (cuar ite, gnaise) se înscriu în relief prin
praguri, brâne, cascade (Rodna, Bucegi, F g raş).
Modelarea glaciar a afectat insular etajul superior al Carpa ilor, fiind
sigur prezen a acesteia în mun ii Maramureşului, Rodnei, Bucegi, F g raş, Iezer,
Şureanu, Parâng, Retezat, Godeanu, arcu şi ca forme incipiente, cu caracter
glacio-nival, în ibleş, C limani, Ceahl u, Leaota, Bihor.
Limita z pezilor perene (stabilit prin diferite formule, cât şi în func ie de
altitudinea circurilor glacio-nivale) era la circa 1750-1800 m în Carpa ii
Meridionali şi la 1500-1550 m în nord, Mun ii Rodnei, în timpul glacia iei
maxime şi la peste 2000 m în Carpa ii Meridionali şi 1800 m în Mun ii Rodnei, în
cea de-a doua faz glaciar . Ast zi, aceast limit se afl la peste 2800 m,
dep şind în l imile maxime ale Carpa ilor.
În ceea ce priveşte modelarea, aceasta s-a realizat prin ac iunea: ghe arilor
de circ (pirinieni) – de dimensiuni reduse, sub vârfuri sau culmi înalte în jur de
2000 m, care au dat circuri suspendate; ghe arilor de vale (alpini) – cu bazine de
alimentare largi, continuate cu limbi glaciare de 3-8 km lungime, în masive intens
fragmentate, care au dat circuri şi v i glaciare; ghe arilor de platou – la nivelul
suprafe ei de nivelare superioar , cu urme de scrijelituri glaciare.
În relieful carpatic, formele glaciare mai vechi au fost distruse total sau
par ial de glacia ia würmian sau procesele fluvio-toren iale actuale. Astfel, în
stabilirea fazelor şi vârstei glacia iunii este nevoie de analiza depozitelor corelate
din depresiuni şi a depozitelor morenaice prin utilizarea unor metode moderne de
datare.
Se disting dou tipuri de relief glaciar, în func ie de modul de asociere al
culmilor şi v ilor glaciare (Atlas R.S.România, 1972-1979):
- (1) tipul Godeanu – circuri şi v i glaciare caracteristice suprafe elor de
nivelare şi culmilor rotunjite (în mun ii Godeanu, arcu, Cindrel, Iezer, Bucegi);
- (2) tipul F g raş – circuri şi v i glaciare de mari dimensiuni, asociate
crestelor de intersec ie şi vârfurilor proeminente (în mun ii F g raş, Retezat,
Parâng).
(a) Faze glaciare
Majoritatea cercet torilor pun în eviden existen a a dou faze glaciare în
Carpa ii Meridionali: riss şi würm (de Martonne, 1907; Velcea, 1961; Niculescu
et al, 1960; Niculescu, 1965; Popescu, 1990; Florea, 1998; Urdea, 2000). Printre
argumentele morfologice directe sunt: existen a morenelor terminale şi a dou
nivele de umeri. Acestora li se adaug determin rile bazate pe analizele de polen,
ce eviden iaz dou r ciri climatice majore, echivalente a dou perioade glaciare
(Cârciumaru, 1980).

30
 Emm. de Martonne (1899-1907) a distins dou nivele de morene
terminale, în Mun ii Retezat (pe valea Pietrele – la 1300 şi 1620 m), Parâng (pe
valea C rbunele la 1600 m; G uri la 2000 m) şi F g raş, precum şi circuri
suspendate şi circuri mari prelungite cu v i glaciare. De asemenea, în Mun ii
Godeanu au fost indicate dou etaje de morene (1350-1450 şi 1700-1900 m) şi
dou tipuri de circuri, complexe şi izolate (Niculescu, 1965). Toate acestea ar
eviden ia dou faze glaciare distincte. Prima a fost mai puternic şi a permis
dezvoltarea unor ghe ari ce coborau pân la 1300-1450 m în Carpa ii Meridionali,
l sând seria de morene joase şi trogurile. A doua faz a fost mai redus , cu ghe ari
de circ şi morene (la peste 1600 m) situate în vecin tatea nucleului glaciar.
Dou faze glaciare sunt amintite şi în Masivul Bucegi, corespunz toare
celor dou nivele de v i glaciare din complexul M l eşti- ig neşti şi celor dou
strate de cruste calcaroase din Peştera Ialomi ei (Velcea, 1961). În Mun ii F g raş,
morenele frontale de pe v ile Capra şi Arp şel corespund cu cele dou nivele de
umeri glaciari, iar în Retezat, valea ce sec ioneaz circul Bucura pare c apar ine
unei faze glaciare ulterioare form rii circului (Niculescu et al, 1960). Existen a
circurilor glaciare în trepte, prezen a v ilor glaciare îmbucate şi a dou nivele de
morene frontale, precum şi corela iile cu glacia iunea manifestat în Mun ii Tatra
şi în estul Alpilor, atest dou faze glaciare în F g raş (Florea, 1998) şi Retezat
(Urdea, 2000).
Sawicki (1912) şi Sârcu (1978) au admis trei faze glaciare în Mun ii
Rodnei (mindel, riss şi würm), primele dou cu ghe ari alpini (v i şi circuri), iar
ultima numai cu circuri suspendate.
Urm rind pozi ia morenelor frontale de pe versantul nordic, Sawicki
(1912) indic faptul c aceşti mun i au putut fi afecta i de trei glacia iuni. Ulterior,
Sârcu (1978), deşi nu se bazeaz pe argumente certe, sus ine acelaşi lucru. Prima
faz , cea mai puternic (mindel sau riss), cuprinde morenele frontale situate la
1100-1350 m (Lala –1340 m; Bila – 1350 m; Bistricioara – 1190 m; Cimpoieşu –
1100 m; Pietroasa – 1100 m), cea de-a doua faz (riss sau würm I) a l sat morene
la altitudini de 1500-1600 m (Bila – 1640 m, Bistricioara – 1550 m, Pietroasa –
1450 m), iar ultima faz (würm I sau würm II), cu ghe ari reduşi la simple lentile
de ghea , a dat morene de circ la peste 1800 m (Lala – 1820 m, Bila – 1840 m).
Posea (1981), în urma analizei glacia iunii din F g raş (v ile Capra şi
Bâlea) şi dup o serie de observa ii efectuate în Parâng, Retezat şi Rodna, a
indicat existen a unei singure faze glaciare (würm), cu trei stadiale, würm I–würm
III, impuse de oscila iile climatice din timpul anaglaciarului, maximului glaciar şi
cataglaciarului.
Astfel, a existat un singur rând de v i glaciare importante. Aliniamentele
de umeri din lungul v ilor glaciare, indicând fundul unor v i rissiene, sunt
interpretate ca fiind de natur periglaciar , formate prin retragerea versantului de
deasupra limbii glaciare, în würm. Circurile suspendate au func ionat concomitent

31
cu ghe arul de vale, deci au aceeaşi vârst , fapt relevat de situarea fundului acestor
circuri la aproximativ aceeaşi altitudine, pe fosta limit a z pezilor veşnice şi, în
plus, au uneori v i glaciare incipiente, care coboar pân la nivelul umerilor. În
ceea ce priveşte seriile de morene dispuse la nivele diferite altitudinal, se
apreciaz c ghe arii prezint fluctua ii foarte mari, pe termen scurt sau lung
(înaint ri în anaglaciar şi retrageri în cataglaciar), reflectate în pozi ia de depunere
a morenelor. Şi nu în ultimul rând este adus în discu ie altitudinea Carpa ilor, ei
în l ându-se mai mult în interglaciarul riss-würm, în faza pasaden .
(b) Localizare
În Carpa i, glacia iunea s-a desf şurat diferen iat, în func ie de pozi ia,
altitudinea, conforma ia şi fragmentarea masivelor montane.
Carpa ii Meridionali, datorit în l imii mai mari şi masivit ii, p streaz
aproape în totalitate forme de relief glaciar, foarte bine conturate în Bucegi,
F g raş, Parâng, Retezat, Godeanu şi mai pu in în Leaota, Iezer, Cindrel, Şureanu,
arcu.
Mun ii Bucegi grupeaz forme glaciare (v i, circuri şi morene) şi glacio-
nivale, între 1400 şi 2500 m, în complexe, distribuite radiar în jurul vârfului Omu:
pe obârşiile v ilor M l eşti, ig neşti şi Ialomi a.
Mun ii Leaota au un circ suspendat şi unul glacio-nival în nord-estul
vârfului Leaota.
Mun ii F g raş p streaz peste 175 de circuri, 50 de v i glaciare lungi de
2-8 km (mai scurte spre nord), morene, umeri glaciari, custuri. Relieful glaciar se
g seşte de o parte şi de alta a crestei principale, între vârfurile Ciortea (în vest) şi
Urlea (în est), grupate în complexele glaciare Ciortea-Avrig, Negoiu-C l un,
Bâlea-Capra, Arpaş-Buda, Podragu, Viştea Mare-Moldoveanu, Sâmb ta, Urlea-
Zârna.
Mun ii Iezer grupeaz forme glaciare sub vârfurile P puşa şi Iezer, la peste
1650 m.
Mun ii Şureanu şi Cindrel cuprind 15 circuri (orientate spre nord, est şi
sud) şi morene.
Mun ii Parâng au relieful glaciar bine dezvoltat la obârşiile Jie ului,
Lotrului şi Latori ei. Acesta cuprinde complexe de circuri şi v i glaciare (6-7 km
lungime).
Mun ii Retezat p streaz cele mai complexe şi mai extinse forme glaciare,
eviden iate în mari complexe glaciare: Râu B rbat, Nucşoara-Pietrele, Zl tuia,
Judele, Bucura-Peleaga. V ile ating lungimi de 6-8 km, între 2200 m şi 1400-
1300 m.
Mun ii Godeanu, cu întinse suprafe e de nivelare, au forme glaciare
bogate, dar mai reduse ca dimensiuni (circuri şi v i glaciare de 1-2 km, morene
pân la 1450-1600 m), dispuse simetric fa de culmea principal , în complexe
glaciare: Cârnea, Valea Mâ ului, Sc rişoara, Godeanu, Sc ri a, Vl sia, Stâna Mare

32
 Mun ii arcu înregistreaz dominant circuri, în jurul vârfurilor arcu,
C leanu, Baicu, Pietrei.

Fig. 6. Reparti ia reliefului glaciar din România (Posea et al., 1974; Niculescu, 1994)

Carpa ii Orientali au fost afecta i de glacia iune în culmile cu în l imi de

peste 1900 m (mun ii Rodnei, Maramureşului şi C limani).
Mun ii Rodnei prezint un relief glaciar bine dezvoltat, mai ales pe
versantul nordic, unde se întâlnesc 22 de circuri, 10 v i glaciare (alungite pe 1-2
km) şi morene care coboar sub 1000 m. Formele glaciare se desf şoar în jurul
vârfului Ineu (Lala, Galgea, Izvorul Oii, Cob şel, Bila), pe versantul nordic dintre
Ineu şi Pietrosu (v ile Putredu, Bistricioara, Cimpoieşu, Paltinu, Negoiescu,
Repedea, circurile Izvorul Cailor, Puzdrele, Buh iescu Mare, Buh iescu Mic), în
jurul vârfului Pietrosu (Pietroasa, Şarampin, Sforac) şi pe versantul vestic al
culmii Pietrosu-Rebra-Buh iescu (Pietrosul, Izvorul Dragoşului).
Mun ii Maramureşului au fost afecta i mai pu in de glacia iune, în special
pe versan ii cu expunere nordic , nord-estic şi sudic (tipice sunt circurile din
Pop Ivan, Pietrosu Bard ului, Mihailec).
Mun ii C limani prezint un circ glaciar (sub vârful Re i iş) şi unul glacio-
nival (în nordul vârfurilor Negoiu şi Pietrosu C limanilor).
În alte masive montane exist forme asem n toare celor glaciare (circuri,
v i cu profile caracteristice, acumul ri asem n toare morenelor), îns geneza lor
glaciar este acceptat de unii cercet tori şi contestat ulterior de al ii. În Mun ii
ibleş, unele forme glaciare semnalate sunt de fapt nivale, în Mun ii Ceahl u, deşi
nu exist dovezi morfologice evidente, s-a considerat c platoul dintre Toaca şi
Ocolaş ar fi fost modelat de un ghe ar de platou, în Mun ii Siriu şi Mun ii Ciucaş

33
excava iile semicirculare de la obârşia unor v i sau de sub unele abrupturi conduc
la o origine nival sau crionival . Mun ii Apuseni nu p streaz forme glaciare,
deşi au fost presupuse în nord-estul Mun ilor Bihor. Circurile dezvoltate în nord-
estul vf. Curcub ta Mare, la 1500-1800 m, şi sub vf. Piatra Gr itoare au caractere
glacio-nivale.
(c) Tipuri de forme
Relieful glaciar din Carpa ii Româneşti cuprinde forme de eroziune
(circuri, v i glaciare, praguri, roci mutonate, etc) şi forme de acumulare (morene).
Circurile numite şi c ld ri glaciare au dimensiuni şi forme variate, impuse
de amploarea model rii, raportul cu structura, natura rocilor şi relieful preglaciar.
Circurile simple apar ca nişe sau cuiburi pe marginea platourilor alpine,
sub form semicircular (diametre de 200-400 m), cu vatra concav şi versan ii în
trepte slab schi ate. Sunt suspendate deasupra v ilor glaciare şi se dispun pe dou
etaje, separate prin trepte şi cascade, în masivele Rodna (Iezerul Pietrosului,
Ştiol), C limani (Re i iş), Bucegi (sub Mecetul Turcesc, la obârşia v ii Şug rilor),
Godeanu (Gârdomanul, Izvorul Morarului, Groapa Olanului), Retezat (Groapele,
Pilugu).
Circurile complexe (conjugate sau lobate) se întâlnesc în masivele aflate la
în l imi de peste 2300 m. Au diametre de peste 500 m, contur festonat, mai multe
trepte de flanc, acumul ri de grohotiş pe versan i şi morene, care închid cuvete
lacustre (Bâlea, Podragu, Capra, Avrig, Urlea din F g raş; Roşiile, Gâlcescu şi
T ul Negru din Parâng; Z noaga-Judele, Râu B rbat şi Bucura din Retezat;
Buh escu şi Lala din Rodna).
V ile glaciare se desf şoar în aval de circurile glaciare mari. Au lungimi
de 3-5 km, dar pot atinge chiar 6-8 km în mun ii Retezat (L puşnicu Mare - 15,7
km) şi F g raş (Capra - 6 km şi Buda). În sec iune tranversal , au form de „U”,
cu 1-2 nivele de umeri glaciari, iar în profil longitudinal, prezint frecvente rupturi
de pant . La partea inferioar a v ilor glaciare sunt caracteristice morene, destul
de bine conservate la altitudini de 1350-1500 m.
Rocile mutonate şi striurile glaciare, rezultate în urma şlefuirii rocilor
dure de c tre ghe ari în deplasarea lor, s-au p strat atât pe versan ii circurilor şi
v ilor glaciare, cât şi pe umerii de confluen (amonte de Lacul Podr gel, pe malul
nordic al Lacului Bâlea, în F g raş; la sud-est de Lacul Pietrele şi amonte de
Lacul Groapele, în Retezat).
Carlingurile se datoreaz ac iunii combinate a proceselor glaciare şi
crionivale, în masivele înalte, fiind reprezentate de interfluvii foarte sub iri şi
zim ate, de tipul crestelor. Asemenea forme, cunoscute şi sub numele de custuri,
se g sesc în Mun ii F g raş, la nivelul crestei principale Ciortea-Urlea (custura
S r ii, custura Şerbotei, custura dintre Lespezi şi L i u, custura dintre Vân toarea
lui Buteanu şi Vârtop), dar şi al deriva iei central sudice Arpaşu Mic-Buda-
Râiosu-Muşeteica. Şeile de transfluen sunt legate de modelarea exercitat de

34
masele de ghea care traversau crestele de la un circ la altul sau de la o vale la
alta, cum este Curm tura Bâlei (între circurile Bâlea şi Doamnei) sau peste creasta
principal în punctele Mâzgavu (între bazinele Şerbotei şi Topologului), C l un
(între Laita şi C l un), Curm tura Zârnei (între bazinele Pojortei şi Zârnei), în
Mun ii F g raş (Florea, 1998), între circurile V siel şi apului, Valea Rea şi
Peleaga, Pietrele şi Bucura, Stânişoara şi Ştevia, Ştirbu şi Bucura, în Mun ii
Retezat (Urdea, 2000), între v ile M l ieşti şi ig neşti, în Bucegi.
Morenele, ca forme de acumulare glaciar (de la blocuri mari pân la
material argilo-nisipos), se p streaz în sectorul de topire al foştilor ghe ari, la
altitudini diferite şi slab conservate (datorit energiei de relief au fost îndep rtate
prin eroziunea fluvio-toren ial ). Morenele terminale, mai bine p strate pe alocuri
în relieful de vale, se întâlnesc pe valea Ialomi ei (Bucegi), v ile Pietrele,
Stânişoara, Râu Alb şi Judele (Retezat), v ile Soarbele, Olanului şi Vl siei
(Godeanu), v ile Capra, C l un şi Bâlea (F g raş), valea Groapelor (Iezer). Au
fost descrise pân la 1350 m în Carpa ii Meridionali şi chiar la altitudini mai
coborâte, între 762 şi 1020 m, în Carpa ii Orientali, în Mun ii Rodnei (Sârcu,
1978).

3.2.5. V i carpatice transversale

O tr s tur esen ial a reliefului carpatic o constituie num rul mare al

v ilor total sau par ial transversale, la care se adaug şi culoarele transversale
(Timiş-Cerna, Bistra-Poarta de Fier a Transilvaniei, Ruc r-Bran, Oituz)
V ile transversale din România se împart în (Mih ilescu, 1965, Orghidan,
1969): 1) v i total transversale – (Dun rea între Baziaş şi Gura V ii; Jiul între
Livezeni şi Bumbeşti; Oltul între Turnu Roşu şi Cozia; Mureşul între Deva şi
Lipova; Crişul Repede la Ciucea; Someşul între Dej şi ic u); 2) v i total
transversale barate de ridicarea lan ului vulcanic din estul Transilvaniei (Bistri a
între Vatra Dornei şi Chiril, Bistricioara, Neagra Broştenilor, Bârnarul,
Bârn relul); 3) v i transversale care au dep şit cump na morfologic a
Carpa ilor (Suceava, Moldova, Bicazul, Trotuşul, Oituzul, Buz ul, Prahova, Jiul,
Mehadica-Cerna, Nera, Timişul, Crişul Alb); 4) v i transversale care nu au reuşit
s dep şeasc în l imile cele mai mari ale Carpa ilor (Argeşul, Ialomi a, Putna,
Siretul, Olte ul, Motrul, Caraşul, Crişul Negru).
Cele mai importante v i transversale din Carpa ii Meridionali, Mun ii
Banatului şi Mun ii Apuseni s-au constituit odat cu retragerea lacurilor din
bazinele transilvan şi getic, fiind legate de liniile tectonice preexistente, varia iile
climatice şi mişc rile diferen iate de în l are din pliocen-cuaternar, astfel c rolul
principal în formarea lor a revenit capt rilor. În Carpa ii Orientali şi de la Curbur ,
v ile par ial transversale str bat succesiv fâşiile geologice de la cele mai vechi la

35
cele mai tinere, mecanismul de baz în geneza acestora fiind anteceden a (Posea,
1967).

Fig. 7. Principalele v i transversale din România (Orghidan, 1969)

1. Mun i; 2. depresiuni intramontane; 3. dealuri şi podişuri; 4. câmpii; 5. v i total transversale;
6. v i par ial transversale; 7. v i transversale în regiuni vulcanice.

Defileul Dunării (între Baziaş şi Gura V ii) este valea transversal cea
mai lung şi mai impresionant . Este practic sectorul asupra c ruia s-au emis cele
mai multe ipoteze, fiind puse în eviden fie captarea, fie anteceden a, fie
moştenirea unui culoar în lungul c ruia s-a realizat scurgerea lacului panonic spre
cel getic.
Primul care a cercetat am nun it relieful defileului a fost Cvijič (1908),
care considera c defileul actual s-a format prin anteceden , pe locul unei
strâmtori marine miocene, folosit ulterior, în pliocen, ca o vale pontic ,
reconstituit la altitudini de 270-370 m deasupra nivelului actual dun rean. În
sprijinul acestei idei aduce şi existen a unui aparent con aluvionar dun rean în
Oltenia. Mih ilescu (1965) este de p rere c dac râuri cu debit mai redus din
Carpa ii Meridionali de pild , au putut s -şi p streze vechiul traseu, atunci
Dun rea (cu un debit mai important, luând în discu ie marele con de dejec ie) şi-a
men inut traseul ini ial în timpul mişc rilor de ridicare a mun ilor. Vechimea

36
acestui sector este dovedit şi de prezen a relictelor bentonice ponto-caspice
p strate pân ast zi în sectorul Por ile de Fier (Orghidan, 1969).
Geneza prin captare cunoaşte mai multe variante, în func ie de locul de
fixare a cumpenei de ape:
- captarea peste o cump n de ape care trecea prin dreptul localit ii
Svini a, la sfârşitul pliocenului-începutul cuaternarului (Vâlsan, 1919). Valea
Porecic şi bazinul Milanov ului constituiau izvoarele unui râu care curgea spre
Câmpia Olteniei, iar Bolietinul se îndrepta c tre Câmpia Panonic . Este
argumentat pe baza interpret rii cart rilor lui Cvijič şi a unor elemente care
demonstreaz c Dun rea este mai nou decât Jiul, în Oltenia.
- capt ri succesive, pe bazine hidrografice, dinspre bazinul pontic
(Ficheux, Vergez-Tricom, 1948), prin semnalarea vechilor talveguri etajate pe
versantul românesc.
- captarea în arealul Por ile de Fier (Posea et al, 1969). Dun rea s-a instalat
ini ial pe un sistem de falii şi foste bazinete tectonice miocene, legate prin
strâmtori, de la Orşova c tre Bahna. Cercetarea suprafe elor de nivelare şi a
teraselor a stabilit faptul c formarea Dun rii actuale în defileu s-a realizat
înaintea terasei de 90-115 m (t5), prima care poate fi urm rit pân la Olt, datat
cuaternar mediu. Terasele mai vechi şi existen a unui con piemontan în arealul
Deliblat indic un curs invers.
Valea Oltului (defileul Turnu Roşu-Cozia) s-a format prin captare, urmat
de o anteceden . O captare dinspre sud, imediat la sud de gura Lotrului, este
reliefat de l sarea p r ii joase a Munteniei, concomitent cu ridic rile din
Transilvania, ajutat de existen a unui culoar de eroziune în defileu (de Martonne,
1907), echivalent Gornovi ei. Începând cu dacianul, Oltul avea deja un curs unitar
pe acest sector, astfel c în l rile de la sfârşitul pliocenului au impus o
anteceden puternic pe actualul traseu.
Valea Mureşului (Zam-Lipova) moşteneşte o strâmtoare marin miocen
şi un golf pliocen fragmentat de câ iva pinteni duri prelungi i din Mun ii
Zarandului; are deci un caracter epigenetic şi antecedent. În schimb, p trunderea
Mureşului, care ini ial izvora din Parâng, în bazinul transilvan s-a produs prin
capt ri succesive ale unor râuri care curgeau c tre Someş (Sebeş, Ampoi, Arieş) şi
Olt (Secaş, Târnava Mare).
Valea Nerei, în sectorul Mun ilor Locvei, este epigenetic şi mai pu in
antecedent , fapt sus inut de existen a pietrişurilor şi a unor meandre înc tuşate
din platoul C rbunari.
Valea Bistriţei s-a format prin captare, în urma bar rii cursurilor râurilor
care curgeau spre vest şi form rii unui lac, odat cu individualizarea C limanilor,
argumentat de existen a unor forma iuni lacustre daciene în Depresiunea
Dornelor (Naum, 1965). Problema originii antecedente a fost documentat de
analiza continuit ii şi înclin rii suprafe elor de nivelare, precum şi de forma de

37
meandre adâncite ale cheilor (Nordon, 1933; Mih ilescu, 1965). Considerând
Bistri a ca vale tipic pentru Carpa ii flişului, anteceden a apare ca normal , fapt
eviden iat de argumente petrografice: pietrişuri cristaline în terase, în delta din
amonte de Bac u şi în piemontul precarpatic de la nord de Putna, începând chiar
din sarma ian (Donis , 1968).
Valea Prahovei (între confluen a cu Izvorul şi Posada) dep şeşte linia
marilor în l imi, ceea ce conduce la o origine antecedent , care îns nu exclude
unele capt ri (a unui râu care curgea de la Sinaia pe sub P duchiosu pe valea
Ialomicioarei).
Valea Buzăului pare un caz evident de captare, cu „întorsura” ei
caracteristic , dar fenomenul de anteceden este temeinic argumentat, prin
existen a celor cinci trepte sub culmea Siriului, din care dou sunt sigur nivele de
eroziune, precum şi prin vasta ramificare a bazinului Buz ului (Orghidan, 1969).

3.2.6. Terase

Studiul teraselor fluviatile permite identificarea evolu iei re elei

hidrografice, evaluarea adâncirii râurilor, reflectând schimb ri ale condi iilor
model rii reliefului din cuaternar.
Terasele prezint diferen ieri din punct de vedere al num rului, altitudinii
relative, depozitelor acumulative şi dispunerii în cadrul v ilor, în func ie de
condi iile morfoclimatice şi intensitatea mişc rilor neotectonice. De aceea,
cercetarea acestora este bine s se realizeze în limitele unit ilor de relief sau a
bazinelor hidrografice.
Analizând seriile de terase din lungul râurilor principale se diferen iaz
sistemele de terase de pe latura exterioar a Carpa ilor fa de cele de la interiorul
lor.
Pe valea Prutului se întâlnesc şapte nivele de terase cu urm toarele
în l imi relative: 10-15 m, 20-25 m, 30-35 m, 50-60 m, 85-100 m, 110-120 m,
130-150 m (B c uanu, 1978). Profilul longitudinal al teraselor nu prezint
deform ri importante, cu excep ia unei inflexiuni în sectorul Bivolari-Trifeşti.
Valea Siretului are dezvoltate 12 nivele (5-7 m, 10-15 m, 15-20 m, 35-40
m, 50-60 m, 60-70 m, 90 m, 100 m, 130-140 m, 150 m, 160-170 m, 200-210 m),
mai ales pe dreapta, larg dezvoltate în arealele de confluen cu Moldova (între
Roman şi Gher ieşti), Bistri a (între Bac u şi Galbeni) şi Trotuş (între Adjud şi
Sascut). La sud de M r şeşti, terasele se pierd la nivelul câmpiei piemontane sau
se afund în Câmpia Siretului inferior.
Cel mai complex sistem de terase a fost identificat în lungul Bistri ei
(Donis , 1968), ce cuprinde 14 trepte: 5-7 m, 15-17 m, 20-30 m, 35-40 m, 40-50
m, 60-70 m, 80-90 m, 100-110 m, 125-130 m, 140-150 m, 170-180 m, 200-210 m,

38
240-250 m, 260-275 m. Aval de Piatra Neam , scade num rul acestora, dar creşte
extensiunea lor.
Cel mai extins sistem de terase se întâlneşte în lungul Dun rii, num rul
acestora variind de la vest c tre v rsare. În defileu exist 9 nivele de terase (7-10
m, 15-20 m, 27-35 m, 45-55 m, 60-70 m, 75-90 m, 100-105 m, 125-140 m, 200
m), cel mai înalt reprezentând momentul instal rii cursului fluviului pe actualul
traseu. Pe m sura înaint rii spre est, num rul lor se reduce treptat: 8 terase pân la
Desn ui, 7 pân la confluen a cu Jiul, 6 terase pân la Argeş, 3 pân la Mostiştea
şi mai departe r mân numai dou , din care cea mai înalt se pierde în nivelul v ii
Jeg liei, iar cea mai joas se observ pân la C lm ui, dup care nu se mai
diferen iaz de suprafa a neted a Câmpiei Br ilei (Geografia v ii Dun rii
româneşti, 1969).
Reducerea treptat a num rului de terase se explic prin retragerea
neuniform a lacului getic spre est şi influen a ariilor cu mişc ri pozitive şi
negative. Acest lucru se resimte şi la râul Argeş. Astfel, acesta este înso it de 7-9
nivele de teras (Paraschiv, 1965), care se reduc ca num r, dar se extind
considerabil în Câmpia Piteştiului, pentru ca apoi s se piard total în aria de
divagare Titu; reapar la sud de Bucureşti, dar numai în num r de trei trepte
distincte.
Valea Oltului prezint în Depresiunea F g raşului 4 nivele de teras
dezvoltate pe partea stâng , în Defileul Turnu Roşu-Cozia fragmente cu altitudini
de la 25-30 m pân la 150-160 m, în sectorul subcarpatic şi în nordul Podişului
Getic 9 nivele, cel mai înalt fiind de 200-210 m (Badea, 1970). Spre confluen a cu
Dun rea, terasele scad ca num r, dar cap t o extensiune considerabil (în special
la confluen a cu Olte ul).
Mureşul şi Someşul au 8-9 nivele de teras în Podişul Transilvaniei, dar
altitudinile lor sunt foarte greu racordabile datorit pozi iei nivelelor de baz şi
deform rilor neotectonice.
În Subcarpa ii Getici şi de la Curbur , terasele au cunoscut importante
deform ri neotectonice. O situa ie interesant a fost pus în eviden în lungul v ii
Teleajenului (Niculescu, 1963).
Sistematizând informa iile existente privind caracteristicile structurale şi
morfologice, num rul, vârsta, modul de desf şurare a teraselor reper şi a
deform rilor neotectonice, se constat o anumit omogenitate a teraselor dat de
dispunerea concentric a treptelor de relief şi caracterul radiar al re elei
hidrografice (Popescu et al., 1973).
V ile din Carpa ii Meridionali şi Mun ii Apuseni prezint serii de 5-7
terase, bine exprimate structural şi morfologic, în timp ce în Carpa ii Orientali
apar 2-3 terase cu dezvoltare periferic în depresiuni. În Subcarpa ii Getici şi ai
Curburii se remarc existen a a 8-9 terase (de la 5-8 m pân spre 200 m), la care
se asociaz uneori şi nivele locale. Râurile din Podişul Moldovei, Subcarpa ii

39
Moldovei şi Podişul Transilvaniei au un num r de 6-7 terase, la care în unele
situa ii (Prut, Siret) se adaug un nivel superior. În Piemontul Getic şi Câmpia
Român , terasele se reduc ca num r de la nord la sud şi de la vest la est, în sensul
retragerii treptate a lacului cuaternar (5 terase la Dun re, Jiu şi Olt şi 1-3 terase la
Argeş, Dâmbovi a şi Ialomi a), o not aparte introducând prezen a ariei de
subsiden unde terasele se efileaz . La contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia
Banato-Crişan se desf şoar un sistem de 5 terase, iar în sectorul de câmpie nu se
p streaz decât 1-2 terase inferioare (sub 10 m), îndeosebi la Timiş, Mureş şi
Crişuri. V ile râurilor dobrogene se caracterizeaz prin existen a a 3 terase, ce se
racordeaz perfect cu nivelele de abraziune.

Fig. 8. Terasele din arealul de confluen a Râului Doamnei cu Argeşel şi Râul Târgului
(Popescu-Argeşel, 1965)

Dou nivele de teras prezint caractere morfografice şi morfostructurale

similare pe aproape întreg teritoriul rii; este vorba de terasele de 30-35 m şi de
90-115 m, care sunt considerate terase reper, în func ie de care se pot separa trei
complexe: a) complexul teraselor aluviale (aluviuni în care predomin nisipurile şi

40
pietrişurile m runte bine sortate, cu baza sub nivelul talvegului actual; genez
climatic , vârst pleistocen superior – holocen inferior); b) complexul teraselor
aluviate (strat aluvionar deasupra talvegului; pietrişuri grosiere, bolov nişuri,
nisipuri, slab sortate, acoperite de luturi cu grosimi apreciabile; orizonturi de
soluri fosile; genez tectono-climatic şi vârst pleistocen mediu şi superior); c)
complexul teraselor în roc (lipsesc aluviunile sau se afl într-un orizont sub ire;
apar fragmentar pe suprafe e reduse, în defilee; genez complex , predominant
tectonic , dar şi cu influen e climatice; vârst pliocen superior şi pleistocen
inferior).

3.2.7. Lunci

Extinderea şi conforma ia reliefului de lunc se diferen iaz pe principalele

trepte de relief, în func ie de condi iile variate în care se desf şoar procesele
fluviatile. În regiunea muntoas , luncile au o dezvoltare redus (l imi de la câ iva
metri la 30-50 m) şi sunt discontinui, dar prezint l rgiri în cadrul depresiunilor
(ocupând uneori pân la o treime din vatra acestora). În Subcarpa i, luncile sunt
mai extinse, dar influen ate de condi iile petrografice şi mişc rile neotectonice. Se
l rgesc în depresiunile dezvoltate pe sinclinale, dar se îngusteaz la traversarea
anticlinalelor sau rocilor mai rezistente. În podişurile Moldovei, Transilvaniei,
Getic, Dobrogei şi în Dealurile Banatului şi Crişanei, luncile sunt largi (2-5 km
l ime, pe v ile râurilor mari). În cîmpii, luncile sunt extinse (pantele reduse
favorizeaz procese de despletire şi meandrare), în ariile de subsiden ocupând în
întregime fundul v ilor (10-11 km l ime în Câmpia Siretului inferior) (Geografia
României, vol. I, 1983).
Morfologia luncilor pune în eviden aspecte destul de diferen iate. În
general, la cele mai mari artere hidrografice se remarc prezen a a trei fâşii
longitudinale dezvoltate inegal: fâşia grindurilor, cu în l imi de 2-5 m şi cu l imi
de la câteva zeci pân la câteva sute de metri; fâşia central , mai joas , cu
depresiuni şi cuvete lacustre, cu grinduri joase acoperite de vegeta ie şi bra e
p r site sau folosite uneori de afluen i; fâşia extern , mai înalt , constituit din
acumul ri coluvio-proluviale (Posea et al, 1974).
Structura luncii reflect condi iile din timpul form rii acestora, în holocen.
În general, grosimea depozitelor aluviale variaz de la 1-2 m (la râurile carpatice
sau subcarpatice, în sectoarele afectate de mişc ri de în l are) pân la 5-10 m (la
râurile principale din dealuri, podişuri şi câmpii). Se eviden iaz clar dou
orizonturi: unul inferior, în care predomin forma iuni grosiere de tipul
pietrişurilor şi nisipurilor şi altul superior, format din depozite mai fine, nisipoase
sau nisipo-argiloase, uneori cu sol fosil sau urme de cultur material .
Vârsta a fost stabilit ca fiind tardiglaciar-holocen inferior pentru luncile
din regiunile carpatice şi subcarpatice (prin analize sporopolinice pe valea

41
Someşului Cald – Pop, 1961) şi atlantic-subboreal pentru luncile din podişuri şi
câmpii (prin datarea urmelor de cultur materiale din depozitele de lunc ale
Crişului Negru – Berindei, Dumitraşcu, 1969).

Fig. 9. B l ile Ialomi ei şi Br ilei în anii 1928 şi 1997

(Geografia României, vol. V, 2005)

Pe fondul varia iilor climatice s-au impus o serie de factori cu caracter

local, care au determinat diferen ieri în morfologia de am nunt a luncilor. În
sectoarele de defilee şi vale îngust (din regiunea montan şi uneori subcarpatic ),
luncile au l imi mici, o desf şurare alternant şi discontinu , cu depozite de

42
câ iva metri, predominant grosiere. În depresiunile intramontane (Giurgeu, Ciuc,
Beiuş) sau subcarpatice (Crac u-Bistri a, Vrancei, Cisl u), au o extindere mai
mare, având caracter de şesuri aluviale (Depresiunea Braşov), depozite groase,
mai ales în ariile subsidente (Depresiunea Târgu Jiu), unde prezint o
micromorfologie variat (sectoare ml ştinoase, cursuri şi meandre p r site). În
culoarele largi de vale din regiunile de podiş, luncile se dispun bilateral, fiind mai
extinse în sectoarele de confluen (la confluen ele Sucevei, Moldovei şi Bistri ei
cu Siretul), cu depozite groase de 2-10 m. În câmpie, aspectul albiilor majore
difer în func ie de gradul de stabilitate neotectonic . Astfel, în arealele stabile sau
aflate într-o uşoar în l are, luncile au o desf şurare bilateral şi depozite sub iri,
pe când în regiunile de subsiden , ocup aproape în întregime complexul de vale
şi prezint numeroase p r siri de cursuri, grinduri şi microdepresiuni lacustre.
În func ie de caracteristicile luncii (complexitatea morfologic şi
structural impus de unit ile de relief str b tute, roc , structur , neotectonic şi
aportul afluen ilor), se pot distinge mai multe grupe de v i (Posea et al, 1974):
(1) v i care traverseaz unit i morfostructurale complexe, care îmbin
caracteristici specifice fiec rui sector (montan, colinar, de câmpie):
a) tipul Olt este cel mai complex şi întâlnit la v ile care str bat
toate unit ile morfostructurale (Olt, Mureş, Jiu, Someş). Se remarc lunci bine
conturate, înc din cursul superior, înguste în defileu şi mai largi în depresiuni,
dealuri, podişuri şi câmpii (lunca Oltului în avale de Slatina atinge 4-6 km l ime).
Panta general , grosimea şi granulometria depozitelor, precum şi structura
luncilor variaz diferen iat pe sectoare.
b) tipul Gilort este caracteristic v ilor râurilor ce izvor sc din
Carpa i şi care traverseaz Subcarpa ii şi Podişul Getic (Argeşel, Râul Doamnei,
Topolog, Olte , Gilort, Motru). Luncile se l rgesc treptat, iar pantele medii scad,
diferen ieri locale dând neotectonica.
c) tipul Ialomi a se distinge la râurile (Argeş, Dâmbovi a, Ialomi a,
Prahova, Buz u, Putna) cu obârşie în mun i, care str bat Subcarpa ii şi diferite
sectoare ale Câmpiei Române. De la aspect îngust în defilee, lunca se l rgeşte în
sectoarele de bazinete şi depresiuni, pentru ca în câmpiile piemontane s domine
albia minor cu 1-1,5 m, suferind o aluvionare intens cu formarea unor trepte
(Argeşul avale de Piteşti, Ialomi a avale de Târgovişte). În aria de subsiden ,
malurile sunt pu in conturate, rezultând o micromorfologie specific , iar în
câmpiile tabulare, luncile sunt în l ate, dar cu suprafa a mai neted .
d) tipul Bistri a este specific râurilor ce izvor sc din Carpa ii
Orientali şi traverseaz Subcarpa ii şi Podişul Moldovei (Suceava, Moldova,
Bistri a, Trotuş). Nota caracteristic este dat de faptul c cea mai mare parte din
lungimea luncii se afl în munte (75% la Bistri a).

43
 e) tipul Crişul Negru cuprinde râurile din vestul rii (Crişul Alb,
Crişul Negru, Crişul Repede). Se remarc lunci înguste şi discontinui în spa iul
montan, dar care se l rgesc mult la ieşirea în câmpie.
f) tipul Siret înglobeaz cele dou râuri mari (Siret, Prut) care
str bat numai Podişul Moldovei şi nord-estul Câmpiei Române. Datorit
uniformit ii litologice, luncile au l imi de câ iva kilometri, prelungindu-se pe
v ile afluen ilor. Sunt prezente meandre, bra e pr r site, grinduri longitudinale şi
conuri aluviale extinse în sectoarele de confluen (ce impun cursuri paralele cu
râul principal: Sire elele şi Prute ele).
(2) v i autohtone, care str bat o singur unitate morfostructural :
a) tipul Colentina – specific râurilor mici ce izvor sc de la
contactul câmpiilor cu celelalte unit i de relief, cu limane sau b l i în sectorul
inferior.
b) tipul C lm ui – dezvoltat pe cursurile p r site ale unor mari
artere hidrografice.
c) tipul Amaradia – caracteristic v ilor din regiunile piemontane.
d) tipul Carasu – pentru v ile râurilor dobrogene.
e) tipul Bahlui-Hârtibaciu – întâlnit la râurile din podişurile
Moldovei şi Transilvaniei.
(3) valea Dun rii, prin complexitate şi extindere, are o lunc ce se
detaşeaz ca o unitate de relief aparte. Dac în defileu, apare numai în bazinete (4
km l ime la Moldova Veche), avale de Drobeta Turnu Severin, lunca Dun rii are
o desf şurare continu . Se l rgeşte treptat, c p tând o extensiune considerabil în
sectorul b l ilor Ialomi ei şi Br ilei (peste 15-20 km l ime), cu grinduri înalte de
3-10 m, depresiuni lacustre, conuri aluviale la debuşarea râurilor mari (Olt, Argeş,
Ialomi a), cursuri paralele şi limane la v rsarea râurilor mici (Mostiştea, unele
râuri dobrogene). Amenaj rile antropice au schimbat radical condi iile naturale
din acest sector (fig. 9).
O variant aparte a reliefului de acumulare fluviatil , bine dezvoltat de
altfel în lungul Dun rii, este reprezentat de relieful deltaic, o câmpie terminal pe
cale de colmatare. În ansamblu, cuprinde forme pozitive alc tuite din grinduri
fluviale (dispuse longitudinal, de o parte şi de alta a bra elor principale), fluvio-
maritime sau cordoane (dezvoltate transversal, ca Letea, Caraorman, S r turile) şi
continentale (Chilia), care include între ele depresiuni (ocupate de lacuri şi plaur).

3.3. Procese geomorfologice actuale

Ansamblul teritoriului României contureaz o gam variat de procese

actuale de modelare, diversificate regional, în func ie de specificul factorilor
generatori şi treptele de relief pe care se grefeaz . Modul diferit de manifestare al

44
proceselor, în spa iu şi timp, complic şi mai mult direc iile actuale de evolu ie.
Astfel, procesele apar frecvent conjugate (ca forme de manifestare şi intensitate)
sau se suprapun unor forme relicte (Velcea, 1973).
Diversitatea condi iilor fizico-geografice şi activit ile umane tot mai
intense, determin diferen ieri majore în morfodinamica actual pe treptele
principale de relief (mun i, dealuri şi podişuri, câmpii).
Carpa ii sunt modela i prin asocia ii variate de procese, individualizate
sub aspectul ritmului şi formelor, în func ie de altitudine (agen i morfogenetici) şi
substratul geologic pe care se grefeaz (roci dure cristaline sau fliş). Cuprind dou
subetaje: alpin (crionival) şi montan forestier (mun ii cu în l ime medie şi joas ).
Procesele crionivale sunt proprii culmilor cele mai înalte, situate la peste
1700 m, lipsite în mod natural de vegeta ie forestier . Modelarea reliefului se
desf şoar prin ac iunea alternan ei înghe -dezghe (geliva ie), z pezii (niva ie) şi
vânturilor puternice, în func ie de altitudine, roc , declivitate, expunere. În
majoritate, se continu modelarea periglaciar din pleistocen. În masivele
fragmentate, cu culmi înguste şi puternic înclinate se dezvolt relieful criogen, iar
în masivele cu platouri extinse domin relieful de niva ie.
Crestele ascu ite, abrupturile tectonice şi structurale şi pere ii circurilor şi
v ilor glaciare sunt afectate de frecvente procese de geliva ie, cu formarea unor
mase mari de grohotiş la baza versan ilor (Piatra Craiului, Bucegi, Ciucaş,
Ceahl u, Rar u, F g raş), reactivate în fiecare an. Uneori pot influen a întregul
masiv (Piatra Craiului, Post varu), schimbând profilul versan ilor sau colmatând
culoarele de vale. Pe calcare şi conglomerate, dar şi pe aglomerate vulcanice, prin
dezagregare, se formeaz un relief ruiniform caracteristic cu turnuri, ace, babe,
stâlpi şi piramide coafate (Piatra Craiului, Bucegi, Ceahl u, Ciucaş, Trasc u,
C limani, Harghita). De asemenea, un rol morfogenetic semnificativ au
avalanşele, mai ales prim vara.
Pe suprafe e pu in înclinate, în înşeu ri şi culoare mai ad postite, unde
z pada persist o mare perioad din an, se formeaz microdepresiuni nivale, de
form oval şi dimensiuni de sute de metri. În sectorul superior al versan ilor, se
g sesc nişe şi circuri nivale. Acumul rile nivale (sub forma potcoavelor nivale)
rezult pe versan ii din mun ii F g raş, Retezat, Godeanu, arcu, Iezer.
Solifluxiunea se dezvolt pe suprafe e mari, moderat înclinate, şi cunoaşte
o continu reactivare, iar marghilele (muşuroaie înierbate) se întâlnesc frecvent la
peste 1650 m altitudine, formându-se fie prin procese biopedogenetice, fie prin
diferen ierea materialelor în mai multe orizonturi şi bombarea depozitelor afânate
(Niculescu, Nedelcu, 1961).
Modelarea fluvio-toren ial constituie procesul cel mai activ, sub
altitudinea de 1700 m, cu toate c el îmbrac caracter sezonier, fiind legat direct
de succesiunea anotimpurilor. Predomin eroziunea, limitat îns de duritatea
rocilor şi prezen a p durii.

45
 Albiile râurilor carpatice prezint varia ii insesizabile, acestea
manifestându-se mai ales în timpul viiturilor, prin modificarea microreliefului
patului aluvial (praguri aluviale, repezişuri, excava ii, migrarea ostroavelor). La
confluen , se remarc prezen a conurilor de dejec ie, uşor bombate, rezultate din
aportul de aluviuni al afluen ilor (confluen ele Boi a-Olt, Frumuşi a-Olt, Mara-
Iza), ce se constituie în arii de instabilitate (la creşteri de nivel, se produc
decant ri de aluviuni şi migrarea afluen ilor).
Erodarea malurilor în detrimentul luncii, în sectoarele de bazinete sau
concavit i de meandru, poate periclita c ile de comunica ie sau aşez rile din
apropiere, sau poate conduce la subminarea bazei versan ilor şi declanşarea unor
alunec ri de teren (în Carpa ii flişului).
În cadrul versan ilor, natura petrografic accelereaz ritmul de manifestare
al toren ilor, printr-o continu adâncire (0,5-1 m anual) şi înaintare a obârşiilor
(bazinul superior al Buz ului, Ialomi ei, Teleajenului), la contactul muntelui cu
regiunile periferice dominând acumul rile toren iale (Velcea, 1973).
Alunec rile şi curgerile de noroi se diferen iaz pe bazine hidrografice, în
func ie de substratul litologic (fliş paleogen constituit din gresii în alternan cu
argile şi marne) şi amploarea activit ilor antropice (defriş rile afecteaz versan ii
v ilor principale, în jurul localit ilor). Cu caracter local, în regiunea de curbur ,
intensificarea acestor procese este legat şi de manifest rile seismice, mobilitatea
neotectonic şi meandrarea râurilor.
Sunt alunec ri adânci, lineare (sub form de limb sau în trepte, pe Bâsca
Rozilei, Bâsca Mare şi Mic , Z bala, Putna, Ialomi a, Prahova, Bistri a) sau
ştrangulate (alunecarea Valea Oii de la Nehoiaşu), dispuse adesea în complexe de
alunecare (Posea, 2002). Uneori, dup ploi toren iale sau lungi perioade
excedentare pluviometric, materialele se îmbib puternic, ajungându-se la curgeri
noroioase.
La nord de Trotuş, alunec rile active sunt mai restrânse în suprafa , dar
aici predomin arealele cu deluvii groase, periglaciare, ce prezint un poten ial
ridicat de reactivare.
Pr buşirile sunt frecvente pe versan ii carpatici abrup i alc tui i din roci
rezistente (şisturi cristaline, calcare, roci vulcanice, gresii, conglomerate), dar cu
numeroase fisuri. Se întâlnesc pe abrupturile v ilor desp durite, în chei (Bicaz) şi
defilee (Jiu, Olt, Buz u), pe marginile circurilor şi v ilor glaciare.
Deplasarea materialelor (bolovani şi stânci de diferite dimensiuni) se
realizeaz sub impulsul gravita iei, prin c deri individuale de blocuri sau
rostogoliri de pietre.
Unele grohotişuri acumulate în timpul periglaciarului, fixate prin
împ durire pe v iugile unor versan i, pot fi afectate de pr buşiri şi rostogoliri
(aval de barajul Râul Mare au acoperit o caban a muncitorilor).

46
 Aceste procese prezint pericol pentru c ile de comunica ie din regiunile
montane, de aceea se impun o serie de m suri de protec ie a versan ilor: utilizarea
unor plase de sârm pe versan i (defileul Oltului); realizarea unor tunele de
protec ie (defileul Jiului) sau copertine (Transf g r şan).

Fig. 10. Procesele geomorfologice actuale (Geografia României, vol. I, 1983; B lteanu, 1997).
I, Mun i: 1, procese crionivale, eoliene şi de şiroire; 2, procese fluvio-toren iale, pr buşiri şi
rostogoliri; 3, procese fluvio-toren iale, alunec ri, curgeri de noroi. II, Dealuri şi podişuri: 4,
eroziune în suprafa şi ravenare, asociate cu deplas ri în mas (a, intens ; b, moderate); 5,
ravenare şi eroziune în suprafa asociate cu deplas ri în mas (a, intense; b, moderate); 6,
deplas ri în mas asociate cu raven ri şi eroziune în suprafa (a, intense; b, moderate); 7, eroziune
în suprafa , slab şi moderat , numai în limitele v ilor. III, Câmpii şi podişuri joase: 8, eroziune
în suprafa , ravenare, asociate cu sufoziune: intense (a); moderate (b); 9, eroziune în suprafa ,
asociat cu sufoziune: intense (a); moderate (b); 10, tasare şi sufoziune; 11, acumulare coluvial ,
proluvial şi aluvial ; 12, acumulare fluvial (a), fluvial , mineral şi biogen (b); 13, acumulare
fluvial la viituri excep ionale, cu stagn ri locale ale apei; 14, defla ie şi acumulare eolian ; 15,
disolu ia rocilor carbonatate; 16, disolu ia s rii; 17, abraziune; 18, acumulare litoral .

Dealurile şi podişurile cuprind cea mai mare varietate de asociere a

proceselor geomorfologice actuale, datorit predomin rii pe mari suprafe e a
rocilor moi (argile, tufuri, nisipuri şi pietrişuri în Subcarpa i; nisipuri, pietrişuri şi
argile în Podişul Getic; loessuri în Dobrogea; argile, marne, conglomerate, gresii

47
şi nisipuri în Podişul Transilvaniei sau Moldovei), densit ii fragment rii ridicate,
pantelor în general moderate şi presiunii antropice ridicate. Pe spa ii restrânse, se
întrep trund deplas ri în mas cu procese de eroziune (în suprafa , în adâncime şi
fluviatile).
Alunec rile şi curgerile de noroi dau nota principal în modelarea
versan ilor, prin desf şurare, aspecte şi intensitate. Prezen a argilelor şi marnelor,
fragmentarea intens , declivit ile ridicate şi versan ii desp duri i, ofer condi ii
declanşatoare propice. Procesele actuale sunt axate în cea mai mare parte pe
fondul relict al aceloraşi categorii, ceea ce complic mult echilibrul acestor forme
(alunec ri secundare care afecteaz valurile vechilor alunec ri din Câmpia
Transilvaniei sau Subcarpa ii Buz ului).
Cea mai mare frecven şi cele mai extinse areale se întâlnesc în Podişul
Moldovei, Podişul Transilvaniei şi Subcarpa i, unde peste 50% din suprafa a
versan ilor este afectat de alunec ri şi curgeri noroioase.
Podişul Moldovei prezint diferen ieri de la un sector la altul, impuse de
marea varietate a rocilor şi structurii. Astfel, în Podişul Sucevei şi Podişul Central
Moldovenesc, se observ alunec ri vechi, pleistocene, pe care s-au produs
numeroase reactiv ri, mai ales sub abrupturile de cuest , dar şi alunec ri recente,
în trepte şi monticuli, dispuse de obicei în lungul cuestelor. În schimb, în faciesul
marno-argilos al Câmpiei Moldovei, dominante sunt alunec rile active, îndeosebi
pe versan ii defrişa i, cele mai multe fiind simple, de mic adâncime, dar şi forme
complexe. Spre sud, sunt frecvente alunec rile superficiale, care colmateaz
albiile (Hârjoab , 1968).
Podişul Transilvaniei se remarc prin r spândirea alunec rilor vechi
(glimee), cu reactiv ri actuale, suprapuse forma iunilor sarma iene. Cele mai
r spândite sunt alunec rile consecvente şi insecvente, cu lungimi de 2-5 km şi
l imi de pân la 3 km, dispuse în trepte, ce afecteaz suprafe e de sute de hectare
la Saeş, Movile, Saschiz (Morariu, Gârbacea, 1968), în Câmpia Transilvaniei,
centrul şi estul Podişului Târnavelor. O larg extindere au şi alunec rile
superficiale, în valuri şi în brazde.
Subcarpa ii cuprind alunec ri profunde (Godeni, P uşeşti-Ot s u,
Ciofrângeni, Bezdead, P târlagele, Gura Teghii) şi alunec ri superficiale pe
deluvii vechi, care sunt adesea asociate cu curgeri de noroi (Pucioasa, P n t u).
Procesele de eroziune în suprafa şi ravenare se manifest cu intensitate
accentuat , în func ie de substratul litologic friabil, pantele accentuate, regimul
precipita iilor (intensitatea ploilor toren iale) şi varietatea utiliz rii actuale a
versan ilor.
Eroziunea determin modificarea unor propriet i ale solului, care
contribuie la reducerea fertilit ii şi sc derea produc iei agricole. De asemenea,
provoac mari dificult i în exploatarea terenurilor şi are un impact deosebit
asupra mediului (Ioni , 2000).

48
 În România, ariile cele mai afectate de procesele de degradare prin
eroziune sunt Subcarpa ii (30-45 t/ha/an la Curbur ), Podişul Bârladului (20-30
t/ha/an), Podişul Transilvaniei (15-20 t/ha/an) şi Podişul Getic (10-15 t/ha/an).
Jude ele cu relief deluros înregistreaz cele mai întinse suprafe e şi valori ale
eroziunii în suprafa (Vrancea 17,0 t/ha/an, Alba 14,3 t/ha/an, Prahova 14,2
t/ha/an, Dâmbovi a 14,0 t/ha/an, Bac u, Buz u, Vâlcea 12,0 t/ha/an) (Mo oc,
1982).
Deşi eroziunea solurilor este pu in perceptibil în natur , cercet rile
experimentale relev pierderi medii anuale de sol semnificative: de la 20 t/ha/an
pe suprafe e neprotejate cu pante de 2º la 500 t/ha/an pe pante de 14º. În
Subcarpa i, pe terenuri cu vi de vie, pe pante de 14º, se pierd 173 t/ha/an, în
Câmpia Transilvaniei, pe terenuri cu porumb, pante de 4º, se pierd 9 t/ha/an, iar în
Podişul Dobrogei, pe terenuri cu vi de vie şi pante de 6º, se pierd 44 t/ha/an
(Posea et al, 1974).
În func ie de agresivitatea ploilor toren iale (Dr gan, St nescu, 1970),
spa iul colinar se înscrie în categoria regiunilor cu poten ial pluviodenudativ
ridicat (Subcarpa ii, Podişul Getic) şi mediu (Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei, Dealurile Silvaniei). Perioada critic de erodare a solurilor este
aprilie-iulie, în estul rii şi mai-august, pentru restul teritoriului.
Ravenele prezint o mare varietate de forme şi stadii de evolu ie, afectând
suprafe e întinse, scoase practic din circuitul agricol productiv (180.000 ha). Pe
teritoriul rii a fost inventariat o re ea care însumeaz peste 19.000 km,
r spândit astfel: Podişul Transilvaniei – 5.800 km, Subcarpa ii – 6.200 km,
Dealurile Vestice – 2.200 km, Podişul Getic – 2.100 km, Podişul Moldovei –
2.000 km, Podişul Dobrogei – 800 km (Mircea, 2003).
În Podişul Moldovei, au fost inventariate peste 9000 de ravene, cu rate
medii de avansare de 1-1,5 m/an, mai frecvente în lungul cuestelor din colinele
Tutovei şi Covurluiului, pe roci nisipoase şi argiloase. Cele mai multe ravene şi
cea mai mare densitate a lor se înregistreaz pe versan ii v ilor consecvente, cu
expozi ie nord-estic şi sud-vestic , cu energie de 50-100 m şi lungimi de 250-500
m, pante de 16-32 m/100 m (R doane et al, 1999).
Eroziunea în adâncime de ine un aport considerabil la eroziunea specific
total în jude ele Buz u (24,4 t/ha/an), Prahova (14,4 t/ha/an), Vrancea, Argeş
(12,5 t/ha/an), Vâlcea (8,5 t/ha/an), Gorj (8 t/ha/an) (Mo oc, 1982).
Procesele fluviale de eroziune şi transport ating intensit ile cele mai
ridicate de pe teritoriul rii. Este vorba de un transport masiv de aluviuni, mai
ales în suspensie, cu un maxim înregistrat în jurul altitudinii de 500 m.
Turbiditatea medie atinge cele mai ridicate valori în Subcarpa i, Podişul Moldovei
şi Dealurile Silvaniei (2500-5000 g/m³).
Sunt caracteristice albiile despletite, cu bra e secundare (pe v ile Bistri ei,
Buz ului, Teleajenului, Prahovei), cu o instabilitate accentuat , mai ales la viituri,

49
procese de eroziune lateral care submineaz stabilitatea malurilor sau versan ilor
(Podişul Transilvaniei), aluvion ri în lunci, cu formarea de ostroave (Podişul
Getic, Podişul Moldovei).
În bazinele hidrografice mici, precipita iile toren iale genereaz o eroziune
intens a albiilor în sectorul mijlociu şi o tendin de acumulare în cel inferior, aşa
cum se remarc în cazul Topologului (Dinu, B lteanu, 1985), Vâlsanului, Râului
Doamnei şi Argeşelului (B lteanu et al, 1976; Teodorescu, 2001).
În sectoarele de confluen , datorit cantit ilor mari de material solid
transportat, s-au constituit conuri de dejec ie extinse (Mureş, Someş, Buz u,
Bistri a), care uneori deviaz în sens opus râul principal (devierea Siretului spre
est la confluen ele cu Suceava, Moldova, Bistri a) sau se conjug cu grindurile
laterale, determinând afluen ii s curg paralel cu râul colector (Prut).
Aportul mare de aluviuni în sectorul subcarpatic şi de podiş contribuie la
colmatarea puternic a lacurilor de acumulare (pe Olt, Argeş, Siret, Bistri a).
Astfel, lacurile Bascov, Piteşti şi Rm. Vâlcea au fost colmatate în propor ie de 75-
98% într-o perioad de 6-13 ani. Ritmuri medii anuale de colmatare rapid se
înregistreaz la lacurile de pe Argeş, Piteşti 15,7%, Bascov 11,7%, Oieşti 9,5%,
Cerbureni 7,3% şi Curtea de Argeş 5,3%, pe Olt, Govora 8,2% şi Rm. Vâlcea
5,6%, pe Siret, Galbeni 10,6%, pe Bistri a, Pâng ra i 3,4%, pe Ialomi a, Pucioasa
2,5% (Gâştescu et al, 2003), situate în arii restrictive sub aspectul amenaj rilor
hidrotehnice.
Câmpiile, teritorii relativ uniforme, se remarc printr-o serie de aspecte
specifice, astfel c se întâlnesc dou categorii de procese: cele care afecteaz
suprafe ele interfluviale (tasare, sufoziune, procese eoliene) şi cele din lungul
albiilor (procese fluviatile).
Tasarea are cea mai mare frecven pe suprafe ele acoperite cu loess,
pr fos şi fin nisipos, cu grosimi mari şi în condi ii de umezire lent . Formele de
relief rezultate sunt crovurile, mai numeroase în estul Câmpiei Române.
În Câmpia Mostiştei şi B r ganul Central se constat o densitate maxim
de 4-5 crovuri la km², în Câmpia C lm uiului şi pe terasele Argeşului 2-3 crovuri
la km², în Câmpia Br ilei un crov la 5 km², iar pe terasele Dun rii din Oltenia şi în
B r gan, la sud de Buz u, C lm ui şi Ialomi a, ca şi în Câmpia Banato-Crişan ,
crovurile sunt în num r extrem de redus (Posea et al, 1974).
Uneori, activit ile antropice contribuie la apari ia unor procese de tasare,
prin amplasarea unor construc ii (Br ila, Gala i) sau drumuri situate la partea
superioar a versan ilor (valea Cricovului).
Sufoziunea afecteaz cu prec dere loessurile cu grosimi mari, fiind
caracteristic regiunilor cu un climat secetos (Câmpia Român de la est de Olt).
Microforme specifice (pâlnii de sufoziune cu diametre de 4-7 m, avene cu
adâncimi de 4-5 m, hornuri sufozionale, hrube, ace, poduri suspendate) se
dezvolt în lungul versan ilor v ilor adâncite în loess (Dun re, Olt, C lm ui),

50
sc zând ca dimensiuni spre interiorul câmpurilor. Prezen a unor orizonturi de
soluri fosile, argile sau nisip, în cadrul p turii de loess, creeaz discontinuit i,
determinând o etajare a formelor de sufoziune (pâlnii, firide, v i sufozionale).
Pe versan ii cu depozite loessoide, formarea reliefului sufozional se
întrep trunde permanent cu procese de degradare a acestuia, prin eroziune
toren ial şi deplas ri în mas .
Procesele eoliene sunt prezente pe întreaga suprafa a Câmpiei Române şi
Câmpiei Banato-Crişene, manifestându-se atât asupra versan ilor expuşi cât mai
ales asupra unor forma iuni mobile (nisipuri). Poten ialul de defla ie are cele mai
mari valori în estul Câmpiei Române şi Câmpia Olteniei, perioada critic fiind
începutul prim verii.
În sudul Olteniei, nisipurile se localizeaz în lungul Dun rii (între
Ostrovul Corbului şi Corabia) şi pe stânga Jiului (de la nord de Craiova pân la
Dun re), pe o suprafa de aproape 250.000 ha. Sunt caracteristice dune paralele
alc tuite din nisipuri fine, reactivate în urma defriş rilor masive şi p şunatului
excesiv.
În B r gan, nisipurile sunt situate pe dreapta Ialomi ei, C lm uiului şi
Buz ului, totalizând 100.000 ha. Sunt în mare parte solificate, fiind pu in supuse
ac iunii vânturilor.
În Câmpia Tecuciului, pe stânga Bârladului şi Siretului, pe o suprafa de
14.000 ha şi în Câmpia Valea lui Mihai, între Someş şi Barc u, pe 31.000 ha, sunt
printre cele mai active procese de defla ie din ara noastr .
Procesele fluviatile indic o acumulare activ în lungul albiilor,
manifestat printr-o uşoar tendin de în l are, cu instabilit i ale cursurilor de
ap (meandr ri, despletiri, ostroave), precum şi modific ri survenite în timpurile
istorice. Procesele actuale au caracter sezonier sau accidental, în func ie de topirea
brusc a z pezii, ploile de lung durat sau cele toren iale.
Tipice sunt cursurile de ap cu pante reduse (0,005-0,010 m/km) şi patul
aluvial format din nisip fin. Albiile înregistreaz mobilit i accentuate, cauzate de
volumul mare de aluviuni transportate la viituri. Astfel, în perioada apelor mari
din aprilie-mai 1970, Dun rea a transportat în suspensie 3200 kg/s, aluviuni fine
sub 0,1 mm, la intrarea în delt (Bondar, 1970).
Accentuarea meandrelor (prin eroziunea malurilor în sectoarele concave)
determin creşterea lungimii arterelor hidrografice (v ile Câlniştea, Desn ui,
Burdea, Glavacioc). În prim vara anului 1970, s-a subminat un volum de circa
50.000 m³ din malul dobrogean al Dun rii (Bondar, 1970).
Mobilitatea albiilor este eviden iat de aspectul, num rul şi densitatea
ostroavelor din cursul Dun rii. În sectoarele de micşorare a pantei, sub influen a
mişc rilor neotectonice, creşte num rul acestora: 12 ostroave între Calafat şi
Turnu M gurele, numai 3 între Gruia şi Cetate.

51
 Re eaua hidrografic din câmpie cunoaşte o serie de manifest ri toren iale,
care determin o supraîn l are a cursurilor prin acumul ri de aluviuni în albii (pe
Vedea, Vedi a, afluen ii Câlniştei), fapt ce conduce la sc derea competen ei
râurilor. Valurile de aluviuni create împiedic scurgerea apelor, astfel explicându-
se apari ia unor lacuri temporare în lungul v ilor (Velcea, 1973).
Datorit unui aport solid sporit, în avale de confluen e se remarc o
redistribuire a aluviunilor, reflectat în dinamica bancurilor aluvionare submerse
sau emerse, precum şi modific ri ale liniei talvegului (confluen a Argeş-
Dâmbovi a).
Litoralul M rii Negre este supus ac iunii valurilor şi curen ilor, dar şi
vânturilor, aportului fluviatil de aluviuni şi proceselor gravita ionale, atât în lungul
liniei de rm, cât şi în ariile limitrofe, îndeosebi în delt , limane şi lagune.
Modelarea actual a rmului se manifest în func ie de tendin a de
creştere a nivelului m rii cu 2 mm/an, diminuarea cantit ii aluviunilor
transportate de Dun re şi interven iilor antropice (diguri, construc ii portuare).
Analizele efectuate au indicat predominarea eroziunii (60% din lungimea
litoralului), cu rate de la 1 m/an la 17-20 m/an, dar diferen iat de la un sector la
altul (Gâştescu, Şelariu, 1994):
- în sectorul deltaic-lagunar, se produce acumularea şi înaintarea uscatului
în mare (la gura bra ului Chilia s-au format bancuri submerse, cordoane litorale şi
o delt secundar ; sectorul Sulina-sud, amenaj rile portuare au favorizat formarea
unei „bare”, dragat periodic; la gura bra ului Sfântu Gheorghe s-au acumulat un
cordon-insula Sacalin şi o delt secundar ; sectorul Perişor-Periteasca-Pahane
Rânec favorizeaz reîntoarcerea par ial a aluviunilor de c tre curentul
longitudinal; sudul grindului Chituc prezint acumul ri de nisip ce provine din
sectorul nordic, datorit barajului creat de promontoriul Capului Midia), dar şi
retrageri ale rmului (sud de Golful Musura; între bra ul secundar Împu ita şi
Câşla V danei; în dreptul insulei Sacalin; Ciotica-Perişor; Leahova-Porti a-
Chituc);
- în por iunea de tranzi ie dintre Capul Midia şi Constan a, cu excep ia
unui mic sector de acumulare lâng digul portului Midia, predomin eroziunea,
care atinge la Mamaia 2 m/an;
- litoralul sudic este afectat, în por iunile neamenajate, de alunec ri,
pr buşiri şi sufoziuni (Eforie Sud-Tuzla, nord Costineşti, Mangalia-Vama Veche),
datorit prezen ei apelor freatice la baza depozitelor loessoide, iar amenaj rile
antropice au determinat modific ri în morfologia rmului. Predomin procesele
de abraziune, cu efecte directe asupra falezei (mai rapide pe por iunile formate din
depozite loessoide şi mai lente pe calcare sarmatice). Sectoarele de acumulare
sunt mai reduse (Eforie Nord, Mangalia).
Pe plajele nisipoase şi cordoanele litorale se produc procese eoliene,
lagunele şi limanele fluvio-marine sunt supuse colmat rilor, iar rmul vestic al

52
complexului Razim-Sinoie este afectat de o uşoar abraziune lacustr (Posea,
2003).
Procesele geomorfologice actuale (din mun i, dealuri, podişuri şi câmpii)
prin desf şurare, intensitate şi extindere în suprafa , corespund celor mai recente
modific ri ale peisajului. Specificul morfodinamicii actuale eviden iaz o
multitudine de aspecte practice, deosebit de importante în organizarea spa iului
geografic.

53
 4. CLIMA

4.1. Factorii genetici ai climei

Analiza elementelor climatice implic interac iunea dintre factorii cosmici

şi factorii fizico-geografici regionali şi locali, pentru o perioad lung de timp.
Radia ia solar , dinamica atmosferic de la latitudinea rii noastre şi suprafa a
subiacent , definesc tr s turile climatice ale diferitelor unit i teritoriale.

1. Radiaţia solară
Pozi ia teritoriului României în plin zon temperat (extindere
latitudinal de 4°38’, de o parte şi de alta a paralelei de 45° latitudine nordic )
asigur un flux radiativ moderat (influen at de unghiul de înclinare al fasciculului
de raze solare şi opacitatea amosferei), cu diferen ieri regionale semnificative.
Varia ia anual a unghiului de inciden a razelor solare determin o durat
a zilei mai mare la solsti iul de var fa de cel de iarn , cu 7 ore şi 40 minute în
nord, în timp ce în sud aceast diferen este de 6 ore şi 30 minute (Geografia
României, vol. I, 1983), fapt ce impune deosebiri în desf şurarea proceselor
climatice, între cele dou extremit i ale rii.
Cantitatea de energie solar se ob ine prin m sur tori şi calcule efectuate
la sta iile actinometrice (Timişoara, Cluj Napoca, Bucureşti-Afuma i, Iaşi,
Constan a), vizând urm toarele componente ale radia iei solare: direct , difuz ,
global , reflectat , absorbit , efectiv .
Radia ia direct este influen at de unghiul de în l ime a soarelui,
opacitatea atmosferei şi unghiul sub care cad razele solare pe suprafa a terestr . Se
remarc astfel diferen ieri latitudinale şi anotimpuale, dar şi cele impuse în mod
special de configura ia reliefului (prezen a Carpa ilor): 0,70 cal/cm²·min în
interiorul arcului carpatic; 1,11-1,14 cal/cm²·min în aria extracarpatic . În condi ii
locale favorabile, toamna, în spa iile montane înalte (Bucegi), valorile pot dep şi
1,2-1,5 cal/cm²·min.
Radia ia difuz variaz în func ie de în l imea Soarelui deasupra
orizontului, nebulozitate şi opacitatea atmosferei, având valori mai ridicate la
partea inferioar a atmosferei, sub nivelul maxim de condensare. Pe parcursul
anului, valorile medii cresc de la 0,02-0,03 cal/cm²·min (iarna) la 0,40-0,44
cal/cm²·min (începutul verii).
Radia ia global depinde de altitudine, latitudine şi pozi ia fa de lan ul
carpatic (care influen eaz caracteristicile maselor de aer). Ponderea celor dou
componente (direct şi difuz ) variaz de la un anotimp la altul: radia ia difuz
reprezint 65% iarna şi 35% vara.

54
 Prezint cele mai mari valori medii anuale pe litoral şi la gurile Dun rii
(peste 132,5 kcal/cm²). Câmpia Român beneficiaz de un poten ial radiativ de
peste 125 kcal/cm², Câmpia Banato-Crişan , Subcarpa ii Getici şi de Curbur , de
120-122,5 kcal/cm², Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei, de 115-117,5
kcal/cm², cele mai mici valori fiind în regiunile de munte, sub 110 kcal/cm² (Atlas
R.S.România, 1972-1979).
Radia ia reflectat este în func ie de albedoul suprafe ei active (vegeta ie,
ap , z pad , cl diri) şi caracteristicile fizice ale atmosferei joase. Iarna, datorit
stratului de z pad (culoare deschis , albedou mare), propor iile în care energia
solar este reflectat ating valori de 60-70%, în timp ce vara acestea scad la 25-
30% din radia ia total .
Radia ia absorbit creşte în prima parte a anului, de la 40-50% în ianuarie,
la 80-85% în martie (din energia solar prelucrat de suprafa a activ ), de o mare
importan în procesul de dezvoltare al vegeta iei.
Radia ia efectiv variaz sezonier, de la 0,03 cal/cm²·min în nop ile de
iarn , la 0,18-0,22 cal/cm²·min vara, influen at fiind de opacitatea atmosferei.
Bilan ul radiativ reflect schimbul energetic dintre atmosfer şi suprafa a
subiacent activ şi are valori negative noaptea şi pozitive în timpul zilei. Variaz
de la -0,07 cal/cm²·min, pe litoral în nop ile de var , la peste 0,60 cal/cm²·min, în
timpul amiezilor de var , pe tot teritoriul rii (0,78 cal/cm²·min la Constan a).
În concluzie, varia iile radia iei solare determin diferen e în evolu ia
fenomenelor climatice pe teritoriul României, pe fondul climatului temperat-
continental.

2. Circulaţia generală a atmosferei

Pe baza pozi iei şi intensit ii sistemelor barice (centri de presiune mare şi
mic ), pe teritoriul României se disting patru tipuri principale de circula ie
atmosferic (Topor, Stoica, 1965): vestic (dup direc ia din care vine), polar ,
tropical (dup originea aerului din locul de pornire) şi de blocare (dup efectul pe
care-l are asupra altor direc ii de deplasare), fiecare cu mai multe variante.
Circula ia vestic (45% din totalul cazurilor) se realizeaz în condi iile în
care deasupra p r ii de sud a continentului este o arie cu presiune mare, iar în nord
o zon depresionar . Iernile sunt blânde, cu ploi şi z pezi, iar verile au un grad
accentuat de instabilitate atmosferic (Geografia României, vol. I, 1983).
Circula ia polar (30%) este legat de extinderea spre Islanda a
anticiclonului Azorelor, direc ia predominant fiind dinspre nord-vest spre sud-
est. Are uneori şi o direc ie dinspre nord, când dorsala anticiclonului azoric se
uneşte cu anticiclonii groenlandez sau scandinav. Ambele variante de circula ie
provoac r ciri de prim var -var şi toamn , iar iernile se caracterizeaz prin
temperaturi foarte coborâte (mai ales în depresiunile intracarpatice), z pad şi
viscole.

55
 Circula ia tropical (15%) aduce un exces de c ldur din regiunile
tropicale (de sud-vest, dinspre nordul Africii şi vestul M rii Mediterane şi de sud-
est, dinspre Asia Mic ). Se caracterizeaz prin ierni blânde, cu cantit i mari de
precipita ii şi veri cu vreme instabil , frecvente averse şi numeroase desc rc ri
electrice (în situa ia unui transport de aer maritim tropical din sud-vest) şi veri cu
timp c lduros şi secetos (când predomin advec iile de aer fierbinte din sud-est).
Circula ia de blocare (10%) se produce când peste Europa se instaleaz un
regim de presiune ridicat , care deviaz perturba iile ciclonice ale aerului atlantic
spre nordul şi nord-estul Europei. În aceste condi ii, în Europa Central , se
men ine o presiune ridicat , cu vreme frumoas , cer mai mult senin, vara
c lduroas şi în cea mai mare parte secetoas , iar iarna mohorât , dar cu
precipita ii reduse.
Influen a Carpa ilor asupra circula iei atmosferice se impune prin
perturbarea dezvolt rii pe mari dimensiuni a proceselor atmosferice, modificarea
traiectoriilor ciclonilor şi anticiclonilor, deformarea fronturilor atmosferice
(Geografia României, vol. I, 1983), punându-se în eviden rolul de baraj
orografic şi etajarea climatic .
Principalii centri barici ce influen eaz diferit teritoriul României sunt
reprezenta i prin: anticiclonii azoric, ruso-siberian, groenlandez, scandinav, nord-
african şi ciclonii islandez, mediteraneeni, arab, care ac ioneaz cu o frecven
mai mare sau mai mic .
Anticiclonul azoric, care determin circula ia vestic , este activ tot timpul
anului, fiind o component secundar estic a marelui anticiclon atlantic. Este
centrat pe insulele Azore (20-40° latitudine nordic ), de unde în timpul verii se
deplaseaz c tre nord, spre Scandinavia şi c tre est, peste Marea Mediteran . Este
alimentat continuu cu aer cald subtropical, prin partea de mijloc a atmosferei.
Ciclonul islandez se formeaz în nordul Atlanticului (sud-vestul Islandei)
sau în m rile polare, de unde migreaz spre aceast arie. Ac ioneaz simultan cu
anticiclonul azoric, fiind foarte activ şi extins iarna, când poate ocupa tot
Atlanticul de nord, dar mai restrâns vara, când este împins mult spre nord şi
influen a sa se resimte foarte pu in. Masele de aer polar determin temperaturi
sc zute, nebulozitate şi averse vara (Posea, 2004).
Anticiclonul ruso-siberian se impune în sezonul rece (septembrie-martie),
prin aer rece şi uscat deasupra nord-estului Europei. Când înainteaz mult spre
sud-vest, se întâlneşte cu ciclonii mediteraneeni deasupra M rii Negre,
determinând c deri abundente de z pad şi viscole în sud-estul şi estul rii.
Ciclonii mediteraneeni se formeaz în partea central-vestic a M rii
Mediterane, la contactul aerului polar cu cel tropical, frecvent iarna. Provoac
schimb ri ale vremii şi precipita ii bogate în sudul rii.
Anticiclonii groenlandez şi scandinav, cu o frecven mai mare în
anotimpul cald, produc schimb ri bruşte de vreme, cu înghe uri timpurii şi târzii.

56
Anticiclonul nord-african aduce aer tropical şi praf, determinând vreme cald ,
timp senin, cu fenomene orajoase, în sudul şi sud-vestul rii (adesea cad
precipita ii, când transport umezeal de deasupra Mediteranei). Ciclonul arab are
o influen redus , imprimând o direc ie estic circula iei aerului.

3. Suprafaţa subiacentă activă

Suprafa a terestr , cu toate particularit ile ei (relief, vegeta ie, roci, sol,
re ea hidrografic , aşez ri), devine factor climatogen, influen ând distribu ia
elementelor climatice.
Relieful este cel mai important factor geografic, determinând o mare
variabilitate regional şi local în caracteristicile climatice, reflectat în separarea
regiunilor climatice şi topoclimatice.
În primul rând, prezen a lan ului carpatic pune în eviden rolul de barier
climatic , cu diferen ieri semnificative în aspectul vremii de o parte şi de alta a
Carpa ilor. Carpa ii Orientali şi Meridionali limiteaz ac iunea maselor de aer
maritim, dinspre vest şi sud-vest (deteminând un regim climatic mai moderat în
Câmpia şi Dealurile Banato-Crişene, Mun ii Apuseni şi Podişul Transilvaniei, cu
nebulozitate mare şi precipita ii relativ abundente) şi a maselor de aer estic
(favorizând în estul şi sudul rii un climat mai continental, cu amplitudini termice
mari, nebulozitate mai redus , precipita ii pu ine, frecvente fenomene de
usc ciune şi secet ).
Altitudinea reliefului determin etajarea proceselor şi fenomenelor
climatice. Astfel, temperatura medie anual a aerului scade cu 0,5-0,7ºC/100 m,
umezeala relativ medie anual creşte cu 1-1,5%/100 m, nebulozitatea medie
anual creşte cu 0,1 zecimi/100 m, precipita iile medii anuale cresc cu 70-100
mm/100 m (Geografia României, vol. I, 1983).
Expozi ia versan ilor fa de circula ia general a atmosferei şi fa de
radia ia solar , determin diferen e semnificative. Astfel, versan ii cu expunere
vestic şi nord-vestic înregistreaz precipita ii mai multe (cu 100 mm), umezeal
mai ridicat (cu 2-4%) şi nebulozitate mai mare (cu 0,4-1,0 zecimi), decât cei cu
expunere estic şi sud-estic , unde au loc şi procese de föhn, legate de înc lzirea
adiabatic a aerului (Atlas R.S.România, 1972-1979). Pe de alt parte, versan ii cu
expunere sudic (însori i) primesc o cantitate mai mare de energie solar , fa de
cei cu expozi ie nordic (umbri i), impunând diferen e altimetrice (150-200 m) în
distribu ia izotermelor şi durata stratului de z pad (circa o lun ).
V ile şi culoarele de vale principale (defileul Dun rii, valea Oltului)
canalizeaz masele de aer în lungul lor, favorizând o mai bun ventilare a aerului
şi o creştere a turbulen ei atmosferice, cu influen e în uniformizarea elementelor
climatice şi dispersia mai rapid a poluan ilor industriali (Bogdan, 1994).
Depresiunile intramontane determin apari ia inversiunilor de temperatur
(temperaturile minime absolute din ara noastr s-au înregistrat în aceste spa ii –

57
Braşov, Ciuc, Giurgeu, şi nu pe cele mai înalte culmi carpatice) şi valorilor mari
ale calmului atmosferic (Petroşani, 70%).
Vegetaţia impune modific ri proceselor şi elementelor climatice, în
func ie de tipul forma iunilor (forestiere sau ierboase), densitatea plantelor,
speciile caracteristice, stadiul vegetativ, coronamentul arborilor şi desimea
frunzelor. La nivelul superior al vegeta iei se formeaz cea de-a doua suprafa
activ , unde sunt re inute 80% din energia solar şi 15-20% din cantitatea de
precipita ii.
P durea se caracterizeaz printr-un topoclimat aparte (regim moderat
termic, umezeal mare a aerului, strat de z pad relativ uniform distribuit, calm
atmosferic predominant), dar, în acelaşi timp, se constituie într-un obstacol în
direc ia maselor de aer, dezvoltându-se şi o circula ie local de tip briz .
Suprafeţele acvatice induc modific ri climatice locale, prin evapora ie
intens şi inversiuni termice (Bogdan, 1993), vizibile în temperatura aerului,
umezeal , frecven a ce ii.
Marea Neagr îşi exercit influen a asupra unei fâşii de 20-25 km de-a
lungul litoralului, printr-un regim termic moderat (cele mai reduse amplitudini
termice din ar ) şi o circula ie local de tip briz . Umezeala mare a aerului
determin apari ia inversiunilor de temperatur şi formarea curen ilor descenden i,
care destram norii, rezultând timp senin şi precipita ii reduse cantitativ. De
asemenea, Marea Neagr func ioneaz şi ca arie de ciclogenez , influen a sa
extinzându-se pân la Carpa ii de Curbur .
Aşezările umane modific substan ial unii parametri climatici. Prin
construc ii înalte, zone industriale, trama stradal , circula ia autovehiculelor, se
constituie în arii topoclimatice aparte. Temperatura medie a aerului este cu 1-
1,5°C mai mare, frecven a calmului atmosferic este dubl , intensitatea vântului
este micşorat cu 1,5-2,5 m/s, umezeala aerului este mai sc zut în partea central
a oraşelor comparativ cu împrejurimile acestora (Dumitrescu, 1976).

4.2. Principalele caracteristici climatice

4.2.1. Temperatura

Diversitatea condi iilor fizico-geografice şi influen a Carpa ilor

impunparticularit i distincte în distribu ia valorilor temperaturii aerului pe
teritoriul României.
Temperatura medie anuală variaz pe un ecart de peste 13ºC. Valorile
cele mai ridicate, de peste 11ºC, se întâlnesc în sudul Câmpiei Române, de-a
lungul Dun rii, pe litoralul M rii Negre şi în Delta Dun rii. În restul Câmpiei
Române, Câmpia Banato-Crişan şi cea mai mare parte a Dobrogei, temperatura
se men ine între 10 şi 11ºC. În regiunile de deal şi podiş, temperatura oscileaz

58
între 6 şi 10ºC, iar în regiunile muntoase scade accentuat, ajungând ca izoterma
anual de 0ºC s fie întâlnit la altitudinea de 2000 m în Carpa ii Meridionali şi la
1800-1850 m în Carpa ii nordici. Pe marile în l imi din masivele Bucegi, F g raş,
Retezat, valorile sunt chiar sub -2ºC. V ile adânci (Jiu, Buz u, Trotuş, Bistri a,
Arieş) şi depresiunile intramontane (Braşov, Maramureş) au temperaturi în jur de
7ºC.
Se observ în acelaşi timp c valorile medii anuale sunt mai sc zute în
nordul rii cu circa 2-3ºC în compara ie cu sudul şi cu circa 1ºC pe versan ii cu
expunere nordic fa de cei sudici.
Interac iunea circula iei atmosferice cu particularit ile suprafe ei active
scoate în eviden diferen e semnificative în varia ia temperaturii medii lunare.
În luna ianuarie, în regiunea de câmpie din estul şi sud-estul rii, sub
influen a advec iei maselor de aer rece, continental, temperatura aerului este de -
3…-2ºC, iar în Câmpia Banato-Crişan şi sud-vestul Câmpiei Române, unde sunt
advec ii de aer cald, temperatura aerului este de -2…-1ºC. În Dobrogea şi pe
litoralul M rii Negre, se remarc valorile cele mai ridicate, peste 0ºC, datorit
rolului moderator al M rii Negre (la Mangalia, sunt cele mai mari temperaturi
medii din ar ).
Sunt evidente diferen e între vestul rii (sud-vestul Câmpiei Române şi
Câmpia Banatului), cu temperaturi mai ridicate cu 1-2ºC, comparativ cu estul
Câmpiei Române, datorit barajului Carpa ilor Orientali în calea maselor de aer.
În Subcarpa i, se înregistreaz temperaturi cu 1-2ºC mai ridicate decât
câmpia, unde au loc frecvente inversiuni termice. Regiunile montane sunt
delimitate de izoterma de -6ºC. Temperaturile scad altitudinal, astfel c pe
vârfurile cele mai înalte ajung la -10…-8ºC (chiar sub -10ºC, la peste 2500 m, în
Bucegi, F g raş, Parâng, Retezat). Îns , în masivele de peste 2000 m altitudine,
cea mai sc zut temperatur se produce în luna februarie (datorit echilibr rii mai
târzii a temperaturii solului şi aerului), când se ating, de asemenea, valori sub -
10ºC.
Iarna, sunt frecvente inversiunile de temperatur , specifice depresiunilor
intracarpatice (Neamu et al, 1968), unde se întâlnesc temperaturi mai sc zute
decât pe culmile carpatice. De exemplu, la 14 ianuarie 1965, în Depresiunea
Braşov, temperatura înregistrat era de -23,2ºC, pe când la Vârful Omu, la aceeaşi
or , se înregistrau numai -14,2ºC (Mihai, 1975).
În luna iulie, temperaturi de peste 23ºC se g sesc doar pe o fâşie îngust în
sudul rii, de-a lungul Dun rii. În general, regiunile de câmpie înregistreaz
valori termice de peste 20ºC (22-23ºC în Câmpia Român , 20-21ºC în Câmpia
Banato-Crişan ). În dealuri şi podişuri, temperatura scade lent, sub 20ºC, izoterma
de 16ºC delimitând baza arcului carpatic. În regiunea de munte, sc derea
temperaturii aerului este mult mai rapid , ajungând la nivelul celor mai înalte
vârfuri la mai pu in de 6ºC (5,3ºC la Vârful Omu).

59
 Amplitudinea medie anuală, expresie a gradului de continentalism, atinge
valori maxime de peste 25ºC în Câmpia Român şi bazinele inferioare ale
Siretului şi Prutului. În Dobrogea, Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei,
valorile dep şesc 23ºC, iar în Câmpia Banato-Crişan şi în lungul litoralului 22ºC.
Cu creşterea altitudinii, amplitudinea scade treptat, de la 20-21ºC în regiunea
subcarpatic , la sub 17ºC pe culmile montane.
Variaţiile de lungă durată ale temperaturii anuale eviden iaz abateri
maxime de 2-2,5ºC (abateri medii negative de -0,1…-0,2ºC în nordul şi centrul
rii, dar pozitive de 0,2-0,4ºC în partea de sud-est) fa de media multianual . De-
a lungul anilor, se remarc , în luna ianuarie, înc lzirea din deceniul 1914-1923, de
2-2,5ºC, precum şi r cirile accentuate din deceniile 1888-1897 (-1,5ºC în nord şi -
2,9ºC în sud) şi 1938-1947 (-1,5ºC în nord-vest şi -2,5ºC în est şi sud); în iulie, se
contureaz înc lzirea din deceniul 1931-1940 (0,5-1,1ºC) şi r cirea din deceniul
1977-1986, cu abateri negative de 0,8-1,5ºC. Pe baza valorilor actuale, este
posibil o tendin general de înc lzire, cu 0,1-0,7ºC (Iliescu, 1994).
Temperaturile medii zilnice înregistreaz varia ii mai mari iarna (peste
1ºC) şi mai mici vara (sub 1ºC). În ianuarie, valorile oscileaz între -6ºC la câmpie
şi -12ºC în regiunea montan , iar în iulie, între 23ºC în regiunile joase şi 7ºC în
cele de munte, cu mari varia ii neperiodice de la un an la altul.
Prima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC se plaseaz înainte de 11
februarie pe litoral şi în sud-vestul Banatului şi mai târziu în restul rii, pân dup
1 mai în etajul alpin. Ultima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC apare la
sfârşitul lunii octombrie pe în l imile carpatice şi chiar în primele zile ale lunii
ianuarie pe litoral. Durata medie anual a intervalului cu temperaturi medii zilnice
peste 0ºC difer de la 325 zile în Delta Dun rii şi pe litoral, la sub 150 zile în
regiunile montane înalte. Suma anual a temperaturilor medii zilnice pozitive
scade cu creşterea altitudinii, de la peste 4200ºC în lungul Dun rii, la sub 600ºC la
peste 2500 m altitudine (Atlas R.S.România, 1972-1979).
Temperaturile extreme sunt dependente de advec iile frecvente de aer cald
sau rece, având repercursiuni negative asupra organismului uman şi activit ilor
economice.
Temperaturile maxime înregistrate au dep şit 41-42ºC în Câmpia Român ,
39-40ºC în Câmpia Banato-Crişan , 37-39ºC în Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei, Subcarpa i şi 22ºC pe culmile montane de peste 2500 m. Maxima
absolut a fost de 44,5ºC, înregistrat la 10 august 1951, la Ion Sion (concomitent
cu 44ºC la Valea Argovei şi Amara-Slobozia), în estul Câmpiei Române.
Temperaturile minime ating valori de sub -30ºC, aproape pe întreg
teritoriul rii, excep ie f când litoralul, Banatul şi par ial Subcarpa ii, unde
coboar sub -28ºC. Minima absolut , –38,5ºC, s-a înregistrat la 24 ianuarie 1942
la Bod (Depresiunea Braşov), al turi de -38,4ºC, la 14 ianuarie 1985, la Miercurea

60
Ciuc, -38ºC, la 18 ianuarie 1963, la Joseni şi -38ºC, 10 februarie 1929, la Vârful
Omu (Bogdan. Niculescu, 1999).
Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice prezint o
importan practic deosebit . Zilele cu înghe totalizeaz 60 pe litoral, 95-100 în
regiunile de câmpie din sud şi vest, valorile crescând cu altitudinea, dep şind 260
anual la peste 2500 m. Zilele de iarn înregistreaz valori sub 15 pe litoral, 20-35
în Câmpia Român , Câmpia Banatului, Câmpia Moldovei şi depresiunile
intracarpatice, peste 155 anual pe cele mai înalte vârfuri montane. Zilele de var
se produc din martie pân în octombrie şi totalizeaz peste 100 în Câmpia
Român , sub 50 pe litoral, sc zând cu altitudinea, astfel c lipsesc la marile
în l imi. Zilele tropicale se produc din mai pân în septembrie, ca urmare a
advec iilor de aer foarte cald: 35-40 în Câmpia Român , 20-30 în Câmpia Banato-
Crişan , sub 10 în depresiunile intracarpatice.

4.2.2. Precipita iile

Pozi ia geografic a rii noastre în partea central a Europei şi prezen a

Carpa ilor, impun diferen ieri în distribu ia teritorial a precipita iilor atmosferice
(lichide şi solide).
Cantităţile anuale de precipitaţii sunt repartizate neuniform pe
principalele trepte de relief, dar, în ansamblu, se remarc o diminuare a acestora
de la vest (600 mm) la est (sub 400 mm).
Cele mai mari valori sunt în regiunea muntoas , unde au dep şit 1200 mm
(pe versan ii orienta i spre vest şi nord se înregistreaz cu 100-200 mm mai mult
decât pe cei orienta i spre est şi sud). Pe versan ii vestici ai Mun ilor Apuseni, la
Stâna de Vale (1100 m altitudine), se înregistreaz polul ploilor din ara noastr –
1600 mm.
Datorit rolului de baraj orografic al Carpa ilor, cantit i mai mari se
înregistreaz în jum tatea nord-vestic a rii, sub influen oceanic (550-650
mm în câmpie şi 700 mm în regiunile de deal) şi mai reduse în sud-est (550 mm în
câmpie şi 600-700 mm în regiunea deluroas ), sub influen a aerului continental
(Geografia României, vol. I, 1983).
În Podişul Transilvaniei, mediile anuale variaz între 600 şi 800 mm. În
ariile cu föhn, cantit ile de precipita ii se reduc semnificativ: Subcarpa ii Curburii
(470-480 mm), culoarul Turda-Alba Iulia-Deva (480-510 mm), Podişul Mehedin i
(600 mm).
Cele mai reduse cantit i se întâlnesc pe litoral (300-400 mm) şi în sectorul
maritim al Deltei Dun rii (sub 300 mm), unde suprafe ele mari cu ap favorizeaz
formarea curen ilor descenden i şi destr marea norilor (România. Mediul şi
re eaua electric de transport. Atlas geografic, 2002).

61
 Regimul multianual al precipita iilor cunoaşte mari varia ii neperiodice,
care eviden iaz perioade excedentare sau deficitare. Cele mai mari cantit i s-au
înregistrat în anii cu predominarea activit ii ciclonice şi frontale, la scara întregii
ri (1897, 1912) sau numai regional, anii 1969, 1970, 1971, 1972 în Câmpia
Român (Gâştescu et al, 1979), 1970, 1974, 1995 în Depresiunea Transilvaniei
(Sorocovschi et al, 2002), 1924, 1941, 1969, 1975 în Carpa ii şi Subcarpa ii
Getici, 1908, 1933, 1940, 1955, 1991 în Moldova (Niculescu, 1997).
Cele mai mici cantit i s-au înregistrat în anii cu circula ie predominant
anticiclonic : 1896, 1904, 1907, 1934, 1945, 1946, 1948, 1953 (Topor, 1964), iar
mai recent 1992, 1998, 2000, când precipita iile c zute au reprezentat între un
sfert şi jum tate din media multianual (intensitatea maxim în 1945-1946).
Cantităţile semestriale de precipitaţii se diferen iaz , astfel c , din
cantitatea medie anual , circa 2/3 se realizeaz în sezonul cald (aprilie-octombrie).
Reparti ia lor teritorial urm reşte aceleaşi legi de varia ie: cresc de la est la vest
şi în altitudine.
Cantităţile lunare de precipitaţii sunt repartizate neuniform în timpul
anului. Maximul pluviometric se înregistreaz în intervalul mai-iunie (şi iulie în
spa iul montan), când dorsalele anticiclonului azoric antreneaz ciclonii oceanici.
Minimul pluviometric se înregistreaz în februarie-martie şi se datoreaz
frecven ei mai mari a aerului continental. În regiunile cu influen e
submediteraneene, mai apar un maxim secundar (octombrie-noiembrie) şi un
minim secundar (august-septembrie).
Cele mai mari cantit i lunare de precipita ii sunt de 200-300 mm (uneori
peste 500 mm) şi provin din averse puternice de natur frontal sau convectiv , iar
cele mai mici cantit i lunare se pot înregistra în tot cursul anului, fiind sub 10
mm (în câmpie şi dealuri) sau 20 mm (mun i). Absen a total a precipita iilor
genereaz secetele (Bogdan, Niculescu, 1999).
Unele luni sunt deficitare pluviometric, frecvent prim vara (martie 1929,
1948, 1953), toamna (septembrie 1903, 1953) şi vara (iulie-august 1946, 1992),
c p tând o importan deosebit prin diminuarea semnificativ a produc iei
agricole. Recordul de 19 luni consecutive deficitare pluviometric (din mai 1945
pân în decembrie 1946) a fost la Iazu, în B r ganul Central (Bogdan, 1980).
Variaţiile de lungă durată ale precipitaţiilor se încadreaz în anumite
cicluri (de aproximativ 40 de ani). Se remarc intervalele cu ani foarte ploioşi
(1876-1885, 1910-1919, 1932-1941, 1966-1975), cu cele mai mari abateri fa de
„normal ”, de 65,2-171,3 mm, ca şi cele cu ani foarte secetoşi (1902-1911, 1942-
1951, 1983-1992), când abaterile negative cele mai mari au fost de 70-174 mm.
În ceea ce priveşte cantit ile anotimpuale de precipita ii, se observ :
perioadele ploioase din intervalele 1878-1887 (vara), 1936-1945 (toamna), 1962-
1971 (iarna) şi 1970-1979 (prim vara); secetele din perioadele 1971-1980 (iarna),
1945-1954 şi 1981-1990 (prim vara), 1943-1952 (vara) şi 1982-1991 (toamna).

62
Sc derea cantit ilor de precipita ii mai ales dup deceniul 1976-1985, se înscrie
într-o anumit variabilitate natural . Ca urmare, în prezent, se observ o tendin
de creştere a valorilor medii (Iliescu, 1996).
Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 de ore au un rol important în
generarea proceselor de eroziune şi alunecare, provocând nu de pu ine ori
inunda ii.
Frecven a cea mai mare (40%) o au cantit ile de 100-130 mm; urmeaz
valorile de sub 100 mm (30%) şi cele de peste 150 mm (6,5%).
Cele mai mari cantit i în 24 de ore au fost: 530,6 mm la 29 august 1924,
C.A. Rosetti în Delta Dun rii; 348,9 mm, la 26 iunie 1925, Ciupercenii Vechi în
Oltenia; 306,0 mm, la 19 iunie 1924, Fundata în Culoarul Ruc r-Bran; 280,4 mm,
la 16 iunie 1938, Cârlibaba în Culoarul Bistri ei moldoveneşti.
Durata şi intensitatea ploilor eviden iaz o mare variabilitate temporal şi
spa ial , în func ie de direc ia de deplasare a maselor de aer şi pozi ia arcului
carpatic. Astfel, ploile cu durata cea mai mare (peste 190 minute) se produc în
vestul şi nordul rii, iar cele cu durata cea mai mic (sub 150 minute) apar în
regiunile cu manifest ri föhnale sau advec ii de aer continental.
Intensitatea medie a ploilor este de 0,04 mm/min, intensitatea maxim are
valori de 0,20-0,35 mm/min, iar cea maxim absolut este de 6 mm/min, în
regiunile de câmpie (Dragot , B lteanu, 1999).
Ploile torenţiale variaz teritorial în func ie de altitudine, forma de relief,
pozi ia Carpa ilor, condi ii locale şi timp, fiind înso ite uneori şi de grindin .
Intensitatea scade treptat cu altitudinea pân la valori sub 3 mm/min în
regiunile montane (cea mai intens ploaie s-a produs la Viziru, la 27 mai 1939, cu
o intensitate medie de 6,63 mm/min). Durata cea mai mare (peste 4 ore) o au
ploile toren iale de origine frontal , îns intensitatea lor scade brusc, sub 0,20
mm/min. Cantitatea de precipita ii cea mai mare se înregistreaz în timpul ploilor
de origine frontal (peste 120 mm), în timpul unor averse cu durata de peste dou
ore, dar şi în cazul ploilor cu caracter local (B r gan, Câmpia Olteniei), cu durate
de pân la 60 minute (Bogdan, Niculescu, 1999).
Numărul de zile cu diferite cantităţi de precipitaţii variaz foarte mult
teritorial, crescând în general cu altitudinea. Astfel, cel mai mare num r mediu
anual de zile cu precipita ii se înregistreaz la 1700-1800 m în l ime, la nivelul
plafonului maxim de condensare. Se remarc 140-180 zile cu precipita ii peste 0,1
mm în spa iul montan, 100-135 zile în dealuri şi podişuri, 90-115 zile în câmpii şi
doar 70-85 zile pe litoral.
Iarna, precipita iile cad mai ales sub form de ninsoare. Data medie de
producere a primei ninsori corespunde datei când temperatura scade sub 2ºC, iar a
ultimei ninsori când dep şeşte 5°C (Clima R.P.Române, vol. I, 1962).
Num rul mediu anual de zile cu ninsoare este diferit de la o regiune la alta:
10-12 zile pe litoral, 15-20 zile în câmpii, 20-30 zile în dealuri şi podişuri, peste

63
40 zile în mun i (chiar peste 100 zile pe marile în l imi). De-a lungul timpului, s-a
înregistrat o mare variabilitate anual .
Fa de primele ninsori, stratul de z pad apare ca dat medie cu circa
dou s pt mâni mai târziu (Clima R.P.Române, vol. I, 1962). Num rul mediu
anual de zile cu strat de z pad este sub 25 zile pe litoral, 50 zile în B r gan, 65-
75 zile în regiunile de dealuri şi peste 100 zile în ariile montane.

4.2.3. Vântul

Pe teritoriul României, caracteristicile vântului depind de particularit ile

circula iei generale a atmosferei şi configura ia reliefului (Carpa ii au rol
dominant în modificarea şi canalizarea direc iei maselor de aer).
Deasupra crestelor montane (la altitudini de peste 2500 m) predomin
vânturile din direc ie vestic , cu o frecven de 67%. La altitudini mai joase,
circula ia general este influen at de orientarea v ilor şi culoarelor de vale,
desf şurarea culmilor montane secundare, astfel c ponderea circula iei vestice
este de 60-65%, la 1800 m.
În interiorul arcului carpatic, direc ia vântului dominant este diferit
regional. Astfel, în Podişul Someşan, vântul predominant este cel din nord-vest, în
Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor din nord şi nord-est (datorit
modific rii circula iei aerului de c tre versantul vestic al Carpa ilor Orientali), în
Culoarul Or ştie-Aiud din sud-vest.
În regiunile extracarpatice, direc ia dominant a vântului este influen at
de orientarea culmilor carpatice. În estul Carpa ilor Orientali, predomin vânturile
dinspre nord-vest şi nord, iar la Curbur , vânturile dinspre nord-est. În sudul
Carpa ilor Meridionali, se face tranzi ia spre direc ia nord-vestic , iar în vestul
Carpa ilor Occidentali, domin vânturile dinspre sud-est şi sud.
În Câmpia Banato-Crişan , predomin vânturile de sud, sud-est şi est, iar
în Câmpia Român , cele de vest şi est, cu unele modific ri la cele dou extremit i
(dinspre nord-vest şi nord-est). În Dobrogea şi pe litoral, domin vânturile de vest
şi nord-vest, iar în Delta Dun rii, cele de nord şi sud.
Viteza vântului este în func ie de rugozitatea suprafe ei terestre, orientarea
reliefului şi altitudine. Astfel, pe platoul Ceahl ului (1850 m), viteza medie este
de 10,4 m/s, pe versantul nordic este de 4 m/s, iar la baza acestuia scade la 1,8 m/s
(Geografia României, vol. I, 1983).
În spa iul montan, viteza medie anual a vântului este cuprins între 8,0 şi
10,5 m/s (pe cele mai mari în l imi carpatice, la peste 2000 m), 4 m/s pe platourile
montane, 2-3 m/s pe versan ii ad posti i şi sub 1 m/s în depresiunile intramontane.
În Depresiunea Transilvaniei, arie relativ ad postit , viteza medie a
vântului este de 1,6-2,5 m/s, în podişurile piemontane extracarpatice şi Podişul

64
Moldovei 3-4 m/s, în Câmpia Român 4 m/s, în Câmpia Banato-Crişan 3 m/s şi
4-5 m/s pe litoral (cu viteze mai mari la gurile Dun rii, 7 m/s).
Poten ialul energetic eolian al României se diferen iaz pe treptele de
relief, fiind mai ridicat pe litoral şi pe în l imile carpatice. Pentru a putea fi
utilizate, vitezele vânturilor active trebuie s dep şeasc 3 m/s. Deşi vânturile cu
viteze energetice de peste 10 m/s cumuleaz frecven e de 1600 ore/an, pe cele mai
mari în l imi carpatice şi la gurile Dun rii, un impediment major în valorificarea
acestora este reprezentat de regimul eolian neuniform.

Fig. 11. Regimul eolian (Geografia României, vol. I, 1983)

Perioadele cu calm atmosferic variaz teritorial. Astfel, cea mai redus

frecven se înregistreaz pe marile în l imi (9%) şi pe litoralul M rii Negre
(13%), unde vânturile sunt dominante. Valori mai mari se întâlnesc în regiunile
extracarpatice estice (20-35%), în sud-vestul Câmpiei Române (35-45%), în
Podişul Transilvaniei (45-55%). Cea mai mare frecven (60-80%) se realizeaz în
depresiunile intracarpatice: Ciuc (60%), Baraolt (64%), Giurgeu (65%), Ha eg
(70%), Loviştei (75%).
În afar de vânturile dominante, care depind de circula ia general a
atmosferei, pe teritoriul rii se produc şi vânturi locale. Unele au o periodicitate
zilnic , depinzând de înc lzirea inegal a diferitelor tipuri de suprafe e (brizele),
iar altele sunt dependente de circula ia atmosferic (föhnul, criv ul, austrul),
ac ionând regional, într-un anumit anotimp sau stare climatic specific .

65
 Vânturile de munte-vale (brizele de munte) se manifest dinspre regiunile
joase spre cele înalte, în timpul zilei, iar noaptea sub form de flux descendent. Pe
timp senin, ating o frecven de 80-90%, pe valea Bistri ei, la ieşirea din spa iul
montan (Mih ilescu, 1975).
Brizele marine se produc datorit contrastelor termice dintre suprafa a
uscatului şi a M rii Negre. Ca direc ie, ziua, se manifest dinspre mare spre uscat
(între orele 10 şi 20), iar noaptea dinspre uscat spre mare (între orele 23 şi 8), cu
mici perioade de relativ calm (Neacşa et al, 1974). Fenomene de briz se produc
şi în împrejurimile marilor bazine acvatice, fiind întâlnite în lungul Dun rii
(Geografia v ii Dun rii româneşti, 1969) şi a marilor oraşe (Gugiuman, Cotr u,
1975; Erhan, 1979).
Föhnul este un vânt cald şi uscat, care se formeaz pe versan ii opuşi
(ad posti i) fa de circula ia maselor de aer din vest şi sud-vest. Are cea mai mare
pondere la exteriorul Carpa ilor şi Subcarpa ilor de la Curbur , nordul Mun ilor
F g raş (denumit Vântul Mare), depresiunile din Mun ii Banatului (denumit
Coşava), sud-estul Mun ilor Apuseni.
Criv ul este un vânt puternic, foarte rece şi uscat, dezvoltat la contactul
dintre periferia dorsalei anticiclonului siberian cu o depresiune situat în
Peninsula Balcanic sau estul M rii Mediterane. Bate iarna, din direc ie nord-
estic , în regiunile din sud-estul şi estul României. Uneori viteza vântului ajunge
la 120 km/h şi se asociaz cu viscole puternice, provocând geruri mari,
spulberarea şi troienirea z pezii, ruperi de arbori, distrugeri ale conductorilor
aerieni.
Nemira este o variant a Criv ului, care p trunde pe valea Oituzului şi
afecteaz culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc-Braşov, manifestându-se ca un vânt
foarte violent.
Austrul este un vânt uscat, cu direc ie sudic , sud-vestic şi vestic , care
bate în toate anotimpurile în regiunile din sudul rii. Apare la periferia nordic a
anticiclonilor din Peninsula Balcanic , în condi iile existen ei unui minim
barometric în Transilvania. Iarna determin sc deri accentuate ale temperaturii, iar
prim vara şi vara o usc ciune pronun at .
B lt re ul este un vânt umed, specific b l ilor Dun rii, având originea în
ciclonii din Marea Neagr şi Marea Mediteran . Se manifest prim vara şi vara,
provocând ploi de scurt durat .
Munteanul este un vânt înregistrat la curbura Carpa ilor; bate dinspre
Mun ii Buz ului spre B r gan, din direc ie nord-vestic . Genereaz precipita ii cu
caracter toren ial şi c deri de grindin .
Suhoveiul afecteaz sudul şi estul rii, în perioada cald a anului, fiind
fierbinte şi uscat. Poate fi asociat cu furtuni de praf, provocând eroziunea solului,
creşterea deficitului de umezeal din sol şi pierderea recoltelor. Frecven a medie
anual este de 4-6 zile în sudul Moldovei şi Câmpia Român , unde este cunoscut

66
sub numele de S r cil , Traist goal sau Traist -n b şi 2 zile în Dobrogea,
unde este denumit Vântul negru.

4.3. Regionarea climatic

Pe fondul climatului temperat-continental de pe teritoriul României, se pun

în eviden diferen ieri regionale în reparti ia elementelor climatice, influen ate de
sistemele barice şi de etajarea reliefului.
Ca urmare, în literatura de specialitate, se delimiteaz mai multe sectoare
de provincie climatic , dac regionarea se bazeaz pe criteriul influen elor
climatice exterioare (oceanice, submediteraneene, de tranzi ie, de ariditate, baltice,
pontice), impuse de circula ia general a atmosferei şi de regiuni climatice (litoral,
câmpie, deal, munte), dac se porneşte de la criteriul influen ei orografice, adic
particularit ile suprafe ei active.
Configura ia Carpa ilor diferen iaz areale cu anumite particularit i ale
circula iei atmosferice, astfel c la nivelul teritoriului rii se resimt urm toarele
tipuri de influenţe climatice (Geografia României, vol. I, 1983):
- influen ele oceanice (vestice) sunt caracteristice regiunilor nord-vestice şi
centrale ale rii (Depresiunea Transilvaniei, Câmpia şi Dealurile Crişano-
Someşene, Mun ii Apuseni). Sunt frecvente advec ii ale aerului temperat-maritim,
care determin cantit i mai mari de precipita ii (un maxim principal în mai-iunie
şi un maxim secundar în decembrie). Iarna, au loc p trunderi frecvente ale aerului
rece din nord-vest (produse de anticiclonii azoric şi scandinav) şi ale aerului mai
cald (prin intermediul ciclonilor mediteraneeni).
- influen ele submediteraneene (sud-vestice) se suprapun Câmpiei şi
Dealurilor Banatului, Mun ilor Banatului, vestului Carpa ilor Meridionali,
Podişului Mehedin i, Platformei Strehaei şi Câmpiei Olteniei. Sunt caracteristice
advec ii frecvente de aer cald din sud-vest (transportat de ciclonii mediteraneeni),
care determin ierni blânde. Precipita iile înregistreaz un maxim principal în mai-
iunie şi unul secundar în decembrie.
- influen ele de tranzi ie de la cele oceanice şi submediteraneene la cele
continentale, se extind în partea central-sudic a rii (Podişul şi Subcarpa ii
Getici, Câmpia Român pân la est de Bucureşti). Advec iile de aer temperat-
maritim din vest şi nord-vest alterneaz cu cele ale aerului continental din est şi
sud-est. Precipita iile scad treptat spre est. Iarna, alterneaz advec ii de aer cald
din sud-vest cu cele din est.
- influen ele de ariditate (continentale) se resimt în sud-estul şi estul rii
(estul şi nord-estul Câmpiei Române, Dobrogea, centrul şi sudul Podişului
Moldovei, Subcarpa ii dintre Bistri a şi Dâmbovi a). Invaziile de aer foarte rece
(origine polar sau arctic ) determin înghe uri, brume şi ninsori, la începutul şi

67
sfârşitul sezonului rece. În sezonul cald, advec iile de aer fierbinte (origine
tropical ) impun cantit i reduse de precipita ii, cu secete frecvente.
- influen ele baltice (nord-vestice) se manifest în Podişul Sucevei,
sectorul nordic al Culoarului Siretului, Obcinele Bucovinei. Invaziile de aer
temperat-continental (polar şi arctic) determin nebulozitate mare şi precipita ii
abundente, în timp ce advec iile de aer foarte rece din timpul iernii produc sc deri
accentuate ale temperaturii.
- influen ele pontice apar în lungul litoralului, fiind specifice advec ii de
aer cald şi umed din sud-vest, generate de ciclonii mediteraneeni cu caracter
retrograd sau de ciclonii care se formeaz deasupra M rii Negre. Se înregistreaz
o circula ie local sub form de brize, umezeal relativ mare, temperaturi
moderate.
Regiunile climatice, individualizate pe baza zonalit ii altitudinale,
corespund treptelor majore de relief. În cadrul lor, diferen ierile teritoriale
provocate de desf şurarea unit ilor de relief în latitudine şi longitudine, ca şi de
tr s turile orografice proprii, au impus delimitarea de subregiuni climatice
(Bogdan, 1980).
Tabelul nr.1
Regiuni şi subregiuni climatice
Regiuni climatice Subregiuni climatice
1. Câmpia Banato-Crişan
de câmpie 2. Câmpia Român
3. Dobrogea Central şi de Sud
4. Depresiunea Transilvaniei
5. Dealurile Vestice
de dealuri şi podişuri 6. Subcarpa ii şi Podişul Getic
7. Subcarpa ii şi Podişul Moldovei
8. Dobrogea de Nord
9. Carpa ii Occidentali
de munte 10. Carpa ii Meridionali
11. Carpa ii Orientali
12. cu delt şi lagune
de litoral
13. cu falez

(1) Regiunea climatică de munte. Corespunde spa iului carpatic, fiind

cuprins între treptele altimetrice de 800 şi 2500 m. Cuprinde o multitudine de
topoclimate complexe şi se caracterizeaz prin diferen ieri importante determinate
de etajarea principalelor elemente climatice şi de expozi ia diferen iat fa de
advec ia maselor de aer maritim din vest, c rora relieful le imprim modific ri şi
devieri termodinamice. Modific ri esen iale impun orientarea şi dispunerea
principalelor culmi montane, culoarele de vale şi spa iile depresionare.

68
 Temperatura medie anual variaz : 6ºC la baza masivelor muntoase (800
m) şi -2°C pe cele mai mari în l imi. Iernile sunt lungi, cu o persisten a stratului
de z pad , cu temperaturi medii de -4…-10°C şi minime de sub -20°C. La
altitudinile cele mai mari, înghe ul este specific pentru o perioad de peste 8 luni
pe an, iar stratul de z pad are posibilit i de men inere de peste 5 luni.
Precipita iile cresc cu altitudinea de la 850 mm la 1400 mm. Vântul este
predominant vestic, cu viteze medii anuale de 4-10 m/s. În depresiuni şi culoare
sunt frecvente inversiunile de temperatur .
Rezult o distribu ie eterogen a valorilor parametrilor meteorologici, care
se diferen iaz pe anumite etaje, versan i cu expozi ie variat , aliniamente şi
grup ri de masive montane.
a) subtipul climatic al mun ilor înal i cuprinde culmile cele mai înalte ale
Carpa ilor, deasupra altitudinii de 1700 m în nord şi 1900 m în sud. Clima este
aspr şi umed . Sumele medii anuale ale radia iei solare globale prezint valori de
100-105 kcal/cm2·an. Temperatura medie anual a aerului scade chiar sub 0ºC.
Amplitudinile termice medii anuale nu dep şesc 20ºC, iar media temperaturilor
minime absolute coboar sub -25ºC. Cantit ile medii anuale de precipita ii
variaz între 1000 şi 1400 mm. Stratul de z pad dureaz 100-200 zile anual, iar
grosimea lui maxim dep şeşte uneori 5-6 m, grosimile medii fiind cuprinse între
1,5-3,0 m. Viteza medie a vântului dep şeşte 6-7 m/s, iar vitezele maxime ating
50-60 m/s, pe direc ii dominante nord-vest şi vest.
b) subtipul climatic al mun ilor joşi, se afl situat aproximativ între 800 şi
1700 m în nord şi 800-1900 m în sud. Sumele medii anuale ale radia iei solare
globale se cifreaz la 110-115 kcal/cm2·an. Temperatura medie anual are valori
de 2-6ºC. Amplitudinile termice anuale sunt cuprinse între 21 şi 22ºC. Cantit ile
medii anuale de precipita ii dep şesc 750-800 mm. Predomin vânturile de nord-
vest, cu viteze mai mari iarna şi prim vara (peste 4 m/s), iar pe versan ii ad posti i
apar manifest ri föhnale.
În cadrul acestei regiuni se întâlneşte şi nuan a climatic specific
depresiunilor, cu frecvente şi intense inversiuni termice, cea şi situa ii de calm
atmosferic.
(2) Regiunea climatică de dealuri şi podişuri. Se desf şoar pe un ecart
altimetric de 500 m (300-800 m). Prezint caractere climatice de tranzi ie între
munte şi câmpie, cu diferen ieri importante între vestul şi estul rii.
Temperatura este cuprins între 8 şi 10°C, precipita iile medii anuale sunt
de 600-850 mm, umezeala relativ dep şeşte 75%, iar vânturile sunt influen ate de
pozi ia spa iului deluros respectiv. Sunt caracteristice scurgeri de aer cu efecte de
föhn (Subcarpa ii Getici şi de Curbur ), pe versan ii opuşi circula iei maselor de
aer vestice, situa ii de calm şi inversiuni de temperatur în depresiuni. Principalele
caracteristici topoclimatice pun în eviden zonalitatea vertical a elementelor
climatice:

69
 a) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor înalte (500-800 m). Media
anual a temperaturii aerului variaz între 7 şi 8ºC în nord şi între 8 şi 9ºC în vest
şi sud. Amplitudinile medii anuale ajung la 22-23,5ºC, iar media temperaturilor
minime absolute anuale coboar sub -32ºC. Cantit ile medii anuale de precipita ii
atmosferice se cifreaz între 650 şi 750 mm. Înghe urile, cea a şi brumele timpurii
de toamn şi târzii de prim var , poleiul şi chiciura sunt frecvente mai ales în
culoarele de vale şi depresiuni. Stratul de z pad atinge grosimi de pân la 1 m pe
culmile subcarpatice cele mai înalte. În perimetrul Subcarpa ilor de la Curbur
ac ioneaz efectele de föhn.
b) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor joase (300-500 m).
Temperatura medie anual este de 9-10ºC, mai ridicat în sudul rii, amplitudinea
medie anual este de 23,5-24,5°C, iar temperatura minim absolut are valori de -
30…-32,5°C. Cantit ile anuale de precipita ii sunt de 500-650 mm. Se
înregistreaz 60-75 zile cu strat de z pad , ce m soar grosimi de 20-30 cm.
Pentru regiunile din partea de est şi sud-est a rii sunt specifice vânturile de nord
şi nord-est, a c ror frecven medie se cifreaz la 18-20%, cu viteze medii de 4-6
m/s. Se întâlnesc şi vânturi locale: Vântul Negru în Dobrogea şi Coşava în Banat.

Fig. 12. Regiuni climatice (Bogdan, 1980)

1, mun i (a, înal i; b, mijlocii şi joşi); 2, dealuri şi podişuri (a, înalte; b, joase); 3, câmpie; 4, delt
şi litoral. I-VI, Influen e climatice (I, oceanice; II, submediteraneene; III, de tranzi ie; IV, de
ariditate; V, baltice; VI, pontice)

70
 (3) Regiunea climatică de câmpie. Corespunde arealului cuprins între 7 şi
circa 300 m altitudine. Temperatura aerului prezint valori de 10-11°C, cu
maxime absolute de peste 44°C în aer şi 65-75°C la sol. Iarna, se înregistreaz sub
-30°C. Apar cele mai accentuate amplitudini de temperatur , 23-25°C.
Precipita iile totalizeaz 550-650 mm în vest şi 400-450 mm în sud-est, iar
evapotranspira ia are valori ridicate, în special în sudul şi sud-estul rii. Se
remarc diferen ieri pregnante între partea vestic şi sudic a rii:
a) subtipul climatic al Câmpiei Banato-Crişene este supus advec iilor
frecvente ale aerului temperat-maritim, bariera carpatic ocrotindu-l de invaziile
aerului rece continental din nord-est. Sumele medii anuale ale radia iei solare
globale ajung la 120-125 kcal/cm2·an. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse
între 9 şi 11ºC, cu unele abateri locale, temperaturile maxime absolute nedep şind
40ºC, iar cele minime absolute –30ºC. Cantit ile medii anuale de precipita ii
atmosferice sunt cuprinse între 550 şi 650 mm, creşterea acestora realizându-se de
la vest c tre est. Stratul de z pad prezint grosimi medii de 10-15 cm. Predomin
vânturile de vest, cu frecven e medii de 10-12% şi viteze de 2,5-3 m/s.
b) subtipul climatic al Câmpiei Române prezint foarte mari contraste de
temperatur în decursul anului. Sumele medii anuale ale radia iei solare globale
ajung la cca 120-127 kcal/cm2·an. Temperatura medie anual prezint valori
cuprinse între 10 şi 11,5ºC. Sunt frecvente invaziile maselor de aer continental,
gerurile şi viscolele, iarna, iar vara, secetele. Amplitudinile termice medii
dep şesc 25°C, iar cele absolute 72ºC. Cantit ile medii anuale de precipita ii scad
pe direc ie nord-sud, dar şi vest-est, de la 600 la 450 mm. Iernile sunt înso ite de
ninsori care genereaz depunerea unui strat de z pad cu grosimi medii de 10-12
cm. Vânturile dominante sunt cele din direc iile nord-est şi nord, a c ror frecven
este de 20-25%. Vitezele medii ale vântului sunt de 3-3,5 m/s.
(4) Regiunea climatică de litoral maritim. Apare ca un tip aparte, specific
Deltei Dun rii şi litoralului românesc. Se resimt influen ele moderatoare ale M rii
Negre. Cantit ile de precipita ii sunt cele mai reduse din ar .
a) subtipul climatic al litoralului nordic (cu lagune şi delt ) cunoaşte
temperaturi medii anuale de peste 11ºC, amplitudinile termice dep şind 23ºC.
Cantit ile medii anuale de precipita ii atmosferice se men in sub 350 mm. Iarna şi
la începutul prim verii sunt frecvente vânturile puternice din direc iile nord şi
nord-est, cu frecven e medii de 16-20% şi viteze de 4-5 m/s. În timpul verii se
dezvolt circula ia de tip briz .
b) subtipul climatic al litoralului sudic (cu falez ) înregistreaz
temperaturi medii anuale mai mari de 11ºC şi amplitudini medii anuale de peste
22ºC. Cantit ile anuale de precipita ii nu dep şesc 380-400 mm. Circula ia
aerului se afl sub influen a direct a M rii Negre, cu brize marine, în timpul verii.

71
 Tabelul nr. 2
Particularit ile regiunilor climatice

Regiuni Regiunea Regiunea Regiunea climatic Regiunea

climatice climatic de climatic de deal de câmpie climatic de
munte şi podiş litoral
Elemente mun i mun i Câmpia Câmpia nordic sudic
climatice înalt jos
înal i joşi Român de Vest
Temperatura
medie 2…-2 2-6 8-9 9-10 10->11 9->11 >11
anual (°C)
T° medie în -8…<-
-4…-8 -3 -2 <-3 >-2 -0,5 0,0
ianuarie (°C) 10
T° medie în 19-
8-14 14-18 20,5-21 22-23,5 20-21 22,5 22
iulie (°C) 20,5
Temperatura
38-
max. absolut 20-22 30-32 35-38 38-40 40-44 39-40 36-37
38,5
(°C)
T° min. -34… -33… -32… -30… -30… -29…
-25
absolut (°C) -38 -34 -33 -32,5 -32,5 -30
Cant.medie
1000- 750- 650-
anual de 500-650 450-600 550-650 <350 <400
1400 1000 750
precip (mm)
Precipita ii în
500- 450- 375-
sezonul cald 350-375 250-350 300-375 <200
>600 500 450
(mm)
Precip. max.
100- 100-
anuale în 80->200 80-140 60-120
500 200
24 h (mm)
Zile cu
150- 140- 120-
precipita ii 100-120 90-115 100-125 70 85
>170 150 140
0,1 mm
Vânturi vânturi de föhn, Criv ,
föhn Austrul brize marine
locale munte-vale S r cil Suhovei

72
 5. HIDROGRAFIA

5.1. Izvoarele minerale

Geneza şi apari ia apelor minerale sub forma izvoarelor sunt legate de

prezen a unor falii de adâncime, de existen a lan ului muntos de natur vulcanic ,
precum şi de z c mintele de petrol, gaz metan, c rbuni şi sare. Pe teritoriul
României au fost identificate aproximativ 2000 de izvoare minerale, ceea ce
exprim un mare poten ial balnear.
Din punct de vedere al compozi iei chimice se individualizeaz mai multe
tipuri de ape minerale: carbogazoase (cu bioxid de carbon, rezultat al
manifest rilor postvulcanice), clorosodice (cu mineralizare ridicat , datorit
levig rii masivelor de sare sau dizolv rii s rurilor din diapir sau soluri),
sulfuroase-sulfatate (legate de forma iunile gipsifere miocene şi din fliş, rocile
metamorfice din Orientali sau z c mintele de c rbuni). Aceste ape con in şi unele
elemente secundare (fier, arseniu, potasiu) sau prezint propriet i fizice variabile
(au caracter termal sau sunt radioactive).
Apele carbogazoase simple sunt r spândite în aureola mofetic a
Carpa ilor Orientali (Vişeu de Sus, Lunca Ilvei, Suseni, C pâlni a, Jigodin B i,
Peteni, Z bala), în Culoarul Mureşului (Banpotoc, Bretelin) şi în Câmpia
Timişului (Fibiş, Pişchia).
Apele bicarbonatate carbogazoase apar în aureola mofetic a Carpa ilor
Orientali (Teceu Mic, Bixad, Oraşu Nou, Valea Mariei – în Depresiunea Oaş;
S pân a, Onceşti, Sl tioara – în Depresiunea Maramureş, Valea Vinului, Parva,
Sângeorz – în Mun ii Rodnei; Bilbor, Borsec, Topli a, Bicazu Ardelean, Lunca de
Jos – în depresiunile intramontane), în Mun ii Baraolt şi Bodoc (B anii Mici,
Bibor eni, Cr ciunel, Bodoc, Olteni, Câlnic, Arcuş, H ghig, Turia, Zizin) şi în
Culoarul Mureşului (Şoimuş, Ve el, B cia, Rapol el).
Apele bicarbonatate simple sunt pu in r spândite şi apar în Câmpia
Român (Craiova, Urzicu a, Mitreni), Câmpia Banato-Crişan (Arad), Podişul
Moldovei (Le cani) şi Podişul Getic (Ploştina).
Apele feruginoase carbogazoase sunt larg r spândite în aureola mofetic a
Carpa ilor Orientali (Tarna Mare, Certeze, Baia Mare, Chiuzbaia, Baia Sprie,
Romuli, Borşa, Ilva, Dorna Cândreni, Iacobeni, Vatra Dornei, Poiana Negrii,
Dr goiasa, Broşteni, Bicaz, Remetea, Corund, Vl hi a, Miercurea Ciuc, Tuşnad,
Sântimbru, Racoşu de Sus, Micfal u, Malnaş, Vâlcele), în Câmpia Banato-
Crişan (Buziaş, ipar, Acâş, P durea Neagr ) şi în Culoarul Mureşului (Bohol ,
Valea C oi, P uliş, Lipova).
Apele feruginoase simple se g sesc în Dealurile Barc ului şi Crasnei
(Plopiş, Bobota, Zalnoc), în Mun ii Oaş (Tur ), în Subcarpa ii Gorjului (Gurani),

73
în Câmpia Banato-Crişan (Mocrea, Sântimrâu) şi Mun ii Apuseni (Stâna de
Vale).
Apele sulfuroase apar în depozitele paleogene şi neogene cu con inut de
substan e bituminoase: Subcarpa ii Moldovei (Brusturosu, G ineşti, Pipirig,
Horai a, Luncani, Solon , Moineşti), Subcarpa ii de Curbur (Motn u, Aluniş,
Cozieni, M gura, N eni, Apostolache, Ceraşu, Vâlc neşti, Câmpina, Pucioasa),
Subcarpa ii Getici (Albeşti, Bughea, Br det, C lim neşti, Ol neşti, Govora,
Dobriceni, Hirişeşti, S celu), Podişul Moldovei (Mih l şeni, Ştef neşti, B iceni,
Strunga, R duc neni, Drânceni, Pungeşti), Podişul Getic (Ciocadia, Lupşa de Jos,
Malov , Drobeta Turnu Severin), Depresiunea Maramureş (Breb, Botiza, Ieud,
Dragomireşti, S lişte), Depresiunea Baia Mare (D neşti, C rbunari), Depresiunea
L puş (M gureni), Dealurile Crasnei (Valea Pomilor), Depresiunea Şimleu
(Meseşenii de Sus), Podişul Someşan (Jibou, Bizuşa, B i a), Podişul Mehedin i
(Balta, Bala), valea Cernei (B ile Herculane), Dobrogea (Hârşova, Topalu,
Mangalia). La Balta, B ile Herculane, Hârşova, Mangalia sunt şi termale.
Apele sulfatate se întâlnesc în depozite paleogene şi neogene, în
Subcarpa ii Moldovei (Oglinzi, B l teşti, Borleşti), Subcarpa ii de Curbur
(Berca, S rata Monteoru, Moreni, Vulcana B i, Cândeşti), Dealurile Crasnei şi
Barc ului (Z uan, Chieşd, Ghenci), Câmpia Timişului (Ivanda), Podişul Someşan
(Leghia), Câmpia Moldovei (Breazu) şi în estul Câmpiei Române (Lacu S rat,
Ciocile, T taru, Fundata, Amara).
Apele clorurat sodice sunt puternic mineralizate şi se întâlnesc în depozite
salifere, în Subcarpa ii Moldovei (Brusturi, Vân tori Neam , Petricani, Piatra
Neam , Tazl u, S rat, Sl nic Moldova, Târgu Ocna, Oituz), Subcarpa ii Curburii
(Vizantea, Jitia, Chiojdu, Teişani, Sl nic, intea, B icoi, Brebu, Telega, Bezdead,
L cule e), Subcarpa ii Getici (Câmpulung, Ocnele Mari, Oteşani, Viteştii din
Vale, icleni), Depresiunea colinar a Transilvaniei (Crişeni, Ocna Dejului,
Sl tini a, Sic, Someşeni, Cojocna, Turda, Sovata, Praid, Ocna Mureş, Ocna
Sibiului, S cel, Miercurea Sibiului). Se mai g sesc şi în Depresiunea
Maramureşului (Ocna Şugatag), Podişul Sucevei (Cacica), Câmpia Român
(Balta Alb , Câineni, Ianca, Movila Miresii, Batogu) şi în Dobrogea (Murighiol,
Sinoie, Nuntaşi, Agigea, Techirghiol, Costineşti).
Apele iodurate se întâlnesc în forma iuni salifere şi sarma iene, în
Subcarpa i (Nechit, Calu-Iapa, Berca, S rata Monteoru, Moreni, Gura Ocni ei,
Vulcana B i, Goruneşti), Depresiunea colinar a Transilvaniei (Bazna,
Sângeorgiu de Mureş).
Apele oligominerale au o cantitate redus de s ruri minerale, ca cele din
Câmpia Banato-Crişan (Bogda, Socodor, Chişineu-Criş, Cermei, Acâş, Beltiug),
în culoarul Mureşului (Roşcani), bazinul Trotuşului (Zemeş, Brusturoasa,
Palanca, Poiana Uzului, Com neşti), valea Siretului (M rgineni, Sascut),

74
Subcarpa ii Curburii (Chiojdeni, Lop tari, Terca, Slon), Subcarpa ii Getici
(Nucşoara, Domneşti, Râmnicu Vâlcea) şi valea Prahovei (Sinaia, Azuga).
Apele termale, legate şi de liniile de falii, sunt la B ile Felix şi B ile 1 Mai
(hipertermale), Salonta, Tinca, Şumal, R b gani, Moneasa, Bocşa Român ,
Mehadica, Ciclova Montan , C lan, Geoagiu-B i, Siriu, care au şi caracter
oligomineral, precum şi cele de la B ile Tuşnad, Topli a, Ol neşti, Mangalia, care
con in şi o mare varietate de s ruri.
Apele radioactive sunt r spândite la B ile Herculane, B ile Tuşnad,
Sângeorz-B i.
Aceste resurse de ape minerale sunt valorificate în diferite sta iuni de cur
şi tratament, precum şi în consumul alimentar, prin îmbuteliere (Borsec,
Bibor eni, Zizin, Dorna, Poiana Negrii, Tuşnad).

5.2. Apele curg toare

5.2.1. Configura ia re elei hidrografice şi modul ei de organizare

Situarea rii noastre în zona climatului temperat-continental şi prezen a

arcului carpatic, imprim re elei hidrografice o configura ie radiar-divergent şi
determin valoarea principalilor parametri hidrologici. În distribu ia şi
conforma ia actual a re elei hidrografice, un rol important l-a jucat evolu ia
paleogeografic . Dezvoltarea re elei actuale de v i s-a realizat în etape succesive.
Râurile României sunt carpatice ca obârşie şi danubiano-pontice ca drenaj
(Geografia României, vol. I, 1983). Majoritatea izvor sc din regiunea carpatic şi
subcarpatic , iar 97,8% din suprafa a rii este situat în bazinul dun rean.
Lungimea total a re elei hidrografice este de 78.905 km (4864 cursuri
codificate), ceea ce înseamn o densitate de 0,33 km/km². Dac se iau în
considerare şi celelate artere mai mici, se ajunge la o lungime total de 115.000
km şi o densitate de 0,49 km/km².
În func ie de modul de asociere a ramurilor hidrografice, se pot deosebi
mai multe tipuri de re ele hidrografice (Cote , 1951; Z voianu, 1978):
- re eaua dendritic este caracteristic pentru multe sisteme hidrografice,
mai ales în regiunile cu structur plan sau slab înclinat , pe conuri de dejec ie, în
piemonturi sau la rmul m rii (de exemplu, Vedea şi Teleorman, Caraş, Jiu,
C lm ui, Neajlov, Bârlad).
- re eaua rectangular , cu confluen e unghiulare (între 65 şi 90º), este
specific regiunilor cristaline, în cursurile superioare ale râurilor Hideg, Râu
Mare, Bistra şi Bela (din Mun ii Godeanu- arcu), Lotru, Bistri a cu afluen ii
Neagra, Bistricioara, Bicaz.
- re eaua radiar este caracteristic regiunilor de conuri vulcanice
(Pietrosul din C liman, Fâncel în Gurghiu, Harghita) şi domurilor din

75
Depresiunea Transilvaniei (S rm şel, Saroş, sud Mediaş, Daia); aceeaşi înf işare
apare în regiunea Leu (Câmpia Olteniei), unde se impun direc ii contrare pentru
afluen ii Oltului şi Jiului.
- re eaua convergent se prezint ca un nod hidrografic (toate sistemele se
unesc într-un punct), fiind specific regiunilor cutate sub form de brahisinclinale,
craterelor vulcanice şi subsiden elor locale: Jiul, Gilortul şi Amaradia (la Filiaşi),
Oltul, Bistri a, Luncav ul, Topologul (la Râureni), Argeşul, Vâlsanul, Râul
Doamnei, Bratia, Argeşelul (la nord de Piteşti), Ialomi a, Prahova, S rata (la
Coşereni), Mureşul, Ampoiul, Sebeşul (la Alba Iulia), Someşul Mare, Someşul
Mic, Band ul, S l trucul, Olpretul (la Dej), Siretul, Bârladul, Putna, Râmnicul
S rat (în Câmpia Siretului inferior), Neagra Şarului cu afluen ii s i (craterul
C limanului), S lardul cu afluen ii s i (craterul Fâncel).
- re eaua inelar se desf şoar ca o cing toare, fiind caracteristic
regiunilor de domuri şi bazine. Se formeaz din re eaua subsecvent , pe laturile
butonierelor sau cuvetelor: Sâmnic, Slatina şi Zapozi, care înconjoar Dealul
Ienciu (sud Tigveni-Argeş).
- re eaua opus se desf şoar ca dou sisteme paralele, dar opuse, dispuse
pe doi versan i, separa i de o creast : culmea principal a F g raşului.
- re eaua sucit este cea care nu se poate încadra în nici un tip, întâlnit în
regiuni diferite tectonic, fiind rezultatul unei eroziuni intense: Oltul între Tuşnad
şi Rm. Vâlcea, Buz ul, Someşul între Dej şi Seini.
Analiza morfometric a re elei hidrografice ierarhizate, codificate şi
incluse în Atlasul cadastrului apelor din România (1992) ofer rezultate
semnificative.
Astfel, între num rul de râuri şi ordinul lor de m rime exist o leg tur
invers , adic lungimea cursurilor scade şi num rul lor creşte (96,6% dintre
cursuri au lungimi mai mici de 50 km, 2% au între 50 şi 100 km, 1,1% între 100 şi
500 km şi numai 0,1%-respectiv patru cursuri, Siret, Prut, Olt şi Mureş–au peste
500 km).
Dintre râurile interioare, cele mai mari lungimi le au: Mureşul (761 km),
Prutul (742 km), Oltul (615 km), Siretul (559 km), Ialomi a (417 km), Someşul
(376 km), Argeşul (350 km), Jiul (339 km); cele mai mari bazine sunt ale Siretului
(42.890 km²), Mureşului (27.890 km²), Oltului (24.050 km²), Someşului (15.740
km²), Argeşului (12.550 km²), Prutului (10.990 km²), Ialomi ei (10.350 km²).
Analizând distribu ia suprafe elor drenate fa de axa râului principal, se
constat c la cele mai multe bazine ea este echilibrat , dar sunt şi cazuri de
bazine cu un coeficient de asimetrie mare (Vişeu, Iza, Cerna, Vedea, Argeş,
Ialomi a, Moldova, Buz u), rezultat al mişc rile tectonice (de exemplu, asimetria
principalelor bazine ale râurilor de la est de Olt, influen at de existen a ariei de
subsiden Titu-Siretul inferior).

76
 Fig. 13. Re eaua hidrografic

În ceea ce priveşte forma bazinelor hidrografice, cu implica ii asupra

modului de formare şi de transmitere a undelor de viitur , se observ c valorile
raportului de form oscileaz între 0,844 (pentru bazinul râului Mislea, afluent al
Teleajenului) şi 0,208 (pentru bazinul râului Dâmbovi a). Bazinele alungite
predomin în Podişul Transilvaniei, sudul Carpa ilor Meridionali, nordul Mun ilor
F g raş şi Podişul Moldovei (Geografia României, vol. I, 1983).
În func ie de distribu ia spa ial , dispunerea arterelor hidrografice în raport
cu colectorii principali şi cu influen a maselor de aer care determin unele
caracteristici ale regimului de scurgere, se poate stabili o anumit grupare a
sistemelor hidrografice.
Grupa sistemelor hidrografice nord-vestice cuprinde afluen ii de nord ai
Tisei, care dreneaz versan ii nordici şi vestici ai mun ilor Oaş, Gutâi, ibleş,
Maramureş şi Rodnei. Suprafa a total este de 4540 km² (1,9% din suprafa a rii).
Tisa str bate teritoriul României pe 61 km şi primeşte ca afluen i principali:
Vişeul (82 km; 1581 km²; alt. med. 1011 m), Iza (80 km; 1293 km²; alt. med. 681
m), S pân a (19 km; 145 km²; alt. med. 766 m) şi Turul (68 km; 1114 km²; alt.
med. 308 m). Valori mari ale coeficientului de asimetrie se întâlnesc la bazinele
Vişeului (mai dezvoltat pe partea dreapt ) şi Izei (mai dezvoltat pe stânga).

77
 Grupa sistemelor hidrografice vestice cuprinde trei mari bazine
hidrografice (Someş-Crasna, Crişuri, Mureş-Aranca), care dreneaz 26% din
teritoriul rii. Sunt bazine alungite, cu un coeficient de form mic (0,374 la
Someş; 0,210 la Mureş) şi cu asimetrii pronun ate pe anumite sectoare. Panta
medie a bazinului este mai sc zut în cazul Crişurilor (133‰ la Crişul Alb, 125‰
la Crişul Repede şi 68‰ la Crişul Negru), Barc ului (72‰) şi Crasnei (71‰),
decât a Someşului (170‰) şi Mureşului (179‰).
Someşul, cu izvoarele în Mun ii Rodnei, se formeaz prin unirea
Someşului Mare (130 km; 5033 km²) cu Someşul Mic (178 km; 3773 km²) în
amonte de Dej, dup care primeşte ca afluen i principali Almaşul (68 km; 813
km²) şi L puşul (119 km; 1875 km²). Crasna (134 km; 2100 km²), un fost afluent
al Someşului, care în prezent se vars în Tisa, izvor şte din Depresiunea Silvaniei
şi primeşte ca afluent important Zal ul (38 km; 266 km²).
Barc ul (134 km; 3397 km²) izvor şte din platoul calcaros Ponor şi
dreneaz sud-vestul Depresiunii Şimleu. Ierul (61 km; 420 km²), cu obârşia în
Depresiunea Şimleului, nu are afluen i. Crişul Repede (171 km; 6383 km²), cu
obârşia în Depresiunea Huedin, primeşte ca afluen i Dr ganul (42 km; 254 km²) şi
Iada (46 km; 220 km²). Crişul Negru (164 km; 3820 km²) izvor şte de sub vârful
Curcub ta (Mun ii Bihor) şi primeşte ca afluen i râurile Holod (60 km; 560 km²)
şi Teuz (87 km; 725 km²). Crişul Alb (234 km; 4240 km²), considerat colectorul
Crişurilor, izvor şte de sub vârful Certezul (Mun ii Bihor) şi primeşte ca afluen i,
pe teritoriul rii, Cigherul (56 km; 856 km²) şi Canalul Morilor (45 km; 630 km²).
Mureşul (761 km; 27.890 km²), cu izvoarele în Depresiunea Giurgeului,
are urm torii afluen i principali: Arieşul (166 km; 3005 km²); Târnavele (246 km;
6253 km²), din unirea Târnavei Mici cu Târnava Mare la Blaj; Sebeşul (96 km;
1304 km²); Streiul (93 km; 1983 km²). Aranca (114 km; 1080 km²) izvor şte din
Câmpia Aradului, având leg turi subterane cu Mureşul.
Grupa sistemelor hidrografice sud-vestice dreneaz Mun ii Banatului,
sistemele principale de râuri fiind afluen i direc i ai Tisei (Bega) sau Dun rii
(Timiş, Nera). În ceea ce priveşte coeficientul de form , valori mai ridicate
înregistreaz Bega Veche (0,70) şi Caraşul (0,664), restul având bazine alungite
(Bârzava 0,243; Bega 0,269; Pog niş 0,305; Timiş 0,497). Panta medie a acestor
bazine variaz de la 100‰ la Bârzava, 103‰ la Bega, 105‰ la Caraş, 151‰ la
Timiş pân la 217‰ la Nera. Altitudinea medie a bazinelor variaz de la 576 m
(Nera) la 390 m (Timiş), 301 m (Caraş), 289 m (Bârzava) şi 230 m (Bega).
Bega (170 km; 2362 km²) izvor şte din Mun ii Poiana Rusc şi primeşte,
în afara teritoriului rii, singurul afluent mai important, Bega Veche (107 km;
2108 km²), cu obârşia în Piemontul Lipovei. Timişul (244 km; 5673 km²), cu
izvoarele în Mun ii Semenic, primeşte ca afluen i principali: Bistra (60 km; 919
km²) şi Pog nişul (107 km; 671 km²), dar şi Bârzava (154 km; 1202 km²), cu
obârşia în Mun ii Semenic, în afara rii. Caraşul (79 km; 1280 km²) izvor şte tot

78
din Mun ii Semenic şi colecteaz afluen i de dimensiuni mici (Ciornov , Ciclova,
Vicinic). Nera (143 km; 1380 km²) izvor şte din Mun ii Semenic şi primeşte
afluen ii Prigor şi Miniş.
Grupa sistemelor hidrografice sudice include afluen ii de pe stânga
Dun rii, de la confluen a cu Cerna pân la confluen a cu Ialomi a. Toate aceste
sisteme hidrografice, cu excep ia Oltului, îşi au obârşia în Carpa ii Meridionali şi
Carpa ii de la Curbur . Bazinele sunt, în general, alungite, râurile principale având
valori mici ale coeficientului de form : 0,422 la Jiu, 0,252 la Olt, 0,492 la Argeş,
0,316 la Ialomi a. Bazinele situate la est de Olt înregistreaz un grad ridicat de
asimetrie (Vedea, Argeş, Ialomi a). Altitudinea medie şi panta medie a bazinelor
variaz semnificativ: Cerna (737 m; 310‰), Olt (624 m; 135‰), Jiu (417 m;
93‰), Argeş (379 m; 90), Ialomi a (327 m; 59‰) şi Vedea (166 m; 25‰).
Cerna (79 km; 1360 km²) izvor şte din Mun ii Vâlcan şi primeşte un
singur afluent important: Bela Reca (36 km; 713 km²). Jiul (339 km; 10.080 km²),
cu izvoarele în Retezatul Mic, se formeaz prin unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est
(din Mun ii Parâng) în bazinul Petroşanilor şi are ca afluen i principali: Tismana
(42 km; 894 km²), Jil ul (49 km; 377 km²), Gilortul (116 km; 1358 km²) cu
Blahni a, Motrul (134 km; 1895 km²) cu Coşuştea şi Huşni a şi Amaradia (106
km; 879 km²). Oltul (615 km; 24.050 km²), format în masivul H şmaşu Mare,
str bate centrul şi sudul rii, primind urm torii afluen i principali: Râul Negru
(88 km; 2349 km²); Bârsa (73 km; 937 km²); Homorod (62 km; 855 km²); Cibin
(82 km; 2194 km²) cu Hârtibaciu şi Sadu; Lotru (83 km; 990 km²); Topolog (111
km; 543 km²); Luncav (60 km; 274 km²) şi Olte (185 km; 2663 km²) cu Cerna
şi Geam rt lui. Tesluiul (110 km; 569 km²), format la limita sudic a câmpiei
piemontane, se vars în acumularea Frunzaru. Vedea (224 km; 5430 km²), cu
izvoarele în Piemontul Cotmeana, are un afluent principal, Teleormanul (169 km;
1427 km²). Argeşul (350 km; 12.550 km²), cu obârşia în Mun ii F g raş, primeşte
apele Râului Doamnei (107 km; 1836 km²), Neajlovului (186 km; 3720 km²) cu
Dâmbovnicul şi Câlniştea, Sabarului (174 km; 1346 km²) şi Dâmbovi ei (286 km;
2824 km²) cu Ilfov şi Colentina. Ialomi a (417 km; 10.350 km²), cu obârşia în
Mun ii Bucegi, are urm torii afluen i principali: Cricov (80 km; 579 km²) şi
Prahova (193 km; 3738 km²) cu Teleajen şi Cricovul S rat. Se mai adaug o serie
de sisteme hidrografice care se vars direct în Dun re: Desn uiul (115 km; 2015
km²), cu izvoarele în Piemontul Stehaiei; C lm uiul de Teleorman (139 km; 1413
km²), cu obârşia în Câmpia Boianului; C lm uiul de Buz u (152 km; 1668 km²),
cu izvoarele în Câmpia Buz ului.
Grupa sistemelor hidrografice estice cuprinde bazinele Siretului şi
Prutului. Num rul mare de afluen i care vin din Carpa ii Orientali face ca
altitudinea medie a bazinului Siret s fie de 507 m şi panta medie de 110‰.
Densitatea re elei este de 0,41 km/km² la Prut şi 0,35 km/km² la Siret. Sunt

79
caracteristice bazinele alungite şi asimetrice (Siret, cu afluen ii Suceava, Moldova,
Bistri a, Buz u; Prut, cu afluentul Jijia).
Siretul (559 km; 42.890 km²) str bate, în cea mai mare parte Podişul
Moldovei şi Câmpia Siretului inferior, primind o serie de afluen i importan i:
Suceava (173 km; 2298 km²), Moldova (213 km; 4299 km²), Bistri a (283 km;
7039 km²), Trotuş (162 km; 4456 km²), Putna (153 km; 2480 km²), Râmnicul
S rat (137 km; 1063 km²) şi Buz u (302 km; 5264 km²), pe dreapta şi numai
Bârladul (207 km; 7220 km²), pe partea stâng . Prutul (742 km; 10.990 km²)
formeaz grani a de est a rii şi primeşte ca afluen i: Başeul (118 km; 965 km²);
Jijia (275 km; 5757 km²) cu Sitna, Miletin şi Bahlui; Elanul (73 km; 606 km²) şi
Chineja (79 km; 780 km²).
Grupa sistemelor hidrografice litorale cuprinde toate cursurile de ap din
Dobrogea care se vars direct în Marea Neagr (inclusiv în lacurile de pe litoral).
Bazinele au altitudini medii reduse: Teli a, 100 m; Casimcea, 145 m; Tai a, 148
m. Cele mai semnificative cursuri de ap sunt: Teli a (48 km; 287 km²); Tai a (57
km; 591 km²), cu izvoarele în Mun ii M cin şi Casimcea (69 km; 740 km²), ce
izvor şte din Podişul Casimcei. Se mai adaug Canalul Dun re-Marea Neagr (67
km; 1031 km²).

5.2.2. Fluviul Dun rea – caracteristici hidrologice

Dun rea, al doilea fluviu al Europei (2860 km lungime şi o suprafa a

bazinului hidrografic de 805.300 km²), izvor şte din Mun ii P durea Neagr
(Germania), prin doi afluen i: Breg şi Brigach.
Cursul superior (sectorul alpin) se desf şoar pân la Poarta Devin,
primind majoritatea afluen ilor de pe flancul nordic al Alpilor: Iller, Lech, Inn.
Cursul mijlociu (sectorul panonic), ce se extinde pân la Baziaş, cuprinde cei mai
importan i afluen i din tot cursul: Drava, Sava, Morava, Tisa. Cursul inferior
(sectorul pontic, valah sau românesc) are o lungime de 1075 km, de la Baziaş
pân la v rsare.
Pe teritoriul rii noastre, se deosebesc patru sectoare secundare: defileul
de la Por ile de Fier; Drobeta Turnu Severin – C l raşi; C l raşi – Br ila; Br ila -
v rsare.
Defileul de la Por ile de Fier (Baziaş - Gura V ii) este constituit dintr-o
alternan de îngust ri (Pescari, Greben, Cazanele Mari, Cazanele Mici, Por ile de
Fier) şi mici depresiuni sau bazinete depresionare (Moldova Veche, Liubcova,
Dubova, Ogradena, Orşova). Aici a fost construit barajul Por ile de Fier I (1971),
cu scop energetic, dar şi pentru regularizarea scurgerii şi favorizarea naviga iei.
Înainte, exista insula, Adakale, ce a devenit submers .
Sectorul Drobeta Turnu Severin – C l raşi (566 km) se caracterizeaz
printr-o asimetrie pronun at a malurilor, lunca având o extindere mai mare pe

80
partea stâng , mai joas . Se întâlnesc numeroase ostroave. Cei mai importan i
afluen i se g sesc pe partea stâng (75%), fa de cei balcanici (25%). În trecut,
existau o serie de b l i, majoritatea desecate ast zi şi utilizate în scopuri
agropiscicole (Nedeia, Potelu, Suhaia, Greaca). În acest sector a fost construit
barajul Por ile de Fier II.
Sectorul b l ilor (C l raşi-Br ila) cuprinde: (1) Balta Ialomi ei (Borcei),
între bra ele Borcea şi Dun rea Veche, cu o lungime de 90 km şi o l ime de 16
km şi (2) Balta Br ilei, între bra ele Dun rea Veche, Cremenea şi Vâlciu, cu o
lungime de 60 km şi o l ime de 20 km. Prin lucr ri hidroameliorative, acest
sector a fost amenajat pentru agricultur .
Sectorul maritim (Br ila-v rsare) include şi Delta Dun rii (la Ceatal
Izmail, Dun rea se desparte în bra ele Chilia şi Tulcea, iar la P tl geanca, se
desprind alte dou bra e, Sulina - amenajat pentru naviga ie şi Sf. Gheorghe).
Regimul scurgerii apei înregistreaz varia ii anotimpuale evidente.
Prim vara, topirea z pezilor şi ploile mai abundente determin apele mari de
prim var , care, ca urmare a aliment rii pluvionivale, apar în luna mai. Toamna,
se produc apele mici de toamn , în septembrie-octombrie. Iarna şi vara se
caracterizeaz prin valori moderate ale scurgerii lichide.
Debitele medii, ca urmare a aportului afluen ilor, cresc din amonte spre
avale. Astfel, la intrarea în ar , la Baziaş, Dun rea are un debit de 5300 m³/s.
Dup ce primeşte o serie de afluen i din România (Cerna 23 m³/s, Jiu 90 m³/s, Olt
180 m³/s, Vedea 12 m³/s, Argeş 52 m³/s, Ialomi a 45 m³/s, Siret 222 m³/s, Prut 85
m³/s) şi din Bulgaria (Timok 40 m³/s, Isker 57 m³/s, Iantra 42 m³/s), debitul creşte
la 6480 m³/s (Ceatal Izmail), unde se repartizeaz diferit pe cele trei bra e astfel:
Chilia 60%, Sfântu Gheorghe 21,2% şi Sulina 18,8%.
Debitele maxime se întâlnesc prim vara sau la începutul verii. De
exemplu, s-au înregistrat 15.900 m³/s la Olteni a (mai 1942), 15.500 m³/s la Ceatal
Izmail (iunie 1970) şi 15.100 m³/s la Orşova (aprilie 1940).
Debitele minime se produc de regul toamna, dar sunt ani în care au loc
iarna sau vara. De exemplu, s-au înregistrat 1250 m³/s la Orşova (ianuarie 1954),
1350 m³/s la Ceatal Izmail (octombrie 1921) şi 1450 m³/s la Olteni a (ianuarie
1964).
Scurgerea de aluviuni variaz direct propor ional cu debitul lichid,
crescând din amonte spre avale. Valoarea medie multianual este de 1873 kg/s la
Ceatal Izmail (turbiditatea medie de 340 g/m³, ce corespunde unui volum anual de
58,75 mil.t). Fa de aceast valoare medie, cel mai mare volum de aluviuni s-a
scurs în 1941 (162,5 mil. t) şi cel mai mic, în 1967 (19,4 mil. t).
Temperatura apelor este legat de temperatura aerului şi, într-o m sur
mai mic , de condi iile locale (relief, surse de alimentare). Înc lzirea apelor
începe din martie şi ine pân în august (temperatura medie a apei este mai mare
decât temperatura medie a aerului), dup care urmeaz procesul de r cire.

81
Temperatura medie anual a apelor creşte din amonte spre avale, atingând 17,2ºC
la gurile de v rsare. În luna cea mai rece (ianuarie) temperatura apei scade sub
1ºC, iar în luna cea mai cald (iulie) înregistreaz 26ºC.

Fig. 14. Bazinul hidrografic al Dun rii şi hidrografe ale debitelor medii lunare
(Pişota, Zaharia, 2002)

Înghe ul apelor se produce în prima decad a lunii decembrie şi dureaz

pân la începutul lunii martie. În iernile mai blânde, fenomenele de înghe lipsesc.
Durata medie a podului de ghea este de 45-50 de zile (apare frecvent în
sectoarele înguste, determinând formarea z poarelor – la Zimnicea, C l raşi,
Topalu, Cotu Pisicii), iar grosimea medie a ghe ii este de 15-50 cm. Dezghe ul se
produce prim vara, din avale spre amonte, într-o perioad de 4-8 zile.
Mineralizarea apelor este redus , valorile crescând în perioadele cu ape
mici. În cursul inferior, mineralizarea variaz între 280 şi 500 mg/l, apar inând
tipului bicarbonatat calcic. Reac ia pH variaz de la 7,5 la 8,1, cu tendin de
uşoar alcalinitate.
Interven ia antropic din lunca Dun rii (între Drobeta Turnu Severin şi
Br ila), prin lucr ri de îndiguire şi desecare, a produs o serie de modific ri ale
parametrilor scurgerii lichide şi în special în faza scurgerii maxime.

82
 5.3. Lacurile

Pe teritoriul României, exist o mare varietate de lacuri, r spândite de la

marile în l imi ale mun ilor pân la rmul m rii.
Suprafa a lor variaz de la câ iva ari (unele lacuri glaciare), pân la sute de
km² (complexul Razim-Sinoie, peste 800 km²). În prezent exist circa 4200 de
lacuri (2300 de lacuri naturale – 55% şi 1900 de lacuri artificiale – 45%),
însumând circa 4621,5 km² (1,93% din suprafa a rii). Originea acestor lacuri
este atât natural , cât şi artificial . În func ie de distribu ia marilor unit i de relief
şi de factorii care au favorizat formarea cuvetelor lacustre, acestea au fost grupate
în lacuri de munte, lacuri de deal şi podiş şi lacuri de câmpie.
Lacurile naturale sunt r spândite în toate unit ile de relief. Diversitatea
tipurilor genetice este dat de procesele dominante care au dus la formarea
depresiunilor lacustre.
În regiunea montan , lacurile au dimensiuni reduse, iar temperatura şi
gradul de mineralizare a apelor sunt sc zute. Dup geneza cuvetelor se disting:
lacuri glaciare, lacuri de niva ie, lacuri vulcanice, lacuri de baraj natural şi lacuri
din relief calcaros.
(a) Lacurile glaciare sunt cel mai bine reprezentate (circa 200), îndeosebi
în etajul alpin. Cele mai numeroase şi mai caracteristice sunt lacurile din circuri
glaciare. Se g sesc în: Mun ii Retezat (58 de lacuri, din care Bucura este cel mai
mare în suprafa (10,5 ha), iar Z noaga, cel mai adânc (29 m), T ul Custura
Mare, T ul apului, Galeşul, Gemenele, Lacul Negru), Mun ii F g raş (25 de
lacuri, din care Buda, Capra, C pri a, C l un, Bâlea, Podragu Mare, Podr gel,
Avrig, Urlea, Podu Giurgiului sunt cele mai importante, iar lacul Mioarelor este
situat la cea mai mare altitudine – 2282 m), Parâng (28 de lacuri, din care
Câlcescu, T ul f r Fund, Z noaga Mare şi Oglinda Mândrei sunt mai mari),
Mun ii Rodnei (23 de lacuri de dimensiuni mai mici, din care Lala Mare, Lala
Mic , Iezerul Pietrosului şi Ştiol sunt mai importante), iar în num r mai redus în
mun ii Şureanu (Iezerul Şureanu), Godeanu (Scurtele, Z noaga Lungi a,
Sc rişoara, Moraru, Gugu), arcu (Pietrele Albe, Netiş, Bistra, Baciului) şi
Maramureş.
Lacurile din v i glaciare sunt mai pu ine la num r, au forme alungite şi
prezint un afluent principal în amonte şi un emisar în avale. Se înşir în salb pe
valea Bucura (Retezat): T ul Por ii, T ul Ag at, Florica, Viorica, Ana, Lia; în
F g raş : Viştişoara, V iuga, Doamnei; t urile de pe valea Buh escu (Rodna).
(b) Lacurile de niva ie s-au format prin ac iunea mecanic a z pezii (Lacul
Vulturilor din Siriu, considerat de origine nivostructural ; Lacul Roşu din
Penteleu) sau prin tasarea depozitelor sub ac iunea apei rezultat din topirea
z pezii: în mun ii Iezer (pe culmile B trâna, P p u, efeleica, Br tila), F g raş
(pe Berivoescu, Lu ele, Fa a Uns , Suru), Retezat (pe culmea Dr gşanu), Godeanu

83
(pe suprafa a Bor scu, în valea Soarbele, pe culmea Sc rişoara), Bihor (T ul Mare
şi T ul Mic), Semenic (Baia Vulturilor). Tot în aceast categorie intr şi lacurile
(Iezerul Mare şi Iezerul Mic) din Cindrel, a c ror depresiune s-a format prin
eroziune glaciar , dar barajul morenaic a fost rezultatul avalanşelor de z pad .
(c) Lacurile în depresiuni carstice au, în cea mai mare parte, caracter
temporar (Padiş şi V r şoaia din Mun ii Bihorului; în valea Soarbele din Retezat;
Corongiş din Rodna), dar, în unele situa ii, se formeaz lacuri permanente (Ighiu
din Mun ii Trasc ului).
(d) Lacurile vulcanice sunt foarte slab reprezentate. În extremitatea sudic
a Mun ilor Harghita (Masivul Ciomatu), se g seşte singurul lac de crater din ara
noastr , Sfânta Ana (22 ha).
(e) Litologia variat a permis ac iunea proceselor de eroziune şi formarea
depresiunilor lacustre de tipul celor de pe poli e structurale: Lacul Negru din
Masivul Penteleu şi Lacul Vulturilor din Masivul Siriu (s-a format prin procese de
eroziune nival , tasare, sufoziune, dar şi dezagregare şi şiroire) (Gâştescu, 1971).
(f) Lacurile de baraj prin surpare şi alunecare se formeaz prin bararea
natural a unor cursuri şi acumularea apei în spatele barajului. Nu au o durat de
existen prea mare. Cele mai cunoscute sunt: Lacul Roşu-Bicaz (12,6 ha), format
în 1837; lacul B l t u (6 ha), pe un afluent al Uzului din Mun ii Nemira, din
1883; lacul Betiş, pe Nov , un afluent al Vaserului din Mun ii Maramureş, format
în 1957; lacul Hânsaru (0,5 ha), pe Bâsca f r Cale din Masivul Siriu.
(g) Lacurile de excava ie pe masive de sare se întâlnesc în Depresiunea
Maramureş: lacurile de la Ocna Şugatag (Mihai, Vorosig, Pipiriga, Alb) şi
Coştiui.
În regiunea de dealuri şi podişuri predomin lacurile formate între valurile
de alunecare (cele mai multe cu o existen efemer ), dar şi cele rezultate prin
ac iunea de dizolvare.
(a) Lacurile între valuri de alunecare, de baraj prin surpare şi alunecare
au dimensiuni mici (suprafe e de 2-5 ha şi adâncimi de 2-3 m) şi o stabilitate
destul de redus . Sunt frecvente în Subcarpa i (între Argeş şi Râul Doamnei, la
Malu cu Flori pe Dâmbovi a, pe valea Buz ului), Podişul Transilvaniei (lacul
Rath, lâng Porumbenii Mari, în dealul Rez), Podişul Moldovei (pe interfluviul
Moldova-Siret, în apropierea localit ii Soci-Paşcani; Ib neasa), Podişul Getic (pe
interfluviul Cerna-Olte ).
(b) Dizolvarea rocilor uşor solubile determin apari ia unor depresiuni
lacustre pe calcar (lacurile temporare Balta şi Z ton în Podişul Mehedin i),
depozite de gips (lacul Învârtita de la Nucşoara, în Subcarpa ii din bazinul V ii
Doamnei şi Lacul Stânii din Depresiunea Transilvaniei) şi în exploat rile de sare
la zi (din epoca antic ) şi subterane, frecvente în aria subcarpatic intern şi
extern – prin procese de pr buşire (Ursu-Sovata, Aluniş, La Suhat); prin
dizolvare superficial (lacurile Roşu, Verde, Şerpilor, Dulce, Ber ului, de la

84
Sovata; Lacul S rat-Telega; Sl nic; Ocnele Mari-Vâlcea; S celu-Gorj; lacuri mici
la Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Ocna Dejului, Cojocna, Turda); prin tasarea
depozitelor acoperitoare, în urma dizolv rii în adâncime (lacurile pseudosaline de
la Vintileasca şi Lop tari din Subcarpa ii Curburii – în orizonturi grezoase, lacul
Brebu de la Câmpina – în depozite de teras , lacul Ştiucii din Câmpia
Transilvaniei – în aluviuni fluviatile şi depozite badeniene).
În regiunea de câmpie, lacurile sunt foarte numeroase şi variate ca genez :
lacuri de lunc , limane fluviale, lacuri de baraj eolian, lacuri clastocarstice şi
lacuri litorale.
(a) Lacurile de lunc (b l i) reprezint cel mai r spândit tip genetic din
România. Numeroase sunt lacurile de lunc propriu-zise, r spândite în cursurile
inferioare ale râurilor mari - lunca Dun rii (Gârla Mare – 550 ha, Salcia, Fântâna
Banului, Golen i, F ana, Begu, Sbenghiozul, Curcubeu, Fundul Mare, Rotund,
Telincea, Parcheş, Babele, Memelegiu, Somova, Zaghen, Bistre – 1867 ha,
Vederoasa, Lacul lui Traian, Hazarlâc), Prut (Leahu, Pochina, Brateş), Siret
(Mândreşti, Lacul Negru), Ialomi a (Bataluri, Rodeanu), Argeş (Comana,
Potcoava), Olt (Gâlmele, Viespile), Jiu (Teaşcu, Murta, Rojiştea) şi Mureş
(Z brani). Se adaug lacurile de meandru (belciuge), de bra sau de curs p r sit,
cu forma tipic de potcoav : Bentul L tenilor şi Blasova (în lunca Dun rii),
C rp noaia şi Sacu (în lunca Siretului), Prute ul (în lunca Prutului), B trâna (pe
C lm ui).
(b) Numeroase sunt şi lacurile de delt , grupate în complexe lacustre,
acoperite ulterior cu vegeta ie: Babina, Bogdaproste, Dranov – 2170 ha, Furtuna,
Gorgova, Iacob, Isac, Lumina, Mati a, Merhei, Obretinul Mare, Puiu, Roşu,
Roşule , Rotund-Puiule , Trei Iezere, Uzlina.
(c) Limanele fluviatile sunt r spândite în lungul râurilor principale ale
Câmpiei Române de nord-est şi Dobrogei vestice, cum sunt: Dun rea (Bag r,
Saun, Mostiştea, G l ui, Bugeac, Iortmac, Oltina – 2509 ha, Mârleanu,
Vederoasa, Domneasca), Ialomi a (Perie i, Amara, Iezer, M n stirii, Snagov,
C ld ruşani, Fundata, Slobozia, Strachina), Buz u (Coştei, Jirl u, Lacul S rat-
Câineni, Amara, Balta Alb , Ciulni a) şi Siret (M lina, Lozova, C tuşa).
(d) Limanele fluvio-marine s-au format prin bararea gurilor de v rsare ale
râurilor dobrogene în Marea Neagr , de c tre curen ii litorali. Cele mai
reprezentative sunt: Taşaul (2335 ha), Techirghiol, Tatlageac, Limanul, Mangalia,
Corbul, Agigea sau Agighiol şi Babadag, ultimele considerate limane fluvio-
lacustre (Breier, 1976).
(e) Lagunele marine s-au detaşat prin izolarea total sau par ial a unor
foste golfuri marine, prin cordoane de nisip, fiind strâns legate de oscila iile
nivelului marin. În aceast categorie se includ: complexul lacustru Razim-Sinoie
(Razim – 41.500 ha, Periteasca – 3550 ha, Golovi a – 11870 ha, Zmeica – 5460

85
ha, Sinoie – 17.150 ha, Istria – 560 ha, Nuntaşi – 1050 ha, Tuzla), Siutghiol (1900
ha) şi mlaştinile Comorova şi Hergheliei (Mangalia).
(f) În depresiunile de tasare în loess, se g sesc lacuri de crov. Au o
frecven mai mare în nord-estul Câmpiei Române (Ianca – 322 ha, Plopu, Lutul
Alb, Movila Miresii, T taru, Col ea, Plaşcu) şi Câmpia Banato-Crişan . Num rul
acestora creşte în perioadele cu exces de umiditate. Uneori, tasarea afecteaz
depozitele de teras , constituite din materiale mai grosiere (nisipuri şi pietrişuri)
acoperite de luturi şi soluri (pe terasele Jiului - Victoria, Lacul Mare şi Tetila).
(g) Acumularea nisipurilor ofer posibilitatea acumul rii apei în
depresiunile dintre dunele de nisip, fie sub forma unor lacuri permanente (b l ile
Jdegla, Arcerului, Şebazu, Purcarului, Sabalia şi arova, în lunca Dun rii între
Drobeta Turnu Severin şi Bechet) sau temporare (pe malul stâng al Jiului la Apele
Vii-Am r şti şi pe malul drept al C lm uiului de Br ila).
Lacurile artificiale au rezultat din ac iunea direct sau indirect a
factorului uman. În func ie de scopul urm rit la crearea lor, se deosebesc: iazuri şi
heleşteie, lacuri de interes hidroenergetic, lacuri de agrement, lacuri pentru
alimentarea cu ap , lacuri cu folosin complex .
(a) Haiturile erau mici acumul ri prin intermediul c rora se transportau
plutele. Au existat pe Bistri a şi afluen ii din amonte de Bicaz, pe Dâmbovi a,
Râul Târgului, Vâlsan, Argeş, Topolog, pe Lotru şi afluen i, pe Sebeş, Iara,
Ampoi şi Someşul Rece.
(b) Benturile au ap rut din necesitatea rezolv rii problemei apei potabile
pentru aşez rile situate pe interfluviile din Piemontul Cotmeana. Locuitorii au
încercat s p streze cât mai mult apa din ploi şi au s pat gropi de 1-3 m adâncime
şi 40-50 m² suprafa , în care se acumula apa, utilizat ulterior în diferite scopuri.
(c) Iazurile, de form alungit , ap rute în lungul v ilor, prin bararea
acestora, sunt cunoscute înc din secolul al XV-lea. Amenajate ini ial în scopuri
agropiscicole, unele au c p tat ulterior folosin e complexe. Cele mai multe se
g sesc în Câmpia Moldovei: T t r şeni, Niculcea, Negreni, Ib neşti, H neşti (în
bazinul Başeului), Borşa, ig naşi, Osoi (în bazinul Jijiei), C t m reşti, Dr cşani
– 500 ha (în bazinul Sitnei), H lceni, Vl deni, Câmpeni (în bazinul Miletinului),
Pârcovaci, Tansa, Strâmbul, Plopi, Podul Iloaiei (în bazinul Bahluiului). În
Câmpia Român , cele mai reprezentative sunt în bazinul C lm uiului
Teleorm nean (Crângeni – 300 ha, Suhaia – 1094 ha), iar în Câmpia
Transilvaniei, apar frecvent în bazinele Fizeşului ( aga Mare, C tina, T ul Popii),
Şarului (Toldal, Glodeni), Şesului (V leni, Ş ulia), Pârâului de câmpie (Zau).
(d) Heleşteele s-au amenajat în ariile joase şi cu umiditate, în scopul
practic rii unei pisciculturi intensive: în lunca Dun rii (Cioc neşti, Cuza Vod ,
Suhaia, Nazarlâc) şi a C lm uiului (Luciu), dar mai ales în Câmpia Banato-
Crişan (Ineu, Chişineu Criş, Socodor, Pilu, Seieuş, T maşda, Cermei, Bercu

86
Nou, Livada) şi sudul României (Bujoreni şi Nucet, în bazinul Argeşului;
Fr sinet, în bazinul Mostiştei).
(e) Lacurile de interes hidroenergetic
Cel mai vechi este lacul Scropoasa, pe Ialomi a, construit în anul 1930.
Cele mai mari acumul ri, în func iune, sunt: Por ile de Fier I (100 km²;
2400 mil.m³) şi Por ile de Fier II (400 km²; 800 mil.m³), pe Dun re; Izvorul
Muntelui (15,6 km²; 1130 mil.m³), Pâng ra i, Viişoara Vaduri, Bâtca Doamnei,
Racova, Gârleni, Lilieci, Bac u, pe Bistri a; Stânca-Costeşti (24,5 km²; 735
mil.m³), pe Prut; Vidraru (9 km²; 469 mil.m³), Oeşti, Cerbureni, Curtea de Argeş,
Zigoneni, Vâlcele, Budeasa, pe Argeş; Vidra (9,5 km²; 340 mil.m³), M laia,
Br dişor, pe Lotru; Fântânele (8,9 km²; 226 mil.m³), Tarni a, pe Someşul Cald;
Floreşti, Gil u, pe Someşul Mic; Vene ia, Strejeşti, Ipoteşti, Dr g neşti, Frunzaru,
Rus neşti, Izbiceni, pe Olt; Oaşa, T u, C pâlna, Petreşti, pe Sebeş; Negovanu,
Sadu II, pe Sadu; Leşu, pe Valea Iadei (afluent al Crişului Repede); Gura Apelor,
Ostrovul Mic, P clişa, Ha eg, pe Râul Mare; Turceni I, pe Jiu; Galbeni, R c ciuni,
Bereşti, C lim neşti, pe Siret.
(f) Lacuri pentru alimentarea cu ap
Se întâlnesc pe Argeş (Bascov, Piteşti), pe Tazl u (Belci, distrus în urma
viiturii din iulie-august 1991), lacul Dragomirna, lâng Suceava, pe Uz (Poiana
Uzului), pe Crişul Alb (Mih ileni), pe Arieş (Mihoeşti), pe Jiul de Vest (Valea de
Peşti), pe Târlung (S cele), pe Cibin (Gura Râului).
(g) Lacuri cu folosin e complexe
Au fost amenajate pe Tur (C lineşti), pe Bistri a (Colibi a), pe Firiza
(Strâmtori), pe Crişul Repede (Lugaşu, Tileagd), pe Târnava Mare (Zetea), pe
Cerna Mureşului (Teliuc), pe Timiş (Trei Ape), pe Bârzava (Gozna, V liug,
Secul), pe Cerna (Valea lui Iovan), pe Jiu (Işalni a), în bazinul Vedei (Rusciori,
B b i a, Piatra, Baba Dana, Iliescu), pe Argeş (Goleşti, Mih ileşti), pe Ilfov
(Br teşti, Aduna i, Ilfoveni), pe Colentina (Buftea, Mogoşoaia, Grivi a,
Pantelimon), pe Ialomi a (Pucioasa, Bolboci, Dridu, Coşereni), pe Doftana
(Paltinu), pe Siret (Rogojeşti, Bucecea), pe Şomuzul Mare (Moara, Pocoleni), pe
Buz u (Siriu, Cândeşti).
(h) Lacuri de agrement
Se întâlnesc pe Colentina, din apropierea oraşului Bucureşti, pentru
recreere şi agrement (Her str u, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni)
(i) Lacuri pentru ap rare contra inunda iilor
Pe unele artere hidrografice cum este Bahluiul, s-au f cut amenaj ri pentru
atenuarea viiturilor şi ap rarea oraşului Iaşi împotriva inunda iilor.

87
 5.4. Marea Neagr

Elemente morfometrice
Situat între 40º55' şi 46º32' latitudine nordic şi între 27º27' şi 41º42'
longitudine estic , Marea Neagr este o mare de tip intercontinental, care
comunic cu Marea Mediteran prin strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara,
strâmtoarea Dardanele, Marea Egee şi cu Marea Azov prin strâmtoarea Kerci.
Are o suprafa de 413.490 km², adâncimea maxim de 2245 m (în partea
central-sudic , pe o linie ce uneşte oraşele Ialta din Peninsula Crimeea şi Sinop
din Asia Mic ), iar adâncimea medie de 1288 m. Volumul de ap la nivel normal
este apreciat la 529.955 km³.
Lungimea maxim este de 1150 km, pe direc ie vest-est, între porturile
Burgas (Bulgaria) şi Batumi (Georgia). L imea maxim este de 610 km, pe
direc ie nord-sud, între golful Odessa (Ucraina) şi râul Sakarya (Turcia), iar
l imea minim este de 262 km, între peninsula Ialta şi Capul Burun.
rmul M rii Negre se desf şoar pe o lungime total de 4790 km, în
cadrul celor 6 state riverane: Ucraina 2007 km, Turcia 1350 km, Rusia 500 km,
Bulgaria 378 km, Georgia 310 km, România 245 km. rmurile sunt lipsite de
peninsule importante (cu excep ia Crimeei), iar golfurile sunt reduse ca num r
(Odessa, Balcic, Burgas).
Bazinul s u hidrografic este de 2.402.119 km², situat în Europa Central şi
de Est, cuprinzând 21 state. Se remarc Rusia şi Ucraina care de in 49%, Turcia
10,7% şi România 9,98%. În acelaşi timp, România, Moldova şi Ungaria intr în
totalitate în limitele bazinului pontic; urmeaz Ucraina cu 98%, Austria cu 97,4%,
Slovacia cu 96,3%, Bosnia-Her egovina cu 91%. În ceea ce priveşte fluviile care
se includ acestui bazin, pe primul loc este Dun rea (817.000 km², adic 34%),
urmat de Nipru (504.000 km², 21%), Don (422.000 km², 17,6%), Kîzîl Irmak
(77.100 km², 3,2%), Nistru (72.100 km², 3%), Bugul de Sud (63.700 km², 2,6%)
(Gâştescu, 1998).
Marea Neagr are foarte pu ine insule. Cea mai mare este Insula Şerpilor
(17 ha), situat în fa a gurilor Dun rii, la circa 45 km de Sulina (45°15’53”
latitudine nordic şi 30°14’41” longitudine estic ). Este un inselberg de tip
dobrogean, ce atinge în l imea maxim de cca 40 m. Se mai adaug : Insula
Sacalin (la sud de gura de v rsare a bra ului Sf. Gheorghe, ap rut în 1897),
Insula Kefken (aflat la 55 km de Bosfor) şi o serie de insuli e şi stânci emerse în
Golful Burgas şi limanul Berezan (Cucu, Vl sceanu, 1991).
Geneza şi evoluţia depresiunii marine
Bazinul M rii Negre a evoluat în strâns leg tur cu bazinele marine
limitrofe, în func ie de dinamica pl cilor (Est-European şi Africano-Arab ) şi
formarea lan urilor muntoase.

88
 Marea Neagr reprezint un rest din Lacul Pontic, desprins din Marea
Sarmatic (ce se întindea din bazinul Vienei pân în arealul Lacului Aral).
În timpul cuaternarului, au fost caracteristice regresiuni şi transgresiuni, cu
amplitudini de peste 80 m în varia ia nivelului marin, fapt ce a condus la stabilirea
unor leg turi succesive cu Marea Caspic şi Marea Mediteran .
În ceea ce priveşte geneza bazinului marin, se apreciaz c exist mai
multe etape: procese de rifting continental în cretacic superior-eocen; subsiden
activ şi acumul ri masive de sedimente în oligocen şi miocen; definitivarea din
pliocen şi actual (Vespremeanu, 2004).
Structura litologic a fundului M rii Negre pune în eviden existen a
stratului bazaltic în zona abisal şi a celui granitic spre margini, peste care se
suprapun sedimente neconsolidate. În partea central , rata depunerii sedimentelor
este de 15 cm/1000 ani (Gâştescu, 1998).
Caracteristici morfostructurale
În profil transversal, relieful submarin apare dispus în trepte relativ
concentrice.
Platforma continental (şelful), extins pe 30% pân la izobata de 200 m,
are cea mai mare desf şurare în partea nord-vestic (200 km l ime în Golful
Odessa), fiind îngustat în sud şi est. Pe suprafa a sa, ce înclin cu 1,4-9‰, exist
urme de v i submarine apar inând unor paleorâuri (fosta Dun re, în prelungirea
bra ului Sf. Gheorghe; Casimcea; Nistrul).

Fig. 15. Marea Neagr (Ujvari, 1972; Posea, 2004)

89
 Taluzul (povârnişul) continental, care ocup 27%, cuprinde pante
accentuate 10-22‰, înconjurând continuu partea central . Se desf şoar pân la
izobata de 1000 m (chiar 1500 m în sud şi est). Se produc alunec ri ale
sedimentelor slab consolidate şi disloca ii tectonice; de asemenea, se g sesc
canioane submarine, o continuare a v ilor de pe şelf (în dreptul rmului nordic,
estic şi sudic).
Depresiunea marginal , extins pe 31%, prezint un relief aplatizat, cu
pante mult mai reduse. În partea nord-vestic se g seşte conul abisal al Dun rii.
Câmpia abisal (12%), cu aspect neted, se desf şoar în partea central a
bazinului marin (sub izobata de 2000 m), mai extins în jum tatea estic .
Relieful fâşiei litorale se diferen iaz : rm abrupt şi stâncos, în sud-vest,
sud şi est (în dreptul mun ilor Balcani, Pontici, Caucaz şi Crimeei); rm jos, cu
limane, lagune şi delt , în nord şi nord-vest (în dreptul câmpiei din jurul Golfului
Odessa şi a Dobrogei).
Bilanţul hidric şi variaţiile de nivel
Structura bilan ului apei afecteaz doar stratul superficial situat între 0 şi
150-200 m. Cea mai mare parte a volumului de ap al M rii Negre (mai adânc de
200 m) este delimitat strict prin modific ri bruşte de temperatur (termoclin ) şi
salinitate (haloclin ), fa de cel de deasupra. În ansamblu, bilan ul hidric este
echilibrat, intr rile (801,5 km³) fiind compensate de ieşiri (800 km³).
Ponderea cea mai mare la intr ri o de ine aportul fluvial (scurgerea din
râuri), estimat la 338 km³ (42,2%), asigurat în cea mai mare parte de râurile din
nord-vest (60,3% Dun rea, 15,6% Nipru, 2,9% Nistru). Precipita iile, ce
reprezint 237,7 km³ (29,6%), sunt dep şite de cantitativ de evapora ie, 395,6 km³
(49,4%), consecin a climatului temperat continental.
Schimbul de ap cu Marea Marmara şi Marea Azov este apreciat la 225,8
km³ la aport şi 404,4 km³ la pierderi. Marea Neagr pierde ap pu in s rat
(salmastr ) pe la suprafa şi primeşte ap s rat pe la adâncime, peste pragul
Bosfor, în schimbul realizat cu Marea Mediteran (prin Marea Marmara), fapt ce
contribuie la creşterea volumului de ap anoxic (Gâştescu, 1998).
Varia ia nivelului apei (cu amplitudini de 20-26 cm) este rezultatul
modific rii sezoniere, anuale sau multianuale a volumului de ap , în func ie de
schimb rile produse în cadrul surselor de alimentare sau de consum.
Nivelul M rii Negre a înregistrat şi oscila ii de lung durat (seculare şi
milenare), în raport de varia iile condi iilor climatice din cuaternar (succesiunea
fazelor glaciare şi interglaciare). Astfel, în mindel-riss, nivelul era mai ridicat
decât cel actual cu 35 m, în riss cu 15 m mai coborât, în riss-würm cu 15 m mai
înalt decât în prezent şi în würm cu peste 40 m sub cel actual.
În prezent, ca urmare a tendin ei generale de creştere a nivelului oceanic,
Marea Neagr înregistreaz o creştere a nivelului cu rate de 1,8-2,0 mm/an.

90
 Temperatura apei
La suprafa , temperatura apei este strâns legat de temperatura aerului.
Astfel, valorile medii anuale cresc de la nord-vest (11ºC în Golful Odessa) spre
sud-est (16ºC la Batumi). În timpul anului, cele mai calde ape sunt caracteristice
lunii august (medii lunare de 19-20°C în nord-vest şi 24ºC în sud-est), iar cele mai
reci lunii februarie (0°C, uneori apare chiar ghea la mal şi sloiuri plutitoare, în
nord-vest şi 8ºC în sud-est).
În adâncime, varia iile temperaturii apei se resimt pân la 60-80 m în
timpul iernii şi 20 m în timpul verii. Pe vertical , se remarc prezen a mai multor
orizonturi termice. Astfel, la suprafa (pân la 60 m adâncime), temperatura apei
urm reşte valorile temperaturii aerului, sc zând odat cu adâncimea pân la valori
de 7-9ºC. Între 60 şi 80 m adâncime exist un strat cu grosimi de 5-20 m, cu ap
mai rece (5-7ºC), ce se formeaz prin coborârea apelor superficiale mai reci din
timpul iernii. Sub acest strat, temperatura creşte pân la 450 m adâncime, unde
atinge 9ºC, men inându-se la aceast valoare pân la fundul m rii, unde se
constat o uşoar înc lzire a apei cu circa 0,1-0,2ºC.
Compoziţia chimică
Salinitatea medie (apreciat la 22‰ pentru întregul volum de ap ) creşte
de la rm spre larg, dar şi de la suprafa spre adâncime. Astfel, în stratul de
suprafa , valorile sunt mai reduse la rm (sub 10‰, chiar 4-7‰ în fa a Deltei
Dun rii) comparativ cu aria central unde sunt de 17-18‰.
Pe vertical , salinitatea creşte de la suprafa (10-18‰) spre adâncime,
ajungând la 1000 m la valori de 22,3‰, dup care creşterea este lent (25‰ la
fundul bazinului marin).
În ceea ce priveşte bilan ul salin, 90,2% din volumul de s ruri provine din
Marea Mediteran . Se apreciaz c procesul de salinizare a început acum 7000 ani
(dup stabilirea leg turii cu Marea Marmara), iar concentra ia actual şi distribu ia
pe vertical s-au realizat acum 1000 ani.
Sub aspectul compozi iei chimice, predomin clorul (55%) şi sodiul (30-
41%), al turi de care mai apar sulfatul (7%) şi magneziul (4%).
Oxigenul şi hidrogenul sulfurat determin caracteristici hidrochimice de
baz , prin con inutul acestora şi raportul dintre ele. Astfel, în stratul superficial
(pân la 125 m adâncime în centru şi 225 m spre periferie), apele sunt bine
oxigenate. Începând de la 125-175 m adâncime se remarc prezen a hidrogenului
sulfurat. De altfel, Marea Neagr înregistreaz cel mai mare volum de ap anoxic
(90%, adic 484.000 km³) din întreg Oceanul Planetar.
Prezen a celor dou straturi de ap cu caracteristici chimice distincte are
implica ii în dezvoltarea florei şi faunei. Stratul de ap propice desf şur rii
proceselor vitale, cu oxigen dizolvat, este într-o continu descreştere, în timp ce
stratul de ap anoxic, cu hidrogen sulfurat, nu permite decât existen a unor specii
de bacterii anaerobe.

91
 Transparenţa şi culoarea apelor
Transparen a apei prezint diferen ieri semnificative în func ie de
cantit ile de aluviuni în suspensie sau distan a fa de rm. În larg, apele sunt
transparente pân la 20-30 m adâncime, în timp ce în apropierea litoralului
transparen a scade la 6 m (chiar 0,5 m în apropierea Deltei Dun rii).
Culoarea apei variaz de la albastru-verzui, în larg, la galben şi brun-
g lbui, în apropierea rmului deltaic.
Dinamica apelor
Valurile, generate de factorii anemobarici şi de caracteristicile
morfometrice ale M rii Negre, ating obişnuit 1-2 m în l ime, dar în timpul
furtunilor ajung la 6-8 m în l ime şi 60 m lungime, cu frecven maxim iarna, la
vînturi de nord-est. Marea Neagr se împarte în dou : partea nord-vestic , mai
agitat , în special în sezonul rece şi partea sud-estic , cu valuri mai reduse, mai
ales în sezonul cald al anului.
Sub influen a presiunii atmosferice, se produc seişe cu amplitudini de la
câ iva centimetri la 2 m şi durat de la câteva minute la 13 ore. Datorit faptului
c este o mare de tip intercontinental, mareele sunt reduse (9-12 cm amplitudine).
Curen ii marini apar sub ac iunea vânturilor de nord-est, a jeturilor
fluviale şi al schimbului de ape cu Marea Mediteran . Exist curen i de suprafa
şi curen i de adâncime.
Curen ii de suprafa se desf şoar în sens invers acelor de ceasornic
(îngustarea din dreptul Crimeii înscrie dou circuite secundare). În Golful Odessa
şi în dreptul Dobrogei, se dezvolt curen i nepermanen i (de deriv ).
Curen ii de adâncime (de compensa ie) se formeaz datorit diferen elor
de salinitate dintre Marea Neagr şi Marea Mediteran . Apar sub forma unor
curen i dubli, ce se deplaseaz în sensuri opuse: spre Mediterana (pe la suprafa )
şi dinspre Mediterana (în adâncime).
Viaţa în Marea Neagr se întâlneşte numai în stratul superficial (pân la
180-200 m adâncime).
Flora este reprezentat prin iarba de mare (Zostera marina) şi o serie de
alge mono- şi pluricelurare (Phylophora, Cladephora, Ceramium, Vaucheria,
Chondria, Hilebrandia).
Fauna, reprezentat prin elemente ponto-caspice şi atlanto-mediteraneene,
cuprinde specii de peşti, moluşte, crustacee şi mamifere acvatice.
Dintre peşti, se remarc : stavridul (Trachurus ponticus), şprotul (Sprattus
sprattus), hamsia (Engraulis encrasiocholus), p l mida (Pelamys sarda),
scrumbia albastr (Scomber scombrus), gingirica (Cluponella cultiventris),
chefalul (Mugil cephalus), guvidul (Gobius ratan), calcanul (Scophthalmus
maeoticus), rechinul (Squalus acanthias), al turi de sturioni: morun (Huso huso),
p strug (Acipenser stellatus), nisetru (Acipenser güldenstaedti).

92
 Pe lâng aceştia, se g sesc şi unele mamifere acvatice: delfinul sau porcul
de mare (Delphinus delphis) şi foca (Monachus albiventer), ce se întâlneşte la
Ecrene, pe litoralul bulg resc.
Dintre moluşte exist midia de stânc (Mytilus galloprovincialis) şi stridia
de piatr (Ostrea sublamellosa), iar dintre crustacee, Modiolus phaseolinus şi
Balanus improvisus.

93
 6. BIOGEOGRAFIE

Distribu ia actual a vegeta iei şi faunei României nu este uniform în

spa iu. Condi iile geografice (aşezare, relief, clim , soluri) determin o mare
complexitate de biocenoze distincte.
Diferen ierile c ldurii şi umidit ii în func ie de latitudine, altitudine şi
longitudine, determin constituirea unit ilor biogeografice zonale (zone şi
subzone – pe latitudine; etaje şi subetaje – pe altitudine), precum şi a celor
regionale (provincii şi subprovincii). Varia iile locale mai accentuate ale
regimului termic, hidric şi trofic au impus apari ia unor unit i biogeografice
intrazonale (lunci, terenuri salinizate, mlaştini, stânc rii, nisipuri).

Fig. 16. Marile unit i de vegeta ie (Ivan, 1979).

Unit i altitudinale: 1. Etajul alpin şi subalpin; 2. Etajul boreal; 3. Etajul nemoral: p duri de fag
şi de amestec cu r şinoase; 4. Etajul nemoral: p duri de gorun; 5. Etajul nemoral: p duri
submediteraneene; 6. Silvostepa sudic ; Unit i latitudinale (zona nemoral ): 7. Subzona
p durilor de stejari mezofili (cu Quercus robur); 8. Subzona p durilor de stejari submezofili-
termofili (cu Quercus cerris şi Q. frainetto); 9. Subzona silvostepei; 10. Zona stepei; Unit i
intrazonale: 11. P duri de stejar pedunculat (Quercus robur) în depresiuni şi piemonturi; 12.
P duri de stejar pedunculat, carpen (Carpinus betulus) şi tei (Tilia) în Câmpia Român ; 13.
Vegeta ie complex în Delta Dun rii.

94
 6.1. Zone şi etaje biogeografice

Reparti ia vegeta iei şi faunei reflect o corela ie strâns fa de

desf şurarea teritoriului rii în latitudine şi altitudine. Se remarc , de asemenea,
prezen a unor fâşii de interferen cu forme de adaptabilitate.
Analiza detaliat a elementelor biogeografice (a vegeta iei naturale şi
seminaturale, în primul rând) a pus în eviden existen a a trei zone (step ,
silvostep , p duri nemorale), pân la altitudini de 300-400 m. Prezen a Carpa ilor
şi a regiunilor pericarpatice a impus o modificare în altitudine a condi iilor
bioclimatice, astfel c se contureaz şi patru etaje (nemoral, boreal, subalpin,
alpin).

6.1.1. Zona stepei

Pe baza r spândirii cernoziomurilor şi a kastanoziomurilor, a prezen ei

unor fragmente de pajişti stepice şi a lipsei aproape totale a p durilor, s-a delimitat
o zon de step , nu prea întins , în sud-estul rii. Aceasta este caracteristic p r ii
de est a B r ganului, Podişului Dobrogei (pân la altitudini de 150-200 m), sud-
vestului Câmpiei Covurluiului şi jum t ii sudice a Câmpiei Siretului inferior.
De-a lungul timpului, inuturile incluse ast zi în categoria stepelor au fost
transformate de om (prin des elenire) în terenuri arabile sau p şuni. Vegeta ia
natural mai apare sporadic în lungul şan urilor şi drumurilor, pe coastele
malurilor înalte sau în islazurile comunale, fiind în multe cazuri degradat .
Nota caracteristic o dau pajiştile xerofile, al turi de care se mai g sesc
tufişuri formate din arbuşti de step şi plante de nisipuri. Cea mai mare dezvoltare
o aveau gramineele: specii de colilie (Stipa lessingiana, S. ucrainica, S.
pulcherrima, S. tirsa, S. joannis), negar (Stipa capillata), pir crestat (Agropyron
cristatum), p iuş (Festuca valesiaca), pir gros (Cynodon dactylon), b rboas
(Botrichloa ischaemum). În prezent, s-au restrâns foarte mult (Stipa aproape a
disp rut din Câmpia Român , nerezistând la suprap şunat şi alte ac iuni
antropice), întâlnindu-se dispersat, sub forma pajiştilor derivate, prin islazuri
(firu cu bulbi, pelini , pir gros).
Bine reprezentate sunt: specii de m turi (Centaurea orientalis), pelini
(Artemisia austriaca), plevai (Xeranthemum anuum), stelu e (Aster lynosiris, A.
villosus); lucern (Medicago falcata), cosaci (Astragalus monspessulanum),
m z riche (Vicia), molotru (Trigonella); jaleş (Salvia pratensis, S. nutans),
cimbrişor (Thymus pannonicus, T. zygoides), solovârfi (Phlomis); p trunjel de
câmp (Pimpinella tragium lithophila), urechea iepurelui (Bupleurum), smeoaie
(Seseli); dedi ei (Pulsatilla), ruscu e (Adonis vernalis); usturoi s lbatic (Allium
saxatile), ceapa ciorii (Muscari); stânjenei (Iris).

95
 Dintre plantele de nisip, se întâlnesc ciuleiul (Ceratocarpus arenarius),
romani a de câmp (Anthemis ruthenica), ipc rigea (Gypsophylla paniculata),
laptele câinelui (Euphorbia gerardiana), salcia de nisip (Salix rosmarinifolia), pe
nisipurile de pe dreapta Ialomi ei, C lm uiului, Hanu Conachi, precum şi orzul
s lbatic (Elymus sabulosus), scaiul dracului (Eryngium maritimum), cârcelul
(Ephedra distachia), rogozul de nisip (Carex colchica), p iuşul de nisip (Festuca
vaginata), pe litoral.
Arbuştii sunt reprezenta i prin specii de porumbar (Prunus spinosa),
migdal pitic (Prunus tenella), vişin pitic (Prunus fruticosa), m ceş (Rosa canina),
iar în Dobrogea sunt caracteristice şi p liurul (Paliurus spina-christi), iasomia
s lbatic (Jasminum fruticans).
În cadrul zonei de step , se disting dou subzone (S vulescu, 1940): stepa
cu graminee şi dicotiledonate (Altiherbosa) şi stepa cu graminee (Duriherbosa).
Stepa cu graminee şi dicotiledonate cuprinde Câmpia Siretului inferior,
Câmpia Covurluiului şi centrul B r ganului, desf şurându-se pe cernoziomuri.
Pajiştile stepice actuale sunt formate din specii de firu cu bulbi (Poa bulbosa),
pelini de step (Artemisia austriaca), pir gros (Cynodon dactylon), laptele
câinelui (Euphorbia seguieriana, E. cyparissias); se mai g sesc spini (Carduus
acanthoides, C. nutans) şi alte specii ruderale (Onopordon tauricum, Berteroa
incana), pe islazurile degradate, mai ales în preajma stânelor. În p şunile aflate în
stadii incipiente de în elenire, se întâlnesc specii de obsig (Bromus tectorum, B.
squarrosus, B. sterilis, B. arvensis), chiurlan (Salsola ruthenica), mohor (Setaria
viridis).
Pe malurile râurilor apar specii de b rboas (Botrichloa ischaemum),
cimbrişor (Thymus marschallianus), p iuş (Festuca valesiaca), iar în luncile
acestora, pir (Agropyrum repens), coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba
vântului (Agrostis alba).
Stepa cu graminee se desf şoar în centrul şi sudul Dobrogei, precum şi pe
o fâşie îngust în lungul Dun rii, pe cernoziomuri carbonatice şi castanii, în
condi ii climatice mai uscate. Pajiştile actuale sunt formate din specii de firu
(Poa bulbosa), pelini de step (Artemisia austriaca), b rboas (Botriochloa
ischaemum), laptele câinelui (Euphorbia steposa), obsig (Bromus squarrosus, B.
tectorum, B. japonicus), fl mânzic (Draba verna), lucern (Medicago minima,
M. rigidula), al turi de specii din stepa primar , p iuş (Festuca valesiaca), pir
crestat (Agropyrum cristatum), negar (Stipa capillata), coada şoricelului
(Achillea setacea), lipitoare (Asperula humifusa, A. cynanchica).
În condi ii de p şunat excesiv, apar doar specii de obsig (Bromus
japonicus, B. tectorum, B. squarrosus), chiurlan (Salsola ruthenica) şi buruieni
(Veronica polita, Cerastium semidecandrum, Alyssum desertorum).
Fauna stepelor s-a restrâns mult datorit activit ilor antropice şi
transform rii vegeta iei ini iale în terenuri arabile. Speciile sunt adaptate

96
condi iilor de usc ciune din timpul verii sau frigului iarna, dar şi mediilor
deschise (lipsei p durilor): majoritatea au dimensiuni mici, prezint fenomenul de
hibernare în timpul iernii, iar p s rile au un zbor rapid şi foarte apropiat de sol.
Specifice stepei sunt roz toarele – cel mai reprezentativ este popând ul
(Citellus citellus), r spândit în toate câmpiile; hârciogul (Cricetus cricetus);
grivanul cenuşiu (Cricetulus migratorius); grivanul cu coad scurt (Mesocricetus
newtoni), în stepa dobrogean ; şoarecele de câmp (Microtus arvalis); orbetele sau
c elul p mântului (Spalax leucodon, în sudul rii şi S. microphthalmus, în partea
nordic ); şoarecele pitic (Micromys minutus); şoarecele de step (Sicista subtilis).
Toate îşi sap galerii sub p mânt, unde strâng cantit i mari de provizii, fiind
astfel d un toare agriculturii.
În stepele din sud-estul rii tr iesc şi dihorul de step (Mustela
eversmanni) şi dihorul p tat (Vormela peregusna), dar şi unele carnivore ca lupul
şi vulpea.
P s rile cele mai cunoscute sunt: dropia (Otis tarda), specie sedentar ,
aflat pe cale de dispari ie; spurcaciul (Otis tetrax), specie migratoare, foarte rar ;
pas rea ogorului (Burhinus oedicnemus), întâlnit în Dobrogea şi areale cu dune
de nisip; prepeli a sau pitpalacul (Coturnix coturnix), specie migratoare, oaspete
de var ; potârnichea (Perdix perdix), specie sedentar ; ciocârlia de B r gan
(Melanocorypha calandra) şi ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla),
adaptate câmpurilor cultivate; graurul (Sturnus vulgaris); l custarul (Sturnus
roseus); fâsa de câmp (Anthus campestris); prigoria (Merops apiaster);
dumbr veanca (Coracias garrulus). Dintre p s rile r pitoare amintim: şorecarul
mare (Buteo rufinus), acvila de step (Aquila rapax orientalis), şorecarul înc l at
(Buteo lagopus) şi eretele alb (Circus macrourus), aflat la limita vestic a
arealului s u.
Reptilele sunt reprezentate prin: diferite specii de şerpi – Eryx jaculus
turcicus, în Dobrogea, balaurul (Elaphe quatorlineatus sauromates), şarpele r u
(Coluber jugularis caspius); şopârle – şopârla de step (Lacerta taurica), şopârla
de câmp (Lacerta agilis chersonensis), Lacerta agilis euxinica şi Eremias arguta
deserti, r spândite pe dunele de nisip; vipera de step (Vipera ursinii renardi).
Se mai remarc : broasca estoas de uscat (Testudo graeca ibera), în
Dobrogea; broasca râioas (Bufo viridis); broaştele de p mânt (Pelobates fuscus,
în toat ara şi P. syriacus balcanicus, numai în Dobrogea şi în lungul Dun rii).
Dintre nevertebrate, predomin : miriapodele – cârc iacul (Scolopendra
cingulata), în sudul rii şi Dobrogea; coleopterele – scarabeii (Scarabeu affinis,
Sisyphus schaefferi); ortopterele – l custa cu rât (Tryxalis nasuta), greierele gras
(Bradyporus montandoni), greierele împroşc tor (Dinarchus dasypus), c lug ri a
(Mantis religiosa).

97
 6.1.2. Zona silvostepei

Corespunz tor extinderii cernoziomurilor cambice şi a existen ei pâlcurilor

de p dure în alternan cu pajişti stepice, s-a conturat zona de silvostep .
Teritoriile care revin acestei zone sunt: Podişul Moldovei (pân la altitudini de
200-250 m), nordul Câmpiei Siretului Inferior, vestul Câmpiei B r ganului,
nordul Podişului Dobrogei (pân la altitudini de 150-250 m), Câmpia Burnazului
şi Câmpia Olteniei (pân la altitudini de 100-150 m), Câmpia Banato-Crişan , de
la Deta la Carei (pân la 100-200 m altitudine). În general, silvostepa (antestepa
sau stepa cu p duri) se caracterizeaz prin alternan a vegeta iei forestiere cu cea
ierboas (pajişti stepice).
Speciile lemnoase sunt reprezentate de câ iva stejari: stejar pufos (Quercus
pubescens), stejar brum riu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Quercus
robur), la care se mai adaug ulm (Ulmus minor, U. procera), p r p dure (Pirus
pyraster, P. elaeagrifolia), ar ar t t r sc sau gl diş (Acer tataricum), jugastru
(Acer campestre).
Arbuştii cei mai des întâlni i sunt: gherghinarul (Crataegus monogyna),
lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), vonicerul (Evonymus europaea), spinul
cerbului (Rhamus cathartica), sângerul (Cornus sanguinea), cornul (Cornus mas).
Vegeta ia ierboas cuprinde, în afara speciilor stepice, cum sunt p iuşul
(Festuca valesiaca, F. sulcata) şi colilia (Stipa joannis, S. stenophylla), plante mai
pu in adaptate la climatul secetos: graminee – firu a de livad (Poa angustifolia),
pirul (Agropyrum repens), obsiga (Bromus inermis) sau specii mezoxerofile –
aglica (Filipendula hexapetala), trifoiul (Trifolium repens, T. pratense), jaleşul
(Salvia pratensis), sânzienele galbene (Galium verum), sparceta (Onobrychis
viciaefoliae), muşcatul dracului (Knautia arvensis).
Dup predominarea unor specii de vegeta ie lemnoas , silvostepa se
împarte în dou subzone (Paşcovschi, Doni , 1967): subzona silvostepei nordice,
cu p duri de stejar pedunculat; subzona silvostepei sudice, cu p duri de stejar
brum riu şi pufos.
Silvostepa nordic se extinde în Câmpia Moldovei şi Câmpia Crişurilor,
fiind caracterizat prin prezen a p durilor de stejari mezofili – stejar pedunculat
(Quercus robur), în cea mai mare parte, dar şi gorun (Quercus petraea), pe
coastele umbrite şi pe soluri forestiere. Pajiştile de step apar pe versan ii cu
expunere sudic , în v i (Prutul), pe soluri marno-argiloase, cele mai frecvente
fiind speciile de m rgeluş (Lithospermum purpureo-coeruleum), rogoz (Carex
michelii), p ruşc (Festuca valesiaca), colilie (Stipa joannis).
Silvostepa sudic ocup Câmpia Banatului, Câmpia Român , Colinele
Tutovei şi F lciului, fiind caracterizat prin p duri de stejari subxerofili-termofili
– stejar brum riu (Quercus pedunculiflora) şi stejar pufos (Quercus pubescens),
ultimul întâlnit în Câmpia Olteniei şi vestul Burnazului, la care se asociaz

98
exemplare de p r argintiu (Pirus elaeagrifolia) şi mojdrean (Fraxinus ornus).
Stratul arbustiv este format din p ducel (Crataegus monogyna), porumbar
(Prunus spinosa), vonicer (Evonymus europaea), lemn câinesc (Ligustrum
vulgare), dar şi vişin de step (Cerasus fruticosa), migdal pitic (Amygdalus nana),
scumpie (Cotinus coggygria). Pajiştile con in specii de obsig (Brachypodium
silvaticum), firu de livad (Poa angustifolia), b rboas (Botriochloa
ischaemum), sadin (Chrysopogon gryllus), p iuş (Festuca sulcata, F. valesiaca),
umbra iepurelui (Asparagus officinalis, A. tenuifolius), m rgic (Melica ciliata),
capul şarpelui (Echium rubrum), dumbe (Teucrium chamaedris), jaleş (Salvia
aethiopis), romani (Anthemis tictoria), iarb mare (Inula ensifolia), coada
şoricelului (Achilea setacea).
Fauna este reprezentat de popând u (Citellus citellus), hârciog (Cricetus
cricetus), fâsa de câmp (Anthus campestris), ciocârlan (Galerida cristata),
ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), şopârla de câmp (Lacerta agilis
chersonensis), l custe (Omocestus minutus, Chortippus loratus, Onconotus
servilei, Myrmelotetrix antenatus) (Drugescu, 1994).

6.1.3. Zona p durilor nemorale

Ocup în România un teritoriu nu prea întins, în câmpiile înalte şi

podişurile joase, slab fragmentate. Apare ca o fâşie de tranzi ie c tre etajele de
vegeta ie, prezen a sa fiind o rezultant a influen ei lan ului carpatic exprimat
prin condi iile climatice. Cuprinde p duri de stejari nepoienite, pe soluri forestiere
(cenuşii, brun-roşcate). Este specific pentru câmpiile înalte şi piemonturile joase
din sudul şi vestul rii (între 100 şi 300 m altitudine), centrul Podişului
Transilvaniei (între 250 şi 400 m altitudine), nordul Podişului Moldovei (între 200
şi 350 m altitudine).
Nota specific este dat de prezen a p durilor de cvercinee: stejarul
pedunculat (Quercus robur), cerul (Quercus cerris), gârni a (Quercus frainetto) şi
mai rar gorunul (Quercus petraea). Se mai adaug : carpenul (Carpinus betulus),
teiul (Tilia platyphyllos, T. cordata, T. tomentosa), paltinul de câmp (Acer
platanoides), jugastrul (Acer campestre), ar arul (Acer tataricum), ulmul (Ulmus
minor, U. procera), frasinul (Fraxinus excelsior), cireşul p s resc (Cerasus
avium), m rul p dure (Malus silvestris), p rul p dure (Pirus pyraster), plopul
tremur tor (Populus tremula).
Cantitatea destul de mare de lumin şi solurile compacte, cu umiditate
variabil , permit dezvoltarea unui strat arbustiv, în care domin gherghinarul
(Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) şi lemnul râios
(Evonymus verrucosa).
Vegeta ia ierboas este bogat şi cuprinde: graminee – obsiga
(Brachipodium silvaticum), firu a de p dure (Poa nemoralis), firu a de livad

99
(Poa pratensis), golom (Dactylis polygama); plante de locuri umede –
l cr mioare (Convallaria majalis), murul (Rubus caesius), bubericul
(Scrophularia nodosa); flora de mull – ciocul berzei (Geranium robertianum),
urzica moart (Lamium maculatum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis),
vinari a (Asperula odorata), floarea paştilor (Anemone nemorosa), pecetea lui
Solomon (Polygonatum latifolium).
Pe teritoriul rii, în cadrul zonei nemorale se separ (Doni , 1963): o
subzon a p durilor de stejari mezofili (în Podişul Transilvaniei şi nordul
Moldovei) şi o subzon a p durilor de stejari submezofili-termofili (în sudul şi
vestul rii).
P durile nemorale formate din stejari mezofili sunt reprezentate prin stejar
pedunculat (Quercus robur), pure sau în amestec. În propor ii mai mici apar
exemplare de gorun (Quercus petraea), fag (Fagus sylvatica), ulm de munte
(Ulmus minor), paltin de câmp (Acer campestre), cireş p s resc (Cerasus avium),
frasin (Fraxinus excelsior), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia cordata, T.
tomentosa).
Stratul arbustiv este bine dezvoltat şi cuprinde specii de alun (Corylus
avellana), gherghinar (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), m ceş
(Rosa canina), vonicer (Evonymus europaea), lemn râios (Evonymus verucosa).
Pajiştile sunt dominate de specii de p iuş (Festuca pseudovina, F.
valesiaca, F. sulcata), b rboas (Botriochloa ischaemum), în Podişul
Transilvaniei şi colilie (Stipa tirsa, S. joannis, S. pulcherrima).
P durile nemorale de stejari submezofili-termofili sunt caracterizate prin
prezen a cerului (Quercus cerris) şi gârni ei (Quercus frainetto). Într-o propor ie
mai mic se asociaz stejarul pedunculat (Quercus robur), ar arul (Acer
tataricum), teiul argintiu (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus angustifolia), m rul
p dure (Malus silvestris), p rul p dure (Pirus pyraster).
Stratul arbuştilor este format mai ales din gherghinar (Crataegus
monogyna, C. pentagyna) şi lemn câinesc (Ligustrum vulgare), iar pajiştile
cuprind specii de p iuş (Festuca valesiaca, F. pseudovina, F. sulcata); b rboas
(Botriochloa ischaemum) şi sadin (Chrysopogon gryllus); p ruşc (Agrostis
tenuis), la altitudini mai mari.
Fauna stejăretelor cuprinde numeroase specii comune cu subetajul
gorunetelor. Dintre mamifere, majoritatea speciilor migreaz spre regiunea
montan : c prioara (Capreolus capreolus), veveri a (Sciurus vulgaris), pârşul
(Glis glis), şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), lupul (Canis lupus), iepurele
(Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), pisica s lbatic (Felis silvestris),
al turi de şoarecele pitic (Micromys minutus pratensis), şoarecele subp mântean
(Pitymis subterraneus) şi chi canul de p dure (Sorex araneus tetragonurus).
P s rile sunt mai bine reprezentate: mierla (Turdus merula), sturzul de
vâsc (Turdus viscivorus), sturzul cânt tor (Turdus philomelos), ciocârlia de p dure

100
(Lullula arborea), câneparul (Carduelis cannabina), frunz ri a cenuşie (Hippolais
pallida elaeica), pi igoiul de livad (Parus lugubris), muscarul negru (Ficedula
hypoleuca), gai a (Garrulus glandarius), turturica (Streptopelia turtur),
porumbelul de scorbur (Columba oenas), privighetoarea (Luscinia
megarhynchos), cioc nitoarea verde (Picus viridis romaniae), eretele (Falco
vespertinus), gaia roşie (Milvus milvus).
Printre reptile, se întâlnesc: şarpele orb (Anguis fragilis), şopârla de câmp
(Lacerta agilis agilis), guşterul (Lacerta viridis viridis), guşterul dobrogean
(Lacerta viridis meridionalis), şopârla de p dure (Lacerta praticola pontica),
şopârli a de frunzar (Ablepharus kitaibelli fitzingeri), broasca estoas de uscat
(Testudo hermanni), broasca estoas dobrogean (Testudo graeca ibera).
Insectele sunt foarte numeroase: coleoptere – croitorul (Cerambyx cerdo),
cariul de scoar (Scolytus intricatus); lepidoptere – omida stejarului (Lymantria
dispar), inelarul (Malacosoma neustria), omida procesionar (Thaumatopoea
processionea), molia verde a stejarului (Tortrix viridana).

6.1.4. Etajul p durilor nemorale

Etajul p durilor de foioase se extinde pân la 1200-1400 m altitudine, pe

cea mai mare parte din teritoriul rii (40%), în dealuri, podişuri şi mun i joşi şi
mijlocii. Pân la aproximativ 600-700 m altitudine, se remarc prezen a
gorunului, iar pân la 1200-1400 m este caracteristic fagul, cu o fâşie de tranzi ie
gorun-fag la partea inferioar şi o fâşie de amestec fag-conifere la partea
superioar .

Subetajul gorunetelor (p duri de gorun şi de amestec cu gorun) se

desf şoar aproape exclusiv în dealuri şi podişuri, cu relief fragmentat, între
altitudinile de 200-300 m şi 600-700 m, în Podişul Transilvaniei, Dealurile
Vestice (între Crişul Alb şi Mureş), Podişul Getic, Subcarpa i, Podişul Moldovei,
nordul Dobrogei şi chiar sudul Mun ilor Banatului.
P durile sunt constituite aproape în exclusivitate din gorun (Quercus
petraea – în Podişul Transilvaniei şi dealurile mai înalte din regiunile
pericarpatice, Q. dalechampii – în Dobrogea şi estul Podişului Moldovei, Q.
polycarpa – în Oltenia şi sudul Banatului). În pu ine exemplare mai pot ap rea
stejarul pedunculat (Quercus robur), fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus
betulus), teiul (Tilia cordata, T. platyphillos), cerul (Quercus cerris) şi gârni a
(Quercus frainetto), iar în regiunile cu un climat mai blând, c rpini a (Carpinus
orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus) şi chiar stejarul pufos (Quercus
pubescens).
Stratul de arbuşti este alc tuit din alun (Corylus avellana), gherghinar
(Crataegus monogyna), vonicer (Evonymus europaea), lemn râios (Evonymus

101
verrucosa), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), soc (Sambucus
nigra), clocotiş (Staphylea pinnata), iar în Dobrogea şi Banat, din scumpie
(Cotynus coggygria).
Vegeta ia ierboas este format din flora de mull – vinari a (Asperula
odorata), s nişoara (Sanicula europaea), trep d toarea (Mercurialis perrenis),
urzica moart galben (Lamium galeobdolon), mierea ursului (Pulmonaria
officinalis), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides) - la care se asociaz unele
specii de graminee: obsiga (Brachipodium silvaticum), m rgeluşa (Melica
uniflora), golom ul (Dactylis glomerata). Se adaug flora acidofil , în care
predomin rogozul (Carex pilosa) şi horşti (Luzula nemorosa). Pajiştile sunt
dominate de p ruşc (Agrostis tenuis).
Fauna este cea mai bogat , datorit unor condi ii ecologice variate. Se
întâlnesc porumbeii s lbatici (Columba palumbus, C. oenas) şi turtureaua
(Streptopelia turtur), al turi de graur (Sturnus vulgaris), mierl (Turdus merula),
st ncu (Corvus monedula), privighetoarea neagr (Sylvia atricapilla),
privighetoarea roşie (Luscinia megarhynchos), cioc nitoarea sur (Picus canus),
pi igoiul de livad (Parus lugubris), gai a (Garrulus glandarius), gaia roşie
(Milvus milvus), uliul porumbar (Accipiter gentilis), viesparul (Pernis apivorus).
Dintre mamifere, caracteristice sunt: pârşul de stejar (Eliomys quercinus),
pârşul cu coad stufoas (Dryomys nitedula), vulpea (Vulpes vulpes), mistre ul
(Sus scropha).
În spa iile umede sau cu b ltoace, se întâlnesc: buhaiul cu burta galben
(Bombina variegata), buhaiul cu burta roşie (Bombina bombina), broasca roşie de
p dure (Rana dalmatina).
Nevertebratele mai des întâlnite sunt: molia ghindei (Carpocapsa
splendana), omida p roas a stejarului (Lymantria dispar), trombarul ghindei
(Curculio glandium), croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo) (Drugescu,
1994).

Subetajul făgetelor (p duri de fag şi de amestec de fag cu r şinoase) se

întâlneşte în special în Carpa ii Curburii, Carpa ii Meridionali şi Carpa ii
Occidentali, dar şi în dealurile înalte. Se g seşte între altitudinile de 400-500 m şi
1400-1450 m.
P durile de fag prezint o mare diversitate şi se întâlnesc în trei fâşii
distincte: f gete de mare altitudine (1250-1450 m), f gete montane (600-1250 m)
şi f gete colinare (400-800 m). Predomin fagul (Fagus sylvatica var. sylvatica, în
cea mai mare parte a rii şi Fagus sylvatica var. moesiaca, în sudul rii – Mun ii
Banatului, Podişul şi Subcarpa ii Getici). Se mai asociaz , în pu ine exemplare,
paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ulmul de munte (Ulmus glabra), bradul
(Abies alba), molidul (Picea abies), plopul tremur tor (Populus tremula),

102
mesteac nul (Betula pendula), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus
betulus).
Arbuştii lipsesc sau sunt slab dezvolta i, întâlnindu-se mai ales vonicerul
(Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa), tulichina (Daphne
mezereum), caprifoiul (Lonicera xylosteum), la munte şi alun (Corylus avellana),
soc negru (Sambucus nigra), corn (Cornus mas), lemn câinesc (Ligustrum
vulgare), sânger (Cornus sanguinea), clocotiş (Staphylea pinnata), la dealuri.
Stratul inferior, al ierburilor, este destul de variat: mur (Rubus hirtus),
leurd (Allium ursinum), p iuş de p dure (Festuca silvatica), horşti (Luzula
nemorosa), afin (Vaccinium myrtillus) şi ferigi (Dryopteris filix mas, Athyrium
filix femina). În pajişti, formate pe locul p durilor defrişate de om, se întâlnesc
p iuş roşu (Festuca rubra) cu p ruşc (Agrostis tenuis).
Fauna se individualizeaz prin mamiferele: veveri a (Sciurus vulgaris),
şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), jderul de piatr (Martes foina), jderul de
p dure (Martes martes), pârşul (Glis glis), ursul (Ursus arctos), c prioara
(Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus).
Dintre p s ri, cea mai caracteristic este ierunca (Tetrastes bonasia),
specific p durilor de fag, al turi de cintez (Fringilla coelebs), pi igoiul de
munte sur (Parus palustris), m c leandru (Erithacus rubecula), cioc nitoarea
mare (Dendrocopos major), oiul (Sitta europea), pi igoiul mare (Parus major),
pitulicea sfârâietoare (Philloscopus sibilatrix), ciocârlia de p dure (Lulula
arborea), codobatura (Motacilla alba), prund raşul gulerat mic (Charadrius
dubius), fluierarul de munte (Tringa hypoleucos), pesc relul negru (Cinclus
cinclus aquaticus), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), muscarul mic (Muscicapa
striata), uliul p s rar (Accipiter nisus).
Amfibienii sunt reprezenta i de salamandr (Salamandra salamandra),
tritonul carpatic (Triturus montandoni), broasca roşie de munte (Rana
temporaria), iar şerpii, prin viper (Vipera berus), şarpe orb (Anguis fragilis).
Dintre nevertebrate men ion m: lepidopterele molia jirului (Carpocapsa
grossana) şi cotarul fagului (Operophtera fagata), coleopterele croitorul albastru
al fagului (Rosalia alpina) şi trombarul (Rhynchaenus fagi), ân arul de frunz al
fagului (Mikiola fagi), p duchele lânos al fagului (Cryptococcus fagisuga).

6.1.5. Etajul p durilor boreale

Etajul p durilor de conifere cuprinde fâşia altitudinal situat între 1200-

1400 şi 1600-1800 m. Are cea mai mare extindere în Carpa ii Orientali (ocup un
areal de aproape 200 km lungime şi 75 km l ime). În restul masivelor montane
apare insular şi ocup suprafe e mici: în Carpa ii Meridionali (Bucegi, F g raş,
Parâng-Lotru-Cindrel, Retezat- arcu) şi în Carpa ii Occidentali (Bihor).

103
 Condi iile locale (înclinarea şi expunerea versan ilor, aspecte
topoclimatice) impun diferen ieri semnificative în ceea ce priveşte limitele acestui
etaj forestier. Astfel, fa de valorile men ionate mai sus, limita inferioar coboar
pân la 800-900 m în nordul rii (Mun ii Bârg ului) şi 1300 m în sud (pe
versantul nordic al Carpa ilor Meridionali), în timp ce limita superioar se
plaseaz la 1600-1700 m în nord (Mun ii Rodnei) şi la 1700-1800 m în sud
(Mun ii Parâng), corespunz tor p durilor pure în masive neîntrerupte. Limita
superioar a p durii s-a modificat datorit defriş rii, locul acesteia fiind luat de
pajişti secundare cu caracter montan.
P durile au o structur relativ simpl , fiind formate aproape exclusiv din
molid (Picea abies). Destul de rar se pot asocia: scoruşul (Sorbus aucuparia);
paltinul (Acer pseudoplatanus); zada (Larix decidua), în mun ii Ceahl u, Ciucaş,
Bucegi, Lotru; aninul alb (Alnus incana), pe v i; fagul (Fagus silvatica) şi bradul
(Abies alba), la partea inferioar .
Arbuştii lipsesc sau sunt reprezenta i prin rare exemplare de soc roşu
(Sambucus racemosa), caprifoi (Lonicera nigra, L. xylosteum), coac z de munte
(Ribes alpinum), tulichin (Daphne mezereum), cununi (Spiraea ulmifolia).
Stratul inferior este compus din m crişul iepurelui (Oxalis acetosella),
l cr mi a (Majanthemum bifolium), deget ru ul (Soldanella montana), clopo elul
(Campanula abietina), vulturica (Hieracium transsilvanicum), perişorul (Pyrola
uniflora), horştii (Luzula silvatica), ferigile (Athyrium filix femina, Dryopteris filix
mas), afinul (Vaccinium myrtillus) şi specii de muşchi verzi.
Prin defrişarea arborilor şi arbuştilor, locul lor a fost luat de specii de
mesteac n (Betula pendula), plop tremur tor (Populus tremula), salcie c preasc
(Salix caprea) şi pajişti secundare de p iuş roşu (Festuca rubra), p ruşc
(Agrostis tenuis), timoftic (Phleum comutatum), pept n ri (Cynosurus
cristatus), târs (Deschampsia caespitosa) sau epoşic (Nardus stricta).
Fauna p durilor de r şinoase este adaptat condi iilor specifice
(luminozitate redus , umezeal ridicat , ierni reci şi lungi, z pad abundent ).
Speciile au c p tat o serie de adapt ri: intensitate mare a semnalelor sonore din
cauza lipsei de orizont; unele îşi fac rezerve de hran , altele hiberneaz ;
majoritatea au stabilitate redus , coborând iarna spre etajele inferioare, iar o parte
din p s ri sunt migratoare.
Se întâlnesc mai des mamifere: cerb (Cervus elaphus), urs (Ursus arctos),
lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), şoarece v rgat (Sicista betulina), şoarece
scurm tor (Clethrionomys glareolus).
P s rile sunt reprezentate prin: şorecar (Buteo buteo), corb (Corvus
corax), huhurez mare (Strix aluco), buh (Bubo bubo); pi igoi de br det (Parus
ater), pi igoi de munte (Parus montanus), mierl gulerat (Turdus torquatus);
forfecu (Loxia curvirostra), cioc nitoare cu trei degete (Picoides tridactylus);
cioc nitoare neagr (Dryocopus martius); gai de munte (Nucifraga

104
caryocatactes), auşel sprâncenat (Regulus ignicapillus). Cocoşul de munte (Tetrao
urogallus) şi cocoşul de mesteac n (Lyrurus tetrix), acum rare, se mai întâlnesc în
Mun ii Rodnei şi Maramureşului.
Reptilele sunt reprezentate de vipera comun (Vipera berus), şopârla de
munte (Lacerta vivipara), iar amfibienii prin tritonul de munte (Triturus
alpestris), broasca brun (Rana temporaria), salamandra (Salamandra
salamandra).
Specifice frunzarului de molid sunt insectele: croitorul mare (Ips
typographus), trombarul puie ilor de molizi (Molites germanus), omida p roas a
molidului (Lymantria monacha), musculi a de gogoşi (Cecidomya pini), viespea
lemnului de r şinoase (Sirex gigas), viespea es toare a molidului (Cephaleia
abietis).

6.1.6. Etajul subalpin

Între 1800 m şi 2000-2200 m, vegeta ia este constituit din rarişti de arbori

şi tuf rişuri (jneap n, ienup r, bujor de munte), f când tranzi ia de la p duri la
pajiştile alpine. Apare insular în toate grupele de mun i: Carpa ii Meridionali (cele
mai întinse suprafe e, din Bucegi pân în Godeanu), Carpa ii Orientali (în special
în Maramureş, Rodna, C limani, dar şi în Ceahl u, Ciucaş) şi Mun ii Apuseni
(Bihor, Muntele Mare, Vl deasa). Aspectele vegeta iei au impus individualizarea
a dou subetaje: unul al rariştilor şi altul al tuf rişurilor.
Subetajul rariştilor se g seşte la partea inferioar . Odat cu creşterea
altitudinii, arborii devin tot mai scunzi, situa i la distan e din ce în ce mai mari,
pân când dispar total. Foarte caracteristice sunt rariştile de molid (Picea excelsa)
şi zad (Larix decidua). Pe locurile defrişate, pentru l rgirea golului de munte, s-
au extins pajiştile secundare de p ruşc (Festuca airoides).
Subetajul tufărişurilor cuprinde specii de jneap n (Pinus mugo), al turi
de care este larg r spândit ienup rul (Juniperus communis, J. nana), dar şi
smârdarul (Rhododendron kotschyi), aninul verde (Alnus viridis) şi unii arbuşti –
afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea). Se mai întâlnesc
coac zul de munte (Ribes petraeum), precum şi numeroşi muşchi. Dintre speciile
de pajişte, sunt bine reprezentate p ruşca (Festuca airoides), iarba vântului
(Agrostis rupestris), firu a (Poa media), ov scior (Avenastrum versicolor),
epoşica (Nardus stricta), târsa (Deschampsia caespitosa), rugina (Juncus
trifidus), cinci degete (Potentilla ternata), clopo el (Campanula alpina), al turi de
muşchi şi licheni.
Fauna tuf rişurilor subalpine este constituit din specii care tr iesc în
primul rând în etajele inferioare. Se întâlnesc ursul (Ursus arctos), lupul (Canis
lupus), iepurele (Lepus europaeus), şoarecele scurm tor (Clethrionomys

105
glareolus), pârşul de alun (Muscardinus avellanarius). Dintre reptile se remarc
şopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comun (Vipera berus).
P s ri caracteristice sunt: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cocoşul de
mesteac n (Lyrurus tetrix), pitulicea (Phylloscopus collybita), brum ri a de
p dure (Prunella modularis), prund raşul de munte (Eudromias morinellus),
mierla gulerat (Turdus torquatus), ciocârlia urecheat balcanic (Eremophila
alpestris balcanica). Se mai întâlneşte fluturele Argyroploce shultesiana în
jnepenişuri (Drugescu, 1994).

6.1.7. Etajul alpin

Se întâlneşte insular pe cele mai înalte vârfuri montane: Carpa ii

Meridionali (Bucegi, F g raş, Parâng, Cindrel, Retezat, Godeanu) şi Carpa ii
Orientali (Rodnei, C limani), la altitudini de peste 2000-2200 m. Limita inferioar
este mai coborât cu 300-400 m în nord fa de sud. De asemenea, aceast valoare
depinde şi de expozi ia versan ilor, masivitate şi tipul de roc . Etajul alpin
cuprinde pajişti scunde şi tuf rişuri pitice, rezistente la frig, usc ciune şi vânt
puternic.
Principalele elemente componente sunt ierburile: coarna (Carex curvula),
rugina (Juncus trifidus), p ruşca (Festuca airoides), iarba stâncilor (Agrostis
rupestris), dar şi ochiul g inii (Primula minima), deget ru ul (Soldanella pussila),
piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestris), daria (Pedicularis oederi),
clopo elul (Campanula alpina). Unele plante apar sub form de perni e: mili eaua
(Silene acaulis), laptele stâncii (Androsace chamaejasme), ochiul şarpelui
(Eritrichium nanum).
Subarbuştii şi arbuştii sunt mai slab reprezenta i: argin ic (Dryas
octopetala), salcie pitic (Salix herbacea), smârdar (Rhododendron kotschyi),
ienup r pitic (Juniperus sibirica). Se adaug , pe stânc rii, muşchi şi licheni.
Datorit p şunatului intens, asocia iile de ierburi alpine sunt adeseori
înlocuite de pajişti secundare cu epoşic (Nardus stricta).
Fauna pajiştilor alpine se caracterizeaz printr-un num r redus de specii,
datorit condi iilor aspre (ierni lungi, cu temepraturi sc zute, cantit i mari de
z pad , înghe uri îndelungate, vânturi puternice). Speciile animale au c p tat o
serie de adapt ri specifice: ovoviviparitatea şi melanismul (reptile), micşorarea
taliei (gasteropode), reducerea aripilor sau dezvoltarea lor viguroas , pentru a
rezista vânturilor puternice (insecte), blan deas (mamifere).
Cel mai renumit mamifer este capra neagr (Rupicapra rupicapra), relict
glaciar, care coboar şi în etajul subalpin şi chiar – iarna – în p duri, al turi de
marmot (Marmota marmota), reintrodus de curând, şi şoarecele de z pad
(Microtus nivalis ulpius). Se mai întâlnesc: chi canul de munte (Sorex alpinus) şi
p s ri ca brum ri a alpin (Prunella collaris), fâsa de munte (Anthus spinoletta),

106
ciocârlia urecheat (Eremophila alpestris), codroşul de munte (Phoenicurus
ochruros), fluturaşul de piatr (Tichodroma muraria), acvila de munte (Aquila
chrysaetos), prund raşul de munte (Eudromias morinellus). Dintre reptile, ajunge
pân aici vipera comun (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta vivipara).
Nevertebratele sunt reprezentate prin gasteropode (Pupilla alpicolla),
lepidoptere (Erebia), coleoptere (Trechus plicatulus), ortoptere (Miramella
alpina) (Drugescu, 1994).

6.2. Regionarea biogeografic

Din punct de vedere biogeografic, teritoriul României ocup o pozi ie de

tranzi ie între dou subregiuni holarctice: euro-siberian (cu p duri de r şinoase şi
foioase) şi pontico-central-asiatic (cu stepe şi pustiuri).
În func ie de condi iile climatice şi edafice, precum şi de interac iunea
dintre flor , faun , sol şi clim , în anumite regiuni, au o pondere mai mare diferite
elemente floristice şi faunistice, eviden iindu-se mai multe unit i.
Influen ele biogeografice diverse au permis delimitarea a cinci provincii
biogeografice: carpato-dacic , panonic , moesic , pontic şi sarmatic
(Biogeografia României, 1969; Costache, 1996).

Fig. 17. Regiuni biogeografice (Biogeografia României, 1969)

(1) Provincia carpato-dacică se extinde pe cea mai mare parte din

suprafa a rii, cuprinzând Carpa ii Orientali, Meridionali şi Occidentali,

107
Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Bârladului. Are o flor şi o faun central-
european , cu multe endemite.
Principalele forma iuni vegetale sunt: p duri de cvercinee şi mixte de tip
central-european (gorunete, goruneto-f gete), p duri de fag (f gete colinare şi
montane, fag cu r şinoase), p duri de r şinoase (molidişuri), tuf rişuri subalpine
de jnepeni şi ienuperi, iar la cele mai mari altitudini, pajişti arctic-alpine.
Carpaţii Orientali se caracterizeaz prin extinderea pe mari suprafe e a
p durilor de molid (Picea abies). Includ plante est-carpatice-balcanice:
Ranunculus crenatus, Anthemis carpatica, Soldanella pusilla şi endemisme ca
Heracleum carpaticum, Silene nivalis (numai în Mun ii Rodnei), Festuca porcii.
Dintre speciile se remarc : Betula nana, relict glaciar, în turb rii, Astragalus
roemeri şi endemitul Campanula carpatica. Pe calcarele mezozoice din Ceahl u
vegeteaz Larix decidua ssp. carpatica.
Carpa ii Orientali centrali şi de la Curbur se eviden iaz prin speciile
Primula leucophylla şi Saxifraga cymbalaria, care atest leg turi vechi cu
regiunea Caucazului.
Mun ii Gurghiu, Harghita şi Perşani se caracterizeaz prin turb rii în
ariile depresionare, cu o flor arctic -boreal , cum ar fi Saxifraga hirculus, Betula
nana, Viola epipsila, Betula humilis şi Achillea impatiens.
Carpaţii Meridionali p streaz vechi specii montane Arabis procurrens,
Galium kitaibelianum, Hieracium pavichii. Elemente specifice sunt reprezentate
de endemismele Dianthus callizonus şi Cerastium transsilvanicum.
În Mun ii Bucegi-Piatra Craiului se întâlnesc Saxifraga demissa,
Geranium coerulatum, Bromus barcensis, Draba compacta; Larix decidua ssp.
carpatica. În Mun ii F g raş-Iezer se eviden iaz Silene dinarica şi endemismul
Dianthus henteri. Mun ii Parâng-Cindrel se caracterizeaz prin prezen a
elementelor balcanice Symphyandra wanneri, Gymnadenia frivaldi, elementelor
ilirice Aubrietia croatica, Cardamine glauca, Juglans regia. Mun ii Retezat-
Godeanu cuprind endemisme Artemisia petrosa carpatica, Barbarea lepuznica,
Centaurea retezatensis, Draba dorneri, Poa nyaradiana.
Carpaţii Occidentali se deosebesc prin specii termofile (elemente
submediteraneene, ilirice şi balcano-asiatice) în Mun ii Banatului, dar şi printr-o
vegeta ie variat (p duri de fag şi molid), iar în partea vestic Quercus cerris, în
Mun ii Apuseni.
Podişul Transilvaniei are o vegeta ie de p duri de stejar (Quercus robur,
Q. petraea, Q. dalechampii, Q. polycarpa, Q. pubescens) şi fag (Fagus sylvatica),
al turi de care mai apar asocia ii stepice de Festuca valesiaca. În partea estic se
întâlneşte Ephedra distachya, Allysum murale, Galium purpureum, G. flavescens.
Nu lipsesc nici endemismele Salvia transsilvanica, Astragalus peterfii (în vest).
Podişul Bârladului se caracterizeaz prin influen e carpatice, în p duri de
stejar (Quercus) şi fag (Fagus taurica, F. orientalis) cu carpen, chiar Crambe

108
tataria, dar şi cu influen e stepice (Polygala sibirica). Se p streaz şi vechi specii
montane: Lunaria rediviva, Aconithum anthora.
Dintre animale (elemente central-europene), specifice pentru provincia
carpato-dacic sunt: tritonul carpatic (Triturus montandoni), cerbul (Cervus
elaphus), ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), capra neagr (Rupicapra
rupicapra), pi igoiul de munte (Parus montanus transsylvanicus), cucuveaua
transilvan (Athene noctua daciae).
(2) Provincia panonică ocup o suprafa mai restrâns în vestul rii,în
Câmpia Banato-Crişan (Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor, Câmpia
Mureşului, Câmpia Timişului). Vegeta ia este reprezentat de silvostep (pajişti
cu graminee şi ierburi xeromezofile) şi p duri de stejar pufos (Quercus
pubescens), gârni (Quercus frainetto), cer (Quercus cerris) şi tei (Tilia
tomentosa).
Câmpia Someşului cuprinde p duri de cer, pe locul fostelor mlaştini ale
Ecedei. Pe nisipuri se întâlneşte specia psamofil atlantic-mediteranean
Corynephorus canescens. Mai apare Spergularia salontana.
Câmpia Crişurilor şi Mureşului se caracterizeaz prin prezen a relictului
tropical ter iar – lotusul (Nymphaea lotus thermalis), în lacul Pe ea şi a unor specii
sudice, termofile: Sedum cepaea, Saxifraga bulbifera, Snyrnium perfoliatum, Vitis
sylvestris, Moenchia mantica, Muscari botryoides.
Fauna (elemente central-europene, dar şi pontice) cuprinde: popând ul
(Citellus citellus), orbetele (Spalax leucodon hungaricus) şi batracianul Rana
arvalis woltersdorfi.
(3) Provincia moesică se extinde în sud-vestul rii (sud-estul Banatului,
Defileul Dun rii, sud-vestul Olteniei, valea Cernei, Podişul Mehedin i, sudul
Munteniei) şi în sud-vestul Dobrogei (Podişul Oltinei).
Numeroase elemente submediteraneene (în special moesice şi illirice) sunt
componente importante ale covorului vegetal din aceste regiuni sau formeaz
chiar asocia ii proprii: p duri de cer (Quercus cerris) şi gârni (Quercus
frainetto), şibleac cu stejar pufos (Quercus pubescens), mojdrean (Fraxinus
ornus), c rpini (Carpinus orientalis) şi scumpie (Cotinus coggygria), p duri cu
frasin pufos (Fraxinus pallissae) sau frasin cu frunz îngust (Fraxinus
angustifolia), liliac (Syringa vulgaris), vişin turcesc (Padus mahaleb), Corylus
colurna, Scabiosa banatica, Saponaria glutinosa, Tulipa hungarica.
Apar, de asemenea, numeroase elemente termofile, mediteraneene:
Juglans regia, Celtis australis, Geranium macrorhizum, Cirsium candelabrum,
Acanthus longifolius, Ruscus aculeatus, Carpinus orientalis, Fagus moesiaca,
Dianthus vandassi şi multe endemisme: Dianthus banaticus, Cerastium
banaticum, Centaurea degeniana, Ferula heuffeli.
Mun ii Vâlcan, C p ânii şi bordura calcaroas a Mun ilor Parâng,
Subcarpa ii Getici şi Podişul Mehedin i se caracterizeaz prin prezen a a

109
numeroase elemente submediteraneene. De asemenea, masivul Cozia se
eviden iaz printr-o compozi ie floristic în care apar şi elemente sudice (Sorbus
cretica).
Podişul Getic şi Cîmpia Română Centrală se disting prin prezen a
p durilor de Quercus cerris şi Q. frainetto, cu numeroase elemente sudice:
Acanthus longifolius, Nectaroscordium dioscorides, Ornithogalum sulfureum,
Tilia tomentosa, Carpinus orientalis; pe alocuri apar speciile moesice de fag
balcanic (Fagus moesica) şi garofi balcanic (Dianthus vandassi). În Câmpia
Burnaz-Boian se dezvolt : scumpia, bujorul (Paeonia peregrina romanica) şi
p rul argintiu.
Podişul Oltinei (sud-vestul Dobrogei) cuprinde p duri de cer (Quercus
cerris) şi gârni (Quercus frainetto), cu tuf rişuri (Colutea arborescens,
Evonymus latifolius) şi subarbuşti mediteraneeni (Ruscus hypoglosum).
Pe fondul faunei central-europene de p dure – c prioar (Capreolus
capreolus), mistre (Sus scrofa), pisic s lbatic (Felis silvestris), veveri a
(Sciurus vulgaris) apar numeroase elemente submediteraneene şi mediteraneene,
în marea lor majoritate fiind specii termofile sudice: broasca estoas de uscat
(Testudo hermanni, T. graeca ibera), vipera cu corn (Vipera ammodytes), şerpi
(Coluber quatorlineatus, C. jugularis caspius), şopârle (Lacerta praticola,
Ablepharus kitaibelli), scorpioni (Euscorpius carpathicus), dihorul p tat (Vormela
peregusna), popând ul (Citellus istricus), scolopendra (Scolopendra cingulata),
liliacul (Rhinolophus euryale), potârnichea de stânc (Alectoris graeca), insecte
(Mantis religiosa, Tettigia orni, Dinarchus dasypus), termite (Reticulithermes
lucifugus), cicori (Cicada plebeja), coleoptere (Carabus gigas), greierul gras
(Bradyporus montandoni).
(4) Provincia pontică se întinde în B r gan, Dobrogea şi sud-estul
Moldovei, ocupând ariile de step şi de silvostep . Vegeta ia este reprezentat prin
pajişti de p iuş (Festuca) şi obsig (Bromus), cu numeroase elemente continentale
şi sudice: Ceratocarpus arenarius, Tragus racemosus, Knautia macedonica,
Erianthus adpressus, Ornithogalum fimbriatum, Paconia peregrina, al turi de
stejar brum riu (Quercus pedunculiflora) şi cer (Quercus cerris). În silvostep ,
destul de frecvente sunt scumpia (Cotinus coggygria) şi umbra iepurelui
(Asparagus tenuifolius), iar pe nisipurile de la Hanu Conachi, specia psamofil
Mollugo cerviana.
Dobrogea este bogat în specii sudice: Paliurus aculeatus, Iris pumilla, cu
unele endemite: Agropyron brandzae, Centaurea kanitziana, C. jankae.
Dobrogea de Nord se eviden iaz prin forma iuni de step , silvostep şi
p dure, cu elemente mediteraneene, submediteraneene, pontice şi balcanice.
Specii de origine sudic sunt: Moeringia jankae, M. grisebachii, iar endemice:
Campanula romanica, Centaurea jankae. P durile sunt formate din specii de
gorun (Quercus dalechampii, Q. polycarpa, Q. petraea), iar pe valea Luncavi ei,

110
fag comun (Fagus silvatica), central-european şi fag oriental (Fagus orientalis)
din Caucaz; se mai adaug : p rul argintiu (Pirus elaeagrifolia), mojdreanul
(Fraxinus ornus), sâmbovina (Celtis glabrata), c rpini a (Carpinus orientalis),
beşicoasa (Colutea arborescens), vişinul turcesc (Padus mahaleb).
Fauna dobrogean se individualizeaz prin speciile: dihorul de step
(Mustela eversmanni); grivanul mic (Mesocricetus newtoni); şoarecele de step
(Sicista subtilis nordmanni); broasca estoas de uscat (Testudo graeca ibera);
şerpi (Coluber quatuorlineatus, Eryx jaculus turcicus); şopârl de step şi pustiu
(Eremias arguta deserti), în jurul complexului lagunar Razim şi pe nisipurile din
Delta Dun rii; gasteropode (Zebrina varnensis). P durile nord-dobrogene cuprind
animale central-europene: c prioara (Capreolus capreolus), jderul de scorbur
(Martes martes), jderul de piatr (Martes foina), dar şi specii sudice: cioc nitoarea
lui Lilford (Dryobates leucotos lilfordi), vipera cu corn dobrogean (Vipera
ammodytes montandoni), greierele gras (Bradyporus montandoni).
În B r gan se întâlnesc: dihorul de step (Mustela eversmanni), grivanul
mic (Mesocricetus newtoni), hârciogul (Cricetus cricetus), şoarecele de step
(Sicista subtilis nordmanni) şi popând ul (Citellus citellus). Pe nisipurile de la
Hanu Conachi este caracteristic şopârla de nisip (Eremias arguta deserti).
(5) Provincia sarmatică ocup un areal restrâns în nord-estul rii, în
silvostepa din Câmpia Moldovei. Vegeta ia se distinge printr-un complex de
pajişti stepice – colilie (Stipa tirsa, S. pennata), negar (Stipa capillata) şi p iuş
(Festuca valesiaca, F. pseudovina).
Fauna include, ca specie caracteristic , orbetele (Spalax graecus), al turi
de popând u (Citellus citellus), element central-european, hârciog (Cricetus
cricetus), dihor de step (Mustela eversmanni), şoarece de step (Sicista subtilis
nordmanni) şi vipera de step (Vipera ursinii renardi).

111
 7. SOLURILE

În România exist o mare varietate de soluri, distribuite relativ echilibrat

pe tot teritoriul. Solurile reflect tranzi ia de la climatul continental est-european
la cel oceanic şi submediteranean, iar prezen a Carpa ilor impune o etajare a
acestora.

7.1. Factorii pedogenetici

Solul se formeaz şi evolueaz ca rezultat al ac iunii îndelungate şi

complexe a unor factori naturali şi antropici, reflectând atât condi iile abiotice ale
substratului, cât şi influen a asocia iilor vegetale naturale care se dezvolt pe
acesta.
Relieful intervine direct în procesul de formare a solurilor prin gradul de
înclinare al versan ilor. Astfel, dac în regiunile de câmpii şi podişuri joase apar
soluri evoluate, cu profile dezvoltate şi diferen iate, în regiunile de dealuri îanlte şi
mun i predomin solurile slab evoluate sau chiar erodate. De asemenea, impune
diversitatea condi iilor bioclimatice în altitudine, determinând o etajare a solurilor.
Roca influen eaz compozi ia granulometric , structura şi compozi ia
chimic a solului. În func ie de gradul de consolidare a rocilor, se diferen iaz
soluri sub iri (pe roci compacte) şi soluri profunde (pe roci afânate).
Condi iile climatice ac ioneaz diferen iat pe cele trei trepte majore de
relief. În spa iul montan (r coros şi umed) se dezvolt soluri oligobazice sau
oligomezobazice, în regiunea podişurilor şi câmpiilor înalte (climat moderat)
predomin solurile adânci, cu orizonturi bine diferen iate, în timp ce în câmpiile
joase (secetoase) se formeaz soluri închise la culoare, datorit acumul rii
humusului saturat cu calciu.
Factorul biologic impune modific ri cu caracter zonal, în cadrul marilor
forma iuni vegetale. Astfel, pajiştile stepice las în sol cantit i anuale mari de
resturi organice, ce se descompun relativ rapid şi se transform în humus saturat.
În regiunile forestiere, transformarea resturilor organice, ce provin mai ales din
frunze, se produce într-un ritm mai lent, diferen iat pentru p durile de foioase şi
cele de conifere. În etajul alpin, procesul de mineralizare este redus, datorit
activit ii microbiologice slabe. De asemenea, ac iunea faunei din sol determin
apari ia unor subtipuri aparte (vermice) ale solurilor.
Apa freatic şi stagnant are un rol important doar în condi iile în care
umezeşte profilul de sol (permanent sau periodic). Se formeaz astfel, în regiunile
umede sau cu drenaj slab, soluri intrazonale, gleizate sau pseudogleizate.
Timpul condi ioneaz formarea şi evolu ia solurilor. În general, exist o
coresponden direct între vârsta unor forme de relief (terase, câmpii

112
piemontane) şi cea a solurilor. De asemenea, se deosebesc solurile actuale
(rezultate sub influen a condi iilor climatice existente în arealul respectiv) de
solurile fosile (a c ror genez a fost determinat de condi ii climatice anterioare),
acoperite de loessuri (Conea, 1970).
Activitatea omului contribuie la formarea sau conservarea învelişului de
sol. Lucr rile de îndiguire-desecare au schimbat total regimul hidric, prin
diminuarea proceselor de descompunere aerob şi creşterea con inutului de
humus. Utilizarea diferitelor substan e (îngr ş minte naturale şi chimice,
amendamente calcaroase) a determinat modificarea însuşirilor chimice ale
solurilor. Practicile agricole inadecvate (nerota ia culturilor, ar turi în lungul
pantelor) favorizeaz procese intense de eroziune.

7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea

Pozi ia României în plin zon temperat , la tranzi ia de la climatul est-

continental (cu vegeta ia de step ) la cel oceanic (domeniul forestier) şi
submediteranean, determin o anumit distribu ie şi zonare a solurilor. Prezen a
Carpa ilor impune o dispunere altitudinal a solurilor.
Astfel, se poate constata o distribu ie zonal a principalelor clase şi tipuri
de soluri. Arcul carpatic impune o reparti ie concentric , cu zona extern , cea mai
extins , apar inând cernisolurilor, la care se adaug în câmpiile înalte, dealuri şi
podişuri, zona luvisolurilor şi cambisolurilor, iar în mun i sunt caracteristice
spodisolurile şi umbrisolurile. În Depresiunea Transilvaniei, zonalitatea este pus
în eviden de prezen a cernisolurilor în vest şi a cambisolurilor şi luvisolurilor în
centru şi est.
Dispunerea altitudinal a reliefului influen eaz etajarea condi iilor
climatice şi a vegeta iei, care se reflect şi în zonalitatea vertical a solurilor. În
spa iul montan, sub p duri de amestec, sunt caracteristice districambosolurile şi
eutricambosolurilor (cambisoluri), sub p duri de molid şi jnepenişuri se dezvolt
prepodzoluri şi podzoluri (spodisoluri), iar sub pajişti alpine sunt humosiosoluri
(umbrisoluri).
Pe fondul distribu iei generale simetrice şi concentrice a solurilor, apar
diferen ieri datorit predomin rii unor factori pedogenetici locali (roca parental ,
pânza freatic , înclinarea versan ilor, activitatea biologic , influen e antropice),
materializate în intrazonalitatea şi azonalitatea solurilor.
Solurile intrazonale apar insular în interiorul unor zone de sol, ca urmare a
intensific rii ac iunii unor factori locali. Caracteristice sunt hidrisolurile (datorate
excesului de umiditate) şi salsodisolurile (formate în urma proceselor de
salinizare), dar şi solurile litomorfe de tipul rendzinelor (pe calcare şi dolomite),
faeoziomurilor marnice (pe roci cu ciment carbonatic) şi andosolurilor (pe
produse vulcanice).

113
 Solurile azonale sunt tinere, nu prezint orizonturi distincte şi sunt dispuse
sub diferite forme şi dimensiuni, în cadrul tuturor zonelor pedogeografice. În
aceast categorie sunt incluse protisolurile (aluviosoluri, regosoluri, litosoluri,
psamosoluri).

7.3. Influen a omului în degradarea solurilor

Activit ile antropice (agricole şi industriale) au modificat condi iile de

formare şi evolu ie a solurilor.
Înlocuirea vegeta iei naturale de p dure sau pajişte prin culturi agricole, a
supus solurile unor modific ri de ordin fizic (distrugând structura, sc zând
porozitatea şi infiltra ia) sau ale bilan ului materiei organice şi elementelor
nutritive (diminuarea rezervei de humus). Aceste fenomene se accentueaz prin
folosirea îndelungat a iriga iilor (pot ap rea chiar orizonturi noi).
În regiunile de dealuri şi podişuri, activit ile umane inadecvate (defriş ri,
cultivarea terenurilor în pant ) determin apari ia unor intense procese de eroziune
a solului, la care se asociaz alunec ri de teren. Cele mai afecate regiuni (eroziune
pe circa 3,36 mil.ha, alunec ri pe circa 0,75 mil.ha) sunt în Carpa ii şi Subcarpa ii
dintre Prahova şi Trotuş, Podişul Bârladului, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi
Câmpia Transilvaniei.
Câmpiile joase (Titu-Siretul inferior, Crişurilor, Timişului) şi luncile
râurilor sunt ariile cele mai expuse la apari ia inunda iilor (circa 2,5 mil.ha). Acest
lucru determin o sp lare a solurilor de s ruri uşor solubile. De asemenea,
desp duririle, introducerea iriga iilor, amenajarea lacurilor artificiale, au sporit
suprafa a terenurilor ce pot fi afectate de apari ia excesului temporar sau
permanent de umiditate. S-a schimbat regimul hidric al solurilor.
Fenomenele de desecare a terenurilor din lunci a produs modific ri
importante asupra spa iilor respective. În faza imediat urm toare desec rii, s-a
realizat maturarea fizic , chimic şi biologic a depozitelor lacustre. Introducerea
ulterioar a iriga iilor a sporit pericolul apari iei saliniz rii secundare a solurilor.
Utilizarea în exces a îngr ş mintelor chimice acidifiante a determinat
extinderea suprafe elor cu soluri acide. De asemenea, aplicarea greşit a
îngr mintelor şi pesticidelor (în câmpii şi dealuri) a dus la poluarea chimic a
solurilor. La acestea se adaug soluri poluate cu diferite substan e chimice
provenite din activit i industriale (în apropierea centrelor urbane).

7.4. Diversitatea solurilor României

Studiul solurilor a impus necesitatea unei clasific ri unitare. În anul 2003

s-a adoptat o nou clasificare, Sistemul român de taxonomie a solurilor, elaborat

114
de ICPA (Institutul de Cercet ri pentru Pedologie şi Agrochimie), în concordan
cu cerin ele FAO (1998), cuprinse în World Reference Base for Soil Ressources.
Aceasta înlocuieşte Sistemul român de clasificare a solurilor, realizat în 1980.
Solurile sunt grupate pe baza procesului genetic caracteristic şi a
orizonturilor diagnostice, cuprinzând trei unit i taxonomice: clasa, tipul şi
subtipul de sol.
Clasa de sol cuprinde totalitatea solurilor al c ror profil morfologic
prezint un anumit orizont diagnostic. Tipul de sol se eviden iaz în cadrul clasei
de sol, în func ie de acelaşi tip de procese pedologice şi aceeaşi succesiune de
orizonturi diagnostice. Subtipul de sol se diferen iaz în func ie de prezen a sau
absen a unor orizonturi da tranzi ie între dou tipuri (România. Spa iu, societate,
mediu, 2005).
Protisolurile (14,5%). Sunt soluri care, datorit unor condi ii locale, nu
sunt prea evoluate, multe dintre ele fiind soluri tinere, în stadii diferite de formare.
Prezint o dezvoltare incomplet , neavând un orizont diagnostic. Aceast clas
include: litosolul, regosolul, psamosolul, aluviosolul şi entiantrosolul.
Litosolul caracterizeaz mun ii mijlocii şi joşi, fiind dezvoltat pe roci
compacte aflate la zi sau aproape de suprafa , sub pajişti degradate şi p duri de
slab calitate.
Regosolul este caracteristic dealurilor, podişurilor şi câmpiilor, fiind
dezvoltat pe roci sedimentare neconsolidate sau slab cimentate. Alterarea slab şi
eroziunea lent impun un orizont cu humus slab conturat.
Psamosolul este dezvoltat pe nisipuri şi corespunde arealelor de interdune,
celor cu grinduri, câmpiei litorale, având extinderi mai mari în sudul Câmpiei
Olteniei (pe terasele Dun rii), în lungul cursurilor C lm uiului, Buz ului şi
Siretului, nord-vestul Câmpiei Banato-Crişene (Carei-Valea lui Mihai), Delta
Dun rii şi sectorul nordic al litoralului.
Aluviosolul (solul aluvial) (9,2%) ocup areale extinse pe terasele şi
luncile râurilor, în sectoare inundate periodic, format pe materiale parentale
constituite din depozite fluviatile recente. Corespunde stadiului ini ial de solificare
a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Textura de la nisipoas la argiloas ,
structura glomerular sau poliedric , aprovizionarea suficient cu ap , intensitatea
bioacumul rii şi gradul de solificare, determin nivelul fertilit ii (utilizare în
legumicultur sau ca p şune).
Entiantrosolul este caracteristic proceselor de solificare de pe haldele de
steril de la exploat rile miniere (Oltenia subcarpatic şi piemontan , minereuri
neferoase din Carpa ii Orientali), materiale de sol sau roc din funda ii, amenaj ri
de c i de comunica ii, resturi menajere.
Cernisolurile. Cuprind cele mai r spândite soluri din ara noastr (26,7%),
cu prec dere în regiunile de câmpii şi podişuri joase. Ocup areale extinse în
Câmpia Român , Câmpia Banato-Crişan , Dobrogea, Câmpia Moldovei, Podişul

115
Covurluiului, sudul Câmpiei Transilvaniei, precum şi în unele depresiuni
intramontane (Braşov, Ciuc, Sibiu, Ha eg, Alm j), pe terasele medii (ale râurilor
Someş, Crişuri, Mureş, Olt, Siret) şi pe suprafe e restrânse în Podişul
Transilvaniei, Podişul Getic şi Podişul Mehedin i.. Sunt soluri tinere, slab pân la
moderat evoluate, cu regim hidric variabil, o intens activitate biologic ce
descompune rapid resturile organice, rezultând un procent însemnat de humus
(2,8-5,7%) calcic, închis la culoare. Cernisolurile cuprind urm toarele tipuri:
kastanoziom, cernoziom (calcaric, tipic, cambic), faeoziom (cambic, argic, greic,
marnic) şi rendzin .
Kastanoziomul este cel mai slab evoluat dintre solurile zonale, fiind
specific Dobrogei, sub step cu pajişti xerofile, pe loessuri. Este foarte sensibil la
fenomenul de tasare, formând o crust groas .
Cernoziomul (8,7%) se întâlneşte în Dobrogea, estul Câmpiei Române şi
Câmpia Banatului, sub pajişti mezoxerofite, pe loess şi depozite loessoide. Este un
sol afânat, fiind considerat cel mai fertil sol agricol, cu mari rezerve de humus.
Cernoziomul cambic (levigat), ocup 8,8% din suprafa a rii şi este
specific silvostepei în estul şi sudul Podişului Moldovei, sudul Câmpiei Române
şi Câmpia Banato-Crişan .Se formeaz pe loess şi depozite loessoide, dar şi pe
marne argiloase. Este activ biologic, cu o mare capacitate de amonificare şi
nitrificare, cu fertilitate ridicat .
Faeoziomul cambic este un cernoziom levigat din arealele mai umede şi
mai reci, specific vegeta iei de fânea din Podişul Sucevei. Este slab sau moderat
carbonatic, cu drenaj imperfect, prezint exces de umiditate temporar stagnant,
însuşiri fizice şi chimice bune, ce dau productivitate.
Faeoziomul argic, dezvoltat pe câmpii vechi cu aspect tabular şi slab
fragmentate, are un profil bine dezvoltat, cu orizonturi clare. Textura grea
argiloas determin o permeabilitate redus , ce determin însuşiri nefavorabile din
punct de vedere fizico-mecanic.
Faeoziomul greic este caracteristic p durilor de stejar, tei şi carpen, din
estul rii şi Dobrogea. Se dezvolt pe loess, depozite loessoide, marne sau
nisipuri, este slab şi moderat acid, aprovizionat moderat cu humus şi are o
structur favorabil . Se afl la limita vestic de extindere în Europa.
Faeoziomul marnic (pseudorendzina), sol intrazonal, se dezvolt sub
p duri de stejar, în regiunile de podiş şi deal cu climat umed, pe roci carbonatice
(argile marnoase şi marne argiloase), ocupând versan ii cu înclin ri moderate.
Prezint o capacitate mare de gonflare.
Rendzina, ca sol intrazonal, se dezvolt pe roci bogate în calciu (calcare,
dolomite, gips), sub p duri de stejar, fag şi conifere. Este un sol superficial, cu
mult schelet, fiind uşor supus usc ciunii şi mai pu in productiv.

116
 Tabelul nr. 3
Sistemul român de taxonomie a solurilor - 2003
Clasa de sol Orizontul sau propriet ile diagnostice Tipul de sol
LS Litosol
Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) f r alte RS Regosol
1. PROTISOLURI orizonturi diagnostice. Urmeaz roca (Rn sau PS Psamosol
Rp) sau orizontul C. Nu prezint orizont Cca. AS Aluviosol
ET Entiantrosol
Orizont A molic (Am) continuat cu orizont
intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în
KZ Kastanoziom
partea superioar culori cu valori şi crome sub
CZ Cernoziom
2. CERNISOLURI 3,5 (la umed) sau orizont A molic forestalic
FZ Faeoziom
(Amf) urmat de orizont AC sau Bv (indiferent
RZ Rendzin
de culori) şi de orizont Cca în primii 60-80
cm.
Orizont A umbric (Au) continuat cu orizont
NS Nigrosol
3. UMBRISOLURI intermediar (AC, AR sau Bv) cu valori şi
HS Humosiosol
crome sub 3,5 la materialul în stare umed .
Orizont B cambic (Bv) având culori cu valori
şi crome peste 3,5 (la umed) începând din EC
Eutricambosol
4. CAMBISOLURI partea superioar . Nu prezint orizont Cca în D
Districambosol
primii 80 cm (exceptând cazul solurilor C
afectate de eroziune).
Orizont B argic (Bt) având culori cu valori şi EL Preluvosol
crome peste 3,5 (la materialul în stare umed ) LV Luvosol
5. LUVISOLURI
începând din partea superioar ; nu se includ PL Planosol
solurile cu orizont B argic-natric (Btna). AL Alosol
EP Prepodzol
Orizont sodic (Bhs, Bs) sau orizont
6. SPODISOLURI PD Podzol
criptospodic (Bcp).
CP Criptopodzol
Orizont pelic sau orizont vertic începând din PE Pelosol
7. PELISOLURI
primii 20 cm sau imediat sub Ap. VS Vertosol
Propriet i andice în profil, în lipsa A
8. ANDISOLURI Andosol
orizontului spodic. N
SG
Propriet i gleice (Gr) sau stagnice intense Stagnosol
GS
9. HIDRISOLURI (W) care încep în primii 50 cm sau orizont A Gleiosol
L
limnic (Al) ori orizont histic (T) submers. Limnosol
M
Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în
SC Solonceac
10. SALSODISOLURI partea superioar a solului (în primii 50 cm)
SN Solone
sau orizont Btna.
Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea
superioar a solului de peste 50 cm grosime TB Histosol
11. HISTISOLURI
sau numai de 20 cm, dac este situat pe FB Foliosol
orizontul R.
Orizont antropedogenetic sau lipsa orizontului
ER Erodosol
12. ANTRISOLURI A şi E, îndep rtate prin eroziune accelerat
AT Antrosol
sau decapitare antropic .

117
 Tabelul nr. 4
Corela ia dintre Sistemul român de taxonomie a solurilor(2003)
şi Sistemul român de clasificare a solurilor (1980)

TIPUL DE SOL
CLASA DE SOL
2003 1980
1. Litosol 1. Litosol
2. Regosol 2. Regosol
I. PROTISOLURI 3. Psamosol 3. Psamosol
(Soluri neevoluate) 4. Aluviosol 4. Protosol aluvial, sol aluvial,
coluvisol
5. Entiantrosol 5. Protosol antropic
6. Kastanoziom 6. Sol b lan
7. Cernoziom 7. Cernoziom, cernoziom cambic,
cernoziom argiloiluvial
II. CERNISOLURI
8. Faeoziom 8. Sol cernoziomoid, sol cenuşiu,
(Molisoluri)
pseudorendzin , sol negru
clinohidromorf
9. Rendzin 9. Rendzin
III. UMBRISOLURI 10. Nigrosol 10. Sol negru acid
(Umbrisoluri) 11. Humosiosol 11. Sol humico-silicatic
IV. CAMBISOLURI 12. Eutricambosol 12. Sol brun eumezobazic, sol roşu
(Cambisoluri) 13. Districambosol 13. Sol brun acid
14. Preluvosol 14. Sol brun-roşcat şi sol brun
argiloiluvial
15. Luvosol 15. Sol brun-roşcat luvic, brun luvic
V. LUVISOLURI
şi luvisol albic
(Argiluvisoluri)
16. Planosol 16. Planosol
17. Alosol 17. Sol brun-luvic şi luvisol albic
foarte acide
18. Prepodzol 18. Sol brun feriiluvial
VI. SPODISOLURI 19. Podzol 19. Podzol
(Spodosoluri) 20. Criptopodzol 20. Sol brun acid (subtip
criptospodic)
VII. PELISOLURI 21. Pelosol 21. Subtipul vertic
(Vertisoluri) 22. Vertosol 22. Vertisol
VIII. ANDISOLURI 23. Andosol 23. Andosol
24. Gleiosol 24. L covişte, sol gleic
IX. HIDRISOLURI
25. Limnisol 25. –
(Soluri hidromorfe)
26. Stagnosol 26. Sol pseudogleic
X. SALSODISOLURI 27. Solonceac 27. Solonceac
(Soluri halomorfe) 28. Solone 28. Solone
XI. HISTISOLURI 29. Histosol 29. Sol turbos
(Histosoluri) 30. Foliosol 30. Litosol organic
31. Antrosol 31. Sol puternic transformat de om
XII. ANTRISOLURI
32. Erodosol 32. Erodisol

118
 Umbrisolurile (0,8%). Cuprind soluri cu o r spândire mai restrâns şi se
întâlnesc în mun ii mijlocii la altitudini de 1000-1400 m. Includ urm toarele tipuri
de sol: nigrosol şi humosiosol.
Nigrosolul se dezvolt sub p duri de fag şi molid, în Mun ii Buz ului (la
confluen a Bâscei Mari cu Bâsca Mic ) şi sudul Mun ilor Ciucaş-Z ganu, Baiului,
Gârbovei, Bucegi, pe depozite deluviale şi aluvio-proluviale lutoase. Climatul
rece şi umed favorizeaz descompunerea lent a materiei organice şi intensa
acumulare a humusului acid.
Humosiosolul este caracteristic pajiştilor alpine şi subalpine din mun ii
înal i (la peste 1500-1600 m în Carpa ii Orientali şi Occidentali şi la peste 1700-
1800 m în Carpa ii Meridionali), dezvolta i pe roci compacte silicatice, pe
interfluvii largi. Formarea sa fiind caracterizat printr-o perioad bioactiv scurt
(solul este o bun parte din an înghe at sau acoperit cu z pad ), se produce
descompunerea lent a resturilor organice.
Cambisolurile (19,5%). Sunt soluri relativ pu in evoluate, formate în
condi ii de drenaj foarte bun, cu excep ia celor situate în lunci şi arii de divagare.
Cuprinde urm toarele tipuri de sol: eutricambosol, terra rossa şi districambosol.
Sunt soluri montane caracteristice altitudinilor reduse şi medii (400-1400 m),
r spândite în Carpa i (Mun ii Maramureşului şi Rodnei, Obcinele Bucovinei,
Carpa ii flişului, marginile masivelor din Carpa ii Meridionali, Carpa ii
Occidentali) şi Subcarpa i, iar pe suprafe e mai reduse în Podişul Târnavelor,
Someşan, Getic, Dealurile Banatului şi Crişanei. Aceste soluri se formeaz pe roci
calcaroase şi bazice, roci eruptive bazice şi pe unele şisturi cristaline, sub p duri
de fag, amestec fag-r şinoase şi r şinoase, cu flor de tip mull. Este caracteristic
o puternic sp lare a s rurilor şi un circuit biologic activ, cu formarea unui orizont
sub ire cu humus. Sunt afectate de procese de denuda ie lent , rezultând soluri de
culoare deschis , cu un profil nediferen iat textural.
Eutricambosolul se dezvolt sub p duri de stejar, fag şi molid, în condi iile
unor precipita ii medii anuale de 600-800 mm, în dealuri, podişuri şi mun i joşi,
pe roci par ial îmbog ite în carbonat de calciu (gresii, argile, marne). Prezint
textur grosier , un circuit biologic activ, cu formare de humus de tip mull şi
mineralizare echilibrat .
Terra rossa (solul roşu), ca sol intrazonal litomorf, este caracteristic
regiunilor cu altitudini mici şi medii (Oltenia subcarpatic , Mun ii Locvei, Mun ii
Apuseni, Dobrogea de Sud), pe material argilos, provenit din alterarea calcarului,
sub p duri de stejar şi fag. Formarea sa nu poate fi explicat prin condi iile
pedoclimatice actuale, de aceea apare ca relict (este considerat de vârst
romanian-villafranchian, când erau condi ii de tip mediteranean) sau determinat
de roc .
Districambosolul (13,5%) este caracteristic întregului spa iu montan şi
submontan. Se dezvolt pe roci acide (granite, şisturi cristaline, dar şi gresii,

119
conglomerate), sub p duri de fag sau de fag şi molid. Textura nisipo-lutoas este
specific , la care se adaug fragmente de pietriş, conferindu-i caracter
semischeletic. Datorit climatului umed şi r coros, rocilor s race în baze şi
vegeta iei acidofile, humificarea este slab , iar alterarea intens . Activitatea
microbiologic şi aprovizionarea cu substan e nutritive sunt reduse. Se include în
categoria solurilor slab fertile.
Luvisolurile (25,5%). Sunt solurile dominante pentru dealurile
subcarpatice şi banato-crişene, în podişuri şi piemonturi de la exteriorul Carpa ilor
(Podişul Getic, Podişul Moldovei), în Depresiunea Transilvaniei (Podişul
Târnavelor, Podişul Someşan), nordul Câmpiei Române (la vest de Bucureşti),
Câmpia Someşului, iar pe areale mai restrânse în depresiunile intramontane şi
submontane (Oaş, Baia Mare, Giurgeu, Ciuc, Braşov, F g raş, Ha eg, Bistra,
Caransebeş). Includ urm toarele tipuri: preluvosol tipic, preluvosol roşcat, luvosol
tipic, luvosol albic, planosol şi alosol. Sunt soluri relativ vechi, evoluate, care se
dezvolt pe un substrat variat (loess şi depozite loessoide, argil , aluviuni vechi,
fliş), cu un drenaj natural de la bun la slab-moderat. Corespund p durilor de
foioase şi de amestec, în condi ii climatice relativ umede (650-1000 mm), care
determin sp larea s rurilor pe profil şi debazificarea accentuat a materialului
mineral.
Preluvosolul tipic se întâlneşte în dealuri şi piemonturi, slab-moderat
înclinate, sub p duri de foioase. Prezint reac ie slab acid , con inut mic de humus
şi datorit argilozit ii ridicare pot ap rea fenomene de stagnare a apei.
Preluvosolul roşcat, aflat la limita sa nordic de r spândire în Europa, se
g seşte la contactul Piemontului Getic cu Câmpia Român , sub p duri de stejar.
Este slab diferen iat textural, cu humus extrem de redus şi prezint exces de
umiditate la suprafa a stratului arat.
Luvosolul tipic – ocup 15% din teritoriul rii - corespunde p durilor de
şleau, în regiunile de dealuri şi podişuri (Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei,
Podişul Getic, Dealurile Banato-Crişene, Subcarpa i), pe depozite loessoide,
luturi, argile şi nisipuri, în general s race în alemente bazice. Prezint o
diferen iere clar a orizonturilor, textur de la lutonisipoas la lutoargiloas , este
uşor afânat-moderat tasat, cu condi ii nefavorabile de aera ie şi nivel sc zut al
fertilit ii.
Luvosolul albic corespunde p durilor de amestec (stejar, fag şi chiar
conifere), în dealuri înalte, podişuri şi depresiuni, cu climat mai umed şi mai rece,
fiind dezvoltate pe eluvii, deluvii şi sedimente de natur aluvial , cu caracter acid.
Prezint o textur diferen iat pe profil, regim aerohidric defectuos şi o fertilitate
sc zut (con inut redus de humus).
Planosolul se dezvolt sub p duri de stejar şi fag, pe depozite predominant
argiloase, corespunzând podişurilor, câmpiilor înalte, teraselor vechi şi
depresiunilor, cu suprafe e plane, orizontale. Drenajul necorespunz tor şi pânza

120
freatic la mic adâncime, determin apari ia proceselor de gleizare (datorit
permeabilit ii extrem de reduse, apa din precipita ii ajunge s b lteasc la
suprafa ).
Alosolul corespunde p durilor de stejar, frasin şi tei şi se dezvolt pe
câmpii terminale şi de terase în sudul şi sud-vestul rii, pe cuverturi de loess şi
depozite loessoide. Este un sol afânat, cu porozitate foarte mare, reac ie moderat
acid , diferen iere textural pe profil, regim aerohidric defectuos şi o fertilitate
natural sc zut .
Spodisolurile (5,2%). Cuprind solurile dominante în regiunea muntoas cu
altitudini mari, sub p duri de molid, jnepenişuri şi pajişti alpine: Mun ii Rodnei,
Obcinele Mestec niş şi Feredeu, Mun ii Bistri ei, Tarc ului, Trotuşului, Vrancei,
Buz ului, Leaota, F g raş, Parâng, Retezat, Godeanu, Semenic, Alm j, Gil u,
Muntele Mare. Sunt soluri cu un profil bine diferen iat, fiind dezvoltate în condi ii
climatice reci şi umede. Includ trei tipuri de sol: prepodzol, podzol şi
criptopodzol. Precipita iile abundente determin o intens levigare şi debazificare
a materialului mineral deja s rac în baze. Temperaturile sc zute determin o
descompunere redus a materiei organice.
Prepodzolul (4,1%) este caracteristic p durilor de conifere şi pajişti alpine,
din mun ii mijlocii şi înal i (la peste 1400 m altitudine), pe roci acide (gresii,
conglomerate, şisturi cristaline, roci eruptive). Bioacumularea este acid şi foarte
puternic , alterarea intens şi activitatea microbiologic este extrem de slab .
Podzolul este caracteristic mun ilor înal i şi se dezvolt pe roci acide
(gresii, conglomerate, şisturi cristaline) şi depozite eluvio-deluviale. Este un sol
cu un profil scurt, bine diferen iat, bogat în humus acid şi cu însuşiri fizice bune.
Se dezvolt sub p duri de conifere, tuf rişuri şi pajişti, în condi iile unor cantit i
mari de precipita ii.
Criptopodzolul se întâlneşte în etajul subalpin, pe pajişti secundare ap rute
în urma defriş rii jnepenişurilor, ceea ce permite o îmbog ire în humus a
orizontului superior.
Pelisolurile (1,6%). Au fost separate dou tipuri de soluri: pelosol şi
vertisol. Ocup areale restrânse în partea nordic a Câmpiei Române dintre Argeş
şi Olt, în Podişul Getic şi în Banat (Câmpia Timişului). Sunt soluri litomorfe,
formate pe material argilos. În timpul verii, datorit usc ciunii, se formeaz
cr p turi adânci şi largi, iar în perioadele cu exces de umiditate sunt caracteristice
b ltirile. Textura argiloas , structura specific , procentul redus de humus, gradul
redus de aera ie, determin însuşiri nefavorabile culturilor agricole, fiind utilizate
ca p şuni slab productive.
Pelosolul con ine argil neexpandabil , foarte compact , fiind practic
lipsit de pori, iar vertisolul se caracterizeaz prin gonflarea şi contractarea
puternic a argilei, atunci când se trece de la starea umed la cea uscat , uneori cu
formarea de suprafe e de alunecare specifice orizontului vertic

121
 Andisolurile (0,7%) sunt soluri formate pe roci vulcanice, în lan ul eruptiv
neogen al Carpa ilor Orientali (Oaş-Gutâi, C limani-Harghita) şi arealele
vulcanice din Apuseni, sub p duri de fag şi molid. Includ un singur tip de sol:
andosolul. Datorit condi iilor accentuate de umiditate şi descompunerii lente a
materiei organice, are uneori un strat turbos. Este considerat un sol intrazonal
litomorf.
Hidrisolurile (3,2%). Sunt formate sub influen a predominant a unui
exces de umiditate de lung durat (apa freatic situat la mic adâncime sau apa
stagnant din precipita ii). Tipurile de sol sunt: stagnosol, gleiosol şi limnosol.
Sunt r spândite în sectoarele joase slab drenate ale Câmpiei Banato-Crişene,
Câmpiei Române, ale unor depresiuni intracarpatice şi subcarpatice, precum şi ale
luncilor şi teraselor joase ale râurilor. Se caracterizeaz prin propriet i specifice,
determinate de transformarea şi mineralizarea lent a resturilor organice.
Stagnosolul este legat de stagnarea îndelungat a apei din precipita ii, pe
relief cvasiorizontal din câmpii şi podişuri (în unele crovuri, în Podişul Getic,
Podişul Târnavelor, Podişul Someşan, Dealurile Vestice) sau depresionar
(Depresiunea Braşovului), sub p duri de stejar şi pajişti. Prin supraumectare, roca
de solificare gonfleaz . Descompunerea resturilor organice este foarte lent , în
condi ii anaerobe.
Gleiosolul este întâlnit în depresiunile intramontane (Baia Mare, Dornelor,
Ciuc, Braşov), regiunile de câmpie joas (Timişului, Beg i), terase (între Ialomi a
şi C lm ui) şi chiar lunci neinundabile (Dun re, Someş, Crişuri, Vedea,
Câlniştea, Glavacioc, Delta Dun rii), pe depozite aluviale şi aluvio-proluviale,
loessuri şi luturi argiloase, sub pajişti hidrofile şi p duri de stejar. Excesul de
umiditate şi aera ia redus , determin o humificare lent , dar intens .
Limnosolul este un sol subacvatic (din lacuri de mic adâncime), având un
orizont A limnic sau orizont histic ori turbos (T) submers, cu grosime sub 50 cm.
Salsodisolurile (solurile halomorfe). Includ solurile care apar în condi iile
unui excedent de s ruri (roci cu s ruri uşor solubile; apa m rii, lacurilor şi
lagunelor; pânza freatic mineralizat , apa de iriga ie sau climat care favorizeaz
o evapotranspira ie intens ). Cuprind: solonceac şi solone , care se întâlnesc
împreun , pe suprafe e cu aspect mozaicat. Clasa este r spândit sub forma unor
areale insulare (0,8% din teritoriul României): valea C lm uiului, în jurul unor
lacuri s rate din B r gan, estul Deltei Dun rii, Câmpia Moldovei şi Depresiunea
Transilvaniei, litoralul M rii Negre. Sunt ocupate de pajişti cu valoare redus .
Solonceacul a luat naştere printr-un proces de acumulare de s ruri, generat
de evapotranspira ia intens a apei urcate capilar din stratul acvifer. Are o
pseudostructur gr un oas sau este astructurat, cu eflorescen e şi cruste de s ruri.
Solone ul s-a format prin procese de alcalizare, fie prin desalinizarea unor
solonceacuri, fie printr-un proces alternativ de salinizare-desalinizare. Structura
este columnar , prismatic , lamelar sau se prezint astructurat.

122
 Histisolurile. Se întâlnesc pe areale cu mediu saturat cu ap , drenaj slab,
material argilos şi relief depresionar. Cuprind dou tipuri: histosolul şi foliosolul.
Se dezvolt în mun i, depresiuni intramontane, lunci cu excedent de umiditate şi
Delta Dun rii, condi ii în care descompunerea materiei organice este foarte mult
încetinit , pe suprafe e cu Sphagnum şi Phragmites. Aceste soluri au o
semnifica ie biogeografic deosebit , onturilor mai vechi permite reconstituirea
condi iilor paleoclimatice şi morfoclimatice.
Antrisolurile. Prezint un orizont antropogenetic sau lipsa orizontului A şi
E, îndep rtate prin procese de eroziune accelerat sau decapitare antropic . Aici
au fost incluse solurile trunchiate sau ale c ror orizonturi nu mai prezint
caracteristici diagnostice care s permit încadrarea lor într-unul din tipurile
prezentate anterior: erodosol şi antrosol. Reprezint stadii ini iale de formare a
solurilor, geneza lor fiind concomitent cu o serie de procese ce duc uneori la
distrugerea lor.
Erodosolul este un sol format pe versan i în condi iile unor procese active
de denudare, pe roci sedimentare neconsolidate şi este, de regul , un sol
astructurat (orizonturile r mase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol).
Antrosolul este caracteristic rocilor sedimentare neconsolidate, cu partea
superioar deranjat prin lucr ri mecanice, prin iriga ii cu ape mâloase sau prin
fertilizare organic îndelungat .

123
 8. REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFIC

Analiza elementelor fizico-geografice (distribuite în latitudine şi

altitudine) permite realizarea de generaliz ri şi detalieri la nivelul rii, dar şi o
grupare a unit ilor teritoriale (pe trepte taxonomice).
La baza region rii fizico-geografice au stat o serie de principii (Geografia
României, vol. I, 1983; Velcea, 2001): diversitatea teritorial a peisajului impus
de varietatea reliefului; nerepetabilitatea unit ilor geografice; conceptul de
structur al turi de cel de sistem, ca viziune unitar în interpretarea diversit ii
peisajului; interferen a geografic reliefat de pozi ia rii pe continent;
omogenitatea relativ a peisajului.
Pornind de la existen a lan ului carpatic ca element coordonator al
peisajului şi în func ie de pozi ia lor geografic , pe teritoriul României se disting
unit i de ordinul I: o unitate central carpato-transilvan şi trei unit i
pericarpatice – unitatea banato-crişan , în vestul Carpa ilor Occidentali, unitatea
geto-moldav , în sudul şi estul Carpa ilor, şi unitatea dun reano-dobrogean , în
sudul şi sud-estul rii.
În cadrul acestor unit i, în func ie de aspectul reliefului în raport cu vârsta
şi alc tuirea geologic şi dup varia ia condi iilor biopedoclimatice în leg tur cu
altitudinea şi pozi ia, se deosebesc unit i de ordinul II, ce corespund unit ilor
principale de relief.
Unitatea carpato-transilvan cuprinde: Carpa ii Orientali, Carpa ii
Meridionali, Carpa ii Occidentali şi Depresiunea Transilvaniei. Unitatea banato-
crişan include: Dealurile Banato-Crişene şi Câmpia Banato-Crişan . Unitatea
geto-moldav grupeaz : Subcarpa ii, Podişul Moldovei, Podişul Mehedin i şi
Podişul Getic. Unitatea dun reano-dobrogean deosebeşte: Podişul Dobrogei,
Câmpia Român şi Delta Dun rii.
În ceea ce priveşte unit ile de ordinul III, criteriile de regionare se
deosebesc pe treptele majore de relief. În cazul unit ilor montane se iau în
considerare pozi ia, orientarea culmilor principale şi altitudinea absolut . În cazul
unit ilor de dealuri şi câmpii, criterii principale sunt pozi ia, litologia şi stadiul de
evolu ie a reliefului.
Condi iile locale de relief, structur geologic şi vegeta ie diferen iaz
unit ile de ordinul IV.

124
 Fig. 20. Unit ile fizico-geografice ale României (Geografia României, vol. I, 1983)
I. Unitatea carpato-transilvan : A. Carpa ii Orientali: 1. grupa nordic , 2. grupa central , 3.
grupa de la Curbur . B. Carpa ii Meridionali: 4. grupa Mun ilor Bucegi, 5. grupa central
(F g raş-Parâng-Godeanu), 6. grupa Mun ilor Vâlcan-Cernei-Mehedin i. C. Carpa ii Occidentali:
7. Mun ii Banatului, 8. Mun ii Apuseni. D. Depresiunea Transilvaniei: 9. Podişul Someşan (a.
propriu-zis, b. Dealurile Feleacului, c. Dealurile L puşului), 10. Câmpia Transilvaniei (a. propriu-
zis , b. Dealurile Bistri ei şi Reghinului), 11. Dealurile (Podişul) Târnavelor. II. Unitatea banato-
crişan : E. Dealurile Banato-Crişene: 12. Dealurile Oaşului, 13. Dealurile Silvano-Someşene, 14.
Dealurile Crişanei, 15, Dealurile Banatului. F. Câmpia Banato-Crişan : 16. Câmpia înalt
(subunitatea de p dure), 17, Câmpia joas (subunitatea de silvostep ). III. Unitatea geto-
moldav : G. Subcarpa ii: 18, Orientali, 19, Getici. H. Podişul Moldovei: 20, Podişul piemontan
Ciungi-Corni şi Culoarul Moldova-Siret, 21, Podişul Sucevei, 22, Câmpia Moldovei, 23, Podişul
Bârladului, 24, Podişul Covurluiului. I. Podişul Mehedin i. J. Podişul Getic: 25, Dealurile şi
podişurile piemontane ale Olteniei, 26, Podişurile piemontane argeşene. IV. Unitatea dun reano-
dobrogean . K. Podişul Dobrogei: 27, Dobrogea de Nord, 28, Podişul Dobrogei Centrale
(Casimcei), 29, Podişul Dobrogei de Sud, 30, Litoralul dobrogean. L. Câmpia Român : 31,
subunitatea de p dure şi silvostep (a. Câmpia Olteniei, b. Câmpia Munteniei de Vest şi Centrale),
32, subunitatea de silvostep şi step a Câmpiei Române de Est, 33, Lunca şi b l ile Dun rii. M.
Delta Dun rii: 34, sectorul fluvial, 35, sectorul fluviomarin. Limitele unit ilor: α, de ordinul I, ,
de ordinul II, , de ordinul III, δ, unor subunit i caracteristice sau de tranzi ie (de ordinul IV).

125
 I. Unitatea carpato-transilvan
1. grupa nordic
A. Carpa ii
Orientali
2. grupa central
3. grupa de la Curbur
4. grupa Mun ilor Bucegi
B. Carpa ii
5. grupa central (F g raş-
Meridionali Parâng-Godeanu)
6. grupa Mun ilor Vâlcan-
Cernei-Mehedin i
7. Mun ii Banatului
C. Carpa ii
Occidentali
8. Mun ii Apuseni
9. Podişul Someşan
D. Depresiunea
10. Câmpia Transilvaniei
Transilvaniei
11. Dealurile (Podişul)
Târnavelor
126
- Mun ii Rodnei şi Maramureşului
- Obcinele Bucovinei
- Mun ii Oaş-Igniş-Gutâi- ibleş
- Depresiunea Maramureşului
- Culoarul Bârgaielor-Valea Moldovei
- Mun ii din bazinul Bistri ei
- Mun ii din bazinul Trotuşului
- Mun ii vulcanici C limani-Harghita
- Culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc
- Mun ii Curburii externe
- Depresiunea Braşovului
- Mun ii scunzi ai Curburii interne
- Masivul Bucegi
- Masivul Leaota
- Mun ii Piatra Craiului
- Culoarul Ruc r-Bran
- Mun ii F g raş
- Mun ii Parâng
- Mun ii Godeanu
- Mun ii Mehedin i
- Mun ii Vâlcan
- Mun ii Cernei
- Culoarul v ii Cernei
- Mun ii Semenicului
- Mun ii Alm jului şi Locvei
- Mun ii Aninei
- Mun ii Arenişului şi Dognecei
- Mun ii Poiana Rusc
- Mun ii Bihorului
- Mun ii Mureşului
- Mun ii Crişurilor
- Mun ii Şes şi Meseş
- Masivele Dealu Mare şi Preluca
- Dealurile L puşului
- Podişul Purc re -Boiu Mare
- Dealurile Ciceului şi N s udului
- Dealurile Simişna-Gârb u
- Dealurile Clujului şi Dejului
- Depresiunea Almaş-Agrij
- Podişul şi depresiunea Huedinului
- Dealurile Feleacului
- Câmpia Someşan
- Câmpia Mureşan
- Dealurile Bistri ei şi Reghinului
- Dealurile şi depresiunile estice
- Dealurile dintre Mureş şi Târnava Mic
- Dealurile dintre Târnava Mic şi Mare
- Podişul Hârtibaciului
- Podişul Secaşelor
- Depresiunile F g raş şi Sibiu
- Culoarul Apoldului
- Culoarul Turda-Alba Iulia
- Culoarul Or ştiei
 II. Unitatea banato-crişan
12. Dealurile Oaşului
13. Dealurile Silvano-
Someşene
E. Dealurile
Banato-
14. Dealurile Crişanei
Crişene
15. Dealurile Banatului
16. Câmpia înalt
(subunitatea de p dure)
F. Câmpia
Banato-
17. Câmpia joas
Crişan (subunitatea de silvostep )
III. Unitatea geto-moldav
18. Subcarpa ii Orientali
G. Subcarpa ii
19. Subcarpa ii Getici
20. Podişul Ciungi-Corni şi
Culoarul Moldova-Siret
21. Podişul Sucevei
H. Podişul
Moldovei 22. Câmpia Moldovei
23. Podişul Bârladului
24. Podişul Covurluiului
I. Podişul
Mehedin i
25. Dealurile şi podişurile
piemontane ale Olteniei
J. Podişul Getic
26. Podişurile piemontane
argeşene
127
- Dealurile Silvaniei
- Depresiunea Silvaniei
- Depresiunile Baia Mare şi Copalnic
- Dealurile Plopişului
- Dealurile P durii Craiului
- Dealurile Codrului
- Dealurile Cigherului
- Dealurile Lipovei şi Lugojului
- Dealurile Banatului sudic
(dintre Timiş şi Nera)
- Câmpa înalt a Someşului şi Crişurilor
- Câmpia înalt a Banatului
- Câmpia joas a Someşului
- Câmpia Careiului
- Câmpia joas a Crişurilor
- Câmpia Mureşului
- Câmpia Timişului
- Subcarpa ii Moldovei
- Subcarpa ii Curburii
- Muscelele subcarpatice
- Subcarpa ii Olteniei
- Dealurile dintre Suceava şi Moldova
- Dealurile Cornilor
- Depresiunea R d u ilor
- Culoarul Moldova-Siret
- Podişul Dragomirnei
- Podişul F lticenilor
- Culmea Bour-Dealu Mare
- Depresiunea Litenilor
- Câmpia Jijiei superioare
- Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului
- Dealurile Cop l u-Cozancea
- Podişul Central Moldovenesc
- Colinele Tutovei
- Dealurile F lciului
- Câmpia colinar a F lciului
- Colinele Chinejei
- Colinele B l b neştiului
- Dealurile Mehedin ului
- Culoarul Cireşu-Baia de Aram
- Podişul Cornetelor
- Dealurile Motrului
- Dealurile Jiului
- Podişul Olte ului
- Podişul B l ci ei
- Podişul Cotmenei
- Gruiurile Argeşului
- Podişul Cândeştilor
 IV. Unitatea dun reano-dobrogean
27. Dobrogea de Nord
K. Podişul 28. Podişul Dobrogei
Centrale (Casimcei)
Dobrogei
29. Podişul Dobrogei de Sud
30. Litoralul dobrogean
31. Câmpia Român de Vest
şi Central
L. Câmpia
Român 32. Câmpia Român de Est
33. Lunca şi b l ile Dun rii
34. sectorul fluvial
M. Delta
Dun rii
35. sectorul fluvio-marin
128
- Mun ii Pricopanului
- Dealurile Niculi elului
- Dealurile Tulcei
- Podişul Babadagului
- Depresiunile Cerna şi Nalbant
- Prispa litoral a Razimului
- Podişul Casimcei
- prispa dun rean
- prispa maritim
- Podişul Medgidiei
- Podişul Negru Vod
- Podişul Dobrogei maritime
- Podişul Oltinei
- sectorul coborât (sistemul lagunar
Razim-Sinoie)
- sectorul înalt
- Câmpia Olteniei
- Câmpia Munteniei de Vest (Olt-Argeş)
- Câmpia Munteniei Centrale (est Argeş)
- Câmpia Mostiştei
- Câmpia S ratei
- Câmpia B r ganului
- Câmpia Râmnicului
- Câmpia Siretului inferior
- Câmpia Tecuciului
- Câmpia Covurluiului
- sectorul Drobeta Turnu Severin-C l raşi
- sectorul b l ilor Dun rii
- Depresiunile Sireasa-Şontea-Furtuna,
Pardina, Mati a-Merhei, Rusca, Gorgova-
Isac, Dranov
- Grindul Stipoc
- Câmpul Chiliei
- Grindurile Letea, Caraorman, S r turile,
Crasnicol-Perişor-Buhaz
- Depresiunea Roşu-Puiu
 BIBLIOGRAFIE SELECTIV

LUCR RI GENERALE

Bojoi I. (2000), România. Geografie fizic , Edit. Universit ii Iaşi

Brânduş C., Grozavu A., Efros V., Chiri V. (1998), Dic ionar de termeni fizico-
geografici, Edit. Funda iei Chemarea, Iaşi
Ielenicz M., P tru Ileana (2005), Geografia fizic a României, vol. 1, Edit. Universitar ,
Bucureşti
Ielenicz M., Com nescu Laura, Mihai B., Nedelea Al., Oprea R., P tru Ileana (1999),
Dic ionar de geografie fizic , Edit. Corint, Bucureşti
Mih ilescu V. (1969), Geografia fizic a României, Edit. ştiin ific , Bucureşti
P tru Ileana, Zaharia Liliana, Oprea R. (2006), Geografia fizic a României: clim , ape,
vegeta ie, soluri, Edit. Universitar , Bucureşti
Posea Gr. (2003), Geografia fizic a României, I, Edit. Funda iei „România de Mâine”,
Bucureşti
- (2004), Geografia fizic a României, II, Edit. Funda iei „România de Mâine”,
Bucureşti
Roşu Al. (1980), Geografia fizic a României, Edit. didactic şi pedagogic , Bucureşti
Sârcu I. (1971), Geografia fizic a României, Edit. didactic şi pedagogic , Bucureşti
Tanislav D. (2003), Geografia fizic a României: caiet pentru lucr ri practice şi
seminarii, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte
Tufescu V. (1974), România. Natur - om - economie, Edit. ştiin ific , Bucureşti
Velcea Valeria (2001), Geografia fizic a României, Edit. Univ. Sibiu
* * * (1960), Monografia geografic a Republicii Populare Române, vol. I, Geografie
fizic , Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (1972-1979), Atlas. Republica Socialist România, Inst. geogr. Bucureşti, Edit.
Academiei, Bucureşti
* * * (1983), Geografia României, I, Geografia fizic , Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (1996), România. Atlas istorico - geografic, Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (2002), România. Mediul şi re eaua electric de transport. Atlas geografic, Edit.
Academiei, Bucureşti
* * * (2005), România. Spa iu, societate, mediu, Edit. Academiei, Bucureşti

RELIEFUL

Badea L. (1967), Subcarpa ii dintre Cerna Olte ului şi Gilort. Studiu de geomorfologie,
Edit. Academiei, Bucureşti
Badea L., B lteanu D. (1977), Terasele din valea subcarpatic a Buz ului, SCGGG-
Geogr., XXIV, 2
B c uanu V. (1968), Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti

129
B lteanu D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplica ii la Subcarpa ii
Buz ului, Edit. Academiei, Bucureşti
Bondar C. (1970), Date hidrologice noi rezultate din m sur torile şi observa iile directe
efectuate pe sectorul românesc al Dun rii în perioada apelor mari din aprilie-iunie
1970, Hidrotehnica, 12
Cârciumaru M. (1980), Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice
din România, Edit. Academiei, Bucureşti
Cote P. (1973), Geomorfologia României, Edit. tehnic , Bucureşti
- (1976), Câmpia Român . Studiu de geomorfologie integrat , Edit. Ceres, Bucureşti
Cvijic J. (1908), Entwicklungsgeschichte des Eisernen Tores, Petermanns Mitteil.,
Erganzungsheft, 160, Gotha
Dinu Mihaela (1999), Subcarpa ii dintre Topolog şi Bistri a Vâlcii. Studiul proceselor
actuale de modelare a versan ilor, Edit. Academiei, Bucureşti
Dinu Mihaela, B lteanu D. (1985), Surse şi stocuri temporare de aluviuni din unele
bazine hidrografice mici aferente cursului inferior al Topologului, SCGGG-Geogr.,
XXXII
Dr gan Livia, St nescu P. (1970), Zonarea agresivit ii pluviale, Anal. ISCIF, III,
Pedologie, XXXVII
Ficheux R. (1996), Les Monts Apuseni (Bihor). Vallees et aplanissements, Edit.
Academiei, Bucureşti
Ficheux R., Vergez-Tricom G. (1948), Sur l'origine des Ports de Fer danubiannes, C. R.
Acad. Sci. CCXXVI, Paris
Florea M. (1998), Mun ii F g raşului. Studiu geomorfologic, Edit. Foton, Braşov
Gâştescu P., Şelariu O. (1994), La morphodinamique actuelle du littoral roumain de la
Mer Noire, Rev. roum. geogr., 38
Giuşc D., Savu H., Bercia I., Krautner H. (1969), Succesiunea ciclurilor tectono-
magmatice prealpine pe teritoiul României, BSSR Geol.Rom., XI
Grigore M. (1989), Defileuri, chei şi v i de tip canion în România, Edit. ştiin ific şi
enciclopedic , Bucureşti
Iancu M., Velcea Valeria, Popescu Dida (1971), Câmpia înalt a Târgoviştei.
Considera ii de ordin geomorfologic, BSSGR, I (LXXI)
Iancu Silvia (1958), Câteva aspecte litologice şi structurale în morfologia glaciar a
Masivului Parâng, Natura – geogr.-geol., X, 3
Ielenicz M. (1970), Zonele cu alunec ri de teren din ara noastr , Terra, XXII, 1
- (1984), Mun ii Ciucaş - Buz u. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Ielenicz M., P tru Ileana, Ghincea Mioara (2003), Subcarpa ii României, Edit.
Universitar , Bucureşti
Ionesi L. (1994), Geologia unit ilor de platform şi a orogenului nord-dobrogean, Edit.
Tehnic , Bucureşti
Ioni I. (2000), Relieful de cueste din Podişul Moldovei, Edit. Corson, Iaşi
- (2000), Geomorfologie aplicat . Procese de degradare a regiunilor deluroase, Edit.
Univ. „Al.I. Cuza”, Iaşi
Irimuş I. (1998), Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Presa Universitar Clujean

130
Josan N. (1979), Dealurile Târnavei Mici. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti
Krautner Th. (1929), Die Spuren der Eiszeit in den Ost und Sudkarpathen, Verhandl.
Siebenburg. Karp. Vereins Nat. Hermannstadt, 79
Loghin V. (2002), Modelarea actual a reliefului şi degradarea terenurilor în bazinul
Ialomi ei, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte
Mac I. (1972), Subcarpa ii transilv neni dintre Mureş şi Olt, Studiu geomorfologic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Martonne Emm. de (1907), Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de
Transylvanie, Rev. geogr. ann. (1906-1907), I şi în Lucr ri geografice despre
România, I, Edit. Academiei, Bucureşti
Mih ilescu V. (1931), Marile regiuni morfologice ale României, BSRRG, L
- (1946), Piemontul Getic, Rev. geogr. rom., II, I-IV (1945)
- (1963), Carpa ii Sud-estici, Edit. ştiin ific , Bucureşti
- (1965), V ile carpatice transversale, Natura – geogr.-geol., XVII, 4
- (1966), Dealurile şi câmpiile României, Edit. ştiin ific , Bucureşti
Mircea S. (2003), Combaterea eroziunii solului – eroziunea în adâncime, Edit. Bren,
Bucureşti
Morariu T. (1940), Contribu ii la glacia iunea din Mun ii Rodnei, Rev. geogr. rom.,
SRRG, II
Morariu T., Donis I. (1968), Terasele fluviatile din România, SCGGG - Geogr., XV, 1
Mo oc M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozional a solului din R.S. România,
Bul. Inf. ASAS, 12
Naum Tr. (1965), Valea transversal a Bistri ei, Hidrologia, 6
- (1985), Piemonturile catenei vulcanice C liman-Gurghiu-Harghita, Terra, XVII
(XXXVII), 2
Naum Tr., Butnariu E., Giurescu M. (1962), Vulcanokarstul din Masivul C limanului,
AUB, XI, 32
Nedelcu E. (1959), Aspecte structurale şi morfologice în morfologia glaciar a Mun ilor
F g raş, Probl. geogr., VI
- (1962), Relieful glaciar din bazinul Râului Doamnei (Mun ii F g raşului), Com.
Acad. Rom., XII, 2
Niculescu Gh. (1963), Terasele Teleajenului în zona subcarpatic cu privire special
asupra mişc rilor neotectonice cuaternare, Probl. geogr., IX
- (1965), Masivul Godeanu, Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
- (1969), Relieful glaciar din Mun ii Şureanu şi Cindrel, SCGGG – Geogr., XVI, 1
- (1990), Relieful glaciar din Mun ii arcu, St. cerc. geogr., XXXVI
- (1991), Relieful ruiniform din regiunea înalt a Carpa ilor Româneşti, St. cerc.
geogr., XXXVIII
- (1997), Relieful glaciar şi crio-nival, Rev. de Geomorfologie, I
Niculescu Gh., Nedelcu E. (1961), Contribu ii la studiul microreliefului crio-nival din
zona înalt a Mun ilor Retezat-Godeanu- arcu şi F g raş-Iezer, Probl. geogr., VIII
Niculescu Gh., Nedelcu E., Iancu Silvia (1960), Nouvelle contribution a l’etude de la
morphologie glaciaire des Carpates roumaines, în vol. Recueil d’etudes

131
 geographiques concernant le territoire de la R. P. Roumaine, Edit. Academiei,
Bucureşti
Nordon A. (1933), Resultats sommaires et provisoires d'une etude morphologique des
Carpathes Orientales roumaines, C. R. Congr. Int. Geol. Paris
Orghidan N. (1969), V ile transversale din România. Studiu geomorfologic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Paraschiv D. (1965), Piemontul Cândeşti, STE, seria H, Geol. cuat., 2
Pop Gh. (1957), Contribu ii la determinarea vârstei şi a condi iilor morfoclimatice în
geneza suprafe ei de eroziune M rişel din Mun ii Gil u-Muntele Mare, SCGG, VIII,
3-4, Cluj
- (1962), Istoria morfogenetic a vechii suprafe e de eroziune F rcaş, din Mun ii
Gil ului (Mun ii Apuseni), SUBB, VII, 1
Popescu N. (1990), ara F g raşului. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Popescu N., Ielenicz M., Posea Gr. (1973), Terasele fluviatile din România, în „Realiz ri
în geografia României”, Bucureşti
Popescu N., Ielenicz M., Osaci-Costache Gabriela, Folea Florina, Ene M. (2001), Relieful
României – Bibliografie, vol. I, Edit. Eficient, Bucureşti
Popescu-Argeşel I. (1965), Observa ii geomorfologice în valea Argeşelului, Com.Geogr.,
SSNG, III
Popp N. (1939), Subcarpa ii dintre Dâmbovi a şi Prahova (Studiu geomorfologic), St.
cerc. geogr., III, SRRG
- (1972), Evolu ia peisajului geomorfologic al masivului Poiana Rusc şi relieful s u
etajat, în vol. Lucr rile Simpozionului de geografie fizic a Carpa ilor, (sept. 1970),
Inst. Geogr., Bucureşti
Posea Gr. (1967), Anteceden şi captare la v ile transversale carpatice, Lucr rile
ştiin ifice, Inst. Pedagogic, Oradea
- (1981), O singur glacia iune în Carpa i, SCGGG - Geogr., XXVII
- (2002), Geomorfologia României, Edit. Funda iei România de Mâine, Bucureşti
Posea Gr., Badea L. (1980), România. Harta geomorfologic , Edit. didactic şi
pedagogic , Bucureşti
Posea Gr., Popescu N. (1973), Piemonturile din România. Genez şi evolu ie, în
„Realiz ri în geogr. României”, Edit. Ştiin ific , Bucureşti
Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1974), Relieful României, Edit. ştiin ific , Bucureşti
Posea Gr., Velcea Valeria (1967), Clasificarea depresiunilor, Natura, 3
R doane Maria, R doane N., Ichim I., Surdeanu V. (1999), Ravenele. Forme, procese,
evolu ie, Edit. Presa Universitar Clujean , Cluj Napoca
Sandu Maria (1989), Dinamica versan ilor în bazinul subcarpatic şi piemontan al
Argeşului, SCGGG - Geogr., XXXVI
Sawicki L. (1912), Beitrage zur Morphologie Siebenburgens, Bull. Acad. Sc., Krakow
S ndulescu M. (1984), Geotectonica României, Edit. Tehnic , Bucureşti
Sârcu I. (1958), Contribu ii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafe elor de
peneplen din Mun ii F g raşului, ASUCI, Şt. nat., Sec . II, IV, 1
- (1963), Le probleme de la glaciation quaternaire dans les montagnes du
Maramureş, ASUCI-GG, Sec . II b, IX
- (1978), Mun ii Rodnei, Studiu morfogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti

132
Schreiber W. (1994), Mun ii Harghitei. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Someşan L. (1933), Urme glaciare în Mun ii C liman, BSRRG, LI
Surdeanu V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Edit. Presa Universitar Clujean
Teodorescu V. (2001), Morfodinamica versan ilor din bazinele hidrografice mici, Edit.
Funda iei „România de Mâine”, Bucureşti
Urdea P. (2000), Mun ii Retezat, studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Vâlsan G. (1916), Câmpia Român , Contribu ii de geografie fizic , BSRRG, XXXVI
- (1919), Asupra trecerii Dun rii prin Por ile de Fier, BSRRG, XXXVII
Velcea Valeria (1961), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti
Zugr vescu D., Polonic Gabriela, Horomnea M., Dragomir V. (1998), Recent vertical
crustal movements on the Romanian territory, major tectonic compartments and
their relative dynamics, Rev. roum. Geophysique, 42
* * * (1969), Geografia v ii Dun rii româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti

CLIMA

Bâzâc Gh. (1983), Influen a reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei
României, Edit. Academiei, Bucureşti
Bogdan Octavia (1980), La regionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie,
RRGGG - Geogr., 20
Bogdan Octavia, Dragot Carmen (1997), Calmul atmosferic în România, AUO, VII
Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Edit. Sega
Interna ional, Bucureşti
Dragot Carmen, B lteanu D. (1999), Intensitatea precipita iilor extreme pe teritoriul
României, Rev. Geografic , VI
Dumitrescu Elena (1976), Curs de climatologie R.S.R., Centrul de multipl. Univ.
Bucureşti
Erhan Elena (1979), Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Edit. Junimea, Iaşi
Iliescu Maria-Colette (1991), Variation seculaire de la temperature moyenne de l’air sur
le territoire de la Roumanie, Rev. roum. geogr., 35
- (1994), Tendance de la variation a longue duree de la temperature de l’air sur le
territoire de la Roumanie, Rev. roum. geogr., 38
- (1996), Varia ia de lung durat a cantit ilor de precipita ii atmosferice pe
teritoriul României, St. cerc. geogr., XLIII
Ion-Bordei N. (1988), Fenomene meteoclimatice induse de configura ia Carpa ilor în
Câmpia Român , Edit. Academiei, Bucureşti
Mihai Elena (1975), Depresiunea Braşov. Studiu climatic, Edit. Academiei, Bucureşti
Mih ilescu I.F. (1975), Le regime journalier du vent a l'entree monragneuse de la Vallee
de Bistri a (Carpates Orientales), Riv. ital. di Geofis. e Scienze Affini, I (sociale),
Torino-Genova
Neamu Gh., Mihai Elena, Teodoreanu Elena (1968), Unele cazuri de inversiuni termice
în depresiunile intracarpatice Petroşani, Braşov şi Câmpulung Moldovenesc,
HGAM, XIII, 5

133
Niculescu Elena (1993), R ciri şi înc lziri masive în ultimul secol în România, St. cerc.
geogr., XL
- (1997), Extreme pluviometrice pe teritoriul României în ultimul secol, St. Cerc.
Geogr., XLIV
Teodoreanu Elena (1979), Culoarul Ruc r-Bran. Studiu climatic şi topoclimatic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Topor N. (1964), Ani ploioşi şi secetoşi în R.P.R., IM, Bucureşti
Topor N., Stoica C. (1965), Tipuri de circula ie şi centri barici de ac iune atmosferic
deasupra Europei, IM, Bucureşti
* * * (1962-1966), Clima Republicii Populare Române / R. S. România, I, II, IM,
Bucureşti
* * * (1966), Atlasul climatologic al R. S. România, IM, Bucureşti
* * * (1969), Geografia v ii Dun rii româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti

APELE

Breier Ariadna (1976), Lacurile de pe litoralul românesc al M rii Negre. Studiu

hidrogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti
Cote P. (1951), Geomorfologia, în „Manualul inginerului de mine”, Sec . VI, Edit.
Tehnic , Bucureşti
Gâştescu P. (1971), Lacurile din România - limnologie regional , Edit. Academiei,
Bucureşti
- (1995), Marea Neagr - tr s turi geografice de baz , stare actual , preocup ri de
monitoring şi management, Terra, XXVI-XXVII (XLVI-XLVII)
Pişota I. (1971), Lacurile glaciare din Carpa ii Meridionali. Studiu hidrologic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Pişota I., Zaharia Liliana (2002), Hidrologie, Edit. Universitar , Bucureşti
Podani M., Z voianu I. (1971), Considerations sur les inondations catastrophiques de
Roumanie de l'annee 1970, RRGGG-Geogr., 15, 1
- (1992), Cauzele şi efectele inunda iilor produse în luna iulie 1991 în Moldova, St.
cer. Geogr., XXXIX
Popp N. (1985), Fluviul Dun rea, Edit. ştiin ific şi enciclopedic , Bucureşti
Pric jan A. (1972), Apele minerale şi termale din România, Edit. tehnic , Bucureşti
Trufaş V., Trufaş Constan a, Pop Mihaela (1986), La temperature des eaux du Danube
sur le secteur situe entre Baziaş et les bouches du fleuve, RRGGG - Geogr., 30
Ujvari I. (1972), Geografia apelor României, Edit. ştiin ific , Bucureşti
- (1980), Les types de regime hydrique des rivieres de la Roumanie, RRGGG -
Geogr., 24
Vespremeanu E. (2004), Geografia M rii Negre, Edit. Universit ii Bucureşti
Z voianu I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei, Bucureşti
Z voianu I., Podani M. (1977), Les inondations catastrophiques de l'annee 1975 en
Roumanie – considerations hydrologiques, RRGGG-Geogr., 21
* * * (1967), Dun rea între Baziaş şi Ceatal Izmail, Monografie hidrologic , ISCH,
Bucureşti

134
* * * (1971), Râurile României (monografie hidrologic ), IMH, Bucureşti
* * *(1973), Marea Neagr în zona litoralului românesc, Monografie hidrologic , IMH,
Bucureşti
* * * (1992), Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucureşti

VEGETA IA ŞI FAUNA

Costache N. (1996), Regionarea biogeografic a teritoriului României, Edit. Universit ii

Bucureşti
Dihoru Gh., Pârvu C. (1987), Plante endemice în flora României, Edit. Ceres, Bucureşti
Doni N. (1963), Elemente pentru interpretarea zonalit ii vegeta iei în R.P.R., Acta
Bot. Horti Bucurestiensis
Doni N., Chiri C., St nescu V. (coord.) (1990), Tipuri de ecosisteme forestiere din
România, Inst. Cercet. şi Amen. Silvice, Bucureşti
Drugescu C. (1994), Zoogeografia României, Edit. All Printing House, Bucureşti
Geanana M. (1972), Influen a altitudinii şi masivit ii asupra limitei superioare a p durii
în Carpa ii româneşti, în vol. Lucr. simpoz. geogr. fiz. a Carpa ilor (Bucureşti, sept.
1970), Inst. geografie, Bucureşti
Ivan Doina (1979), Fitocenologie şi vegeta ia R.S.România, Edit. didactic şi pedagogic ,
Bucureşti
Ivan Doina, Doni N., Coldea Gh., Sandal V., Popescu A., Chifu Th., Pauc -
Com nescu Mihaela, Mititelu D., Boşcaiu N. (1992), Vegeta ia României, Edit.
Tehnic agricol , Bucureşti
Manoleli D., Nalbant T. (1976), Via a în Marea Neagr , Edit. ştiin ific şi enciclopedic ,
Bucureşti
Muic Cristina, Popova-Cucu Ana (1993), The composition and conservation of
Romania’s plant cover, GeoJournal, 29.1
- (1996), Fenomenul de xerofitizare a covorului vegetal din România, Rev.
geografic , II-III
Paşcovschi S., Doni N. (1967), Vegeta ia lemnoas din silvostepa României, Edit.
Academiei, Bucureşti
Pop E. (1960), Mlaştinile de turb din Republica Popular Român , Edit. Academiei,
Bucureşti
S vulescu T. (1940), Der biogeographische Raum Rumaniens, Ann. Fac. Agr., Bucureşti,
XX
* * * (1969), Biogeografia României, Edit. ştiin ific , Bucureşti
* * * (1952-1980), Fauna R. P. Române / R. S. România, Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (1981), P durile României, Edit. Academiei, Bucureşti

SOLURILE

Andreiaşi N., Mihalache M. (1999), Solurile României, Edit. ExPonto, Constan a

Barbu N. (1988), Regionarea pedogeografic a teritoriului României, Terra, XX (XL), 2
Chi u C. (1975), Relieful şi solurile României, Edit. Scrisul Românesc, Craiova
Florea N. (1982), Romanian system of soil classification, RRGGG - Geogr., 26

135
Florea N., Munteanu I. (2003), Sistemul român de taxonomie a solurilor, SRTS, Edit.
Estfalia, Bucureşti
Ilie I. D. (1986), Solurile din R. S. România (I), Terra, XVIII (XXXVIII), 4
- (1987), Solurile din R. S. România (II), Terra, XIX (XXXIX), 1
Lupaşcu Gh., Donis V. (1996), Principalele procese pedogenetice şi distribu ia
geografic a solurilor din România, Rev. geografic , II-III
Parichi M., St nil Anca (2003), Solurile României, Edit. Funda iei România de Mâine,
Bucureşti
Sandu Gh. (1984), Solurile saline şi alcaline din R. S. România. Ameliorarea lor, Edit.
Ceres, Bucureşti

REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFIC

B c uanu V., Barbu N., Pantazic Maria, Ungureanu Al., Chiriac D. (1980), Podişul
Moldovei - Natur , om, economie, Edit. ştiin ific şi enciclopedic , Bucureşti
Ielenicz M. (1999), Dealurile şi podişurile României, Edit. Funda iei România de Mâine,
Bucureşti
Ielenicz M., P tru Ileana, Ghincea Mioara (2003), Subcarpa ii României, Edit.
Universitar , Bucureşti
Petrescu-Burloiu I. (1977), Subcarpa ii Buz ului. Rela ii geografice om - natur , Edit.
Litera, Bucureşti
Posea Gr. (1997), Câmpia de vest a României, Edit. Funda iei România de Mâine,
Bucureşti
Velcea Valeria, Badea L. (1979), O propunere de regionare fizico-geografic a
teritoriului României, Terra, XI (XXXI), 3
Velcea Valeria, Savu Al. (1982), Geografia Carpa ilor şi a Subcarpa ilor Româneşti,
Edit. didactic şi pedagogic , Bucureşti
* * * (1987), Geografia României, III, Carpa ii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti
* * * (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Edit. Academiei,
Bucureşti
* * * (2005), Geografia României, V, Câmpia Român , Dun rea, Podişul Dobrogei,
Litoralul românesc al M rii Negre şi Platforma continental , Edit. Academiei,
Bucureşti

136