UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL

INSULELE GALAPAGOS

BUCUREŞTI
2010
 INTRODUCERE

Am ales ca temă de proiect Insulele Galapagos deoarece, datorită izolării lor, s-a putut dezvolta
o lume vegetală şi animală aparte. Observaţiile asupra faunei insulelor Galapagos l-au condus pe
naturalistul englez Charles Darwin la cunoscuta teorie evoluţionistă.
Insulele Galapagos sunt un grup de insule în Oceanul Pacific, situate la aproximativ 1.000 km
depărtare de teritoriul continental sud-american şi administrate de către statul Ecuador. Denumirea
arhipelagului provine de la ţestoasele uriaşe care sunt considerate cele mai mari ţestoase terestre -
cântăresc 300 kg şi pot trăi 100 de ani (cuvântul “galapagos” provine din limba spaniolă şi înseamnă
”ţestoasă”).
Oficial poartă denumirea de "Colon Arhipelago" (arhipelagul lui Columb), însă acestea sunt
cunoscute ca Insulele Galapagos sau Insulele ţestoaselor. Arhipelagul este de natură vulcanică. Se
mai pot vedea cratere vulcanice pe unele dintre insule, cum ar fi pe Insula Isabela.
De când Insulele Galapagos au devenit obiectiv turistic, această lume virgina este în pericol (în
ultimii ani a fost modernizată infrastrustura şi s-a mai construit un aeroport). Numărul turiştilor a
crescut până la 50.000 anual; ei nu respectă regulile parcului, iar urmările sunt catastrofale.
În prezent, Insulele Galapagos pot fi vizitate de turişti numai cu permisiune specială.
Proiectul cuprinde 4 capitole. În primul capitol este vorba despre aşezarea geografică şi evoluţia
istorică a regiunii. Al doilea capitol cuprinde componentele cadrului natural. În al treilea capitol este
vorba despre factorii de degradare a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic. Ultimul capitol
cuprinde informaţii despre dezvoltarea turistică a regiunii şi conservarea biodiversităţii mediului.

2
CUPRINS

 Introducere

Capitolul I. Aşezarea geografică şi evoluţia istorică a regiunii

1.1. Localizare geografică, limite, vecini
1.2. Căi de acces
1.3. Evoluţia istorică a regiunii

Capitolul II. Componentele cadrului natural

2.1. Evoluţia paleografică şi alcătuirea geologică a regiunii
2.2. Particularităţile unităţilor de relief
2.3. Diferenţieri climatice
2.4. Analiza reţelei hidrografice şi a apelor subterane
2.5. Formaţiunile floristice şi faunistice specifice regiunii
2.6. Potenţialul pedologic

Capitolul III. Factorii de degradare a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic

3.1. Poluarea aerului
3.2. Poluarea apelor
3.3. Poluarea solului
3.4. Factorii de degradare ai peisajului
3.5. Problema fragmentării habitatelor datorită impactului factorului uman

Capitolul IV. Strategii de dezvoltare turistică a regiunii şi conservarea biodiversităţii mediului

4.1. Turismul în Galapagos
4.2. Protecţia şi conservarea resurselor turistice
4.3. Rezervaţia naturală “Insulele Galapagos”

 Concluzii
 Bibliografie

3
 Capitolul I. Aşezarea geografică şi evoluţia istorică a regiunii

1.1. Localizare geografică, limite, vecini

Fig. 1 – Harta Insulelor Galapagos

Insulele Galapagos sunt situate la aproximativ 1.000 km depărtare de teritoriul continental al

statului sud-american Ecuador. Arhipelagul este de natură vulcanică. Se mai pot vedea cratere
vulcanice pe unele dintre insule, cum ar fi pe Insula Isabela. Datorită izolării, s-a putut dezvolta o
lume vegetală şi animală aparte. Insulele Galapagos din Oceanul Pacific sunt unele dintre cele mai
izolate insule de pe glob. Izolarea lor a dus la dezvoltarea unei game largi de animale şi plante
neobişnuite şi uneori unice care au avut un impact enorm în desluşirea evoluţiei biologice. În
Oceanul Pacific, la 100 km vest de ţărmul Americii de Sud, există un arhipelag unic de insule.
Numite iniţial Insulele Vrăjite, arhipelagul adăposteşte o floră şi o faună unică pe Pământ,
acest ansamblu fiind numit cel mai mare laborator natural al evoluţiei speciilor. Această
biodiversitate unică l-a inspirat pe naturalistul Charles Darwin să scrie Originea speciilor, o lucrare
ce a transformat modul în care omenirea privea istoria şi evoluţia vieţii pe Pământ.

4
 Arhipelagul este cunoscut azi sub denumirea de Insulele Galapagos. Acestea sunt situate la
Ecuator şi sunt dispersate pe o suprafaţă de aproape 60.000 km² din Oceanul Pacific. Arhipelagul
este construit din 19 insule, dintre care 13, mai mari, variază ca suprafaţă de la 4.588 km², la 14 km².
Cele 6 insule mai mici au o suprafaţă cuprinsă între 1-5 km². Pe lângă insulele principale există
numeroase insuliţe şi stânci.
Cea mai mare insulă din arhipelag este Insula Isabela care, cu o lungime de aproximativ 132
km, acoperă mai mult de jumătate din aria de uscat a Arhipelagului Galapagos. Muntele Azul de pe
Insula Isabela este cel mai înalt punct al arhipelagului, cu o înălţime de 1.689 m. Astăzi 5 dintre
insule sunt locuite, cu o populaţie de aproximativ 20.000 de locuitori, majoritatea cărora lucrează în
industria turismului.

Insulele principale
Baltra (de Sud Seymour) Island: cunoscută şi sub numele de Sud Seymour, Baltra este o
mică insulă situată în apropiere de centrul Galapagos. A fost creată de ridicare geologice. Insula
este foarte aridă şi vegetaţia se compune din tufe de sare, cactus Opuntia şi copaci palo Santo.
Bartolomé (Bartholomew) Island: Bartolomé este o insuliţă vulcanică doar de pe coasta de
est a Santiago Island în Insulele Galapagos. Acesta este una dintre cele "mai tinere" insule din
arhipelagul Galapagos.
Darwin (Culpepper): aceasta insula este numită după Charles Darwin. Acesta are o
suprafaţă de 1,1 km ² şi o altitudine maximă de 168 m.
Española (Hood) Island: Acesta are o suprafaţă de 60 de kilometri pătraţi şi o altitudine
maximă de 206 m. Española este cea mai veche insula, la circa 3,5 milioane de ani şi mai sudic, în
lanţ.
Fernandina (Narborough): Fernandina are o suprafata de 642 kilometri pătraţi şi o altitudine
maximă de 1494 m. Acesta este cel mai tânăr şi mai vestică insulă. În 13 mai 2005, un nou proces
foarte eruptiv a început pe această insulă de cenuşă şi atunci când un nor de vapori de apă a crescut
de la o înălţime de 7 km şi a fluxurilor de lavă coborât pantele vulcanului în drum spre mare.
Floreana: acesta are o suprafaţă de 173 kilometri pătraţi şi o altitudine maximă de 640 m.
Genovesa (Tower): acesta are o suprafaţă de 14 kilometri pătraţi şi o altitudine maximă de
76 m. Această insulă este formată prin marginea rămasă dintr-un crater mare, care este scufundat.
Porecla ei de "insula pasăre" este justificată în mod clar.

5
 Isabela: această insulă a fost numită în onoarea reginei Isabela. Cu o suprafaţă de 4640
kilometri pătraţi este cea mai mare insula din Galapagos. Cel mai înalt punct este de Wolf vulcan,
cu o altitudine de 1707 m).
Marchena (Bindloe): numită după Fray Antonio Marchena. Are o suprafata de 130 kilometri
pătraţi şi o altitudine maximă de 343 m.
North Seymour Island: numele său a fost dat după un nobil englez numit domnul Hugh
Seymour. Acesta are o suprafata de 1,9 kilometri patrati şi o altitudine maximă de 28 m.
Pinzón (Duncan): numită după ce fraţii Pinzón, căpetenii Pinta şi Nina caravele. Are o
suprafaţă de 18 kilometri pătraţi şi o altitudine maximă de 458 .
Pinta (Abingdon): Numit după Caravel Pinta. Acesta are o suprafaţă de 60 km ² şi o
altitudine maximă de 777 m.
Rábida (Jervis): Are o suprafata de 4,9 kilometri pătraţi şi o altitudine maximă de 367 m.
Marea cantitate de fier conţinute în lavă, la Rábida îi dă o culoare roşie distinctiv.
San Cristóbal (Chatham): poartă numele de la Sfântul Patron al navigatorilor, numele său a
fost dat după William Pitt, 1st Earl de Chatham. Acesta are o suprafaţă de 558 kilometri pătraţi şi
punctul cel mai înalt sale se ridică la 730 de m.
Santa Cruz: aceasta are numele Sfintei Cruci în limba spaniolă. Acesta are o suprafaţă de
986 kilometri pătraţi şi o altitudine maximă de 864 m.
Santa Fe (Barrington): numită după un oraş în Spania, are o suprafaţă de 24 de kilometri
pătraţi şi o altitudine maximă de 259 m.
Santiago (San Salvador, James): numele său este echivalent cu Saint James în limba engleză;
este, de asemenea cunoscut sub numele de San Salvador, după prima insula descoperit de Columb în
Marea Caraibelor. Aceasta insula are o suprafata de 585 kilometri pătraţi şi o altitudine maximă de
907 m.
Wolf (Wenman): această insulă a fost numită după geologul german Theodor Wolf. Acesta
are o suprafata de 1,3 kilometri patrati şi o altitudine maximă de 253 m.

6
 1.2. Căi de acces

Din România până în Ecuador cel mai simplu mod de a ajunge este pe cale aeriană, însă în
România nu există companii aeriene ce oferă zboruri directe în Ecuador.La aeroportul Otopeni, din
Bucureşti sunt curse ce plecă spre Ecuador, de exemplu o cursă care zboară de la aeroportul Otopeni
Bucureşti – Guayaquil, din această insulă se pleacă cu un alt avion sau alt mijloc de transport către
insulele Galapagos.Compania de zboruri Aerogal Aerolineas oferă mai departe transportul turiştilor
din Guayaquil în insulele Galapagos.
Deplasarea în insulele Galapagos este uşor de facut, se poate ajunge cu: bicicleta, autobuzul,
taxiul, bărcile marfare, cu avionul şi cu alte mijloace de transport ce stau la dispoziţie.
Cele mai multe locuri ale insulelor sunt interzise turiştilor şi călătorilor care nu sunt însoţiţi
de un ghid. Există unele transporturi amplasate special. De exemplu, în Santa Cruz se dispune de un
autobuz care preia călătorii de la aeroport şi îi duce chiar şi până la gurile de scurgere din centrul
insulei. Sunt nave (bărci, vapoare) care în mod regulat transportă vizitatorii către insule.
Cel mai important lucru de ţinut minte, este acela că, pe parcursul călătoriei şi nu numai,
insulele Galapagos sunt protejate, aşadar trebuiesc respectate drumurile insulelor şi tot ce are
legatură cu acestea.

Transportul bărci cu motor şi avionul mic între insule:

Fig. 2 – Barcă cu motor

 Santa Cruz - Isabela, în fiecare zi cu barca cu motor, la ora 14:00, costul fiind de 30$;
 Santa Cruz – San Cristobal, în fiecare zi cu barca cu motor, la ora 14:00, costul călătoriei
30 $;
 San Cristobal – Santa Cruz, zilnic cu barca cu motor, la ora 07:00, costă 30 $;
7
  Isabela – Santa Cruz, zilnic cu barca cu motor, la 06:00, costul biletului este de
30 $;
 Baltra – Isabela, zilnic cu avionul mic, costul biletului fiind de 100 $;
 Baltra – San Cristobal, se călătoreşte cu avionul mic, pretul fiind de 100 $, ca de altfel şi
celelalte rute, Isabela – Baltra şi San Cristobal – Isabela;

Fig. 3 – Avion mic

În aer
EMETEBE, este o reţea aeriană locală, care are avioane mici ce fac legatura între insule.
Are zboruri de trei ori pe săptămână între insulele Baltra şi Isabela (Puerto Villamil), precum şi între
Baltra şi San Cristobal. Ultima dată s-a auzit că tarifele au fost puţin peste 100.000 $ o călătorie.
Daca ai bani, însă nu dispui de mult timp, aceasta este o modalitate foarte bună de a ajunge imediat
de pe o insulă pe alta.
La bagaje exista o limită, de 20 de kilograme, chiar mai putin (nu este negociabil). Puteţi, de
asemenea să alegeţi avioane chartere între 450 $ şi 600 $. Compania EMETEBE are sedii în
PuertoAyara, San Cristobal şi Puerto Villamil, pentru mai multe detalii.

Pe pământ
Majoritatea insulelor sunt limitate, în ceea ce priveşte grupurile de turişti cu ghizi. Vizitatorii
sunt sfătuiţi să asculte instrucţiunile ghizilor despre şederea pe insule.
Totuşi, există câteva excepţii pe care le fac urmatoarele insule cum ar fi: Santa Cruz, San
Cristobal, Floreana ş Isabela, deoarece aceste insule sunt formate din comunităţi mici iar vizitatorii
au puţin mai multă libertate.
În Santa Cruz şi Isabela, bicicletele pot fi închiriate. În toate insulele menţionate mai sus
există unele trasee care sunt deschise pentru turiştii fără ghizi. Şi aici, din nou, turiştii sunt rugaţi să-
şi urmeze traseul şi să facă tot posibilul să pastreze reţeaua de contact.

8
 Pe apă

Fig. 4 – Vas de croazieră

Cea mai bună alegere de a vedea majortitatea insulelor este aceea de a face o croazieră de
aporximativ opt zile. De asemenea, persoanele care sunt interesate pot face o croazieră şi de patru
zile, dar pot vedea doar insulele din sud sau din nord. Datorită faptului că fiecare insulă în parte este
unică şi extrem de interesantă şi poate fi o experienţă sau o şansă care se întamplă o dată în viaţă,
este recomandat să se meargă pe o croazieră de opt zile.
Cele mai multe dintre aceste croaziere încep din insula Santa Cruz dupa care se continuă cu
Rabida, Sombrero China, Santiago, Bartolome, Seymour, Baltra, Islas Plazos, Santa Fe, Floreana şi
se sfârşeşte evident tot la Santa Cruz. Este o ocazie minunată pentru a vedea majoritatea insulelor şi
tot ceea ce au aceste insule de oferit. Plus, că există întodeauna un ghid naturalist pe fiecare navă
gata de a explica diversitaţile insulelor.
Navele mai mari şi mai scumpe de coazieră, de multe ori merg tot drumul până la Genovesa
şi ajung până în partea de vest a insulei Isabela, care au legatură, de asemenea şi cu insula
Fernandina. Din cauză că drumul este lung, vasele sunt destul de mari şi spaţioase, transportă foarte
mulţi călători, de asemenea şi preţurile sunt destul de piperate.
Dacă eşti un scufundator experimentat, pregătit să plonjezi în adâncurile oceanului,
Nautidiving oferă călătorii programate până la Darwin şi Wolf, două stânci înconjurate de animale
marine fantastice: balene, rechini cap-de-ciocan, galapagos şi rechini cu vârful alb şi multe altele.
Totuşi, aceasta este doar pentru scufundătorii experimentaţi deoarece curenţii sunt puternici, apele
sunt reci, iar scufundările se fac în adancime. De asemenea se pot face scufundări zilnice de la
Puerto Ayora sau Puerto Baquerizo Moreno.

9
Cum ne deplasăm
Multe dintre persoanele sosite în aceste ţinuturi se deplasează pe insule prin organizarea unor
grupuri ce merg cu barca, dar este posibil ca unii dintre vizitatori să se deplaseze şi independent, fără
nici un fel de organizare de grup. Insulele Santa Cruz, San Cristobal, Santa Maria (Floreana) şi
insula Isabela, totuşi dispun de cazare şi pot fi străbătute cu barca sau cu avionul. E bine, totuşi de
reţinut că doar veţi atinge suprafaţa de minuni a arhipelagului natural dacă călătoriţi independent.

 Cu barca
Ingala (Puerto Ayora), o companie guvernamentală, operează servicii de transport pentru
pasagerii care vin la bordul Ingala II. Se merge de la Santa Cruz la San Cristobal luni, miercuri şi
vineri şi de la Santa Cruz la Isabela de două ori pe lună (de obicei vineri) şi o dată pe lună de la
Isabela la Floreana. De la sediul din Puerto Ayora se dau informaţii, după cum se poate la Camera
de Turism (biroul de informaţii turistice), având în vedere că plecările se schimbă periodic.
Tarifele sunt de 50 $ pentru străini (uneori mai ieftin în extrasezon) cu privire la orice trecere
pe insulă, iar biletele sunt cumpărate cu o zi înainte de plecare sau chiar în ziua respectivă. Dacă vă
adresaţi în jurul Puerto Ayora şi Puerto Baquerizo Moreno pentru companiile private care străbat
aceleaşi rute zi de zi sau săptămânal; acestea sunt mai ieftine şi mai rapide, dar , de asemenea sunt
mai mici ca dimensiuni şi mai sensibile la valurile mării.

 Prin aer
Compania de avioane mici, EMETEBE (Puerto Ayora, San Cristobal, Puerto Villamil,
Guayaquil), la care zboară cam cinci avioane pe zi între insule. Această companie oferă câte două
sau trei zboruri pe săptămână între insula Baltra şi Isabela (Puerto Villamil), între Baltra şi San
Cristobal, şi între San Cristobal şi Puerto Villamil. Tarifele sunt de aporoximativ 120 $ doar dus şi
limita de bagaje este de 13 kilograme pentru o persoană (deşi acest lucru este flexibil în cazul în care
avionul nu este plin).

 Acolo şi departe...tot prin aer

Zborurile din insula principală se desfăşoară la două aeroporturi: Isla Baltra aflată la nord de
Santa Cruz şi Isla San Cristobal. Există un număr aproape egal de zboruri către Baltra şi San
Cristobal. La fiecare 2-3 ani aeroportul din Baltra intră în reparaţii iar toate zborurile sunt deviate
către San Cristobal pe o perioadă de 4 luni.

10
 Două linii aeriene majore care zboară către insulele Galapagos sunt TAME şi AeroGal.
TAME operează două zboruri zilnice dimineaţa din Quito via Guayaquil atât către aeroportul Isla
Baltra, la mai puţin de o oră distanţă faţă de Puerto Ayora cu transportul public şi aeroportul San
Cristobal. AeroGal are trei zboruri zilnice de la Quito către Isla Baltra şi San Cristobal via
Guayaquil. Toate zborurile retur sunt efectuate în după-amiaza unei singure zi.
Zborurile către Guayaquil costă în sezon şi în extrasezon în jur de 344-300 $, dus-întors,
durata zborului fiind de o oră şi jumătate. Din Quito, zborul costă între 390-344 $, dus-întors, iar
zborul se efectuează în jur de trei ore şi 45 de minute, din cauza escalei în Guayaquil (nefiind
necesară coborârea din avion). De asemenea, este posibil ca să se plece de la Quito şi să se întoarcă
la Guayaquil sau invers. Şi aici există o limită de bagaje, fiind permise 20 de kilograme (de
persoană), către zborul în Galapagos.
Cetăţenii ecudorieni pot zbura spre Guayaquil la jumătate din preţul pe care îl au vizitatorii
străini, şi rezidenţii din Galapagos plătesc tot jumatate de preţ. Unii rezidenţi străini din Ecuador sau
persoanele care muncesc pe insule sunt, de asemenea, eligibili. Deci, dacă aveţi cumva vreo viză de
şedere în aceste ţinuturi trebuie să vă informaţi cu privire la acest aspect.
Există un avion militar Hercules care zboară către insule în fiecare miercuri şi care ocazional
oferă locuri pentru străini. Întrebaţi la Avenida de Prensa 2570, aflată la câteva sute de metrii de
aeroportul Quito (întrebaţi la Deparamentul de Oprenţiuni Fuerza Aerea din Ecuador). Zboruruile
pleacă de la Quito via Guayaquil şi se opresc atât în San Cristobal şi Baltra. Străini platesc în jur de
300 $ pentru călătoria dus-întors, pentru oricare dintre destinaţii.
Zborurile spre Galalpagos sunt câteodată rezervate cu timp bun în urmă, dar veţi găsi deseori
că sunt multe neafişate. Agenţiile de turism rezervă rânduri întregi pentru tururile lor all inclusive în
insulele Galapagos. Aceştia vor elibera locurile în ziua zborurilor când nu mai există nici o speranţă
de a le vinde pentru turul lor.

Lista traseelor ce duc spre Galapagos

In aceasta sectiune va vom explica cum se ajunge la insule de la Quito sau Guayaquil si mai
nou de la Cuenca, ceea ce presupune un traseu mai mic de strabatut. Pentru informatii cu privire la
cei car sosesc in Ecuador, exista o serie de liste cu traseele din Galapagos.
Cei mai multi dintre turistii care merg in insulele Galapagos folosesc de obicei ca punct de
plecar Quito. Quito este capitala statului Ecuador, una dintre cele mai atractive capitale din lume,
fiind certificata de UNESCO. Pentru a vizita insulele, in Quito trebuiesa se ajunga inainte cu o zi,
deoarece nu exista o legatura directa cu zborurile internationale.
11
 Pe zi sunt doar patru zboruri de la Quito catre Galapagos, toate cursele avand decolarile
dimineata.

Orarul de zbor Quito – Gapalagos

Zborurile care sosesc la aeroportul Baltra

 Plecare la 7h30 am – sosire la 9h30 am TAME AIRLINE zborul 191 (zilnic)
 Plecare la 9h30 am – sosire la 11h30 am TAME AIRLINE zborul 193 (zilnic)
 Plecare la 8h20 am – sosire la 10h30 am AEROGAL AIRLINES zborul 032 (luni – vineri)
 Plecare la 8h45 am – sosire la 10h45 am AEROGAL AIRLINES zborul 032 (duminicile)
 Plecare la 9h30 am – sosire la 11h30 am AEROGAL AIRLINES zborul 034 (sambetele)

Zborurile care sosesc la aeroportul Puerto Baquerizo Moreno situat pe insula San
Cristobal
 Plecare la 9h15 am – sosoire la 11h30 am AEROGAL AIRLINES zborul 030 (luni si joi)
 Plecare la 10h00 am – sosire la 12h00 am TAME AIRLINES zborul 195 (miercuri)
 Plecare la 7h30 am – sosire la 10h45 am TAME AIRLINES zborul 191 (vineri)
 Plecare la 8h20 am – sosire la 10h15 am AEROGAL AIRLINES zborul 030 (sambata)
 Plecare la 8h20 am –sosire la 10h15 am AEROGAL AIRLINES zborul 022/030 (duminica)

Zborurile cu plecare de la aeroportul Baltra

 Plecare la 12h15 pm – sosire la 16h15 pm TAME AIRLINES zborul 192 (zilnic)
12
  Plecare la 10h15 am – sosire la 14h15 pm TAME AIRLINES zborul 190 (zilnic, exceptie
vineri)
 Plecare la 10h15 am – sosire la 15h30 pm TAME AIRLINES zborul 190 (vineri)
 Plecare la 12h00 pm – sosire la 16h15 pm AEROGAL AIRLINES zborul 033 (de luni pana
vineri)
 Plecare la 12h30 pm – sosire la 16h15 pm AEROGAL AIRLINES zborul 035/033 (sambata)
 Plecare la 11h40 am – sosire la 16h15 pm AEROGAL AIRLINES zborul 033/029
(duminica)

Zborurile cu plecare de la aeroportul Puerto Baquerizo Moreno

 Plecare la 12h30 pm – sosire la 16h45 pm AEROGAL AIRLINES zborul 031 (luni si joi)
 Plecare la 12h45 pm – sisire la 16h45 pm TAME AIRLINES zborul 194 (miercuri)
 Plecare la 11h30 pm – sosire la 15h30 pm TAME AIRLINES zborul 190 (vineri)
 Plecare la 10h45 pm – sosire la 14h45 pm AEROGAL AIRLINES zborul 031/029 (sambata)
 Plecare la 10h45 pm – sosire la 14h45 pm AEROGAL AIRLINES zborul 031/027
(duminica)

Preturile de zbor si alte detalii

Pentru un zbor dus-intors de la Quito catre Galapagos, preturi variaza intre ele, depinde daca
esti rezident pe insule, daca esti cetatean ecuadorian, un cetatean al Pactului de Andina sau un strain.
 Rezidentii din insulele Galapagos platesc 112 $
 Cetatenii din Ecuador platesc 220 $
 Cetatenii din Pactul de Andina scot din buzunar 280 $
 Cetatenii straini care nu vin in sezon (1 mai – 14 iunie, 15 septembrie – 31 octombrie)
platesc 335$
 Cetatenii straini care vin in sezon (15 iunie – 14 septembrie, 1 noiembrie – 30 aprilie) platesc
391 $.
De asemenea este important sa notezi toate plecarile si sosirile zborurilor din/in Galapagos catre
Quito si care fac oprire in Guayaquil. Daca aveti un singur buget si doriti doar sa vizitati insulele
Galapagos si nu va intereseaza Quito, puteti alege un zbor mai ieftin direct catre Guayaquil.

13
De la Guayaquil la insulele Galapagos
Turistii care merg spre insulele Galapagos folosesc zona Guayaquil ca punct de plecare.
Acesta este principalul port din Ecuador si poarta de acces catre plaja. De asemenea, este mai ieftin
sa zbori de la Galapagos catre Guayaquil iar traseul scurtandu-se cu jumatate de ora. Exista insa,
posibilitatea de a pleca si cu barca catre Guayaquil spre insulele Galapagos, dar nu este mai ieftin si
nici recomandat.
Orarul de zbor Guayaquil – Galapagos

Zborurile care sosesc la aeroportul Baltra

 Plecare la 9h00 am - sosire al 9h30 am TAME AIRLINES zborul 191 (zilnic)
 Plecare la 11h00 am – sosire la 11h30 am TAME AIRLINES zborul 193 (zilnic)
 Plecare la 10h00 am – sosire la 10h30 am AEROGAL AIRLINES zborul 032 (luni-vineri)
 Plecare la 10h15 am – sosire la 10h45 am AEROGAL AIRLINES zborul 32 (duminica)
 Plecare la 11h00 am – sosire la 11h30 am AEROGAL AIRLINES zborul 034 (sambata)

Zborurile care sosesc la Puerto Baquerizo Moreno

 Plecare la 11h00 am – sosire la 11h30 am AEROGAL AIRLINES zborul 030 (luni si joi)
 Plecare la 11h30 am – sosire la 12h00 am TAME AIRLINES zborul 195 (miercuri)
 Plecare la 9h00 am – sosire la 10h45 am TAME AIRLINES zborul 191 (vineri), cu o oprire
in Baltra inainte de a ajunge in Puerto Baquerizo
 Plecare la 9h45 am- sosire la 10h15 am AEROGAL AIRLINES zborul 030 (sambata si
duminica)

Zboruri dus-intors – plecare de la aeroportul Baltra

 Plecare la 12h15 pm – sosire la 14h45 pm TAME AIRLINES zborul 192 (zilnic)
 Plecare la 10h15 am – sosire la 14h00 pm TAME AIRLINES zborul 190 (vineri)
 Plecare la 12hoo pm – sosire la 14h30 pm AEROGAL AIRLINES zborul 033 (luni-vineri)
 Plecare la 12h30 pm – sosire la 15h00 pm AEROGAL AIRLINES zborul 035 (sambata)
 Plecare la 11h40 am – sosire la 14h10 pm AEROGAL AIRLINES zborul 033 (duminica)

14
 Zborurile cu plecare din Puerto Baquerizo Moreno
 Plecare la 12h30 pm – sosire la 15h00 pm AEROGAL AIRLINES zborul 031 (luni si joi0
 Plecare la 12h45 pm – sosire la 15h15 pm TAME AIRLINES zborul 194 (miercuri)
 Plecare la 11h30 pm – sosire la 14h00 pm TAME AIRLINES zborul 190 (vineri)
 Plecare la 10h45 pm – sisire la 13h15 pm AEROGAL AIRLINES zborul 031 (sambata si
duminica)

Pretul biletelor si alte detalii

Zborurile dus-intors de la Guayaquil catre insulele Galapagos au diferite preturi, acest lucru
depinzand de cetatenia pe care o detine fiecare vizitator (rezident de pe insula, cetatean ecuadorian
etc.).
 Rezidentii din insulele Galapagos platesc 94 $
 Cetatenii ecuadorieni au tarif de 180 $
 Cetatenii din Pactul de Andina platesc 280 $
 Cetatenii straini care vin in afara sezonului platesc 301 $
 Cetatenii straini care vin in ezon platesc in jur de 346 $

Este important sa luati in considerare faptul ca cei din insulele Galapagos sunt in urma cu o ora
fata de toate celelalte continente, datorita zonei de amplasament in care se afla si anume Ecuador.
Prin urmare, atunci cand se zboara catre insule se ajunge cu o ora mai devreme, iar cand zborurile se
intorc se intarzie cu o ora. Timpul de zbor de la Quito este de doua ore si de la Guayaquil este de o
ora si o ora si jumatate.

Orarul de zobr Cuenca – Galapagos

Toate zborurile pleaca de la Cuenca catre insulele Galapagos, facandu-se o oprire in Guayaquil
pentru schimbarea avionului.

Zborurile cu sosire in aeroportul Baltra

15
  Plecare de la Cuenca la 8h00 am – sosire in Guayaquil la 8h30 am TAME AIRLINES
zborul 170. Conexiune cu zborul 193 TAME AIRLINES care pleaca in Guayaquil la
11h00 a, si soseste in Galapagos la 11h30 am (zilnic, exceptand duminca).

Zborurile cu sosire in aeroportul Puerto Baquerizo Moreno

 Plecare de la Cueca la 8h00 am – sosire in Guayaquil la 8h30 am TAME AIRLINES
zborul 170. Conexiunea se face cu zborul 195 TAME AIRLINES care pleaca de la
Guayaquil la 11h30 am – soseste in Galapagos la 12h00 pm (miercuri).
 Plecare de la Cuneca la 8h30 am – sosire in Guayaquil la 9h00 am AEROGAL
AIRLINES zborul 081. Conexiunea se face cu zborul 030 AEROGAL AIRLINES care
pleaca de la Guayaquilla 11h15 am si soseste in Galapagos la 11h45 am (luni si joi).

Pretul biletelor si alte detalii

Zborurile dus-intors de la Cuenca catre insulele Galapagos au preturi ce variaza intre ele,
depinzand de cetatenia pe care o are fiecare.
 Rezidentii di insulele Galapagos platesc pentru un bilet 136 $
 Pe etatenii ecuadorieni ii costa 222 $
 Cetatenii din din Pactul de Andina platesc 322 $
 Cetatenii straini care vin extrasezon cheltuiesc 343 $ pe bilet
 Cetatenii straini care vin in plin sezon platesc pentru un bilet in jur de 388 $.

Ambarcatiuni si nave cargo de la Guayaquil la Galapagos

Aceasta nu este o optiune mai ieftina, insa trebuie sa fi pregatit daca este necesar sa stai trei
zile si jumatate pe mare. Daca exista norocul se poate obtine o cabina unde se poate dormi, in
caz contrar persoana trebuie sa aiba un sac de dormit sau un hamac propriu.
Scopul principal al navelor cargo este sa transporte marfa, prin urmare conditiile de baza
sunt suportabile pe astfel de nave. Navele de tip cargo pleaca din Guayaquil catre Muelle Navar
Sur (sudul portului Pier), la cateva saptamani, pretul pentru o calatorie fiind de aproximativ
150$. Aceste nave cargo se duc in insulele mai populate, si daca se doreste sa se stea pe nava
timp de o saptamana, se mai plateste inca 50 de $. Aceste nave nu viziteaza zonele salbatice ale
insulelor si nu exista ghizi la bord.
16
17
 1.3. Evoluţia istorică a regiunii

Insulele arhipelagului au fost descoperite întamplator de către episcopul spaniol Tomaso de

Berlanga în 1535, care naviga cu o corabie din Panama către Peru şi a deviat către vest, astfel că a
fost împins de curentul rece al Perului spre acest arhipelag nelocuit. Poposit pe ţărmuri Tomaso de
Berlanga a zarit şi a descris giganticele broaşte ţestoase. Datorită acestora, mai târziu, în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea insulele au fost numite “Islas de los Galapagos” adică insulele
broaştelor ţestoase. Ca urmare a distanţei dintre ele şi continent (968 km) şi a izolării lor faţa de
rutele maritime, au devenit loc de refugiu pentru piraţi, iar în secolul al XVIII-lea popas pentru
aprovizionarea cu carne de broască ţestoasă a balenierilor ce se îndreptau catre sudul Pacificului.
Din 1832 aceste insule aparţin Republicii Ecuador care le administrează sub numele de Arhipelagul
Colon.
În cursul călatoriei sale în jurul lumii la bordul vasului “Beagle”, Charles Darwin le-a vizitat şi
cercetat în 1835, găsind la faţa locului argument în sprijinul a ceea ce avea să se numească mai
târziu “teoria evoluţionistă” şi sa-şi aibă ecoul în monumentala sa lucrare “Originea speciilor”.
După aproape 100 de ani de la călatoria lui Darwin prin aceste insule, pentru protejarea faunei şi
florei de aici, guvernul Republicii Ecuador a instituit regimul de rezervaţie naturală în 1934 asupra
arhipelegului; din 1959, 750 000 ha din insula Isabelea au devenit Parc Naţional, iar din 1978
U.N.E.S.C.O., care a înfiinţat cu ajutorul Republicii Ecuador Staţiunea de cercetări ştiinţifice
“Charles Darwin” (1964), aici le-a declarat patrimoniu al umanităţii.
Încă din 1934, statul Ecuadorian a declarat unele insule ale arhipelagului ca sanctuare ale
diverselor specii de faună şi floră.
În 1959, concomitent cu Înfiinţarea parcului naţional pe insula Santa Cruz, Federaţia Charles
Darwin pentru insulele Galapagos, create sub auspiciile U.N.E.S.C.O., cu sprijinul guvernului
Ecuadorian, a înfiinţat pe aceeaşi insulă “Staţiunea de cercetări biologice Charles Darwin”, pentru a
promova conservarea şi cercetările asupra speciilor existente în acest mediu unic. Staţiunea de
cercetări Charles Darwin, întrepinde studii asupra ecologiei şi dinamicii populaţiilor animale şi
vegetale din insule, având în program şi formarea de cadre ştiinţifice. În acelaşi timp, se efectuează
cercetări ştiinţifice şi studii oceanografice atât pe insulele din arhipelag, cât şi în apele marine
teritoriale, întrucât din 1969 aici a luat fiinţă un parc marin internaţional cu o suprafaţă de 2 550ha.
Deoarece guvernul Ecuadorian intenţionează să extindă hotarele parcului naţional Galapagos pentru
a proteja şi conserva şi mediul marin înconjurător, măsura este bine venită, pentru acea parte a
faunei insulelor Galapgos, care îşi duce existenţa atât în mediu terestru, cât şi în cel marin.
18
 Insulele au fost nelocuite când spaniolii le-au explorat în anul 1535. În timpul secolului al VII-
lea şi al VIII-lea au fost folosite pentru întâlniri secrete de către piraţi. Marea Britanie şi SUA au
trimis frecvent nave de război şi de pescuit în secolul al IX-lea . Insulele nu au fost un loc sigur până
la anexarea lor de către Ecuador în 1832. O staţie satelit a fost pusă în funcţiune în Galapagos în
1967. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial aceste insule au fost baze militare americane.
Mai multe staţii radar au fost instalate pe diferite insule din arhipelag, iar o bază militară a fost
înfiinţată pe Insula Baltra. În anul 1946 pe Insula Isabela, o colonie de prizonieri şi deţinuţi a fost
înfiinţată. Toate aceste elemente nu au dus decât la degradarea mediului din insule şi la decimarea
populaţiilor de animale. Colonia de deţinuţi a fost într-un final desfiinţată, în anul 1959 la insistenţa
autorităţilor.
În comparaţie cu vârsta Pamântului, Insulele Galapagos sunt extrem de tinere şi procesul de
transformare continuă şi astăzi. Arhipelagul deţine o serie de vulcani activi, cea mai recentă erupţive
vulcanică a avut loc pe Insula Fernandina în 2005. Vulcanismul, ce a creat acest arhipelag, a avut
un paroxism în terţiar, după care s-a stins treptat, lăsând pe suprafaţa insulelor numeroase cratere
( în 1835 Charles Darwin a numărat în arhipelag aproape 2000) şi acumulari de lava. Cele 60 de
cratere si conuri identificate în insula Chatham (San Cristobal) depăşeau platoul de lavă doar cu 20-
30 m.

19
 Capitolul II. Componentele cadrului natural

2.1. Evoluţia paleografică şi alcătuirea geologică a regiunii

Insulele Galapagos sunt bine cunoscute pentru diversitatea lor extraordinară a florei şi a faunei, în
timp ce formarea efectivă a Galapagosului a fost trecută cu vederea până de curând. Crearea
Galapagosului este unul dintre procesele cele mai unice de pe Pământ, dar acesta este încă un mister
pe care oamenii de ştiinţă încearcă să-l descopere. O mie de kilometri spre vest în largul coastei
Ecuador, izolate în Oceanul Pacific, sunt situate Insulele Galapagos. Acestea s-au format în Pacific
prin interacţiunea dintre Placa Tectonică şi zona fierbinte de vulcanism. Galapagosul este format din
treisprezece insule majore şi sute de fragmente stâncoase. Câteva dintre insule se întind mai sus sau
pe Ecuator; cu toate acestea, cele mai multe se regăsesc în emisfera sudică. Un singur vulcan a
format fiecare insulă, cu excepţia insulei Isabela, care a rezultat din unirea a şase vulcani diferiţi.
Unul dintre procesele cheie în formarea Insulelor Galapagos implică plăcile tectonice.
Plăcile Tectonice sunt o teorie explicativă care sugerează că scoarţa terestră este formată din
plăci imense de masă care se deplaseze, în relaţie unele cu altele. Mişcările crustale iau diferite
forme iar coliziunile lor cauzează o mare parte din variatele peisaje văzute astăzi. Există peste
o duzină de plăci tectonice care alcătuiesc litosfera. Plăcile litosferice, care se extind la o
adâncime de aproximativ 80 km, vin peste Astenosferă. Circulaţia plăcii Nazca, pe care
Insulele Galapagos se situează, transmite mişcarea insulelor într-o direcţie de la est spre sud-
est.
Placa Nazca este situată în nord-vestul Americii de Sud şi conţine Insulele Galapagos ca
suprafaţă de bază. Placa Nazca se mută de la est spre sud-est la o rată de circa 5 cm pe an.
Insulele Galapagos sunt situate pe partea de nord-vest a plăcii Nazca şi se deplasează spre
America de Sud. Alte două plăci tectonice sunt situate în imediata apropiere de nordul şi
vestul Galapagosului. Placa Cocos este situată la nord de Insulele Galapagos şi la vest de placa
Pacifică. Interacţiunea dintre cele două plăci şi zona fierbinte a dat naştere insulelor
Galapagos.
Zona Fierbinte a Galapagosului este situată în prezent dedesubtul regiunii de nord-vest a
Arhipelagului, lângă Fernandina şi Isabela. Latimea zonei fierbinti este estimata ca fiind de
aproximativ 150 km. Intrucat Insulele Galapagos sunt în mişcare cu placa Nazca şi zona
fierbinte rămâne staţionară, se formeaza insulele şi se indeparteaza incet de zona fierbinte, cu
aproximativ 5 cm pe an, ceea ce permite formarea mai multor vulcani si insule. Intrucat

20
 Insulele Galapagos se misca cu placa Nazca într-o direcţie estica-sud-estica, insulele mai vechi
se găsesc în sud-est. Insulele recent formate sunt situate în nord-vest.
Insulele Galapagos sunt unele dintre cele mai noi şi mai tinere suprafeţe cunoscute.
Majoritatea insulelor s-au format cu nu mai puţin de un milion de ani în urmă. Insula cea mai recent
formată este Fernandina, care este veche de aproximativ 500.000 de ani, ceea ce o face cea mai
apropiată insulă de Zona Fierbinte a Galapagosului. Deşi Fernandina este încă tânără, vulcanul său a
erupt recent. O erupţie a avut loc în 1998. În ultimii 200 de ani s-au înregistrat peste 50 de erupţii pe
întreg teritoriul Insulelor Galapagos. Acestea indică faptul că insulele sunt încă tinere şi în formare.
Pe Isabela un observator poate vedea încă coloanele de abur şi gaz ridicându-se din cei doi vulcani.
Insulele Galapagos sunt localizate pe una dintre cele mai active regiuni vulcanice de pe
pământ: Placa Nazca. Această placă se mişcă spre est, spre America de Sud, din cauza răspândirii
fundului mării, cu o rată de 2,75 cm pe an. Această placă se mişcă înspre zonă de staţionare de
căldură intensă sau "zona fierbinte" care "construieşte" insulele. Astfel, cea mai veche parte a
arhipelagului se află în estul grupului. Geologic, cele mai recente erupţii vulcanice atestă faptul că
Insulele Galapagos sunt un loc născut din foc. În ultimii 200 de ani, peste 50 de erupţii remarcabile
au avut loc, unele punând în pericol flora şi fauna unice.
Probabil trăsătura predominantă a Galapagosului este peisajul aspru şi vulcanic. Formată
iniţial între 3 milioane şi 5 milioane de ani în urmă, insulele sunt "tinere", în timp geologic. La
aceste „zone fierbinti”, erupţiile vulcanice se îngrămădesc pe vechile erupţii vulcanice de-a lungul
mileniilor, până când pământul vulcanic este împins la suprafaţa oceanului - formând insule. Cum
plăcile tectonice se mişcă (cu o rată de aproximativ 5 cm pe an), activitatea vulcanică se mută cu ele,
creând noi insule la vest şi reducând activitatea insulelor mai mari din est. Acest lucru explică
"tinereţea" rocilor insulelor din Vest şi rocile geologice mai vechi a multor insule din est. De
exemplu insulele estice se număra printre alte insule care sunt parţial sau în totalitate afundate
îmbătrânirii de peste 5 milioane de ani. Cu toate acestea, multe dintre insulele centrale şi estice (cum
ar fi Fernandina şi Isabela) au o activitate vulcanică mai recentă, datând de numai 2 milioane de ani.
În general, insulele individuale s-au format din lava bazaltică a erupţiilor unui singur vulcan
scut, fluxurile completând malurile sale. Cu toate acestea, cea mai mare insulă, Isabela, este formată
din şase vulcani care au curs unul în altul, umplând decalajul dintre ele. Formate din această
combinaţie de activitate dinamică vulcanică şi efectele ploii, şi de forţă continuă a vastului Pacific,
insulele atestă originea lor.
Multe din insulele vechi ale arhipelagului au dispărut sub suprafaţa oceanului. Au existat
insule şi mai vechi, dar ele au fost erodate de-a lungul a milioane de ani. Geologii au stabilit că
21
insulele care sunt vizibile în prezent au vârste extrem de diferite. Formarea insulelor este explicată
prin două teorii geologice principale. Conform teoriei plăcilor tectonice, crusta Pământului
comprima o serie de plăci dure de clivaj. Insulele Galapagos sunt situate pe placa Nazca care se
îndepărtează de placa adiacentă Cocos. Odată cu deplasarea plăcii se deplasează şi insulele şi odată
cu deplasarea Insulelor Galapagos spre sud-est acestea trec peste un "loc fierbinte". Conform acestei
teorii, căldura provenită din locurile fierbinţi devine periodic atât de intensă încât crusta Pământului
se topeşte şi provoacă erupţii vulcanice suficient de puternice pentru a traversa platforma marină şi a
da naştere unor noi insule. Utilizând aceste două teorii, geologii consideră că insulele sud-estice ar fi
cele mai vechi şi cele din vest, că insula Fernandina, ar fi cele mai tinere. Insulele sunt compuse din
rocă bazaltică, care în formă topită este adeasea mai fluidă decât alte tipuri de roci vulcanice. Acesta
pentru că atunci când un vulcan erupe, bazaltul curge în valuri ondulate, creând vulcani cu pante
uşor rotunjite. Descoperind cum s-au format Insulele Galapagos, geologii au demonstrat că acestea
au fost intodeauna insule şi nu s-au desprins din continentul sud-american.

22
 2.2. Particularităţile unităţilor de relief

Suprafaţa stâncoasă a insulelor trădeaza originea lor geologică. Insulele Galapagos sunt
insule vulcanice formate din lava ce s-a înălţat de pe platforma marină cu 4-5 milioane de ani în
urmă. În comparaţie cu vârsta Pământului, Insulele Galapagos sunt extrem de tinere şi procesul de
transformare continuă şi astazi. Arhipelagul deţine o serie de vulcani activi, cea mai recentă erupţie
vulcanică a avut loc pe Insula Fernandina în 2005. Vulcanismul, ce a creat acest arhipelag, a avut un
paroxism în terţiar, după care s-a stins treptat, lăsând pe suprafata insulelor numeroase cratere (în
1835 Charles Darwin a numărat în arhipelag aproape 2000) şi acumulări de lavă. Cele 60 de cratere
şi conuri identificate în insula Chatham (San Cristobal) depăşeau platoul de lavă doar cu 20-30 m.
În timpul vizitei sale în Galapagos Charles Darwin şi-a exprimat trăirile: “Nimic nu putea fi
mai puţin atrăgător decât prima impresie. Un câmp de lavă neagră de bazalt fărămiţat, aruncat în
mijlocul unor valuri cât se poate de agitate şi străbătut de o serie de crevase foarte mari, ne apare
acoperit peste tot de un tufăriş mărunt, ars de soare în care se observă puţine semne de viaţă.
Suprafaţa uscată şi scorojită a pământului, fiind înfierbântată de soarele dogoritor de amiază căreia
dă atmosferei o senzaţie închisă şi înabuşitoare, asemănătoare aceleia din jurul unei sobe metalice
încinse”; Darwin continuă: “Toată suprafaţa locului…pare fi străbătută de emanaţii subterane, ca şi
cum ar fi o sită: ici şi colo în lavă pe vremea când încă fusese încă moale aparuseră nişte băşici mari,
în timp ce în alte părţi tavanele peşterilor formate într-un mod asemănător, se prăbuşiseră, creind
gropi circulare cu pereţi drepţi”.
Două tipuri distincte de vulcani apar în Galapagos. În vest, pe insulele Isabela şi Fernandina,
apar vulcani mari cu o morfologie concavă şi caldere adânci. În est, apar vulcani-scut mai mici, cu
pante blânde. Diferenţa dintre aceste două morfologii vulcanice pare să fie, diferenţa de grosime
litosferică. Zona de fractură de la 91°E separă scoarţa oceanică şi litosfera de vârstă diferită. În vest
zonei de fractură de la 91°E, litosfera este mai veche şi mai groasă, şi, prin urmare, este capabilă să
susţină sarcina impusă de către un vulcan mare. În estul zonei de fractură, litosfera este prea tânăra
şi slabă pentru a sprijini largi „edificii” vulcanice.
Morfologia concavă a vulcanilor mari vestici este destul de neobişnuită (deşi nu în întregime
unică), precum şi originea sa nu este în întregime sigură. Vulcanii Hawaiieni, care sunt cei mai mari
de pe Pământ şi mult mai mare decât cea mai mare dintre vulcanii Galapagos, sunt mai similare cu
scuturile de vulcani estici din Galapagos. Cele mai multe dintre orificii apar fie pe fisuri
circumferinţă în apropierea summit-plat, sau pe fisuri radiale pe flancurile inferioare şi şorţuri de
vulcani. Relativ puţine guri de aerisire apar pe flancuri abrupte superioare vulcanilor. Astfel,
23
vulcanul creşte spre exterior în partea de jos în sus şi în partea de sus, care rezultă din acest
morfologie distinctiv.
Erupţii istorice s-au produs pe multe dintre vulcanii Galapagos, inclusiv Fernandina, Volcan
Wolf, Alcedo, Sierra Negra, Cerro Azul, Santiago, Pinta, Floreana, şi Marchena. Erupţii în trecut
geologice recente (ultimii zece mii de ani aşa) s-au produs, de asemenea, pe Volcan Darwin, Volcan
Ecuador, Genovesa, San Cristobal, şi Santa Cruz. Un număr mare de vulcani submarin, sunt de
asemenea, activă şi în acest moment. Insulele Espanola şi Santa Fe sunt rămăşiţe de vulcani pe cale
de dispariţie. În ambele cazuri, doar o parte din structura vulcanică a fost păstrată, celelalte părţi s-au
îdepărtat. Espanola şi Santa Fe s-au îndepărtat de mai multe milioane de ani. Pinzón şi Rabida sunt
ambele mici, vulcanii mai au puţin şi vor dispărea, scut care nu au fost activ de aproximativ 1 milion
de ani. Deşi Santa Cruz şi San Cristobal rămân vulcani activi, edificii părţi ale acestora sunt mult
mai vechi, mai mult de un milion de ani, în cazul Santa Cruz (inclusiv vecinii săi mici de Baltra,
Seymour şi Las Plaza), precum şi aproape două milioane şi jumătate de ani, în cazul de la San
Cristobal.
Iniţial, insulele au fost conglomeraţi golaşe de rocă vulcanică în mijlocul oceanului.Multe din
insulele vechi ale arhipelagului au dispărut sub suprafaţa oceanului. Au existat insule şi mai vechi,
dar ele au fost erodate de-a lungul a milioane de ani. Geologii au stabilit că insulele care sunt
vizibile în prezent au vârste extrem de diferite. Formarea insulelor este explicată prin două teorii
geologice principale. Conform teoriei plăcilor tectonice, crusta Pământului comprimăo serie de plăci
dure de clivaj.
Insulele Galapagos sunt situate pe placa Nazca care se îndepărtează de placa adiacentă
Cocos. Odată cu deplasarea plăcii se deplasează şi insulele şi odată cu deplasarea Insulelor
Galapagos spre sud-est acestea trec peste un "loc fierbinte". Conform acestei teorii, căldura
provenită din locurile fierbinţi devine periodic atât de intensă încât crusta Pământului se topeşte şi
provoacă erupţii vulcanice suficient de puternice pentru a traversa platforma marină şi a da naştere
unor noi insule. Utilizând aceste două teorii, geologii consideră că insulele sud-estice ar fi cele mai
vechi şi cele din vest, ca insula Fernandina, ar fi cele mai tinere. Insulele sunt compuse din rocă
bazaltică, care în formă topită este adeasea mai fluidă decât alte tipuri de roci vulcanice. Acesta
pentru că atunci când un vulcan erupe, bazaltul curge în valuri ondulate, creând vulcani cu pante
uşor rotunjite. Munţii sunt la aproximativ 1524 m deasupra mării. Câţiva vulcani sunt activi. Insulele
sunt pline cu mangrove, spre interiorul insulei.
Descoperind cum s-au format Insulele Galapagos, geologii au demonstrat că acestea au fost
întodeauna insule şi nu s-au desprins din continentul sud-american.
24
 2.3. Diferenţieri climatice

Clima Insulelor Galapagos are două anotimpuri: sezonul ploios (din ianuarie până în iulie) şi
cel secetos (din iulie până în decembrie). Fenomenul meteorologic „El Nino” care afectează
regiunile din preajmă Pacificului face ca precipitaţiile anuale să fie imprevizibile şi pot cauza secete
sau ploi torenţiale. Climatul tropical mai răcoros din cauza curentului Humboldt, ca şi izolarea
insulelor de continentul sud-american, au avut un rol important în conservarea vieţuitoarelor
endemice.
În ultimele decenii, cercetările ştiinţifice repetate au scos în evident faptul că sub influenţa
curentului „El Nino” ale cărui caracteristici se schimbă la un interval de 8-10 ani, în aria de
interferenţă a curentului „Humboldt”, apar modificări bruşte ale echilibrului ecologic din arhipelag.
Aceste se resimt spre exemplu prin diminuarea ciclică în acelaşi interval de timp a numărului de foci
de pe ţărmul de la aproximativ 4000 la câteva sute. Incendiile ce au cuprins o porţiune de 22000 ha
din sudul insulei Isabela la începutul anului 1985, reprezintă o altă ameninţare asupra echilibrului
ecologic al teritoriului ocrotit ale cărei consecinţe sunt imprevizibile şi tocmai de aceea măsurile de
transferare a unei părţi din faună care ar putea fi afectată către nordul insulei sunt salutare.
Deşi se află la Ecuator, arhipelagul resimte influenţa Curentului rece al Perului, care face ca
apa mării din jur să fie cu 8-10ºC mai rece decât a celorlalte mări ecuatoriale, regimul termic al
aerului se caracterizează prin temperaturi de 22ºC la nivelul mării şi 16-17ºC la 600 m altitudine. În
timpul zilei însă, pe suprafaţa nisipurilor, termometrul poate indica frecvent 60ºC.
Insulele Galapagos sunt subiectul curenţilor oceanici care influenţează temperaturile în
arhipeleag. Totuşi, vremea este plăcută, în orice moment al anului.
Există două sezoane în Galapagos. Sezonul uscat, sau „garua” care se desfăşoară din iulie
până în decembrie. "Garua" se referă la ceaţa şi aburul care împreună atârnă la altitudini mai mari pe
durată acestui sezon. Sezonul cald sau umed durează din ianuarie până în iunie, cu martie şi aprilie,
fiind în general cele mai ploioase luni.
În tabelul nr.1 gasim date despre vremea din Galapagos. Temperaturile sunt exprimate în
Celsius iar precipitaţiile în metri:

Temperaturi IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEP OCT NOV DEC
Temp. max. a
28.8 30 31.1 30 27.7 25.5 24.4 23.3 24.4 25 25.5 26.6
aerului
Temp. min. a 21.1 23.3 23.3 22.2 22.2 20 18.8 17.7 16.6 17.7 18.8 20

25
 aerului
Temp. medie
23.3 24.4 24.4 24.4 23.3 23.3 23.3 18.8 20 21.1 22.2 23.3
a mãrii
Media
0.025 0.025 0.050 0.038 0.019 0.006 0.012 0.006 0.012 0.006 0.012 0.012
precipitaţiilor
Tbelul nr. 1 – Media temperaturii aerului şi a precipitaţiilor din Galapagos

Pentru vizitatorul nou-sosit, probabil că lucrul cel mai frapant despre Galapagos este clima
lor. Dacă aştepţi frunze de palmier legănate de vânt şi vegetaţia luxuriantă a altor insule tropicale,
vei avea o surpriză. Charles Darwin spunea: „Având în vedere că aceste insule au loc direct sub
ecuator, clima este pe departe a fi excesiv de caldă”. De asemenea, el observă că: „Exceptând durata
unui sezon scurt, când plouă foarte puţin, şi chiar şi atunci este neregulat; dar, în general, norii
atârnă greu.” (Deşi este adevărat că în Galapagos nu este „excesiv de cald”, în special pentru tropice,
însă nici răcoare nu e, deoarece ziua în zonele de câmpie temperaturile ajung de obicei la 30°C sau
chiar depăşesc această temperatură.)
Darwin identifică principalul motiv pentru uscăciunea din Galapagos şi climatul moderat:
„Acestea par a fi în principal cauzate de temperatura deosebit de scăzută a apei din jur, adusă aici de
marele curent polar de sud”. Astăzi, „Marele curent polar de sud” este cunoscut ca Peru, sau
curentul Humboldt. Acesta transportă un volum imens de apă rece de la nord din regiunea
Antarctica, păstrând coasta de vest a Americii de Sud temperată şi uscată. Aşa cum trece de Peru de
Nord, curentul Humbolt se curbează pt a se alătura curentului Ecuatorial, care curge spre vest, peste
Pacific, scăldând Galapagosul în apă rece.
Există un alt motiv pentru clima peliculară a Galapagosului, de care Darwin avea cunoştinţă,
şi anume upwelling (creşterea apelor de adâncime a oceanului). Fenomenul de upwelling se referă la
creşterea apelor de adâncime la suprafaţă; În Emisfera Nordică, un vând din sud, paralel cu ţărmul,
va produce o deplasare a apelor spre larg, acestea fiind ape mai calde. Ele vor fi înlocuite de ape mai
reci, de adâncime, curentul apărut purtând denumirea de upwelling. Schimbarea de situaţie va duce
la o acumulare a apelor spre ţărm, generând o deplasare ulterioară a lor spre adâncime.
(downwelling).
Fenomenul de upwelling este specific tuturor ţărmurilor vestice ale continentelor, vara
ducând la apariţia ceţii (apele mai reci de adâncime, în contactul cu masele de aer cald de la
suprafaţă). Adâncimea de provenienţă a acestor mase de apă poate atinge 100 - 200m. Venind de la
o astfel de adâncime, ele sunt sărace în oxigen dizolvat, dar încărcate cu nutrienţi. Prezenţa acestora

26
în abundenţă favorizează dezvoltarea fitoplanctonului şi implicit generează o bogată resursă
piscicolă.
Vânturile dominante reprezintă principala forţă ce generează deplasarea apelor de suprafaţă.
Direcţia curenţilor va fi însă diferită de cea a vântului, lucru constatat încă din Antichitate.
Fenomenul a fost explicat de către Ekman în 1902, care arată că într-o mare staţionară, omogenă,
fără alte acceleraţii au loc anumite procese tipice:
- sub influenţa unor vânturi dominante şi constante se constată o deplasare a apelor de
suprafaţă cu 45 gr. spre dreapta, în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea sudică, ca urmare a forţei
Coriolis. Viteza acestor curenţi de suprafaţă este de 2% din cea a vântului.
- fiecare strat de apă pe profil vertical se va deplasa şi el spre dreapta, faţă de stratul superior
- cu cât creşte adâncimea cu atât scade viteza curentului, generată de procesele de frecare
existente între stratele de apă şi de vâscozitatea acesteia. Din acest motiv curenţii de vânt nu se
extind la adâncimi foarte mari.
- pe un profil vertical se constată o mişcare spiralată a direcţiilor de deplasare (spirala lui
Ekman. La anumite adâncimi, de obicei 100m, apa se va deplasa într-o direcţie opusă faţă de cea de
suprafaţă.
- media direcţiilor dintr-o coloană de apă, la diferite orizonturi, va fi exprimată de un vector
mediu orientat cu 90 gr. dreapta faţă de direcţia vântului (în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea
Sudică). Acest vector exprimă transportul mediu de apă, numit şi transport Ekman. Orientarea
vectorului este deci perpendiculară faţă de direcţia vântului.
Un alt aspect interesant şi important al apei de adâncime a oceanului este acela că aceasta
este bogată în substanţe nutritive. Cele mai multe vietăţi marine trăiesc aproape de suprafaţă. Atunci
când mor, trupurile lor se scufundă. După ce se scufundă, acestea sunt lent descompuse de bacterii,
eliberând nutrienţii înapoi în apa adâncă. Astfel, apa de adâncime a oceanului este bogată în
substanţe nutritive. Atunci când are loc creşterea apelor de adâncime, aceste substanţe nutritive sunt
transportate la suprafaţă. Substanţele nutritive stimulează creşterea algelor, sau fitoplanctonul, care
trăieşte în apele de suprafaţă. Fitoplanctonul stă la baza lanţului alimentar al oceanului, astfel încât
atunci când el se dezvoltă, şi tot ceea ce aparţine de el face la fel. Din cauza creşterii apelor de
adâncime, apele din jurul Galapagosului sunt deosebit de productive şi bogate în viaţă marină.
Creşterea precipitaţiilor care se creează în aceste zone duce la apariţia umidităţii. Cum se
ridică, se răceşte şi condensează vaporii de apă în ceaţă sau ploaie. Mult timp în cursul anului,
oceanul răceşte partea inferioară a atmosferei, creând o inversiune de temperatură la aproximativ

27
300 - 700 m altitudine. Inversiunea inhibă creşterea umidităţii peste insule, astfel încât cele mai mari
creşteri sunt de multe ori deasupra norilor.
Momentul schimbărilor sezoniere variază oarecum şi, deseori, există o tranziţie de mai
multe luni atunci când oricare tip de vreme poate avea loc. Aceste sezoane sunt, de asemenea,
guvernate de condiţiile oceanografice. În jurul lunii decembrie, mai multe schimbări apar în curenţii
atmosferici şi oceanici. Acest lucru permite aerului cald să se ridice la punctul unde se formează
norii de ploaie. Interesant, zonele înalte primesc mai multă umezeală de la garua decât de la ploaie.
La fiecare câţiva ani, acest sezon de încălzire este mai intens şi mai prelungit decât de obicei.
Acestea sunt evenimente oceanografice cunoscut sub numele de El Niño, şi sunt cuplate la o
inversare în circulaţia atmosferică cunoscută sub numele de Oscilaţii Sudice. Împreună, ele sunt
uneori numite evenimentele ENSO. Atunci când un El Niño are loc, întreaga circulaţie ecuatorială şi
atmosferică se inversează. Curenţii şi vânturile se inversează, şi aduc acum apă caldă şi aer din
Pacificul de Vest spre Galapagos şi spre coasta Americii de Sud. În Galapagos, ploaia umezeşte
chiar şi zonele uscate de şes, permiţând vegetaţiei să înflorească. În acelaşi timp, aceste schimbări
inhibă creşterea apelor de adâncime care îmbogăţeşte apele Galapagosului în substanţe nutritive.
Viaţa marină are de suferit ca urmare, uneori în mod dramatic. Un deosebit de grav El Niño a avut
loc în 1982-1983. Viaţa terestră a înflorit. Dar a fost o catastrofă pentru viaţa marină. Păsări marine
de toate tipurile au fost incapabile de a-şi mobiliza puii şi s-a înregistrat o mortalitate ridicată în
rândul iguanelor marine şi a focilor pentru blană. El Niño astfel stabileşte un ritm de viaţă în
Galapagos, dar una în care averile vieţii marine şi terestre sunt exact în afară fazei.
El Niño din 1997-1998 a fost unul dintre cele mai puternice evenimente ale secolului.
Seceta şi incendiile au lovit Indonezia şi Australia, în timp ce nord-vestul şi sudul Americii suferea
din cauza inundaţiilor şi a zăpezilor grele. Aceasta a avut efectul aşteptat pe Galapagos: ploaie
torenţială a căzut între lunile martie şi iunie 1997, şi din nou în sezonul umed din 1998;
temperaturile mării şi a aerului erau în general cu 4-5° C peste nivelurile normale. Acest lucru are un
impact negativ asupra vieţii marine, deoarece creşterea apelor de adâncime, şi, prin urmare, nivelul
nutrienţilor din ocean a fost redus. Pe ansamblu, cu toate acestea, acest El Niño nu pare să fi
devastat viaţa marină chiar aşa de rău aşa cum a făcut evenimentul din 1982-1983. Pe de altă parte,
precipitaţiile abundente au făcut obişnuitele şesuri aride şi maro au înverzit, iar animalele şi păsările
au înflorit.
Deşi situat pe Ecuator, curentul Humboldt aduce apă rece spre insule, cauzând frecvente ploi
mărunte pe tot parcursul anului. Vremea este periodic influenţată de fenomenul El Niño, care aduce
temperaturi mai calde şi ploi torenţiale. În timpul sezonului cunoscut sub numele de "Garua" (iunie-
28
noiembrie), temperatura de la mare este de 22°C, un vânt rece şi constant bate dinspre Sud şi Sud-
Est, precum şi ploi mărunte frecvente (Garuas) în cea mai mare parte a zilei, împreună cu ceaţa
deasă, care ascunde insulele. În timpul sezonului cald (din decembrie până în mai), temperatura
medie a apei şi a aerului se ridică la 25°C, nu bate vântul deloc, sunt sporadice deşi ploi puternice şi
soarele străluceşte.
Vremea se schimbă odată cu creşterea în altitudine în insule de mari dimensiuni.
Temperatura scade treptat, cu altitudinea, în timp ce precipitaţiile cresc, datorită condensarii
umidităţii în nori de pe pante. Există o variaţie mare în precipitaţii de la un loc la altul, nu numai
datorită altitudinii, ci şi în funcţie de localizarea insulelor, şi de asemenea în funcţie de anotimp.
Tabelul nr. 2 corespunde umedului 1969, reprezentând variaţia de precipitaţii în locuri
diferite de pe Insula Santa Cruz:

Staţia
Locaţia Devine Farm Media Lunarã
Charles Darwin

Altitudine 6m 320 m 620 m

Ianuarie 23.0 mm 78.0 mm 172.6 mm

Februarie 16.8 mm 155.2 mm 117.0 mm

Martie 249.0 mm 920.8 mm 666.7 mm

Aprilie 68.5 mm 79.5 mm 166.4 mm

Mai 31.4 mm 214.6 mm 309.8 mm

Iunie 16.8 mm 147.3 mm 271.8 mm

Iulie 12.0 mm 42.2 mm 135.6 mm

August 3.8 mm 13.7 mm 89.5 mm

29
 Septembrie 18.5 mm 90.9 mm 282.6 mm

Octombrie 3.2 mm 22.6 mm 96.5 mm

Noiembrie 11.0 mm 52.8 mm 172.7 mm

Decembrie 15.7 mm 84.1 mm 175.3 mm

TOTAL 469.7 mm 1901.7 mm 2656.4 mm

Tabelul nr. 2 – Variaţia precipitaţiilor în Galapagos

Precipitaţiile, de asemenea, depind de localizarea geografică. Pe toată durata lunii martie în

anul 1969 precipitaţiile înregistrate de Staţia Charles Darwin, pe coasta de sud a insulei Santa Cruz
au fost de 249.0 mm, în timp ce pe Insula Baltra, în aceeaşi lună, precipitaţiile au fost de numai
137.6 mm. Acest lucru se datorează faptului că Baltra se află în spatele insulei Santa Cruz cu privire
la predominanţa vânturilor sudice, astfel încât cea mai mare parte de umiditate se precipită în zonele
muntoase din Santa Cruz. De asemenea, există schimbări semnificative în precipitaţii de la un an la
altul. La Staţia Charles Darwin precipitaţiile înregistrate în timpul lunii martie a anului 1969 au fost
249.0 mm, iar în cursul lunii martie a anului 1970 au fost de numai 1,2 mm.

30
 2.4 Analiza reţelei hidrografice şi a apelor subterane

Insulele Galapagos sunt situate la Ecuator şi sunt dispersate pe o suprafaţă de aproape 60.000
km² din Oceanul Pacific. Oceanul Pacific este cel mai mare ocean din lume, acoperind aproximativ
33% din suprafaţa Pământului. Oceanul are o suprafaţă totală de 179,7 milioane de km² şi se întinde
pe aproximativ 15.500 km de la Strâmtoarea Bering în nord şi până la Marea Ross în Antarctica.
Limita vestică a oceanului este Strâmtoarea Malacca, iar la est oceanul e mărginit de continentul
America. Pacificul conţine în jur de 25.000 de insule, numite Insulele Pacifice, mai mult decât
conţin toate celelalte oceane împreună. Groapa Marianelor, aflată în nord-vestul oceanului, este cel
mai adânc punct de pe planetă, având o adâncime de 11.034 m.
Suprafaţa oceanului Pacific este - socotind şi mările secundare - 181,34 milioane km², sau,
fără acestea, 166,24 milioane km², ceea ce constituie aproximativ 35 % din suprafaţa totală a
Pământului sau mai bine de jumătate din suprafaţa totală a mărilor şi oceanelor. Suprafaţa
Pacificului este astfel mai mare decât suma suprafeţelor tuturor continentelor. Volumul de apă este
de 714,41 milioane km³ cu tot cu mările secundare, sau 696,19 milioana km³ fără apa din mările
secundare. Adâncimea medie este de 3.940 m, dacă sunt luate în consideraţie mările secundare, sau
4.188 m fără acestea. Adâncimea maximă este de 11.034 m.
Temperaturile înregistrate în apele oceanului la ecuator sunt între 25–30 °C. De asemenea, şi
salinitatea apei variază: apa din zona ecuatorului este mai puţin sărată decât apa dinspre poli,
datorită precipitaţiilor ecuatoriale abundente din timpul anului. Apa Oceanului Pacific este în medie
mult mai caldă decât apa Oceanului Atlantic. Relieful submarin al Pacificului este foarte variat.
Câteva formaţiuni subacvatice importante, de întinderi uriaşe, sunt: dorsala Pacificului, Inelul de foc
(vulcanism), bazine, ridicături ("munţi" subacvatici), abisuri, şanţuri ş.a.
Oceanul acoperă aproape o treime din suprafaţa pământului, având o suprafaţă de 179,7
milioane km², mai mare decât întreaga suprafaţă a continentelor. El se întinde pe direcţia nord-sud
pe aproximativ 15.500 km de la Marea Bering din Oceanul Arctic până la marginile îngheţate ale
Mării Ross din Antarctica la sud (deşi regiunea Antarctică din sudul Pacificului este numită
câteodată Oceanul Sudic), iar pe direcţia vest-est se întinde pe aproape 19.800 km, din Indonezia
până la coastele Columbiei şi Peru (la nivelul paralelei de 5° N, această distanţă reprezentând peste
jumătate din lungimea acestei paralele şi de peste 5 ori diametrul Lunii). Limita vestică a oceanului
este plasată pe Strâmtoarea Malacca. Cel mai adânc punct de pe planetă este Groapa Marianelor, la
11.034 metri sub nivelul mării. Adâncimea medie este de 4.280 metri

31
 Pacificul cuprinde peste 25.000 de insule, mai mult decât suma tuturor insulelor din celelalte
oceane, majoritatea aflându-se la sud de ecuator.
În prezent, Oceanul Pacific se micşorează, încet dar permanent, ca urmare a mişcării plăcilor
tectonice, cu aproximativ 2-3 cm pe an pe 3 laturi, ceea ce înseamnă aproximativ 0,5 km² pe an (în
timp ce Oceanul Atlantic se măreşte permanent).
În Pacific temperatura apei variază de la punctul îngheţului, în zonele polare, până la circa
30 °C la ecuator. Salinitatea variază în funcţie de latitudine: apa este mai puţin sărată lângă ecuator
decât cea din zona temperată, din cauza precipitaţiilor abundente din zona ecuatorială / tropicală. Şi
spre poli salinitatea este mai mică, deoarece evaporarea este foarte scăzută.
În general apa Pacificului se mişcă în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică a
Pământului şi în sens opus în emisfera sudică. Curentul ecuatorial de Nord se mişcă spre vest de-a
lungul paralelei de 15° N, apoi se întoarce spre nord lângă Filipine pentru a deveni curentul cald
Japonez sau Curentul Kuroshio. Cotind spre est la 45° N, curentul Kuroshio se bifurcă: o parte din
apă se mişcă spre nord formând Curentul Aleutian, în timp ce restul se mişcă spre sud pentru a se
reuni cu Curentul Ecuatorial de Nord. Curentul Aleutian se ramifică în apropierea Americii de Nord
şi formează baza circulaţiei de formă triunghiulară din Marea Bering. Ramura sudică a lui devine
liniştitul şi încetul curent Californian. Curentul Ecuatorial de Sud, curgând spre vest de-a lungul
ecuatorului, coteşte spre sud la estul Noii Guinee, apoi spre est în dreptul paralelei de 50° S şi se
uneşte cu principalul curent vestic al Pacificului de Sud, ce include curentul circumpolar antarctic ce
înconjoară pământul. În timp ce se apropie de coasta chiliană, Curentul Ecuatorial de Sud se divide;
o ramură curge împrejurul Capului Horn, iar cealaltă o ia spre nord pentru a forma curentul Perului
sau Curentul Humboldt.
Oceanul a fost numit "pacific" deoarece primii marinari europeni au găsit o apă deosebit de
liniştită dincolo de Capul Horn, punctul cel mai sudic al Ţării de Foc. În pofida numelui, în Pacific
există nenumărate furtuni, taifunuri, uragane, cutremure subacvatice, tsunamiuri şi alte fenomene
naturale cu energii uriaşe.Numele oceanului a fost dat de navigatorul portughez Ferdinand
Magellan.

32
 2.5. Formaţiunile floristice şi faunistice specifice regiunii considerate

Formaţiuni floristice
Insulele au şase zone diferite de vegetaţie pe care cresc aproximativ 700 de specii de plante,
dintre care 40% sunt endemice sau specifice doar acelei regiuni. Pe zona litorală, sau regiunea joasă
de coastă, cresc plante ca mangrovele, care pot tolera conţinutul ridicat de sare al apei marine.
Deasupra zonei litorale se află o zonă aridă dominată de cactuşi. Umiditatea creşte cu altitudinea şi
deasupra pădurilor de cactuşi giganţi în formă de pară este zona de tranziţie unde plantele aride se
răresc şi domină pădurile de plante perene. Pe insulele mai înalte, cum ar fi Isabela, pădurile fac loc
vegetaţiei de mare altitudine, în care domină arborele de muşchi Scalesia, endemic, şi înfloresc
abundent orhideele. La o altitudine şi mai mare se află o zonă fără arbuşti; doar insulele Santa Cruz
şi San Cristobal au o altitudine suficient de mare pentru această vegetaţie.
Zonele de vegetaţie a Insulelor Galapagos:
- zona de coastă adaposteşte păduri de mangrove, ierburi si arbuşti;
- zona arida este o zona de semideşert alcătuita din arbuşti şi plante rezistente la secetă;
- zona brună este o zona ce intermediaza zona aridă cu zona pădurilor dese;
- zona scalesia sau zona pădurilor dese, această zona se datorează fertilităţii solului;
- zona de tranziţie este o zona asemanătoare celei aride;
- zona fără vegetaţie unde practic nu se întâlnesc nici un fel copaci, arbuşti sau plante.

Formaţiuni faunistice
a) Reptilele. În Arhipelagul Galapagos, principalele specii de reptile sunt :
 ţestoasele uriaşe: Probabil cel mai faimos
dintre toţi locuitorii insulelor şi cel de al
cărui nume este legată denumirea
arhipelagului, este ţestoasa uriasă. Deşi
există o singură specie de ţestoase uriaşe, 14
subspecii, caracterizate prin forme diferite
ale carapacei, au existat de-a lungul vremii
pe aceste tărâmuri. Din păcate însă, trei din
aceste subspecii au dispărut, în timp ce o alta mai are o singură ţestoasă rămasă –
„Singuraticul George”, de care se leagă speranţele salvării speciei.

33
  ţestoasa marină verde de Pacific: Ţestoasa
marină verde de Pacific locuieşte aici o parte
din viaţa sa. Din noiembrie până în ianuarie,
ţestoase marine care se împerechează sunt
adeseori observate înotând pe langă ţărm. Din
decembrie până în iunie, femelele depun ouă
pe plaje, lăsându-şi puii ce vor ecloza pe cont
propriu. Puţinii pui ce vor reuşi să ajungă la
apă pot înota pâna la câteva mii de mile, însă se vor întoarce să-şi facă cuibul pe aceleaşi
plaje unde s-au născut. Întoarcerea ţestoaselor marine şi ritualul depunerii ouălor reprezintă
şi ele o atracţie deosebită pentru turiştii curioşi.
 iguanele: Există trei specii de iguană pe insule.
Una din ele, iguana marină, este singura iguană
din lume care îşi petrece o parte din viaţă în apă,
găsindu-se pe ţărmurile stâncoase de pe
majoritatea insulelor. Pielea lor este de culoare
neagră, însă în timpul împerecherilor, pielea
masculilor capătă culori deschise. Ruda iguanei
marine, iguana terestră , îşi petrece întreaga viaţă
pe insule. Există două specii: iguana terestră de
Galapagos şi iguana terestră de Santa Fe. Iguanele
terestre sunt în general mai mari decât iguanele
marine şi asemănătoare de la o specie la alta în
ceea ce priveşte culoarea. Se hrănesc cu cactuşi şi
locuiesc în zonele centrale ale insulelor, departe
de ţărmurile stâncoase unde îşi duc viaţa rudele
lor.
b) Mamiferele. O categorie importantă de vieţuitoare endemice din Galapagos o constituie
mamiferele, în a cărei componenţă intră:
 foci şi lei de mare: Acestea reprezintă cele mai de luat în seamă dintre puţinele mamifere ce
se găsesc pe aceste insule. Leul de mare de Galapagos este o subspecie a leului de mare de
California şi se distinge de focile obişnuite prin urechile ieşite în afară şi prin faptul că îşi

34
 foloseşte înotătoarele frontale pentru a înota.
Numărul acestora se estimează la
aproximativ 50000 de indivizi. Deşi pare
tentant să te apropii pentru a face o poză
reuşită cu aceste creaturi adorabile,
încălcarea teritoriului unui mascul dominant
s-ar putea solda cu un comportament agresiv
din partea acestuia, în ultima vreme
raportandu-se o creştere în agresivitatea
acestor animale datorită invaziei teritoriale a omului. Foca cu blană de Galapagos este
endemică Arhipelagului şi este mai activă noaptea. Îi este caracteristic o blană subţire,
strălucitoare, care a constituit un bun de valoare în timpul vânătorii pentru blănuri din anii
1800. Deşi foca cu blană a fost cândva în pragul dispariţiei, populaţiile de astfel de foci sunt
acum complet refăcute.
 balene şi delfini: În jurul insulelor există şi câteva specii de balene. Printre ele sunt balena cu
cocoaşă, caşalotul si orca. Destul de comun este delfinul cu bot alungit. Aceştia nu sunt greu
de găsit - trebuie doar să te uiţi în jurul vasului cu care călătoreşti. Adoră să înoate în jurul
ambarcaţiunilor rapide.
c) Peşti. Câteva sute de specii de peşti circulă de jur împrejurul insulelor. Printre cele mai
importante sunt peştele înger, peştele papagal sau peştele ţepos.
 rechini: Probabil cel mai cunoscut dintre rechinii din acestă zona este rechinul ciocan, a cărui
siluetă o poţi observa oricând ondulându-se pe sub tine în timp ce înoţi. Rechinul de
Galapagos, specie endemică, şi rechinul de recif sunt alte specii destul de întâlnite aici.
d) Păsări. Păsările reprezintă o mare comoară a arhipelagului, mai ales prin prisma faptului că una
dintre speciile existente aici „a ajutat” la apariţia Teoriei Evoluţioniste. Printre speciile de păsări
existente aici se numără:
 cinteze: Cintezele lui Darwin sunt unele din cele mai cunoscute specii din Arhipelagul
Galapagos. Deşi nu sunt foarte frumos colorate sau
încântătoare la privire, semnificaţia istorică şi ştiinţifică a
cintezei este fascinantă. Darwin a observat mai multe specii
în timpul vizitei sale pe insule. Deşi le-a identificat din
greşeală cu alte păsări, el a notat câteva diferenţe între

35
 populaţii. Aceste variaţii fizice şi de comportament l-au ajutat pe Darwin să formuleze teoria
modernă a evoluţiei.
 şoimul de Galapagos: Singura pasăre de pradă endemică din Arhipelag este Şoimul de
Galapagos. De culoare maro închis, aceştia pot fi observaţi planând deasupra a câteva dintre
insule. În urmă cu mai mulţi ani, şoimul de Galapagos a fost vânat şi numărul lor a fost redus
masiv. Astăzi, populaţia lor este în creştere.
 pescăruşi: Există trei specii de pescaruşi care îşi fac
cuibul pe insule: pescăruşul cu picioare albastre,
pescăruşul cu picioare roşii şi pescăruşul mascat.
Cel mai des întâlnit este pescaruşul cu picioare
albastre, ale cărui picioare, faţă şi cioc de culoare
albastră au un rol foarte important în timpul
dansurilor pentru împerechere. Pescăruşul cu
picioare roşii cuibăreşte doar pe câteva din insulele mai depărtate şi mai mici, şi este, din
acestă cauză, mai puţin cunoscut de vizitatori. Cel mai mare dar şi cel mai puţin colorat din
cele trei specii este pescăruşul mascat, a cărui faţă dar şi vârfurile penelor sunt acoperite de
pete de culoare neagră, contrastând cu albul imaculat de pe restul corpului.
 fregatele: Piraţii din Galapagos sunt aceste păsări enorme, din care există două specii:
fregata uriaşă şi fregata magnifică. Văzute în
aer, aceste creaturi de forma unui pterodactil
seamănă cu o creatură venită din vremea
dinozaurilor. În timpul ritualurilor de
împerechere masculii îşi umflă porţinunile de
piele de culoare roşie din jurul gâturilor până
ce acestea ajung ca nişte baloane gigantice.
Acest spectacol este extraordinar pentru fotografii
veniţi din toate colţurile lumii.
 pinguini: Pinguinii de Galapagos sunt o specie
endemică a acestor insule şi sunt cea mai nordică
specie de pinguin din lume şi singura specie de

36
penguin de la tropice. Sub apă, sunt la fel de graţioşi ca orice peşte dar pe uscat sunt extrem
de rigizi şi neîndemânatici.

37
 Capitolul III. Factorii de degradare a mediului înconjurător şi a potenţialului
turistic

3.1. Poluarea aerului

Aerul este un amestec de azot şi oxigen necesar activităţii vitale a organismelor aerobe,
inclusiv a oamenilor. Acest amestec conţine şi o cantitate neînsemnată de alte gaze: neon, argon,
heliu, cripton, xenon, radon, bioxid de carbon, hidrogen, vapori de apa şi alte particule, care practic
nu au nici o influenţă asupra organismelor vii. Dar dezvoltarea societăţii umane, spre regret, duce la
crearea unui impact antropic şi tehnogen negativ asupra calităţii aerului.
Aerul pe care îl inspirăm este parte din atmosferă şi amestecul de gaze ce acoperă globul
pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele dăunătoare ale
Soarelui.
Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-a menţinut timp de milioane de ani, este
ameninţat acum de activitatea omului. Aceste pericole ar fi efectul de seră, încălzirea globală,
poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi ploile acide.
Ce este poluarea?
Înţelegem prin poluarea aerului prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de compoziţia
normală a aerului care în funcţie de concentraţie şi/sau timpul de acţiune provoacă tulburări ale
sănătăţii omului, creează disconfort populaţiei dintr-un teritoriu, afectează flora şi fauna sau
alterează mediu de viaţă al omului. Rezultă din această definiţie că pentru a fi consideraţi poluanţi
substanţele prezente în atmosferă trebue să exercite un efect nociv asupra omului sau a mediului sau
de viaţă.
Efectul de seră
Gazele deja existente în atmosferă trebuie să reţină căldura produsă de razele soarelui
reflectate pe suprafaţa Pământului. Fără aceasta Pământul ar fi atât de rece inat ar îngheţa oceanele
iar oamenii, animalele şi plantele ar muri.
Însă atunci când din cauza poluării creşte proporţia gazelor numite gaze de seră, atunci este
reţinută prea multă căldură şi întregul pământ devine mai cald. Din acest motiv în secolul nostru
temperatura medie globală a crescut cu o jumatate de grad.
După unele estimări, în zilele noastre peste un miliard de oameni inspiră aer foarte poluat, în
special cu monoxid de carbon şi dioxid de sulf, rezultate din procesele industriale. Din această
cauză, numărul celor care de afecţiuni toracice-pulmonare, în special în rândul copiilor şi al

38
bătrânilor, este în continuă creştere. La fel şi frecvenţa cazurilor de cancer de piele este în creştere.
Motivul este stratul de ozon deteriorat, care nu mai reţine radiaţiile ultraviolete nocive.
Găuri în stratul de ozon
Stratul de ozon din stratosferă ne protejează reţinând razele ultraviolete ale soarelui.
Deoarece în zilele noastre a crescut foarte mult folosirea hidrocarburilor clorinate, fluorinate în
flacoane cu aerosoli, frigidere, detergenţi şi polistiroli, aceste gaze au ajuns în aer în cantităţi mai
mari decât cele care ar putea fi suportate de atmosferă. Pe măsură ce se ridică, se descompun,
formându-se cloridioni, care atacă şi distrug stratul de ozon.
Ploi acide
Ploaia acidă se formează atunci când dioxidul de sulf sau oxizii de azot, ambele rezultate ale
poluării industriale, se amestecă în atmosferă cu aburii de apă. Ploaia acidă distruge plantele şi
animalele. Păduri întregi au dispărut din cauza ploilor acide. Mai rău este dacă aceste ploi acide
ajung în lacuri sau râuri care le duc la distanţă, omorând şi cele mai mici organisme.
Dereglarea echilibrului natural al atmosferei nu poate decât să dăuneze Pământului. Din cauza
încălzirii globale, va creşte nivelul marilor, regiunile situate mai jos fiind înghiţite de apa. Poluarea
resurselor de apă poate atrage după sine izbucnirea unor epidemii, apariţia unor boli grave şi
moartea. Sunt modificate şi raporturile repartizării precipitaţiilor: regiuni întregi pot fi secate
complet, ducând la foamete şi la pierderea multor vieţi omeneşti.
În zilele noastre atenţia este orientată din ce în ce mai mult spre problemele de mediu; multe
dintre guverne iau în considerare subiectele „verzi”. În întreaga lume păstrarea resurselor energetice
este o problemă acută.
Un lucru e sigur: în zilele noastre nu mai putem să respirăm aer curat. Freonii au fost scoşi din
procesele industriale şi au fost înlocuiţi cu alte substanţe. Atmosfera este însă un pericol, ca urmare
este în pericol întregul mediu de viaţă. Este nevoie de un control riguros şi de măsuri radicale pentru
ca viitorul atmosferei să fie sigur.

39
 3.2. Poluarea apelor

Poluarea apelor curgătoare

Poluarea apelor curgătoare afectează canalele, fluviile şi râurile pe cursul lor până la revărsarea
în mări. Ea poate contamina şi suprafeţele întinse de apă, cum sunt iazurile sau lacurile artificiale.
Poluarea apei curgătoare este de obicei invizibilă deoarece agenţii poluanţi se dizolvă în apă.
Oricum, există şi excepţii cum ar fi detergenţii care produc spumă, sau ţiţeiul şi reziduurile netratate
care plutesc la suprafaţă. Toţi agenţii poluanţi pot fi detectaţi în laboratoare prin teste biochimice
standardizate. Din aceste teste rezultă un nivel care determină gradul de extindere al poluării şi cel
de puritate relativă a apei.
Se poate monitoriza şi efectul pe care îl are poluarea asupra plantelor şi animalelor şi aceasta
este o altă metodă prin care oamenii de ştiinţă pot determina nivelul de poluare.

Tipurile de poluanţi
Există puţini poluanţi naturali. Solul conţine anumiţi fertilizatori, cum ar fi nitraţii care în timpul
aratului păşunilor sau în decursul iernilor pot ieşi la suprafaţă. În sol se mai găseşte şi aluminiu care
poate ajunge în apele curgătoare prin diferite reacţii chimice. În timpul inundaţiilor luncilor, în apă
poate pătrunde magneziul care provoacă dezastre în rândul peştilor. Însă aceste scurgeri naturale sau
semi-naturale de poluanţi sunt insignifiante în comparaţie cu cele produse de om.
O dată cu epurarea apei prin care aceasta devine potabilă se fac anumite măsurători chimice care
lasă şi ele anumite resturi în apă. Trihalometanul, o substanţă chimică compusă care se presupune că
provoacă cancerul, este un produs rezultat în urma clorurării apelor.
Industria produce alţi factori poluanţi printre care cei mai importanţi sunt metalele grele, cum ar
fi cadmiul, plumbul şi zincul. Ploile acide cauzate de arderea combustibililor fosili sunt un alt
poluant important.

Modul de infestare al apei

Poluanţii ajung în apă printr-o serie de surse, direct sau indirect, invariabil prin acţiuni umane,
fie ele accidente, deversări deliberate, revărsări sau infiltrări.
Ecosistemele apelor sunt tot mai ameninţate de reziduurile care se scurg din fermele piscicole,
din cauza produselor farmaceutice folosite aici pe scară largă pentru a preveni răspândirea bolilor.
Silvicultura şi sistemele de îmbunătăţiri funciare cauzează şi ele deversarea unor substanţe
toxice în apele curgătoare, mai ales fier, aluminiu şi cadmiu. Cu îmbătrânirea pădurii, solul devine

40
mai acid, iar în timpul ploilor torenţiale cantităţi mari de acid se preling pe pante ucigând flora şi
fauna din jur.
Poluarea aeriană a apelor curgătoare este deosebit de periculoasă. Poluanţii sunt de două tipuri:
particule poluante, cum ar fi cenuşa, funinginea, praful şi suspensiile solide minuscule, sau gaze, ca
bioxidul de sulf sau oxidul de azot. Acestea sunt emise de industrie sau agricultură. Atunci când
gazele se combină cu apa din picăturile de ploaie se produc acizi concentraţi (sulfurici sau azotici).

Deplasarea poluanţilor
Poluanţii pot fi sub formă lichidă sau solidă. Atunci când pe uscat se depozitează resturi, o
cantitate mică este dizolvată de ploaie şi se infiltrează în apa freatică. În cele din urmă aceasta
pătrunde în cursurile locale de apă. Timpul necesar poluanţilor (nitraţi sau fosfaţi) pentru a pătrunde
din sol în pânza freatică nu este cunoscut cu exactitate, dar în multe cazuri pare a fi de zeci până la
câteva mii de ani. Poluantul este în aceste cazuri considerat un derivat al unei indrustrii, care este
deversat în mediu.

Poluarea oceanelor
Aproximativ 360 milioane de kilometri pătraţi din suprafaţa pământului sunt oceane. Din păcate
apele oceanelor sunt adesea loc de deversare a reziduurilor, cu efecte adverse asupra vieţii marine.
Oceanele sunt legate de uscat prin intermediul râurilor care sunt transmiţătorii poluanţilor.
Substanţele chimice se infiltrează prin pământ în apa râurilor şi sunt astfel purtate până în oceane.
Substanţele chimice, cum ar fi cele petroliere, fertilizatorii, insecticidele şi ierbicidele care nu se
descompun în contact cu solul, pătrund în cele din urmă în oceane. Oceanele devin astfel depozite
imense pentru aceste colecţii amestecate de fertilizatori şi otrăvuri.
Ţiţeiul şi alte substanţe petrochimice sunt principalii poluatori ai oceanelor, alături de care apele
uzate, gunoaiele casnice şi poluarea aerului se adaugă în mod semnificativ. Masele plastice şi
petrolul spălat de pe ţărm sunt o dovadă a poluării mărilor şi a caracterului non-biodegradabil al
multor deşeuri.

Incidente
Unul dintre primele incidente majore a fost cel de la Torrey Canyon, care a avut loc pe ţărmul
regiunii Carnwall, Anglia, 1967. Au fost distruse toate formele de viaţă de pe ţărm şi lumea marină,
printre care crabi, melci, peşti mici şi păsări marine, a suferit pierderi incalculabile. Lipsa de
experienţă privind operaţiile de curăţare au dat naştere la alte catastrofe asupra florei şi faunei, prin
41
utilizarea unor detergenţi nediluaţi. Destul de curând s-a produs recolonizarea cu alge marine care a
fost imediat urmată de apariţia algelor brune şi a moluştelor.
Oceanele lumii continuă să fie martorele unor incidente poluante minore sau majore şi pe ele
navighează cargouri cu un potenţial periculos, cum ar fi Karen B care în 1987 transporta 2000 de
tone de deşeuri toxice.
O scurgere de combustibil provenită de la un vapor de turişti a format o pată de poluare de 100
de metri de-a lungul unei plaje din insula Santa Cruz, Galapagos. Membrii echipajului ambarcaţiunii
“Evolution” au apelat la autorităţile de protecţie a mediului, pentru curăţarea petei de combustibil.
Animalele şi palntele din zona arhipelagului nu au avut de suferit însă, potrivit autorităţilor de
mediu, combustibilul ar trebui să se evapore relativ rapid, fără a cauza prea multe pagube.
Arhipelagul Galapagos a mai avut parte de o scurgere masivă de petrol în anul 2001. Atunci
arhipelagul a fost poluat de 800.000 de mii de litri de diesel provenit de la un petrolier. Insulele
Galapagos sunt recunoscute pentru biodiversitatea lor bogată ce include broaşte ţestoase uriaşe (care
din păcate, sunt pe cale de dispariţie), lei de mare, cintezoi, iguane roz (acestea fiind întalnite în
Vulcanul Wolf de pe insula Isabela) şi multe alte specii rare.
Oceanle devin, din cauza noxelor, tot mai permeabile la zgomot. Acest lucru perturbă viaţa
mamiferelor care trăiesc în apele marine. Oceanografii americani arată că nivelul ridicat al sunetelor
de joasă frecvenţă ar putea genera eşuarea în masă a balenelor pe plaje şi surditatea temporară a
delfinilor. Arderea combustibililor fosili nu este un proces poluant doar pentru aerul din atmosferă.
O mare parte din emisiile de dioxid de carbon ajunge în mări şi oceane, transformându-se în acid
carbonic, aşa se explică creşterea acidităţii apelor oceanice. Sunetele de frecvenţă joasă, care se
propagă în apă, sunt produse de ploaie, de vânturi, de fauna marină şi de activităţi umane precum
navigaţia, construcţiile şi utilizarea sonoarelor.
Intensitatea sunetelor depinde de concentraţia din apă a unor compuşi chimici, cum ar fi sulfatul
de magneziu, acidul boric şi ionii carbonaţi, legată direct de aciditatea ei, dată de PH.
Ph-ul oceanelor, care a scăzut uşor de la începutul revoluţiei industriale, s-ar putea micşora de
şase ori până la sfârşitul secolului. “Abosrbţia sunetului ar putea scădea, prin urmare, până la 60 %
la latitudinile înalte”, anticipează oamenii de ştiinţă, care adaugă că Atlanticul de Nord figurează
printre regiunile vizate în mod special, din cauza activităţii industriale foarte puternice.
Balenele cu cocoaşşă şi-ar putea părăsi habitatul dacă sunt deranjate prea mult de zgomotul
vapoarelor care trec în apropiere. Pentru că sunetele se propagă mai uşor în apele acide, acestea ar
putea face ca animalele să comunice pe distanţe mai mari, fenomen cu efecte necunoscute încă.

42
 Alte efecte negative: creşterea acidităţii din oceane poate afecta fertilitatea nevertebratelor
marine, determinând extincţia coloniilor de arici de mare, de homari, midii şi de stridii, potrivit unui
alt studiu recent, realizat de australieni, precum şi iguana marină, considerată deja vulnerabilă, se
confruntă cu o mortalitate din ce în ce mai mare.

Metale şi substanţe chimice

Metalele grele, cum ar fi nichelul, arsenul, cuprul, plumbul, zincul sau cromul, care cele mai
multe provin din industria şi transportul pe uscat, sunt chimicale periculoase care dezechilibrează
balanţa sistemelor animale din mediu.
O altă substanţă chimică care are un efect negativ asupra florei şi faunei marine este tributilina
(TBT) care este folosită pe scară largă ca vopsea rezistentă la apă, pentru chila vaselor, fiind
interzisă în unele ţări. S-a demonstrat ca TBT produce modificări sexuale importante melcilor de
mare (un tip de crustaceu), întregi populaţii devenind de sex feminin şi deci puse în imposibilitatea
de a se reproduce. S-au descoperit produse alternative care nu au efecte adverse asupra florei şi
faunei, cum ar fi unul având la bază cuprul şi care este de 1.000 de ori mai puţin toxic pentru plante
şi animale.

Efectul poluării asupra ecosistemelor

Poluarea, indiferent de forma şi tipul ei cauzează doar efecte negative asupra animalelor,
palnetelor, oamenilor, a tot ceea ce este viu, adică universului. Asupra mărilor şi ocenelor există un
nivel cu un grad de poluare foarte mare, deoarece scurgerile de petrol au loc foarte des fie ele
intenţioanate, fie involuntar. De exemplu, un petrolier a eşuat pe insula San Cristobal din Gapalagos,
deversand aproximativ 3.000.000 de litri de combustibil şi motorină. Substanţele toxice au început
să se răspândească dar au fost dispersate de curenţii puternici, astfel încat doar câteva animale
marine au fost ucise. Din cauza acestui accident, un an mai târziu pe insula Santa Fé din Galapagos
au avut de suferit iguanele marine, provocându-se mortalitatea a peste 62% a acestei specii.
În afara acestor preţioase iguane şi a multor alte animale şi pinguinii au foarte mult de suferit. În
prezent, mai există doar 17 specii de pinguini in întreaga lume, ceea ce este un fapt îngrijorător.
Pinguinii se hrănesc în special cu peşte, cei din insulele Galapagos se pot infesta imediat din cauza
poluanţilor deversaţi în apele insulelor, însă şi omul are vina lui, deoarece pescuieşte foarte mult
eliminând aprovizionarea pinguinilor cu peşte.
Aici este probabil, singurul loc de pe pământ (cu excepţia grădinilor zoologice desigur) în care
iguanele şi păsările flamingo împart acelaşi metru pătrat de nisip, leii de mare, boraştele ţesotase,
43
delfinii şi o specie unică în lume de pinguini sunt extrem de prietenoşi, extrem de blânzi şi fără
teama de oameni, însă oamenii le distrug habitatul.

Înmulţirea alegelor
O altă formă obişnuită, din ce în ce mai întâlnită, a poluării oceanelor este înmulţirea exagerată a
algelor şi a panctonului. Astăzi, datorită înmulţirii algelor şi a poluanţilor existenţi procesul durează
480 de zile. În perioada de înflorire a algelor, unele dintre acestea mor şi se descompun, permiţând
bacteriilor să se înmulţească, utilizând oxigen vital.
Toate animalele marine care se hrănesc prin filtrare sunt foarte sensibile la poluanţii care se
concentrează în ţesutul lor. Astfel, sunt ameninţaţi coralii, care se compun din colonii gigant de
animale unicelulare ce sunt foarte vulnerabile la poluanţi.

Legislaţia
S-au făcut încercări legislative pentru a păstra oceanele cât mai curate dar acestea sunt greu de
aplicat. În 1983, 27 de naţiuni au semnat Convenţia de la Cartegena care prevedea protejarea şi
dezvoltarea mediului marin. S-au făcut şi alte încercări, prin care s-ar fi putut controla deşeurile
deversate în oceane, printre care Convenţia Natţunilor Unite referitoare la platformele continentale
(1958), Legea privind Convenţia Mărilor a Naţiunilor Unite (1982) şi Convenţia privind Prevenirea
Poluării Marine prin Deversarea Deşeurilor sau a altor Materiale (1972).
Rezervaţiile naturale marine sunt un fenomen încurajator dar ele nu reprezintă un mod de a
proteja habitatele şi vieţuitoarele din apele de coastă.

44
 3.3. Poluarea solului

Poluarea este deosebit de evidentă şi în cazul solului. Într-adevăr, solul este locul de întâlnire
al poluanţilor. Pulberile din aer şi gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă se întorc pe sol.
Apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi antrenandu-i spre adâncimi, iar râurile poluate
infectează suprafeţele inundate sau irigate. Aproape toate deşeurile solide sunt depozitate prin
aglomerare sau aruncate la întâmplare pe sol. În oraşe deşeurile sunt înlăturate mai mult sau mai
puţin sistematic. Dacă nu ajung în ape, sunt depozitate pe anumite terenuri, limitând poluarea la
suprafeţe mai reduse, dar există şi pericolul infiltrării în pânza freatică.
Elementele poluante ale solului sunt grupate în 3 categorii:
• elemente biologice, reprezentate de organisme (bacterii, viruşi, paraziţi), eliminate de om şi
de animale, fiind în cea mai mare parte patogene. Ele fac parte integrantă din diferite reziduuri
(menajere, animaliere, industriale);
• elemente chimice, în cea mai mare parte de natură organică. Importanţa lor este multiplă:
servesc drept suport nutritiv pentru germeni, insecte şi rozătoare, suferă procese de descompunere cu
eliberare de gaze toxice şi pot fi antrenate în sursele de apă, pe care le degradează;
• elemente fizice care provoacă dezechilibrul compoziţiei solului: inundaţii, ploi acide,
defrişări masive.
Cauzele degradării solului sunt fie naturale, fie legate direct sau indirect de activitatea
omului. Poluarea solului este considerată o consecinţă a unor obiceiuri neigienice sau practici
necorespunzătoare, datorată îndepărtării şi depozitării la întâmplare a reziduurilor rezultate din
activitatea omului, a deşeurilor industriale sau utilizării necorespunzătoare a unor substanţe chimice
în agricultură. Solul este supus poluării ca şi celelalte elemente ale mediului, dar el se reface tot mai
greu în comparaţie cu apa şi aerul, deoarece procesele de autoepurare sunt mult mai lente.
Se consideră că este absolut necesar ca la identificarea şi estimarea intensităţii poluării solului
să se aibă în vedere funcţia capitală a acestuia, aceea de suport şi mediu pentru plantele terestre,
mijloc principal de producţie vegetală, bază existenţei omului însuşi.

45
3.4. Factorii de degradare ai peisajului

Factorii de degradare ai peisajului se regăsesc în ansamblul facorilor poluanţi, care au acţiuni

distructive asupra elementelor sale componente, la care se adaugă depozitarea necontrolată a
deşeurilor menajere, realizarea de construcţii neadecvate locului, acestea fiind numai câteva aspecte
dintre cele ce “urâtesc” natura, tocmai acolo unde este mai cautată pentru frumuseţea ei.
Insulele Galapagos sunt ameninţate de poluarea socială şi economică. Această locaţie unică
este recunoscută pentru speciile sale endemice cum sunt balenele cu cocoaşă, broaştele ţestoase,
albatroşii şi batlanii. Insulele au fost considerate mult timp o destinaţie turistică de primă
importanţă, dar turismul excesiv a dus la includerea lor pe lista UNESCO a siturilor pe cale de
dispariţie.
Numarul vizitatorilor a crescut cu 250% între 1990 şi 2006 şi odata cu ei au crescut şi
pretenţiile de cazare şi activităţi turistice pe care operatorii locali nu le puteau susţine.
Companiile străine au intervenit şi au cucerit 85% din sectorul turistic al zonei. Bărcile
localnicilor nu au mai primit autorizaţie de funcţionare, iar turiştii aleg acum vapoarele de croazieră
care umplu porturile.
O alta consecintă a turismului excesiv a fost numărul mare de ecuadorieni care s-au mutat în
insule în speranţa de a se îmbogăţi. Aceşti nou veniţi ameninţă resursele naturale ale insulei şi aduc
cu ei noi specii invazive, 784 de specii au fost introduse faţă de cele 500 specii native. 55 dintre
acestea pot ameninţa grav biodiversitatea, potrivit unui raport al Fundatiei Darwin.Nici localncii şi
nici străinii nu sunt însa dispuşi sa descurajeze turismul. Este totuşi clar că ceva trebuie să se
schimbe.
Sezonalitatea în timp şi spaţiu a consumului turistic constituie un factor de poluare fizică de
foarte mare însemnătate. Efectele poluante ale supraaglomerării, datorită sezonalităţii activităţii
turistice, pot fi datorate fie consumatorilor de turism, fie prestatorilor.
Prin efectele ce au ca sursă consumatorii putem aminti degradarea peisajului prin agresarea
naturii, dotărilor şi apariţia fenomenului inflaţional al preţurilor, datorită cererii excesive.
Amenajarea turistică necorespunzătoare a teritoriului reprezintă un factor de poluare atât
fizic cât şi economică, constituind cea mai gravă formă de degradare a resurselor turistice de către
turismul însuşi. Neconcordanţa calitativă şi cantitativă dintre resursele turistice şi dotările aferente
duce la disfuncţionalităţi în exploatare, cu repercusiuni în eficienţa economică şi starea fizică a
dotarilor şi resurselor.
Analiza în profunzime a factorilor cu acţiune poluantă în turism permite conturarea unei

46
strategii ecologice în domeniul, ceea ce presupune fie eliminarea unor factori, atunci când acest
lucru este posibil, fie activitatea, potenţarea sau introducerea în câmp de interacţiune al altor factori
care, acţionează conjugat cu factori de poluare, să le diminueze acestora efectul nociv, sau chiar să îl
anuleze.

47
3.5. Problema fragmentării habitatelor datorită impactului factorului uman

Presiunile sociale şi ecologice impuse de populaţia în continuă dezvoltare din zonele

populate ale Galapagosului au creeat îngrijorare la nivel naţional si internaţional.
Între 1982 şi 1990 rata de creştere a populaţiei a atins pragul de 6% în special datorită
imigraţiei dinspre Ecuador. În cursul anului 1996 un pas înainte referitor la această zonă a fost
introducerea unui amendament al Constituţiei Ecuadorului care conferă independenţa din punct de
vedere legislativ insulelor Galapagos. Din acel moment a fost posibil restricţionarea migraţiei
comerţului şi drepturilor de proprietate în Galapagos. Două organizaţii lucrează în tandem pentru
conservarea insulelor: Parcul Naţional Galapagos (GNP) care încearcă să păstreze resursele naturale
ale insulelor în cea mai bună stare de conservare posibilă şi Staţiunea de Cercetare Charles Darwin
care conduce şi facilitează procesele de cercetare din Insulele Galapagos.
Guvernul Ecuadorian a declarat Insulele Galapagos parc naţional pe data de 4 iulie 1959.
Simultan în Belgia Fundaţia Charles Darwin a fost creată marcând astfel centenarul publicării
lucrării “Originile Speciilor” ale lui Darwin. În acelaşi an guvernul Ecuadorian a alocat 97% din
totalul teritoriului arhipelagului Parcului Naţional Galapagos care implică responsabilitatea unor
proiecte de conservare a vieţii sălbatice; proiecte care includ protejarea populaţiilor în pericol,
radicarea şi controlul speciilor introduce şi managementul activităţilor recreative şi turism .
Staţiunea Charles Darwin pentru cercetări a fost construită pe insula Santa Cruz fiind inaugurate pe
data de 20 Ianuarie 1964. Astăzi Staţiunea de Cercetare Charles Darwin, o organizaţie internaţionala
non-profit acţionează drept ramură ştiinţifică a Serviciului Parcului. Oamenii de ştiinţă de la staţiune
controlează procesul de conservare bazată pe cercetare şi antrenarea de ghizi ecologişti.
Astăzi, pe insulă, grupuri mai mari de 20 de vizitatori sunt conduse de naturalişti certificaţi.
Această politică este impusă pentru reducerea impactului asupra ecosistemului, deja destul de fragil,
cât şi instituirea unui climat mai retras şi privat insulelor.
Arhipelagul, născut dintr-un lanţ muntos vulcanic, numără câteva sute de specii de animale
care constituie atracţia celor peste 100.000 de turişti care vin anual să viziteze insulele.
Dezvoltarea necontrolată a turismului, cu 150% în ultimii 15 ani, a dus la creşterea imigrării
şi a traficului între insule şi la introducerea unui număr crescut de specii invadatoare care tulbură
echilibrul ecosistemului.
O altă ameninţare o constituie pescuirea ilegală a până la 300.000 de rechini care trăiesc în
apele teritoriale ale arhipelagului. Zeci de specii de animale sunt endemice (trăiesc exclusiv pe
teritoriul arhipelagului) de aceea "insulele vrajite" (las encantadas) sunt considerate un fel de muzeu
48
şi laborator natural. Înscrierea arhipelagului Galapagos în lista Patrimoniului mondial aflat în pericol
permite acordarea de asistenţă imediată Ecuadorului, în cadrul Fondului patrimoniului mondial.
Decizia a fost luată în urma unei misiuni de evaluare a stării de conservare a parcului naţional
Galapagos (creat in 1959) şi a rezervaţiei sale marine.
Numărul vizitatorilor a crescut cu 250% între 1990 şi 2006 şi odata cu ei au crescut şi
pretenţiile de cazare şi activităţi turistice pe care operatorii locali nu le puteau susţine.
Companiile stăaine au intervenit şi au cucerit 85% din sectorul turistic al zonei. Bărcile
localnicilor nu au mai primit autorizaţie de funcţionare, iar turiştii aleg acum vapoarele de croaziera
care umplu porturile.Johannah Barry, preşedinte al Galapagos Conservancy, a declarat că este mai
potrivit să spui ca insulele Galapagos au devenit "Disneyfield".
"Trebuie să ne gandim la oameni şi nu doar la plante şi animale sau totul se va prăbuşi.
Avem de-a face cu un model nesustenabil de dezvoltare", a spus Graham Watkins, director executiv
la Fundaţia Charles Darwin.
O alta consecinţă a turismului excesiv a fost numărul mare de ecuadorieni care s-au mutat în
insule în speranţa de a se îmbogăţi. Acesşi nou veniţi ameninţă resursele naturale ale insulei şi aduc
cu ei noi specii invazive, 784 de specii au fost introduse faţă de cele 500 specii native. 55 dintre
acestea pot ameninţa grav biodiversitatea, potrivit unui raport al Fundaţiei Darwin.
Nici localnicii şi nici străinii nu sunt însă dispuşi să descurajeze turismul. Este totuşi clar că
ceva trebuie să se schimbe.
"Dacă nu începem să facem schimbări fundamentale acum, în următorii 10-15 ani Galapagos
va suferi de degradare ecologică şi economică", a mai spus Graham Watkins.

Încălzirea globală face ravagii în Galapagos

Schimbările climatice pot pune în pericol viaţa sălbatică din insulele Galapagos, în timp ce
oamenii de ştiinţă încearcă să-şi dea seama cum pot împiedica dispariţia unor specii precum pasărea
smintită sau pinguinii de Galapagos.
Arhipelagul vulcanic, aflat la circa 965 de kilometri de Ecuador, este casa unor specii de
animale care depind unele de celelalte pentru a supravieţui.
“Recifele de corali creează un anumit habitat, sunt precum o pădure. Reprezintă casa unor
specii de vietuitoare. Dacă aceşti corali mor, pierdem sute de specii care au legătură cu ei”, a
declarat biologul marin Judith Denkinger.
Conform rapoartelor Naţiunilor Unite, încălzirea globală este vinovată pentru topirea
calotelor glaciare, pentru creşterea nivelului marilor şi pentru fenomenele meteo neobişnuite,

49
întâlnite în întreaga lume. Datorită creşterii nivelului de emisii de gaze cu efect de seră, circa 20-
30% dintre speciile de pe Terra ar putea dispărea pentru totdeauna, iar cele mai afectate vor fi
insulele.
Conform directorului executiv al Fundaţiei Charles Darwin din Galapagos, Gabriel Lopez,
insulele au un ecosistem fragil şi speciile puse în pericol sunt leii de mare, pinguinii şi iguanele
marine.
“Insulele Galapagos ar putea deveni un barometru al planetei, deoarece într-un sistem atât de
fragil schimbările se văd imediat”, a mai spus Lopez, citat de Reuters.
Cercetătorii de la Fundaţia Charles Darwin sunt îngrijoraţi de faptul că, în curând, animale
precum pinguinii ar trebui ajutate să se adapteze la temperaturile ridicate.
”Vom face tot ce ne stă în putinţă să nu trecem la măsuri radicale, precum creşterea
pinguinilor în locuri special create de oameni, însă, în cazul celui mai rău scenariu propus va fi o
adevărată provocare să salvăm pinguinii”, a declarat Lopez.
O altă problemă cu care se confruntă insulele Galapagos este şi numărul mare de turişti, ceea
ce înseamnă mai multe hoteluri, restaurante, magazine şi cluburi. Pescuitul în exces ar putea duce la
dispariţia rechinilor din zonă, iar o scădere a populaţiei de rechini ar putea dăuna ecosistemului.

50
 Capitolul IV. Strategii de dezvoltare turistică a regiunii şi conservarea
biodiversităţii mediului

4.1. Turismul în Galapagos

Dezvoltarea turistică
Pâna în anii ’60, turismul în Galapagos era foarte slab dezvoltat şi limitat la câţiva turişti
aventurieri din America de Nord şi Europa şi, de asemenea, câţiva turişti din ţările vecine, Columbia
şi Peru.
În 1969, vasul de croazieră „linia A” a început să ofere sejururi în Arhipelagul Galapagos, şi
un boom turistic nou a început. Deşi sectorul privat a fost cel care a dat turismului primul impuls
spre sfârşitul anilor ’60, guvernul Ecuadorian a format Consiliul Naţional al Turismului (DITURIS)
în 1974 pentru a dezvolta industria turistică. Sub administrarea Ministerului Industriei, Comerţului
şi Integrării, rolul DITURIS era să coordoneze industria turistică, integrând sectoarele public şi
privat. DITURIS are trei mari departamente: promovare, operaţiuni tehnice şi administrare. Funcţiile
lor includ: regularizarea preturilor în hoteluri şi restaurante, aprobarea licenţelor pentru
întreprinderile de turism, evaluarea proiectelor de turism şi furnizarea de asistenţă tehnică, adunarea,
distribuirea informaţiilor statistice, pregătirea şi distribuirea materialelor promoţionale, lucrul cu
companiile aeriene locale şi internaţionale pentru promovarea turismului către şi în interiorul
Ecuadorului, training şi încurajarea investiţiilor private pentru proiectele de turism.
În 1984, a fost schiţat un Program de Dezvoltare Superioară pentru Turism. Planul a
subliniat atât priorităţile pentru dezvoltarea turistică, cât şi constrângerile. Printre priorităţile
identificate au fost dezvoltarea plajelor în fiecare provincie costală, facilităţi cu curent electric şi
îmbunătăţirea statisticilor şi informaţiilor turistice. Principala constrângere identificată a fost
promovarea neadecvată şi lipsa spaţiilor de cazare cu un ridicat grad de confort.

Activităţi turistice în Galapagos

Există nenumărate modalităţi de a-ţi petrece timpul în Galapagos şi de a descoperi una dintre
cele mai frumoase locaţii turistice din lume. Acestea sunt:
* Scuba diving: Galapagos este unul din puţinele locuri rămase unde te poţi scufunda printr-
o diversitate de vietăţi marine, în ape protejate. Una din cele mai apreciate locaţii din lume pentru
scufundări este insula Darwin, căreia i se alătură insula Wolf. Unele dintre cele mai bune locuri de

51
scufundat se găsesc în interiorul Rezervei Marine Galapagos. Având o suprafaţă de mai mult de 40
de mile marine, RMG este una dintre cele mai mari arii marine protejate, oferind un sanctuar pentru
pinguini, lei de mare, foci cu blană, rechini, iguane marine şi alte animale marine.
* Kayaking pe mare: Această activitate reprezintă o bună modalitate de a experimenta ce
înseamnă viaţa marină şi ecosistemul din Insulele Galapagos. Te poţi apropia de ţestoasele marine,
de leii de mare, pelicani şi alte animale, fără a le speria. Multe expediţii în Galapagos oferă
oportunitatea pentru turişti de a-şi testa abilităţile şi a explora singuri ţărmurile.
* Camping: Pentru cei ce caută experienţe un pic mai intime, cea mai bună metodă este
campingul. Există numeroase situri pentru camping în cele mai izolate locaţii din Galapagos,
incluzând locurile înalte din insula Santa Cruz, accesibile pe drumuri marginaşe ce duc prin ferme şi
sate. Campingul se practică în multe locaţii, având însă grijă să se evite aducerea de pagube faunei şi
florei locale.
* Mountain biking: Tururile de mountain biking sunt unele dintre cele mai bune modalităţi
de a experimenta aventura în Galapagos la cel mai înalt potenţial. Mersul cu bicicleta prin păduri
aflate în nori, sau prin ferme aflate la înălţime, oferă privelişti care îţi taie respiraţia.
Cele mai bune tururi se fac pe insulele Santa Cruz şi San Cristobal. Santa Cruz oferă o
întâlnire intimă cu natura şi cultura locale. Să vezi animalele în habitatul lor natural şi să guşti din
bucătăria locală este ceva mirific. La fel de minunat este să mergi pe drumurile din ţinuturile
muntoase din San Cristobal şi să vezi priveliştile încântătoare ale coastelor, în timp ce cobori spre
plaja Mann, una din cele mai frumoase plaje din Galapagos.
* Observarea păsărilor: Arhipelagul Galapagos este unul dintre cele mai bune destinaţii
pentru observarea păsărilor din lume. Există aici în jur de 120 de specii de păsări, unele dintre ele
fiind endemice. Alte specii sunt foarte rare pe glob, dar, datorită izolării faţă de continent, nu sunt
speriate de oameni şi pot fi observate mai de aproape. Cele mai importante specii sunt pinguinii,
fregatele, albatroşii, pescăruşii, pelicanii, cormoranii care nu zboară şi şoimii de Galapagos.
Observarea păsărilor este o modalitatea excelentă de petrecere a timpului şi distracţie: este ieftină,
uşoară, sănătoasă şi satisfăcătoare.

Impactul turismului asupra mediului

Investiţiile şi proiectele iniţiate de guvernul Ecuadorian au crescut radical numărul oamenilor
şi banilor care veneau în Galapagos. Impactul creşterii turismului în Galapagos este de două feluri:
economic şi de mediu. O examinare a acestor două aspecte prezintă rezultate uimitoare.
La nivel naţional, venitul este generat pentru administrarea parcului naţional prin comisioane
52
către Galapagos. Cele străine şi cele Ecuadoriene sunt separate în două linii la aeroporturile din
Galapagos: străinii plătesc până la 100 de dolari pentru intrare, în timp ce ecuadorienii plătesc în jur
de 6 dolari. Tot acest venit se duce la administrarea parcului naţional pentru a fi distribuit către toate
parcurile naţionale ecuadoriene. Galapagos primeşte cea mai mare parte din venituri, cam 50%. Cam
25% din fondurile pentru Galapagos se duc către finanţarea programul turistic al acestuia, incluzând
costurile operaţionale pentru vânzarea de bilete, păzitorii parcului şi bărcile de patrulă.
Turismul, care generează 418 milioane de dolari pe an, este o potenţială industrie în creştere
pentru Ecuador, mare parte din ea fiind legată de insule. Ca un rezultat al turismului în natură,
Produsul Intern Brut al Arhipelagului Galapagos este cel mai mare din Ecuador. Câştigurile la nivel
naţional sunt de asemenea generate prin multele agenţii de turism din Ecuador, care oferă excursii în
Galapagos. Mulţi ghizi sunt de asemenea aduşi de pe continent pentru a lucra pe insule.
Pătrunderea industriei turistice pe insule a dus la o creştere a imigrărilor din Ecuadorul
continental. Mulţi ecuadorieni au profitat de oportunităţile de angajare de pe insule şi au luat dolarii
turiştilor drept cheia pentru o viaţă mai bună. În acelaşi timp, ei cresc presiunea asupra resurselor
deja rare din Galapagos, de la apa potabilă la nisip şi hrană oceanică. Populaţia locală a crescut de la
6119 la aproximativ 30000 şi continuă să crească cu o rată de 12% anual. Pe lânga faptul că seacă
resursele preţioase precum apa, băştinaşii şi imigranţii de pe insule contribuie la un dezastru
ecologic prin intermediul eforturilor lor antreprenoriale. Băştinaşii au transformat satele pescăreşti
izolate într-un lanţ de discoteci, restaurante, hoteluri şi magazine cu suveniruri. Au transformat
plantele şi animalele în suveniruri. Scufundătorii locali au devastat formaţiunile de coral negru, o
specie pe cale de dispariţie, transformând capturile în diverse podoabe, obiecte foarte populare în
rândul turiştilor.
Deşi mările ce înconjoară insulele sunt o rezervaţie marină încă din 1986, pescuitul ilegal
continuă, noapte şi zi, în special pescuitul de rechini, ca rezultat al colaborării dintre Ecuador,
Japonia şi Coreea. Cererea de aripioare de rechin are rezultate mortale: plasele prind tot felul de
animale, inclusiv pinguini, delfini, cormorani, lei de mare sau iguane marine. Oamenii aruncă
gunoaie, lăsând ţestoasele să mănânce pungi de plastic, sau capturează homarii în momentul în care
aceştia poartă ouă sau sunt prea mici, cauzând mari pagube în rândul coloniilor respective. Legat de
aceste lucruri, Centrul de Cercetare Charles Darwin a expus cel puţin şapte cazuri în 1993, unde
populaţia locală a omorât ţestoasele gigantice pentru carnea lor. Bineînteles, principala ţintă a
acestei cercetări este impactul turiştilor, insulele având mai mulţi turişti internaţionali decât
ecuadorieni. Afluxul turiştilor în Galapagos a crescut cu 335% din 1974, cand s-au înregistrat 7500
de vizitatori, în 1987, an care a înregistrat 32595 vizitatori. Sosirea acestora a fost facilitată de
53
guvern, care a deschis un al treilea aeroport pe insule în 1986.
Majoritatea turiştilor nu stau într-unul din hotelurile existente, ci preferă să prindă un loc pe
unul din vasele de croazieră disponibile. Circuitele acestor vase de croazieră durează, de obicei, de
la trei zile la două saptămâni, depinzând de numărul de insule vizitate (între cinci şi unsprezece).
Pentru a minimaliza impactul negativ, conducerea parcului a desemnat 54 de situri care pot fi
vizitate de turişti, în jurul arhipelagului. Turiştilor li se cere să umble doar pe traseele marcate la
majoritatea siturilor şi toţi trebuie să fie acompaniaţi de un ghid antrenat. Multe drumuri se ţes prin
coloniile de cuibărit ale păsărilor marine, ca pescăruşul cu picioare albastre, specia de cormoran care
nu zboară specifică arhipelagului sau fregate. Turiştii fac adesea greşeala de a speria păsările în
încercarea de a se apropia mai mult, făcându-le să zboare din cuiburi, lăsând ouă sau pui expuşi. Un
pui de pescăruş abia ieşit din ou va muri în aproximativ 30 de minute din cauza soarelui ecuatorian.

54
 4.2. Protecţia şi conservarea resurselor turistice

La ora actuala mediul inconjurator se confrunta cu cateva fenomene majore, care afecteaza
intreaga planeta: efectul de sera, reducerea stratului de ozon, poluarea marilor intreioare si a
oceanelor, a fluviilor si raurilor de pe continente, reducerea biodiversitatii floristice si faunistice.
Pe continente mediul narural cunoaste multe dezechilibre datorate activitatii din industrie,
agricultura, transporturi si servicii. Astfel, s-au conturat in timp mai multe forme de poluare care,
prin suprapunere, dau nastere unor puternice distrugerii ale mediului ambient. La nivel local poluare
se manifesta indeosebi prin acumularea de deseuri, gunoaie, circulatie haotica, mirosuri pestilentiale,
degradari estetice ale ambientului.
Acuzarea problemelor de mediu, din ultimele decenii ale secorului nostru, pune problema
modului de gestionare a resurselor, cresterea costurilor legale de poluare, pastrarea unui standard de
viata cat mai bun.
Mai mult ca oricare domeniu de activitate, turismul este dependent de mediul inconjurator,
acesta reprezentand de fapt principal resursa, iar calitatea acestuia poate favoriza sau obstruction
derularea activitatilor turistice.
Relieful, padurile, fluviile si raurile, lacurile, marea, apele minerale si termale, parcurile
nationale si monumentele naturii, monumentele de arhitectura si arta, valorile etnografice se
constituie in cele mai valoroase elemente ale mediului natural si construit, adevarate resurse cu
valente turistice, care pot favoriza, in timp si spatiu, dezvoltare multor forme de turism.
Mediul inconjurator constituie patrimonial touristic al unei natiuni, care prezinta propria
structura si dezvolta o retea de relatii intre elementele care il alcatuiesc, determinand motivatiile
turistilor si o anumita capacitate de adaptare fata de nivelul de valorificare pe care il poate atinge.
Aceasta capacitate de adaptare este direct proportional cu diversitatea si calitatea componentelor
sale.
Tipurile majore de impact dintre turism si mediu
Evolutia actual a turismului este caracterizata de o innoire profunda a ofertei turistice
mondiale, in special prin dezvoltarea unei game de produse turistice noi, superioare atat din punct de
vedere calitativ, cat si cantitativ. Revigorarea turismului romanesc va presupune remodelarea
produselor turistice in functie de evolutia motivatiilor turistice la nivel intern si international.
Din acest punct de vedere se pot aminti principalele tendinte ale turismului pe plan mondial
si regional:
- preferinta pentru destinatiile la mare distant, care permit diversificarea locurilor de sejur in
55
extrasezon;
- dezvoltarea vacantelor tematice (cultura, sporturi, divertisment, aventuri) organizate pentru
o clientele exigent si care efectueaza mai multe calatorii turistice pe an;
- realizarea de noi produse pentru odihna si recreere, cu cazare turistica dispersata, care
urmareste sentimental de authentic si pemite dezvoltarea schimburilor mai active intre populatiile
locale si turisti.
Aceste deziderate se srijina pe o serie de factori cu valoarea determinate asupra turismului:
1. Valoarea calitativa si cantitativa a resurselor natural si cultural;
2. Nivelul cresterii economice generale, care conduce la cresterea locurilor de munca si a
veniturilor;
3. Evolutia cursului de schimb valutar, care sustine puterea de cumparare a rezidentilor si
turistilor;
4. Repartitia resurselor turistice si a veniturilor care influenteaza evolutia fluxurilor turistice.
Turismul se bazeaza deci, in primul rand, pe valorificarea resurselor turistice, iar nivelul si
intensitatea valorificarii produc in timp si spatiu efecte negative asupra mediului, care sunt
exprimate prin notiunea de impact. In acest context, resursele turistice nu pot fi exploatate in mod
salbatic, fara riscul de a fi degradate sau distruse. Imperativele dezvoltatii tuturor formelor de turism
nu trebuie sa conduca la supraexploatarea resurselor, nu trebuie sa afecteze interesele socio-
economice ale populatiei rezidente.
De foarte multe ori bunurile natural si cultural exploatate in turism fac parte din patrimonial
national sau mondial si in acest sens este foarte important sa se vegheze la protectia si conservarea
lor. In mod succinct problemele de impact ale turismului asupra mediului se pot prezenta in modul
urmator: (Tabel nr. 3 si 4).
Aceste categorii majore de impact produs de turism asupra mediului natural si construit
impugn evaluarea corecta a acestui impact, ca instrument de stabilire a viitoarelor amenajari turistice
si de orientare a activitatilor turistice, pentru a fi in concordant cu cerintele de respecare a calitatii
mediului inconjurator.
Derularea activitatii turistice presupune realizarea unui studio de impact care trebuie sa
include analiza urmatoarelor aspect:
1. Descrierea activitatii (proiectului) propuse pentru prezentarea obiectivelor, a fazelor de
realizare, gradul de exploatare al resurselor turistice;
2. Prezentarea situatiei starii acuale a calitatii mediului, a tendintelor de evolutie a
componentelor sale, pentru a aprecia nivelul de exploatare turistica;
56
 3. Analiza aspectelor de impact, cu investigarea detaliata a tipurilor de impact ce pot apare si
a formelor de manifestare pe termen scurt si mediu;
Tabel nr. 3
Categorii majore de impact produse de turism asupra mediului natural

A Exploatarea resurselor naturale

1. Reducerea resurselor de apă prin suprasolicitari şi sursa exploatare
2. Reducerea resurselor de combustibil classic utilizate pentru obţinerea
de energie pentru suţinerea activitaţilor turistice
3. Riscuri crescute produse de calamităţile natural – incendii, alunecari,
inundaţii, cutremure, avalanşe etc.
B. Schimbari in structura biodiversităţii
1. Distrugerea habitatelor speciilor
2. Uciderea animalelor in scopuri cinegetice
3. Uciderea animalelor pentru curiozitati gastronomice, suveniruri
4. Influenţarea, printr-o intensă circulaţie turistică, a migraţiei interne si
externe a animalelor
5. Distrugerea speciilor vegetale valoroase pentru suveniruri şi
valorificarea lemnului
6. Reducerea vegetaţiei natural pentru amenajări turistice
7. Extinderea rezervaţiilor naturale, a sanctuarelor cu viaţă salbatică
C. Fenomene de eroziune
1. Trasarea şi compactizarea solurilor, fapt ce conduce la creşterea
scurgerii pluviale şi a eroziunii superficiale
2. Creşterea expunerii solurilor la alunecări
3. Creşterea proceselor de declanşare a avalanşelor
4. Pagube produse fenomenelor geologice deosebite (peşteri, avene)
5. Pagube provocate malurilor de râuri şi ţărmurilor de litoral
D. Poluare
1. Poluarea apei prin deversarea directă a apelor uzate
2. Scurgeri accidentale de produse petroliere
3. Poluarea aerului prin gazele de eşapament şi arderea de combustibili
pentru obţinerea de energie
4. Poluarea sonora datorată activităţilor şi transporturilor turistice
5. Poluarea solurilor produsa prin deşeuri din toată gama de servicii
turistice
E. Modificări estetico-ambientale
1. Construcţii şi amenajari turistice improprii cu tradiţiile locale
2. Acumulări de gunoaie şi deşeuri

57
 Tabel nr. 4
Categorii majore de impact produse de turism asupra mediului construit

A. Modificări estetice şi vizuale

1. Creşterea densităţii construcţiilor şi a suprafeţelor betonate
2. Acceptarea de stiluri arhitectonice noi, discordante cu cele vechi
3. Aglomerări de populaţie şi de bunuri imobiliare şi mobile
B. Infrastructura
1. Supraâncărcarea cu elemente şi echipamente de infrastructură
2. Realizarea de noi investiţii de infrastructură
3. Managementul de mediu deficitar în exploatarea şi valorificarea
bunurilor cultural-istorice din aşezările umane
C. Schimbări în structura şi textura urbană
1. Modificări prin extensie a unor spaţii urbane (zone industriale,
transporturi, comerciale, rezidenţiale, agrement)
2. Schimbări în volumul, concentrarea şi calitatea dotărilor şi a
mobilierului urban
3. Pericolul apariţiei unor contraste între zonele amenajate turistic şi cele
rezidenţiale
D. Forme de conservare şi restaurare
1. Reutilizarea imobilelor vechi în scopuri turistice şi comerciale
2. Conservarea vechilor centre istorice urbane sau rurale
3. Utilizarea clădirilor vechi în scopuri culturale şi ca o a doua rezidenţă
E. Competiţia
1. Înlocuirea unor atracţii în declin din aşezările umane cu altele, mai
puţin cunoscute dar mai atractive
2. Orientarea atracţiilor culturale în funcţie de schimbarea motivaţiilor
turistice, sau de noile tendinţe din industria turistică

Sursa : Simona Tamara – teză de doctorat, 1997

4. Descrierea alternativelor posibile fata de proiectl sau activitatea initiala, pentru evitarea
producerii impactului de mediu;
5. Realizarea de propuneri concrete de ameliorare pentru problemele de impact ce pot apare,
mai ales a celor cu efecte distructive asupra mediului inconjurator;

58
 6. Elaborarea unui plan de monitorizare a derularii activitatii turistice si a impactelor
produse, pentru a introduce imbunatatiri menite sa atenueze efectele negative asupra mediului
ambiant.
Aceste evaluari de impact difera de la o tara la alta si de la o zona turistica la alta. Avansul
este detinut de tarile cu o puternica industrie a turismului, ce utilizeaza tehnologii moderne, non-
poluante, asigurand in acest fel servicii turistice de calitate.

Capacitatea de suport a mediului

Problemele capacitatii de suport ecologic sau de incarcare difera in functie de cele trei tipuri
de zone turistice:
1. Zone emitatoare de turisti, care nu detin un potential turistic deosebit, dar care printr-un
nivel economic ridicat si un standard de viata mai bun determina deplasari de turisti catre alte
destinatii turistice;
2. Zone de tranzit, care pot cunoaste aglomerari si suprasolicitari ale mijloacelor de transport
si ale structurilor turistice existente;
3. Zone receptoare care cunosc cele mai multe probleme legate de deteriorarea in timp si
spatiu a mediului inconjurator.

Conceptul de capacitate de primire turistica

Geneza conceptului de dezvoltare durabila isi are radacinile in recunoasterea, din partea unor
stiinte sociale, a necesitatii punerii problemei acelei dezvoltari “fara limita” in economiile nationale.
Mai apoi, acesta problema a fost extinsa si asupra domeniului turismului, unde conceptul de
capacitate de primire este dezvoltat pentru a concretiza ideea de “durabilitate”, mai exact acel
turism, responsabil din punct de vedere social, care nu este numai sensibil fata de mediu, ci intelege
ca exista niste limite ale dezvoltarii, intr-o lume cu resurse limitate.
Capacitatea de primirea unei destinatii turistice exprima efectiv nivelul sau de toleranta fata
de anumiti factori negativi.
Gradul de stabilire a acestei capacitati se face prin criterii masurabile, raportate la elemente
cantitative (rate), in balanta cu notiunea de timp, spatiu, turism:
a) Timpul, determina stabilirea a trei tipuri majore de capacitate:
- capacitatea maxima, care se refera la numarul maxim de persoane care pot fi primite la un
moment dat;
- capacitatea saptamanala/zilnica, care exprima numarul maxim de persoane ce pot fi cazate
59
pe zi sau saptamana;
- capacitatea anuala, care se axeaza pe o enetuala planificare pe termen mediu si lung.
b) Spatiul se refera la unitatea de suprafata si de lungime, care poate fi folosita in turism. In
acest indicator se include trei elemente esentiale:
- unitatea de masura, care se aplica pentru capacitatile de cazare, alimentatie publica,
transporturi, servicii;
- identificarea zonelor de densitate care releva numarul de persoane ce pot fi cazate pe
suprafata de 1 ha, sau folosite pentru plaje, sporturi;
- nivelul de echipare, care se refera la unitatea de sapatiu sau de echipament raportata la un
numar de persoane.
c) Ratele dezvoltarii turistice se refera la realizarea unui raport intre capacitatea sau
exploatarea turistica si populatia locala, capacitatea de transport, densitatea kilometrica, frecventa
sezoniera, beneficiile economice.
Multe componente ale mediului natural si antropic sunt dificil de cuantificat. Dar prin
cercetari periodice asupra diferitelor sectoare ale industriei turistice se pot releva disfunctiile care
pot aparea, un rol esential avandu-l studiile comparate.
Categorii ale capacitatii de primire turistica

Capacitatea ecologica – se refera la acel nivel de dezvoltare a turismului, sau activitatii

recreationale, peste care mediul devine degradat sau compromis. La un anumit nivel al utilizarii
trebuie pusa problema modului in care aceasta afecteaza intregul ecosistem – de la sol, apa, aer pana
la plante si animale; si problema costului refacerii ecosistemului.
Capacitatea fizica – vizeaza acel nivel al dezvoltarii turistice sau al activitatilor
recreationale la care facilitatile oferite de teritoriu sunt “saturate”, sau incep sa se manifeste
deteriorarile asupra mediului, datoria unor supra utilizari turistice, sau a unei retele infrastructurale
inadecvate. Astfel, exista numeroase exemple privind destinatii turistice unde apa este poluata, ceea
ce afecteaza zonele de plaja, si, deci, satisfactia turistilor. Daca vizitatorii percep faptul ca relaxarea
lor pe plaja este afectata de mirosuri neplacute, zgomote sau poluare vizuala, aceasta inseamna ca a
fost depasita ‘’capacitatea fizica de primire’’, astfel incat vor fi ‘’inhibate’’ vizitele ulterioare in
zona de destinatie.
Aceste modificari nedorite ale capacitatii fizice a teritoriului pot fi rectificate prin investitii
destul de importante, in scopul protejarii elementelor fizice ale teritoriului.
Capacitatea social-perceptiva – reprezinta acel nivel de saturare al populatiei locale si de

60
respingerea vizitatorului, considerand ca acestia distrug mediul, dauneaza culturii sau activitatilor
locale. Reprezinta acel grad al schimbarii la care localnicii percep mediul ca fiind modificat fata de
perioada anterioara.
Capacitatea economica de primire – reprezinta capacitatea de a absorbi functiile turistice,
fara aparitia activitatilor nedorite.
Capacitatea psihologica de primire – este depasita in momentul in care turistii nu se mai
simt confortabil in zona de destinatie, din cauza atitudinii negative pe care o percep din partea
localnicilor, a aglomerarii sau a deteriorarii mediului fizic.

4.3. Rezervaţia naturală “Insulele Galapagos”

Conceptul de “parc naţional” a fost definit la New Dehli in 1969. El prevedea că: “un parc
naţional”:
- este un areal relativ intins, unde unul sau mai multe ecosisteme nu sunt material alterate de
exploatarea si ocuparea umana, unde speciile de plante si animale, aspectele geomorfologice si
habitele sunt un peisaj natural de o mare frumusete;
- unde autoritatea cea mai competenta a tarii a luat masuri de prevenire sau eliminare cat mai
curand posibila a oricarei exploatari sau locuiri a intregului areal, sa intareasca efectiv respectul fata
de factorii ecologici, geomorfologici sau estetici, care au justificat stabilirea lui;
- unde vizitatorilor le este permisa intrarea in conditii speciale pentru scopuri de cercetare,
educative, culturale si recreative." (Prospection of Man's Natural Environment,Warshawa, 1973,
Polish Academy of Science)”
Situat la 1.000 de kilometri in larg de Ecuator, in Oceanul Pacific, acest arhipelag format din
19 insule constituie o rezerva nationala exceptionala "amenintata de specii invadatoare, de turism si
61
de imigrarea crescuta", este de parere Comitetul Organizatiei Natiunilor Unite pentru educatie,
stiinta si cultura (UNESCO), reunit la Christchurch, in Noua Zeelanda, pentru sesiunea sa anuala.
Oficial poarta denumirea de "Colon Arhipelago" (arhipelagul lui Columb), însā cunoscute sunt ca
Insulele Galapagos sau insulele ţestoaselor.
Istoria efectelor daunatoare ale omului asupra insulelor se intoarce in timp pana in jurul
anului 1600 cand corsarii au adus pe insule capra si au vanat broasca testoasa pentru hrana.De indata
ce colonistii au ajuns pe insule acestia au adus cu ei o gama larga de animale domestice dintre care
unele s-au salbaticit creeand populatii salbatice de caini pisici porci capre soareci furnica-de-foc
planta de guava si arboreal de chinina. Plantele introduce s-au imprastiat indeosebi in munti facand
concurenta speciilor locale. Cateva specii deja sunt considerate a a fi periculoase speciilor native.
Presiunile sociale si ecologice impuse de populatia in continua dezvoltare din zonele populate ale
Galapagosului au creeat ingrijorare la nivel national si international
Intre 1982 si 1990 rata de crestere a populatiei a atins pragul de 6% in special datorita
imigratiei dinspre Ecuador.In cursul anului 1996 un pas inainte referitor la aceasta zona a fost
introducerea unui amendament al Constitutiei Ecuadorului care confera independenta din punct de
vedere legislativ i-elor Galapagos. Din acel moment a fost posibil restrictionarea migratiei
comertului si drepturilor de proprietate in Galapagos. Doua organizatii lucreaza in tandem pentru
conservarea insulelor: Parcul National Galapagos (GNP) care incearca sa pastreze resursele naturale
ale i-lelor in cea mai buna stare de conservare posibila si Statiunea de Cercetare Charles Darwin
care conduce si faciliteaza procesele de cercetare din Insulele Galapagos.
Guvernul Ecuadorian a declarat Insulele Galapagos parc national pe data de 4 iulie 1959.
Simultan in Belgia Fundatia Charles Darwin a fost creeata marcand astfel centenarul publicarii
lucrarii “Originile Speciilor” ale lui Darwin .In acelasi an guvernul Ecuadorian a alocat 97% din
totalul teritoriului arhipelagului Parcului National Galapagos care implica responsabilitatea unor
proiecte de conservare a vietii salbatice;proiecte care include protejarea populatiilor in pericol
,radicarea si controlul speciilor introduce si managementul activitatilor recreative si turism .
Statiunea Charles Darwin pentru cercetari a fost construita pe insula Santa Cruz fiind inaugurate pe
data de 20 Ianuarie 1964 .Astazi Statiunea de Cercetare Charles Darwin o organizatie internationala
non-profit actioneaza drept ramura stiintifica a Serviciului Parcului.Oamenii de stiinta de la statiune
controleaza procesul de conservare bazata pe cercetare si antrenarea de ghizi ecologisti.
Mai tarziu in 1968 Serviciul Parcului National Galapagos a fost creeat si astazi pe insula ,
grupuri mai mari de 20 de vizitatori sunt conduse de naturalisti certificate. Aceasta politica este
impusa pentru reducerea impactului asupra ecosistemului si deja destul de fragil cat si instituirea
unui climat mai retras si privat insulelor Arhipelagul, nascut dintr-un lant muntos vulcanic, numara
cateva sute de specii de animale care constituie atractia celor peste 100.000 de turisti care vin anual
sa viziteze insulele. Dezvoltarea necontrolata a turismului, cu 150% in ultimii 15 ani, a dus la
cresterea imigrarii si a traficului intre insule si la introducerea unui numar crescut de specii
invadatoare care tulbura echilibrul ecosistemului, spune UNESCO intr-un comunicat.
O alta amenintare o constituie pescuirea ilegala a pana la 300.000 de rechini care traiesc in apele
teritoriale ale arhipelagului. Zeci de specii de animale sunt endemice (traiesc exclusiv pe teritoriul
arhipelagului) de aceea "insulele vrajite" (las encantadas) sunt considerate un fel de muzeu si
laborator natural. Inscrierea arhipelagului Galapagos in lista Patrimoniului mondial aflat in pericol
permite acordarea de asistenta imediata Ecuadorului, in cadrul Fondului patrimoniului mondial.
Decizia a fost luata in urma unei misiuni de evaluare a starii de conservare a parcului national
Galapagos (creat in 1959) si a rezervatiei sale marine. Alaturi de Insulele Galapagos a mai fost
inclus in lista Patrimoniului mondial in pericol parcul national senegalez Niokolo-Koba, situat pe
malul raului Gambia, care adaposteste mai ales specii de antilope de talie mare, amenintate de
braconaj si de proiectul unui baraj pe apa, care urmeaza sa fie construit la cativa kilometri in amonte
de parc. Lista Patrimoniului mondial numara 830 de locuri naturale situate in 139 de tari. Comitetul
62
va decide anul acesta identitatea altor 45 de locuri naturale si cladiri care vor fi incluse in
Patrimoniul mondial.
Insulele Galapagos sunt ameninţate de poluarea socială şi economică. Aceasta locaţie unică
este recunoscută pentru speciile sale endemice cum sunt balenele cu cocoaşă, broaştele ţestoase,
albatroşii şi bâtlanii. Insulele au fost considerate mult timp o destinaţie turistică de primă
importanţă, dar turismul excesiv a dus la includerea lor pe lista UNESCO a siturilor pe cale de
dispariţie.
Ecosistemul insulelor Galapagos, cu biodiversitatea sa excepţională, a permis lui Charles
Darwin să ajungă la adevărurile care au stat la baza elaborării teoriei evoluţioniste. Supranumit şi
„laboratorul natural al evoluţiei speciilor”, arhipelagul Galapagos a fost principala sursă de
argumente care a sustinut teoria „Originii speciilor”. Ecosistemul Galapagos, alcătuit din mai multe
ecosisteme, se manifestă ca un tot unitar, ca o entitate bine conturată. Componentele lui
(subsistemele şi sistemele, la rândul lor, aşezate într-o altă ierarhie), reprezentate de populaţiile de
plante şi animale, sunt într-o perfectă interacţiune, asigurându-i integralitatea, trăsătura esenţială
care defineşte orice sistem. Altă particularitate a ecosistemului arhipelagului Galapagos este că
animalele nu au frică de om, dat fiind faptul că s-au dezvoltat intr-un mediu retras.
Fiecare specie de plante şi de animale existente acum – multe fiind endemice acestor insule –
a fost obligată să traverseze cel puţin 1000 km de ocean pentru a ajunge la destinaţie. Unele specii,
în special păsările şi animalele acvatice, probabil că au făcut singure această călătorie lungă. Altele,
cum ar fi plantele şi insectele, ar fi putut fi transportate de păsări, sub formă de grăunţe şi larve.
Oamenii de ştiinţă consideră că animalele mai mici şi unele tipuri de plante care se mişcau liber.
Când diferitele specii au ajuns pe insule, aici nu era competiţie, astfel că supravieţuirea acestora era
garantată. Lispa oamenilor până relativ recent, a făcut ca speciile endemice să nu înveţe să le fie
frică de oameni şi lipsa de teamă este o altă caracteristică unică a însulelor Galapagos. Animale
şobolanii, porcii, caprele, câinii şi pisicile sălbatice au fost aduse pe insule de marinari şi astăzi ele
ameninţă speciile endemice.

63
 CONCLUZII

De ce sunt speciale Insulele Galapagos?

Aşezarea la Ecuator şi izolarea insulelor Galapagos, care de altfel se numără printre cele mai
izolate locuri din lume, au dus la dezvoltarea unui ecosistem unic, cu o biocenoză specială şi unică
pe Glob.
Un lucru absolut fascinant este că, în arhipelag, animalele nu se tem de om iar intervenţia
acestuia era absolut superficială până acum 10-15 ani. Această caracteristică precum şi
biodiversitatea excepţională a acestui ecosistem atrage din nefericire o mulţime de turişti anual.
Fiecare dintre insule este diferită de cealaltă iar multitudinea speciilor surprinde încă cercetători.
Este probabil singurul loc de pe pământ (desigur, cu excepţia grădinilor zoologice) în care pinguinii
şi păsările flamingo împart acelaşi metru pătrat de nisip. Leii de mare, broaştele ţestoase, delfinii şi o
specie unică în lume de pinguini sunt extrem de prietenoşi, extrem de blânzi şi fără teamă de om.
Insulele mai conţin şi 85 de specii de păsări, flori din abundenţă şi multe specii de peşti pe lângă
mal. O parte din acest arhipelag este considerat un sanctuar al vieţii în sălbăticie, aici întâlnidu-se
cele mai ciudate ecosisteme, de la specii specifice polilor până la plante ecuatoriale. Unice în
arhipelag sunt şase specii de ţestoase gigantice. Broasca ţestoasă gigantică este simbolul acestor
insule şi nu poate fi găsită în nici o altă zonă din lume. Ele pot ajunge până la 1,20 m lungime şi pot
să cântărească până la 300 kg, fiind cele mai mari ţestoase din lume.
Insulele Galapagos cu natura lor unicǎ sunt un laborator viu al evoluţiei speciilor, un laborator
fǎrǎ arhive însǎ, fiindcǎ nu existǎ urme fosile; cu toate primejdiile care le ameninţǎ, ele rămân un loc
miraculos, mai ales pentru naturalişti.
Astăzi, insulele sunt o destinaţie turistică importantă. Faptul că speciile endemice nu cunosc
frica de oameni este o mare atracţie pentru vizitatori. Şansa de a putea observa animalele sălbatice în
mediul lor natural, fără ca acestea să se retragă din faţa oamenilor, este o experienă unică.
Pentru a proteja ecosistemul fragil, în 1986 guvernul Ecuadorului, de care aparţin Insulele
Galapagos, a transformat un parc natural de pe o insulă în Rezervaţia de Resurse Marine din
Galapagos, protejând-o şi mai mult. Însă turismul a dus la creşterea cantităţii de gunoaie şi
accentuarea eroziunii iar unele din animale au început să se teamă. Ecologiştii şi oamenii de ştiinţă
de la Staţia de Cercetare Charles Darwin lucrează cu guvernul Ecuadorian pentru a soluţia
problemele tot mai numeroase create de turism.

64
 BIBLIOGRAFIE

 Cândea, Melinda; Erdeli, G.; Simon, Tamara; Peptenatu, D.; Potenţialul turistic al României
şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti, 2003
 http://ro.wikipedia.org
 http://wapedia.mobi/ro
 http://www.aboutgalapagos.com
 http://www.descopera.ro
 http://www.discovergalapagos.com
 http://www.ecomagazin.ro
 http://www.galapagos.org
 http://www.galapagosislands.com
 http://www.galapagos-islands.net
 http://www.galapagos-travel-advisor.com
 http://www.gct.org/intro.html
 http://www.geo.cornell.edu.html
 http://www.geol.umd.edu.htm
 http://www.lazy.ro
 http://www.realitatea.net
 http://www.worldwildlife.org
 http://www.zooland.ro

65