Textul nonliterar

- se referă la aspecte din realitate

- poate fi scris cu scopul:

 de a informa cititorul (text informativ)

 de a convinge cititorul (text persuasiv)
 de a amuza cititorul
Texte nonliterare – de informare
 funcționale: afișul, fluturașul, invitația, articolul de ziar sau de
revistă, rețeta, instrucțiunile de diverse tipuri, eticheta, articolul
de dicționar etc.

În textul nonliterar emițătorul și receptorul aparțin lumii reale. Emițătorul își asumă
informația transmisă, aceasta putând fi adevărată sau falsă.

Textul nonliterar se caracterizează prin utilizarea limbajului obișnuit, din viața de zi

cu zi.

emoții = trăiri de scurtă durată și de o intensitate care variază; reacții firești la

situațiile și evenimentele din viața unei persoane
personalitate = toate însușirile stabile care îl caracterizează pe un om: de la ce și
cum gândește, cum se comportă, până la valorile sale
identitate personală = specificul unui om, reprezentând ceea ce îl caracterizează și îl
diferențiază de ceilalți

situație de comunicare = când se transmit gânduri, idei, întâmplări, stări, emoții etc.

Comunicare – verbală (se realizează prin intermediul unei limbi cunoscute)

– nonverbală (se realizează prin intermediul mimicii, al poziției corpului,
al gesturilor, al contactului vizual etc.)
– paraverbală (se realizează prin intonație, prin intensitatea vocii sau
prin ritmul vorbirii)
Comunicarea verbală – orală
– scrisă

comunicare orală = comunicare verbală + comunicare nonverbală + comunicare

paraverbală

În orice comunicare există 6 elemente:

Emiţătorul este persoana care transmite mesajul.

Receptorul (destinatarul, primitorul mesajului) este persoana căreia i se adresează
emiţătorul, care dă un înțeles informației primite.
Mesajul se constituie din conţinutul comunicării, din informaţiile pe care emiţătorul le
transmite.
Codul este sistemul de semne prin care se transmite informația (de exemplu limba
română, limba maghiară, codul Morse etc.).
Canalul este mediul prin care se transmite informația de la emițător la receptor
(aerul în comunicarea orală; suportul pe care se scrie în comunicarea scrisă etc.).
Contextul se referă la împrejurările în care are loc comunicarea (timpul și locul
emiterii, respectiv receptării; relaţiile dintre emițător și receptor etc.).

Când are loc un schimb de informații în care emițătorul și receptorul își pot schimba
rolurile, atunci avem situația de comunicare dialogată.

Dialogul este alcătuit din mai multe replici, fiecare reprezentând intervenția unui
participant.
propoziția = comunicare cu un singur predicat

Părți de propoziție:
– pricipale: sunt suficiente pentru existența unei propoziții (subiect și predicat)
– secundare: îmbogățesc sensul propoziției

predicat = partea pricipală de propoziție care arată ce face subiectul

subiect = partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea exprimată de
predicat

După alcătuire, propoziția poate fi:

– simplă (subiect + predicat)
– dezvoltată (subiect + predicat + părți secundare)

După aspectul verbului cu rol de predicat, propoziția poate fi:

– afirmativă (ex. Cățelul a lătrat.)
– negativă (ex. Cățelul nu a lătrat.)

Reguli de ortografie și punctuație:

 Propoziția începe cu literă mare.
 Finalul propoziției poate fi marcat prin punct, semnul întrebării
sau semnul exclamării.
 Vigula (,) se folosește după un cuvânt care arată o strigare și
între termenii unei enumerăr.
 Semnul două puncte (:) este utilizat înaintea unei enumerări.
 Linia de dialog (–) marchează începutul intervenției unei
persoane într-un dialog.