ELEMENTELE COMUNICĂRII

DANILIUC NATALIA
 SUBIECTE PENTRU DISCUȚII

1. ELEMENTELE COMUNICĂRII:
- EMIȚĂTORUL
- RECEPTORUL
- MESAJUL
- CODAREA ȘI DECODAREA
- FEEDBACK, CANAL, CONTEXT – elemente importante în procesul de
comunicare
 COMUNICAREA este procesul de transmitere a
unui mesaj de la emițător către receptor (destinatar),
folosind un anumit cod și prin intermediul unui canal.

Codurile prin care se realizează comunicarea

interumană sunt limbile naturale (toate limbile vorbite pe glob).
 Care sunt ELEMENTELE comunicării?

(schema)
 SCHEMA COMUNICĂRII (ELEMENTE)

EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR

 SCHEMA COMUNICĂRII (ELEMENTE)

REFERENT

MESAJ

EMIȚĂTOR RECEPTOR
CANAL

COD
 ELEMENTELE COMUNICĂRII

EMIȚĂTORUL „locutor” (este persoana care transmite

mesajul) – poate fi o persoană, un grup sau chiar o instituție.

Emițătorul deține o informație deseori necunoscută

receptorului, are o motivație și presupune un scop concret
alăturat mesajului și are o anumită intenție pentru care
comunică.
! Emițătorul îndeplinește funcția emotivă, orientarea sa către un
receptor izvorăște dintr-o pornire interioară, din dorința (trebuința) de a
comunica un gând (idee), o opinie, un sentiment etc.
 ROBERTS ȘI HUNT (1991) INDICĂ DOUĂ SURSE PRIN CARE
INFORMAȚIA ESTE DISPONIBILĂ EMIȚĂTORULUI:

• Mediul înconjurător – include cărțile, mass-media, alte persoane

etc.

• Mintea noastră – însemnând informații din memorie, idei noi,

sentimente.
Per general, în situațiile de comunicare, EMIȚĂTORUL dispune de
libertatea de a alege limbajul potrivit, ordinea cuvintelor utilizate
și canalul necesar pentru transmiterea informației.

Deci, emițătorul, înainte de a comunica ceva, trebuie să obțină,

dețină informații despre acel lucru sau fenomen și trebuie să
interpreteze acele informații.

!!! De exemplu: profesorul trebuie să-și proiecteze întreaga comunicare elaborând un sistem integrat
prin corelarea informațiilor la nivelul mediului înconjurător cu idei noi și sentimente proprii,
prezentând acele informații elevilor sau studenților.
 Receptorul – reprezintă o persoană, un grup sau o
instituție, cărora se adresează mesajul sau intră în posesia
mesajului în mod întâmplător, ori primesc mesajul într-un mod
conștient sau subliminal.

Receptorul este foarte important în constituirea unei relații de comunicare

eficiente. În relația directă cu receptorul mesajului trebuie să ținem cont de câțiva
factori:
• obiective;
• tipul și forma comunicării;
• organizarea mesajului.
 Scopul Emițătorului este de a oferi, iar al
Receptorului de a primi informații.
 Mesajele pot varia și în funcție de afinitatea și relevanța subiectului
în raport cu receptorul sau în funcție de stilul și tipul de adresare folosite.

Freund J. R. și Nelson A. evidențiază 4 forme de mesaj:

- mesajul care există în mintea emițătorului (regăsit în gândurile
emițătorului);
- mesajul care este transmis de emițător (însemnând modul în care
transmițătorul codează mesajul);
- mesajul care este interpretat (adică, decodat de receptor);
- mesajul care este reamintit de acesta (este afectat de selectivitatea
receptorului și de modalitățile de respingere a elementelor indezirabile
(nedorite) pentru el).
 CONŢINUTUL MESAJULUI CUPRINDE ELEMENTE:

• RAŢIONALE - care vizează propriul interes al auditoriului;

• EMOŢIONALE - care urmăresc să trezească sentimente pozitive sau
negative;
• MORALE - care urmăresc sensibilizarea auditoriului cu privire la ceea ce
este "bine" sau "corect„ și, vice-versa.
DIN PUNCT DE VEDERE AL STRUCTURII MESAJULUI PENTRU CA ACESTA SĂ FIE
EFICIENT, SE VOR AVEA ÎN VEDERE TREI ASPECTE RELEVANTE:

• CINE TRAGE CONCLUZIA ASUPRA EFICIENŢEI MESAJULUI -

SPECIALISTUL SAU AUDITORUL;
• SE PREZINTĂ DOAR PUNCTELE FORTE SAU SE ADUC LA
CUNOŞTINŢĂ ŞI CALITĂŢILE ŞI LIPSURILE;
• CARE ESTE ORDINEA PREZENTĂRII ARGUMENTELOR FORTE - LA
ÎNCEPUT SAU LA SFÂRŞIT.
PENTRU CA MESAJUL SĂ CAPTEZE ATENŢIA AUDITORIULUI TREBUIESC AVUTE ÎN
VEDERE URMĂTORII FACTORI:

• VALOAREA PRACTICĂ PENTRU PUBLIC;

• INTERESUL GRUPULUI VIZAT FAŢĂ DE MESAJ;
• NOUTATEA INFORMAŢIILOR;
• EFECTUL MODULUI DE PREZENTARE ASUPRA PUBLICULUI.
CANALUL DE COMUNICARE (MEDIA).
 CODUL este un sistem de înțelesuri comun membrilor unei culturi sau
subculturi. El (codul) constă atât în semne, cât și în reguli sau convenții care
determină în ce mod și în ce context semnele sunt folosite și cum pot fi ele folosite
pentru a forma mesaje complexe.

CODUL semnifică totalitatea normelor, valorilor şi convenţiilor comune care

duce la înţelegerea exactă şi clară a mesajului.

La nivelul sursei se vorbeşte de un proces de codificare a mesajului, unde

codul poate fi un limbaj verbal sau scris, un limbaj non-verbal, concretizat prin
mimică, gesturi, atitudini sau pe alte căi.
P. GUIRAUD evidențiază următoarea clasificare a codurilor de semnificație:

► coduri logice:
- paralingvistice – relații substituente și auxiliare ale limbajului;
- prozodice – utilizează variații ale înălțimii, cantității și intensității vorbirii articulate;
- kinezice – gesturi și mimică;
- proxemice – utilizarea spațiului dintre emițător și receptor;
- practice – compuse din semnale;
- epistemologice – algoritmi, clasificări;
- tip „gândire sălbatică” – mantice astrologice, carto etc.
► coduri sociale:
- semne de identitate – indică apartenența individului la un grup social sau
economic, profesional sau instituțional, cultural sau etnic;
- arme, pavilioane, totemuri (simboluri mitic: animal, plantă etc.);
- uniforme;
- însemne (semn distinctiv a unui rang, ex: insignă, imnul unei țări) și decorații;
- tatuaje, machiaje, coafuri;
- nume și porecle;
- mărci de fabrică;
- steaguri;
- semne de politețe – tonul vocii, salutul, formule de politețe;
- coduri de protocol – ritualuri, modă, jocuri.
 DECODAREA PRESUPUNE DESCIFRAREA SENSULUI MESAJULUI
PRIMIT LA NIVELUL RECEPTORULUI.

Pentru o DECODARE corectă receptorul trebuie să se afle în posesia

codului adecvat deci, să dețină codul necesar decodării mesajului.
În acest sens, un COD sau un sistem de semne este alcătuit din
unități (semne) și structuri (reguli de combinație).
 OBSTACOLE ÎN CALEA GÂNDIRII ȘI A ROSTIRII CUVINTELOR:

1. Confuzii dintre denotațiile (cuv. concret) și conotațiile (interpretarea subiectivă)

cuvintelor, lipsa unei moderații în folosirea sinonimiei, omonimiei sau
polisemiei condiționează ambiguități;

2. Lumea este plină de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte

extreme: alb sau negru, bun sau rău.
! Această modalitate de polarizare a gândirii prin limbaj ne face uneori să „atacăm”, să nu
avem răbdare să căutăm o cale de mijloc, să nu ne putem dirija pornirile dușmănoase și
să afirmăm: cine nu este cu mine este împotriva mea!
3. Siguranța că putem cunoaște lucrurile în totalitatea lor, ne determină să
facem concluzii mult prea generalizatoare, folosim enunțuri globalizante,
frecvent generatoare de conflicte: Întotdeauna mă critici!

4. Cei care vorbesc mult, inutil și mai comit și indiscreții prin felul său de a
fi, sunt evitați în comunicare sau în cel mai bun caz, acceptați cu rezerve;
5. Păstrarea a prea multor secrete și refuzul sistematic de a pune în
discuție aspecte ale propriei personalități înseamnă a întoarce spatele
comunicării.
! Egocentrismul este păcatul pe care comunicarea nu-l tolerează.

6. Utilizarea abuzivă sau neadecvată a momentului comunicării și

componentei auditoriului a unui jargon sau argou blochează comunicarea;
7. Prețiozitatea cuvintelor și abstractizările exagerate ne pot plictisi, adormi
sau alunga ascultătorii.
 FEEDBACK, CANAL, CONTEXT –
ELEMENTE IMPORTANTE ÎN COMUNICARE
FEEDBACK-UL este necesar pentru a determina măsura în care
mesajul a fost înțeles, crezut și acceptat.

Feedback-ul – este un termen preluat din l. engl., semnificând

reacție inversă.
 VICTOR SĂHLENU consideră că principiul reacției inverse este
important pentru controlul eficienței unei acțiuni, pentru asigurarea corectării
ei în scopul atingerii unui obiectiv fixat.

!!! De regulă, emițătorul este cel care trebuie să ceară un feedback, dar
în situația în care el nu face precizarea necesară, atunci celălalt va trebui să
efectueze reacția inversă.
 PRINCIPALA FUNCȚIE A FEEDBACK-LUI
ESTE SĂ AJUTE COMUNICATORUL ÎN ADAPTAREA
MESAJULUI LA NEVOILE RECEPTORULUI,
ESTE IMPORTANT SĂ-L AJUTE PE RECEPTOR SĂ SE
SIMTĂ IMPLICAT ÎN COMUNICARE.
 CEL MAI FRECVENTE TEHNICI DE FEEDBACK SUNT:

• PARAFRAZA – a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de citat,

când textul respectiv este reprodus; parafrazarea este utilă în cazul în care dorim să
clarificăm poziția pe care o susținem într-o discuție, sau când dorim să clarificăm o
neînțelegere.

• ÎNTREBAREA DIRECTĂ – este interogația prin care se poate răspunde prin „da”
sau „nu”. Necesitatea unor astfel de întrebări este dovedită atunci când se dorește
obținerea unor informații scurte și concise (concrete), când ne aflăm în fața unui
interlocutor laconic.
 CEL MAI FRECVENTE TEHNICI DE FEEDBACK SUNT:

• ÎNTREBAREA INDIRECTĂ – este întrebarea la care nu se poate oferi un răspuns

categoric de tipul „da” sau „nu”, dar necesită o dezvăluire mai detaliată a celor spuse.

• ÎNTREBAREA CU RĂSPUNS SUGERAT – gen de întrebări ce conțin deja o

părere, intenția nedeclarată fiind aceea de a-l influența pe celălalt să-și însușească
acea opinie. Se încearcă influențarea în mod deliberat a interlocutorului pentru a
primi răspunsul dorit, fără ca acesta să conștientizeze acest fapt.

• ASCULTAREA ACTIVĂ – modul în care ascultăm punctul de vedere al

interlocutorului și ne exprimăm acordul sau dezacordul față de acesta.

! Un rol important în manifestarea acestui feedback – îl are comunicarea nonverbală.

 CANALUL DE COMUNICARE REPREZINTĂ CALEA CARE PERMITE DECODAREA MESAJELOR,
PRESUPUNE O COERENȚĂ DE COMUNICARE ÎNTRE EMIȚĂTOR ȘI RECEPTOR, ESTE
PRINCIPALUL SPAȚIU PENTRU FACTORII PERTURBATORI.

CLASIFICAREA:

- canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, radio;

- canale scrise: scrisori, rapoarte, formulare, cărți, reviste, ziare;

- canale fața-n față: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.

 Modalitatea în care circulă fluxul de informații, se numește rețea de
comunicare – care reprezintă legăturile care unesc mai mulți comunicatori,
bazându-se pe conceptul de canal de comunicare și totodată depășindu-l.

Deosebim DOUĂ tipuri de canale de comunicare:

- canale formale – prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o
organizație;
- canale neformale – stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes
personal.
 CANALELE DE COMUNICARE

SUNT PUTERNIC CONDIȚIONATE DE DIMENSIUNEA

SOCIALĂ A SITUAȚIEI.
 CONTEXTUL COMUNICĂRII

reprezintă cadrul fizic și psihosocial în care se produce comunicarea.

De ex.: aranjarea mobilierului într-un anumit mod poate influența comunicarea, contextul
psihic depinde de „actorii” comunicaționali și de condițiile sociale care anticipează structura
comunicațională.
 Hybels și Weaver (1989) au studiat CONTEXTUL ținând cont de locul
în care se produce comunicarea.

!!! Există locuri, spații potrivite pentru comunicare (sală de curs, de conferințe etc.) și
locuri nepotrivite pentru comunicare (sala unui magazin etc.)

!!! Culoarea, constituie un alt element important al contextului în care urmează să se

desfășoare procesul de comunicare.

!!! Relația dintre mesaj și contextul în care are loc comunicarea este incontestabilă și
contribuie direct la succesul sau eșecul acestuia.
 BINE DE ȘTIUT

ORICARE AR FI FORMA ELABORĂRII MESAJULUI, G RERREOL ȘI N. FLAGEUL

SUGEREAZĂ SĂ SE ȚINĂ CONT DE URMĂTOARELE CONDIȚII:

• ALEGEREA TERMENILOR ADECVAȚI;

• CONSTRUIREA CORECTĂ A FRAZELOR;
• RESPECTAREA REGULILOR GRAMATICALE;
• ALEGEREA STILULUI CORESPUNZĂTOR .
MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!

O ZI BUNĂ...!