Gelsomino in tara mincinosilor(1)

de Gianni Rodari

Gelsomino răspunde la catalog, marchează în plasă, apoi vine partea cea mai
curioasă
Aceasta e povestea lui Gelsomino, aşa cum el însuşi mi-a povestit-o, şi fiindcă
am ascultat-o toată aproape c-am asurzit, cu toate că-mi vîrîsem în urechi o
jumătate de kilogram de vată.
Vocea lui Gelsomino e într-adevăr atît de răsunătoare, că atunci cînd vorbeşte,
ca să zic aşa — în şoaptă — îl pot auzi chiar şi pasagerii avioanelor cu reacţie
aflaţi la zece mii de metri înălţime deasupra nivelului mării şi al creştetului lui
Gelsomino.
Astăzi, el este un tenor celebru, cunoscut de la un pol la altul al pămîntului şi
poartă un nume de artist, răsunător şi puţin pompos, pe care nu merită să-l
pomenim aici, pentru că îl veţi fi întîlnit de o sută de ori în ziare.

Gelsomino e numele său de băiat şi sub acest nume el va apărea în paginile

povestirii noastre.
A fost, aşadar, odată, un copil oarecare, poate chiar mai prichindel decît alţii,
dar care se arătă, încă de la primele sale ţipete, a fi stăpînul unei voci
uimitoare.
Cînd fu să se nască Gelsomino, oamenii din acel ţinut se treziră din somn în toiul
nopţii, crezînd că-i cheamă sirenele la lucru, dar nu era altcineva decît
Gelsomino plîngînd să-şi încerce vocea, aşa cum fac mai toţi noii-născuţi. Din
fericire, Gelsomino învăţă repede să doarmă, de dimineaţă pînă seara. Primul lui
strigăt răsuna la ceasurile şapte precis: taman la ora cînd oamenii doreau să fie
treziţi pentru lucru. Sirenele deveniseră din clipa aceea de prisos şi, într-adevăr,
ele curînd au fost lăsate să ruginească.
Cînd împlini şase ani, Gelsomino merse la şcoală, învăţătorul făcu apelul şi cînd
ajunse la litera „G" strigă:
— Gelsomino!
— Prezent! răspunse cu entuziasm noul şcolar. Se auzi atunci o explozie
puternică, urmată de o ploaie de ţăndări: era tabla care, spărgîndu-se în mii de
bucăţi şi bucăţele, căzu grăbită la podea.
— Cine a aruncat cu piatra în tablă? întrebă învăţătorul întinzînd mîna după
nuia.
Nimeni nu-i răspunse.
— Să facem apelul de la început, strigă învăţătorul, într-adevăr, dascălul prinse
a striga din nou, de la litera „A", şi la fiecare nume întreba:
— Tu ai aruncat cu piatra?
— Nu eu, nu eu, răspundeau speriaţi copiii. Dar cînd ajunse la litera „G", se
ridică şi Gelsomino, răspunzînd cu acelaşi curaj:
— Nici eu, domnule înv...
Şi n-apucă să sfîrşească tot cuvîntul învăţător, că geamurile ferestrelor avură
soarta tablei.
De data aceasta dascălul căscă bine ochii şi se încredinţă că niciunul dintre cei
patruzeci de şcolari ai săi nu pusese mîna pe praştie.
— Poate că o fi fost cineva de afară, îşi dădu cu părerea unul dintre acei
ştrengari care de obicei în loc să vină la şcoală umblă după stricatul cuiburilor de
păsărele. Îl prindem noi şi, dacă vreţi, îl luăm şi de urechi, îl dăm şi pe mîna
jandarmilor!...
În dimineaţa aceea totul se sfîrşi aici. Dar în ziua următoare, învăţătorul strigă
din nou catalogul şi ajunse iarăşi la numele lui Gelsomino.
— Prezent! răspunse eroul nostru, uitîndu-se jur împrejur, plin de mîndrie că se
află la şcoală.
— Pac-trac-tranc! Zbrrr! îi răspunse fereastra. Geamurile, puse la loc de omul
de serviciu cu o jumătate de oră mai înainte, zburară, făcîndu-se ţăndări, în
curte.
— Ciudat, zise învăţătorul, blestemăţia asta se petrece de fiecare dată cînd
ajung să strig numele tău. Măi băiatule, tu ai o voce năprasnică, o voce care face
să vibreze aerul ca un ciclon. Dacă nu ţinem cu tot dinadinsul să prefacem şcoala
şi ţinutul într-o ruină, va trebui ca de azi încolo să vorbeşti în şoaptă. Ne-am
înţeles?
Gelsomino, roşu de ciudă şi încurcat cum se simţea, încercă să protesteze:
— Dar n-am fost de vină eu, domnule învăţător!
— Pr-pr-tranc! Prrr! îi răspunse plesnind dintr-o dată tabla cea nouă, pe care
omul de serviciu o schimbase tot în aceeaşi dimineaţă.
— Iată dovada, încheie dascălul. Dar zărind lacrimile care se prelingeau şiroind
pe obrajii bietului Gelsomino, coborî de la catedră, se apropie de băiat şi îi puse
părinteşte o mînă pe creştet:
— Copile dragă, ascultă bine ce-ţi spun: o voce ca a ta îţi poate aduce
neaşteptate nenorociri sau, dimpotrivă, un mare viitor. Deocamdată ar fi bine s-o
foloseşti cît mai puţintel cu putinţă. De altfel, a tăcea nu strică niciodată.
Din ziua aceea Gelsomino pătimi chinuri de iad: la şcoală, ca să nu mai dea
naştere vreunei boroboaţe, îşi ţinea pururi o batistă la gură, dar chiar şi-n ciuda
acestui neînsemnat obstacol vocea îi răsuna tot atît de tare, încît colegii
trebuiau să-şi astupe urechile cu palmele.
Învăţătorul nu-i punea decît puţine întrebări. Altminteri, Gelsomino era un foarte
bun şcolar şi învăţătorul avea siguranţa răspunsurilor lui întemeiate.
Acasă, după cea dintîi ispravă la şcoală, vrînd să istorisească (era tocmai vremea
prînzului) ce i s-a întîmplat, făcuse ţăndări dintr-o dată douăsprezece pahare. Ai
lui l-au oprit cu asprime să mai deschidă gura.
Ca să-şi uşureze, bietul de el, inima, fu nevoit să se ducă afară din oraş,
departe de tot, în apropierea pădurilor de pe malul lacului, prin cîmpii. Cînd fu
pe deplin încredinţat că se află singur şi că a lăsat un gros brîu de siguranţă între
el şi geamurile caselor celorlalţi, se culcă la pămînt, aşezîndu-se cu faţa în jos şi
începu să cînte cu gura îndesată în ţărînă. Dar după cîteva clipe, totul în jur
începu să clocotească: cîrtiţele, viermii, furnicile, toate vietăţile care hălăduiau
sub coaja pămîntului ştergeau cît mai repede putina, cărăbănindu-se la depărtări
de kilometri. Cu toatele erau convinse că nici mai mult nici mai puţin acesta
fusese un cutremur de pămînt.
Ştiindu-se singur, Gelsomino uitase de obişnuita lui prudenţă.
Astfel, într-o altă zi de odihnă, pe un teren de sport, se juca un foarte însemnat
meci de fotbal. Gelsomino nu era un suporter grozav, însă jocul, încet-încet, îi
aţîţă sîngele. La un moment dat, echipa ţinutului său, împinsă de strigătele
înfocate ale suporterilor, trecu la atac. (Eu nu ştiu prea bine cam ce înseamnă
vorba asta: „a trece la atac", deoarece îmi e necunoscut jocul de fotbal; astea-s
lucruri pe care, în cuvintele ce urmează, mi le-a povestit Gelsomino, dar dum-
neavoastră, desigur, le veţi înţelege, dacă sînteţi cititori ai ziarelor sportive.)
— Hai, hai! strigau aşadar suporterii.
— Haide! strigă şi Gelsomino din toate străfundurile inimii lui. În acea clipă, cînd
aripa dreaptă pasă mingea celor din centrul de atac, mingea fu văzută că se
abate, împinsă ca de o putere ascunsă ochiului liber, printre picioarele
portarului, strecurîndu-se singură în plasa adversarilor.
— Gol! izbucni mulţimea.
— Ce şut nemaipomenit! comentau toţi. Aţi văzut cum a fost întoarsă? Calculată
parcă la milimetru! Tii, jucătorul ăsta are un picior de aur!
Dar Gelsomino, venindu-si în fire, înţelese că a făcut-o lată.
„Nu mai încape îndoială, golul eu l-am băgat, cu vocea asta spartă. Trebuie să
mi-o mai stăpînesc, altminteri se isprăveşte cu sportul. Frumos şi drept ar fi
acum să marchez un gol şi pentru cealaltă echipă, să se afle măcar la egalitate."
Neîntîrziat, în repriza următoare, i se oferi un prilej favorabil. Pe cînd jucătorii
adversari erau în ofensivă, Gelsomino mai scoase un ţipăt şi vîrî balonul în poarta
concetăţenilor lui. Se înţelege, inima i se înduioşă, fiindcă şi după atîţia ani,
povestindu-mi de această întîmplare, Gelsomino mai adăugă:
— Aş fi preferat să mi se taie un deget decît să înscriu golul acela, dar trebuia s-
o fac.
— Un altul în locul tău ar fi făcut să învingă tot timpul numai echipa lui
preferată. Ei, un altul da, dar nu Gelsomino; el era sincer, şi cinstit, şi ca apa de
curat la suflet.
Şi-aşa s-a scurs timpul, pînă cînd prichindelul s-a făcut flăcău, nu prea înalt, ce-i
drept, dimpotrivă, mai mult scund decît înalt, mai mult slab decît gras, un
puţintel de om, căruia numele i se potrivea tocmai bine(*). Dac-ar fi fost să i se
dea un nume mai puţin uşor, ar fi ajuns cocoşat numai din pricina trudei de a şi-l
purta.
Aşadar, după o bucată de vreme, prichindelul ajunse un cetăţean de-
adevăratelea, şi-ar fi rămas poate astfel, fără să se fi povestit despre el vreo
istorie deosebită, de nu s-ar fi întîmplat neplăcuta aventură pe care acum o s-o
cunoaşteţi.

(*) Gelsomino înseamnă în limba italiană sulfină; copiii de la noi l-ar putea striga Sulfinel.

Gelsomino in tara mincinosilor(2)

Vecinii nu trebuie să-ți știe misterele: că vocea ta pîrguiește perele

Într-o dimineaţă, Gelsomino se duse în livadă şi văzu că toate perele sînt coapte.
Aşa-s ele, perele, fără să sufli o vorbă, se pîrguiesc pe îndelete şi-ntr-o bună
dimineaţă numai ce te pomeneşti cu dînsele coapte şi tocmai bune de cules.
„Păcat, îşi zise Gelsomino, că n-am adus cu mine şi scara. Dar tot mă reped s-o
iau de-acasă şi am să iau şi prăjina, să pot scutura şi crengile cele mai de sus."
Deodată însă îi căşună o idee, poate cel mai răzleţ gînd din acel ceas:

„Ce-ar fi dac-aş încerca să strig?" îşi zise el.

Şi, mai mult în glumă, se aşeză sub părul încărcat şi trase un strigăt din
răsputeri:
— Jooos!
„Buf! buf! buf!" îi răspunseră atunci perele, ciuruind în jur cu sutele.
Gelsomino trecu apoi la alt păr şi repetă jocul. De fiecare dată, cînd striga
„jooos", rumenele pere se desprindeau de ramuri ca şi cum n-ar fi aşteptat alt-
ceva decît porunca lui şi picau la pămînt. Aceasta îl făcu pe Gelsomino să simtă
revărsîndu-i-se în suflet o mare bucurie.
„Mi-am cruţat osteneala, gîndi el, dar păcat că asta nu mi-a trecut prin minte
mai demult, să-mi fi folosit vocea în locul atîtor treburi grele pe care le-am
făcut."
Şi-n timp ce da ocol pomilor, culegînd şi gustînd din zemoasele pere, întîmplarea
făcu să-l zărească un ţăran care săpa în largul unor pămînturi de prin apropiere.
Acesta se frecă la ochi, se ciupi de nas, se uită iarăşi, şi, cînd avu convingerea că
nu visează, dădu fuga să-şi cheme nevasta:
— Ia te uită şi tu, zise ţăranul tremurînd din toate balamalele. Gelsomino ăsta e
un vrăjitor, fără tăgadă.
Femeia privi spre vîrful părului şi căzu uluită în genunchi:
— E un sfînt!
— Eu îţi spun că e un vrăjitor!
— Iar eu îţi repet că e un sfînt!
Pînă atunci soţul si soţia se înteleseseră destul de bine; dar din clipa aceea
nimeni nu-i mai putea împăca: ţăranul puse mîna pe sapă, femeia se repezi la
hîrleţ şi, faţă în faţă, înfruntîndu-se îndîrjiţi, încercau să-şi apere fiecare
părerile înarmaţi. În cele din urmă, ţăranul se învoi cu nevastă-sa astfel:
— Să chemăm şi vecinii. Să vadă şi ei şi să auzim şi noi părerea lor.
Ideea de a alerga să cheme oamenii la judecată făgăduia un prilej sigur de
flecăreală care înmuie inima femeii, hotărînd-o, în cele din urmă, să lase
abătută hîrleţul din mînă. Şi, înainte de a-şi coborî seara pleoapele spre odihnă,
tot satul ştia ce se întîmplase pe cîmp. Oamenii se împărţiseră deja în două
tabere: unii care susţineau că Gelsomino e un sfînt, iar alţii care o ţineau morţiş
că flăcăul ar fi un vrăjitor, iar sporovăielile lor se înălţau ca valurile mării, atunci
cînd vîntul începe să sufle năprasnic. Izbucniseră şi certuri, au fost chiar si
răniţi, din fericire uşor răniţi: cum unul care, în dîrdora sfadei, s-a fript cu pipa
pentru că şi-o vîrîse în gură cu partea cea de cărbune aprins. Jandarmii nu ştiau
pe cine să prindă şi de fapt n-aveau pe cine prinde, şi se mulţumeau să treacă de
la unul la altul, povăţuindu-i să caute împăcare.
Cei mai îndîrjiţi se îndreptară spre ferma unde locuia Gelsomino; unii pentru a
smulge, căci locul devenise acum sfînt, vreun lucru drept amintire, alţii ca să-l
pustiiască, socotind vrăjită ţărîna lui. Gelsomino, văzînd că atîta duium de
oameni aleargă spre el, se gîndi că pesemne a izbucnit vreun foc năprasnic prin
partea locului şi apucă numaidecît o găleată să ajute şi el la stingerea flăcărilor.
Dar lumea se opri în faţa porţii lui, şi Gelsomino putu înţelege că despre el se
vorbeşte şi nu despre foc.
— Uite-l, uite-l! ziceau aproape în cor.
— Uite sfîntul!
— Ce sfînt? E un vraci! Băgaţi de seamă, are în mîini şi-o găleată cu care face
farmece!
— Să ne dăm deoparte, pentru Dumnezeu! tremurau unii. Dacă ne aruncă în
spate ceea ce duce în găleată, sîntem pierduţi.
— Dar ce are în ea?
— Păi nu vedeţi? Are smoala iadului: asta-i ceva ce se împrăştie ca molima şi nu
întîlneşti doftor să te vindece.
— E un sfînt, e un sfînt! strigau alţii.
— Te-am văzut, Gelsomino. Tu porunceai fructelor să se coacă şi ele se coceau.
Le porunceai să cadă şi ele cădeau singure.
— Oare-ati înnebunit cu toţii? îi întrebă Gelsomino. Nu vă dati seama că numai
vocea mea e de vină? Ea poartă aerul, prin puterea ei, de parcă ar sufla un
ciclon.
— Da, da, ştim, strigă o femeie: tu faci minuni cu vocea.
— Aş, ce minuni! Astea-s curat vrăjitorii!
Gelsomino azvîrli găleata la pămîn, cu un gest de mînie, intră în casă şi trase
zăvorul la uşă.
„S-a terminat cu liniştea mea, se gîndea el. Nu voi mai putea face nici un pas
fără ca lumea să nu se ţină după mine. Seara, în orele de veghe, nu vor mai vorbi
decît despre mine şi-şi vor speria copiii spunîndu-le că sînt un vrăjitor. Mai bine
ar fi să-mi iau valea. De altfel, ce rost mi-am făcut eu în acest sat? Părinţii mi-au
murit, cei mai buni prieteni ai mei au căzut în război. Am să-mi iau lumea-n cap
şi-am să-ncerc să-mi caut norocul cu vocea asta care pînă acum numai necazuri
mi-a adus. Ştiu oameni destui plătiţi ca să cînte. Pare ciudat, fiindcă nimeni n-ar
trebui să fie plătit pentru un lucru pe care-1 face de plăcere (cum e cîntatul),
dar aşa, stînd degeaba, poate că voi reuşi şi eu să ajung un cîntăreţ."
Şi, luînd această hotărîre, îşi vîrî într-o traistă puţinele lucruri pe care le avea şi
o porni la drum. Mulţimea îi făcea loc murmurînd, iar Gelsomino nu se uita la
nimeni. Ţinea ochii drept înainte, fără să spună nimănui un cuvînt. Dar
cînd fu îndeajuns de departe, se întoarse să-şi privească pentru cea din urmă
oară casa.
Oamenii, strînşi buluc, erau tot acolo şi-1 arătau cu degetul, ca pe-o arătare.
„Acum voi face eu haz pe socoteala voastră", îşi zise Gelsomino. Şi, umflîndu-şi
plămînii cu aer destul, strigă: „Adio!" cu toată puterea vocii sale.
Urmarea acestui salut se simţi pe dată: oamenii văzură cum un neaşteptat şuvoi
de aer le smulgea pălăriile din cap, iar cîteva cucoane bătrîne, din păcate, se
pomeniră într-o clipită cu capetele mai pleşuve decît un ou, urmărindu-şi
disperate perucile care începuseră să zboare.
„Adio! Adio!" repetă Gelsomino, rîzînd din toată inima de prima ştrengărie
săvîrşită în viaţă cu vocea-i nărăvaşă.
Pălării şi peruci se strînseră într-un stol, aidoma păsărilor călătoare, şi se
înălţară sus, printre nori, împinse de puterea neobişnuită a vocii sale, iar în
cîteva minute dispărură cu toatele.
S-a aflat că au fost duse în zbor pînă la depărtări de kilometri, unde se
prăbuşiseră, unele trecînd chiar graniţa.
Şi Gelsomino însuşi, după cîteva zile, trecu dincolo de graniţă, păşind în cea
mai ciudată ţară din lumea aceasta.

Gelsomino in tara mincinosilor(3)

Veţi privi cu Gelsomino cum purcede Pisicuţa Şchioapa, zveltă, din perete
Cel dintîi lucru peste care dădu Gelsomino cînd intră în ţara aceea străină, fu o
monedă de argint. Sclipea pe pămînt, lîngă trotuar, la vedere. „Ciudat, gîndi el,
că n-a ridicat-o nimeni. Eu nu las să-mi scape prilejul. Cu puţinii mei bani s-a zis
de ieri seară, iar azi încă n-am deschis gura, nici măcar să înghit o bucăţică de
pîine. Dar mai întîi să întreb dacă banul ăsta nu l-o fi pierdut careva din jur."
Gelsomino se apropie de un pîlc de oameni ce bombăneau privindu-l, şi le arătă
moneda:
— A pierdut cineva dintre dumneavoastră, domnilor, banul ăsta? întrebă
Gelsomino cu un glassubţirel, ca să nu-i sperie.
— Cară-te de-aici, îi răspunseră ei, şi arată moneda asta cît mai puţin cu putinţă,
dacă nu-ţi arde de vreo nenorocire.

— Vă rog să mă iertaţi, murmură Gelsomino, încurcat. Şi fără să mai stea pe

gînduri, se îndreptă către o prăvălie a cărei firmă făgăduia că are de vînzare
„produse alimentare".
În vitrină, însă, în loc de şunci şi de cutii cu marmeladă, se îngrămădeau caiete,
acuarele, sticle cu cerneală.
«Poate c-o fi vreun magazin cu „produse diverse"», își zise Gelsomino și intră
totuşi încrezător înăuntru.
— Bună seara, îl salută el ceremonios pe negustor.
„La drept vorbind, reflectă Gelsomino, nu am auzit încă bătînd orologiul de
amiază. Dar acum nu mai e cazul de mofturi."
Şi cu acelaşi glas subţirel (poate prea răsunător totuşi pentru auzurile obişnuite)
se interesă:
— Aş putea cumpăra nişte pîine?
— Desigur, dragă domnule. Cîtă doriţi? O sticlă sau două? Roşie sau neagră?
— Neagră, bineînţeles că nu, răspunse Gelsomino. Dar cum, o vindeţi musai în
sticlă?
Negustorul izbucni în rîs:
— Păi cum altfel aţi vrea s-o vindem? Poate că în țara dumneavoastră s-o fi tăind
în felii... Ia uitaţi-vă numai ce bună pîine avem noi!
Şi, spunînd aceasta, îi arătă un dulap cu rafturi pe care, aliniate mai bine decît
un batalion de soldaţi, stăteau fel de fel de sticle de cerneală, cu cele mai di-
verse culori. De altminteri, în toată prăvălia nu se vedea nimic de mîncare, nicio
bucată de brînză, nicio coajă de măr.
„Oare nu e scrîntit? se întrebă în sinea lui Gelsomino. Mai bine ar fi să caut să-i
fiu pe plac."
— E o pîine foarte frumoasă, într-adevăr, răspunse el arătînd o sticlă de
cerneală roşie. Şi asta numai aşa, pentru că voia să vadă ce-o să-i răspundă
negustorul.
— Zău, da? zise patronul prăvăliei, radiind de satisfacţie pentru compliment. E
cea mai frumoasă pîine verde din cîte s-au pus vreodată în comerţ.
— Verde?
— Sigur că da. Iertaţi-mă, poate că dumneavoastră nu vedeţi bine?
Gelsomino era sigur că vede o sticlă cu cerneală roşie şi căută să formuleze
repede o scuză oarecare, ca să se poată retrage netulburat şi să se ducă în cău-
tarea altui negustor, mai puţin nebun. Dar, pe neaşteptate, îi veni o idee:
— Ştiţi ce, zise el, voi reveni să cumpăr pîine mai tîrziu. Aţi putea să-mi arătaţi,
deocamdată, o prăvălie unde se poate cumpăra cerneală de bună calitate?
— Cum să nu, răspunse prăvăliaşul cu surîsul veşnic curtenitor. Acolo, peste
drum, se află papetăria cu cel mai bun renume din oraş.
Într-adevăr, în vitrina de vizavi erau expuse pîini în forme foarte frumoase, şi
plăcinte, şi prăjituri, şi spaghete, şi macaroane, şi felurimi de brînzeturi, pădure
de salamuri, codri de cîrnăciori.
„Tocmai cum bănuiam, îşi zise Gelsomino; prăvăliaşul de adineauri a înnebunit şi
numeşte pîinea cerneală, iar cerneala pîine. Aici, peisajul e ceva mai
încurajator."
Intră, prin urmare, în magazin şi ceru o jumătate de kilogram de pîine.
— Pîine? întrebă plin de bunăvoinţă vînzătorul. Să ştiţi că aţi nimerit greşit.
Pîinea se vinde acolo, vizavi. Noi vindem numai rechizite.
Şi arătă cu un gest larg, mîndru, al mîinii, toate bunătăţile dumnezeieşti care te
momeau să te înfrupţi din ele.
„Am înţeles, cugetă şi conchise Gelsomino, în această ţară trebuie să vorbeşti pe
dos. Dacă spui lucrurilor pe nume, nu eşti înţeles."
— Daţi-mi atunci o jumătate de kilogram de cerneală, ceru vînzătorului. Acesta
îi cîntări o jumătate de kilogram de pîine şi i-o dădu împachetată după toate
regulile.
— Aş dori şi puţin din acela, cuteză el mai departe, arătînd către o formă de
caşcaval, fără să rişte însă a-i da un nume.
— Puţină gumă de şters? întrebă vînzătorul. Imediat, domnule, şi tăie o
frumoasă felie de parmezan, o cîntări şi i-o împacheta.
Gelsomino simţi oarecare uşurare şi aruncă pe tejghea moneda de argint găsită
cu puţin timp înainte.
Vînzătorul o privi, o examină cîteva minute, dădu cu ea de mai multe ori de
tejghea, ca s-o asculte cum sună, o cercetă apoi cu lentila, încercînd chiar s-o
strîmbe între dinţi, şi în cele din urmă o înapoie lui Gelsomino într-un fel
necuviincios, rostind cu destulă răceală:
— Îmi pare rău, tinere, că e moneda ta.
— Cu atît mai bine, surîse Gelsomino, încrezător.
— Pe dracu', cu atît mai bine. Îţi spun clar că moneda aceasta e bună, numai că
eu n-o pot accepta. Dă-ncoa' marfa şi... Valea! Norocul tău e, băiete, că n-am
eu chef să ies în drum şi să chem gardianul. Ştii ce-i aşteaptă pe falsificatorii de
monede? Închisoarea!
— Dar eu...
— Dumneata să nu ridici aşa de mult vocea, că nu vorbeşti cu surzii. Şi, hai,
şterge-o, întoarce-te cu o monedă bună, şi cumpărătura aleasă va fi a dumitale.
Să ştii că nici nu m-apuc să desfac pachetele. Le pun aici, deoparte. E-n regulă?
Bună seara.
Gelsomino îşi băgă un pumn în gură, ca să nu strige. Dar de-a lungul celor cîţiva
metri care despărţeau tejgheaua de uşă, între el şi vocea sa avu loc acest foarte
scurt dialog:
VOCEA: Vrei să scoţi un „ah" şi să prefaci în cioburi vitrina?
GELSOMINO: Te rog! De-abia am ajuns în această ţară şi toate-mi merg prost.
VOCEA: Totuşi trebuie să mă răcoresc, altfel simt c-am să crăp; tu eşti stăpînul
meu, spune-mi tu cum să fac.
GELSOMINO: Ai răbdare să ieşim din prăvălia zăbăucului ăsta. Nu vreau să-l
nenorocesc. E ceva în această ţară ce eu încă nu pricep.
VOCEA: Grăbeşte-te, că nu mai pot. Iată, sînt pe punctul să strig... să iasă un
prăpăd...
Gelsomino începu să fugă şi coti pe un drum neumblat, ceva mai larg ca o
ulicioară. Acolo, se uită repede în jur; nu se vedea nimeni şi-şi scoase pumnul din
gură. Atunci lăsă să-i scape primul mic „ah" şi-şi lepădă mînia ce-l cuprinsese.
Un felinar se auzi spărgîndu-se în bucăţi, iar o vază cu flori, stînd în echilibru pe
un pervaz, căzu pe caldarîm. Gelsomino suspină:
„Cînd voi avea bani, am să trimit acestui oraş un mandat poştal, ca să plătesc
felinarul şi o să dărui altă vază de flori balconului. Altceva nu s-a mai spart
oare?"
— Altceva nimic, îi răspunse — între două încercări de tuse — un glăscior
subţire-subţirel.
Gelsomino încercă să-şi lămurească al cui e firicelul de glas şi văzu o pisică sau
ceva care, de la depărtarea aceea, se putea asemui chiar şi cu o pisică, în
întregime roşie, de un roşu ca floarea macului, de un roşu cum e lacul de vopsit;
avea numai trei lăbuţe, dar, cel mai ciudat, întreaga arătare era doar conturul
unei mîţe; ceva asemănător mîzgălelilor pe care copiii le fac pe ziduri.
— O mîță care vorbeşte? se minună Gelsomino.
— Recunosc, auzi el atunci, că sînt o mîţă, dar o mîţă oarecum deosebită. De
pildă, eu ştiu să scriu şi să citesc. De fapt eu sînt fiica unei crete de şcoală.
— A cui fiică?
— M-a desenat pe peretele acela o fată, cu un crîmpei de cretă furată de la
şcoală. Şi tocmai cînd era să mă termine de desenat, s-a ivit un gardian şi fata a
luat-o la fugă. Aşa m-a făcut numai cu trei labe. De aceea sînt şchioapă, şi-am
luat hotărîrea că numele meu să fie tot Şchioapa. Ba şi tuşesc niţel, fiindcă
peretele pe care m-a închipuit mintea ei era cam umed, iar lunile de iarnă mi le-
am petrecut aici.
Gelsomino se uită la zidul cu pricina. Pe el rămăsese amprenta Pisicuţei
Şchioapa, ca şi cum desenul s-ar fi desprins din tencuială.
— Dar cum ai sărit jos de-acolo? o întrebă Gelsomino.
— Trebuie să-i mulţumesc vocii tale, răspunse Şchioapa. Dacă ai fi strigat puţin
mai tare, poate că s-ar fi prăbuşit peretele întreg şi atunci ar fi fost o adevărată
nenorocire. Aşa însă, am avut noroc. Ah, ce minunat lucru e să calci pămîntul în
lung şi-n lat, fie şi numai în trei labe! De altfel, tu nu ai decît două picioare şi îţi
sînt de ajuns, nu-i aşa?
— De ajuns, admise Gelsomino; ba sînt chiar prea multe... dacă aş fi avut unul
singur poate nu m-aş fi mişcat de-acasă...
— Dar nu prea eşti vesel, observă Şchioapa. Ce ţi s-a întîmplat?
Şi în timp ce Gelsomino era gata să-şi depene aventuroasa-i poveste, pe ulicioară
trecu o pisică adevărată, pe patru labe de carne, nu de tibişir, dar
care pesemne era prea ocupată de gîndurile ei, căci nu se întoarse de loc să
privească înspre prietenii noştri.
— Miau, îi strigă Şchioapa. În limba mîţelor acest cuvînt vrea să însemne „bună
ziua".
Pisica adevărată se opri. Păru uimită, sau mai degrabă scandalizată.
— Mă numesc Şchioapa. Tu cum te numeşti? se interesă pisica-mîzgălitură.
Mîța cea în carne si oase stătu la îndoială dacă să răspundă sau nu, apoi
bolborosi ceva, dar fără nici un chef.
— Numele meu e Fido.
— Ce spune? întrebă Gelsomino care, bineînţeles, nu pricepea nimic din limba
pisicească.
— Spune că o cheamă Fido.
— Dar acesta nu e oare nume de cîine?
— Întocmai.
— Nu mai înţeleg nimic, ridică Gelsomino din umeri. Întîi am întîlnit o papetărie
care vrea cu tot dinadinsul să-mi dea cerneală drept pîine, iar acum o mîţă care
se dă drept cîine.
— Scumpul meu, îl lămuri Şchioapa, Fido chiar crede că e cîine adevărat. Vrei s-
o auzi? Şi întorcîn-du-se către pisică, o salută cordial:
— Miau, Fido!
— Ham, ham, răspunse mîţa ca turbată. Să-ţi fie ruşine! O mîţă care miaună?!
— Dar eu sînt o pisică, zise Şchioapa, chiar dacă n-am decît trei labe desenate,
şi alea cu cretă roşie.
— Ba tu eşti mai curînd o ruşine a rasei noastre. Esti o mare mincinoasă. Hai,
cară-te de-aici! Nu vreau o clipă mai mult să mă opresc la taifas cu tine. De
altfel, începe să plouă şi e mai bine să alerg iute acasă, să-mi iau umbrela.
Şi o luă din loc, mai întorcîndu-se, din cînd în cînd îndărăt, să latre.
— Ce-a zis? întrebă Gelsomino.
— A spus că plouă.
Gelsomino privi cerul. Printre acoperişuri, soarele strălucea mai minunat ca
niciodată şi nu s-ar fi putut zări urmă de nor, nici chiar cu ajutorul celui mai per-
fect ochean marinăresc.
— Să sperăm că furtunile acestei ţări seamănă toate cu cea de acum. Mi se pare
că am nimerit într-o lume întoarsă cu totul pe dos.
— Scumpe Gelsomino, ai nimerit pur şi simplu în ţara mincinoşilor. Aici, prin
lege, toţi spun minciuni. Şi e ditamai nenorocirea dacă cineva ar spune adevărul.
Se plătesc nişte amenzi de ţi se face părul măciucă, chiar şi cel de pe coadă.
Apoi Şchioapa care, de la locul ei de observaţie, pe zidul umed unde stătuse,
putuse vedea şi învăţa atîtea şi atîtea înţelepciuni, îi făcu lui Gelsomino o
descriere amănunţită a ţării mincinoşilor.

Gelsomino in tara mincinosilor(4)

Mic basm, dar făr-otravă-n el, din țara mincinoșilor de fel

— Trebuie să ştii, începu Şchioapa...
Dar voi scurta povestea pisicii, ca să nu pierdeţi prea multă vreme cu nişte
lucruri care poate nu vă interesează.
Cu destul timp înainte de a sosi Gelsomino în țara aceea străină, se aciuase
acolo, adus din largurile mării, un dibaci şi cutezător pirat, pe nume Giacomone;
o cogeamite namila de om bărbos, în stare să poarte un asemenea nume fără să
se încovoaie şi îndeajuns de bogat în ani, ca să rîvnească să se aranjeze într-un
fel în viaţă.
„Acum — îşi zise el — tinereţea s-a dus. M-am săturat să tot cutreier mările. Ar fi
mai bine să pun laba pe niscai insuliţe, pe vreo cîteva măcar, şi să termin cu
pirateria. Nici nu poate fi vorba să-i dau uitării, desigur, pe piraţii mei; îi voi
numi majordomi, ospătari, grăjdari, vătafi, şi nu vor avea pentru ce să cîrtească
împotriva maimarelui lor."

Odată făcut planul, Giacomone începu să umble în căutarea insulei

salvatoare, dar toate i se păreau prea mici pentru gusturile lui. Cînd vreuna se
potrivea alegerii făcute, se întîmpla atunci ca aceasta să displacă tovarăşilor săi.
Unii voiau un rîu în care să pescuiască păstrăvi, dar insuliţa se întîmpla să n-aibă
rîu, alţii doreau un cinematograf, în sfîrşit, alţii, o bancă unde să-şi fructifice
prăzile pirateriei.
— De ce să nu ocupăm un teritoriu mai acătării decît o insuliţă?
În cele din urmă, ei ajunseră să pună stăpînire pe o ţară cu un mare oraş, plin de
bănci şi de teatre, avînd multe rîuri în care puteau pescui păstrăvi, şi-n lungul
cărora se puteau plimba duminicile cu barca. Pînă aici nimic neobişnuit: nu doar
o singură dată unei bande de piraţi i-a fost hărăzită bafta să pună stăpînire pe o
țară sau alta din vreun colț de lume.
După ce puse deci sub picior întreaga ţară, Giacomone cugetă să-şi schimbe
propriu-i nume cu acela de regele „Giacomone întîiul" şi să-i numească pe oa-
menii săi: amirali, şambelani, curteni şi comandanţi de pompieri.
Fireşte, făcu şi o lege care-i silea pe toţi să-i spună Maiestatea Sa, sub pedeapsa
— în caz de nesupunere — tăierii limbii. Iar ca să fie sigur că nimănui nu-i va
trece prin minte să rostească adevărul despre el, miniştrilor săi le porunci să
reformeze vocabularul.
— Trebuie să fie schimbate toate cuvintele, explică el. De pildă,
cuvîntul pirat va însemna gentilom.Astfel, cînd lumea va zice cumva că sînt un
pirat, ce va spune, de fapt ea, în noua limbă? Că sînt un gentilom!
— O, pe toate balenele pe care le-am văzut mergînd în larg de mare, la atac!
izbucniră entuziasmaţi noii miniştri. Aceasta e, într-adevăr, o idee strălucită,
bună de pus în ramă.
— Va să zică, sîntem în clar? continuă Giacomone. Atunci, brînci înainte!
Schimbaţi toate numele lucrurilor, animalelor şi persoanelor. Pentru a începe cu
începutul, în fiecare dimineaţă, în loc de „bună dimineaţa" trebuie să spuneţi
„noapte bună". Astfel, credincioşii mei supuşi îşi vor începe ziua cu o minciună.
Fireşte, însă, cînd te duci la culcare, trebuie rostit „bună dimineaţă".
— Magnific! strigă unul dintre miniştri. Şi ca să-i spui unuia „ce frumoasă
înfăţişare aveţi", va trebui să se pronunţe vorbele: „Priviţi ce frumoasă faţă,
bună de luat la palme, are dumnealui!"
Odată săvîrşită reforma vocabularului şi promulgată legea care introducea
minciuna obligatorie, ieşi la iveală o încurcătură de necrezut. În primele zile,
lumea greşea lesne. Bunăoară, mergea să cumpere pîine de la brutărie, uitînd că
brutăria vindea acum caiete şi creioane şi că pîinea se cumpăra de la papetărie.
Ori mergea în parcuri, privea florile şi exclama:
— Ce trandafiri frumoşi!
Atunci îndată si sărea afară din cine stie ce boschet vreun paznic al regelui
Giacomone, cu cătuşele gata pregătite:
— Ei, bravo, cu adevărat bravo! Știți că sînteti în contravenţie? Cum de v-a
trecut prin cap să numiţi morcovii trandafiri?
— Vă rog să mă iertaţi, se bîlbîi nenorocitul. Şi se grăbea numaidecît să laude
alte flori din grădină.
— Ce splendide urzici! zicea bunăoară, arătînd panseluţele.
— Nu, nu, cu mine nu vă merge. Acum delictul l-aţi comis. Veţi petrece cîtva
timp în arest, ca să vă antrenaţi să spuneţi cum trebuie „adevărul".
Cel puţin ceea ce s-a întîmplat în şcoli nu se poate descrie. Giacomone
schimbase toate numerele tablei pitagorice. Ca să aduni o sumă trebuia să faci o
scădere. Ca să-mparţi, făceai o înmulţire. Înşişi învăţătorii nu mai reuşeau să
corecteze problemele. Pentru cei ignoranţi însă, era un adevărat noroc: cu cît
făceau mai multe greşeli, cu atît erau mai siguri că vor lua o notă mai bună.
Și temele?
Cu vorbele întoarse pe dos, îţi poţi închipui ce ieşea. Iată, de pildă, cazul unui
şcolar premiat cu o medalie de aur falsă, pentru că a tratat tema: Descrieţi o zi
frumoasă, astfel:
Ieri ploua: ah, ce plăcere să mergi sub ploaia care cădea în picături mari! Lumea
a putut, în sfîrşit, să lase acasă umbrelele şi pardesiele şi să umble în cămăşi.
Mie nu-mi place cînd e soare: trebuie să stau închis în casă ca să nu mă ude şi să
petrec noaptea privind razele sale care cad trist pe ţiglele uşii.
Pentru a preţui pe deplin compoziţia, ia bine seama că ţiglele uşii în acel limbaj
voiau să însemne geamurileferestrei.
Dar să încheiem: acum ştii despre ce e vorba. În tara mincinoşilor pînă si
animalele au trebuit să înveţe să spună minciuni: cîinii mieunau, pisicile lătrau,
caii mugeau, iar leul, în cuşca lui din grădina zoologică, era silit să strige cu glas
ascuţit, deoarece răgetul său fusese repartizat gîtlejului de şoarece. Numai
peştilor din apă şi numai păsărilor din aer putea
să nu le pese de toate legile regelui Giacomone: peştii fiindcă stăteau totdeauna
tăcuţi şi fiindcă nimeni nu-i putea sili să spună minciuni şi păsările, deoarece
hingherii n-aveau cum să le înhaţe. Ele nu încetaseră să cînte ca întotdeauna,
fiecare în felul ei, iar lumea... lumea le privea adesea cu melancolie.
— Ferice de ele, suspinau oamenii, nimeni nu le poate amenda.
Pe măsură ce asculta povestea Şchioapei, Gelsomino devenea din ce în ce.mai
mîhnit.
„Cum voi putea trăi în această ţară? se gîndea. Cu o voce puternică, aşa cum o
am eu, dacă mă va lua gura pe dinainte să spun adevărul, mă vor auzi toţi
jandarmii lui Giacomone. În afară de asta, am o voce, prin firea ei, sălbatic de
rebelă: cine ştie cu ce cumplite chinuri va trebui s-o potolesc."
— Iată, încheie Şchioapa, acum ştii tot. Şi mai vrei să stii ceva? Mi-e foame!
— Şi mie. Uite că era aproape să şi uit.
— Foamea e singurul lucru care nu poate fi uitat. Timpul nu o înspăimîntă,
dimpotrivă, cu cît mai năvalnic trece timpul, cu atît mai mult o simţi. O să găsim
noi ceva de-ale gurii. Dar mai întîi să las un salut pe obrajii acestui perete pe
care am stat atîta vreme ostatecă.
Şi cu lăbuţa ei de cretă roşie scrise exact în mijlocul amprentei pe care o lăsase:
MIAU, TRĂIASCĂ LIBERTATEA!

Dar să găsească ceva de-ale mîncării nu prea le-a fost uşor. Tot timpul, cît au
mers alături prin oraş, Gelsomino ţinea mereu ochii în pămînt, sperînd să dea
peste vreo monedă falsă de cheltuit, iar Şchioapa privea prin mulţime căutînd,
după cît părea, să dea de vreo cunoştinţă.
— Iată, zise ea în cele din urmă, arătînd către o bătrînă care mergea grăbită de-a
lungul caldarîmului, ţinînd în mînă un pacheţel.
— Cine e?
— E mătuşa Pannocchia, protectoarea pisicilor. În fiecare seară ea duce cîte un
pacheţel cu resturi de mîncare pisicilor uliţarnice, care se adună în parcul din
preajma palatului lui Giacomone.
Mătuşa Pannocchia era o bătrînă uscăţivă şi deşirată, înaltă de aproape doi
metri, cu o înfăţişare aspră. Ai fizis, privind-o, că e soiul de femeie care alungă
mîţele cu mătura. Dar, dacă erai să te iei după vorbele Şchioapei, ea era,
dimpotrivă, însăşi prietena lor. Bătrîna îi conduse pe Gelsomino şi pe tovarăşa lui
într-o mică piaţă, din adîncul căreia răsărea zidul parcului cu nişte creneluri
presărate din loc în loc cu cioburi ascuţite de sticlă. Zece mîţe, cam pricăjite şi
cu părul jumulit în fel şi chip, o întîmpinară lătrînd şi făcînd o nemaipomenită
hărmălaie.
— Nişte proaste, zise Şchioapa. Las' că le vin eu de hac.
În clipa în care mătuşa Pannocchia desfăcu strînsura adunată în legăturica ei şi
scutură pe caldarîm ceea ce avea acolo, Şchioapa sări în îmbulzeală şi scoase un
MIAU ascuţit.
O mîță care mieuna în loc să latre era un lucru de-a dreptul straniu pentru
pisicile ţării aceleia, care nu auziseră niciodată aşa ceva. Surpriza lor fu atît de
puternică, încît rămaseră pe loc încremenite, ca nişte statui de pisici cu gura
căscată. Apucînd două capete şi-un os de peşte care se cheamă solă, din cîteva
salturi Şchioapa ajunse sus pe zidul parcului, îl sări şi căzu într-un tufiş, dincolo.
Gelsomino privi în jur şi ar fi vrut să sară şi el peste zid, însă băgă de seamă că
mătuşa Pannocchia se uită la dînsul cam bănuitoare. „Nu vreau să dea alarma",
gîndi el. Şi, prefăcîndu-se că e un trecător oarecare, care se îndreaptă spre un
loc anume, o apucă pe alt drum.
După prima clipă de zăpăceală, agăţîndu-se de fustele mătuşii Pannocchia, care,
la drept vorbind, rămăsese mult mai buimacă decît ele, pisicile lătrau de mama
focului. În cele din urmă ea suspină, împărţind pisicilor ceea ce îi mai rămăsese,
aruncînd o ultimă privire către zidul după care dispăruse Şchioapa şi se întoarse
acasă.
De îndată ce coti după colţul primei uliţe, Gelsomino găsi, în sfîrşit, moneda
falsă pe care o tot căuta și putu să-şi cumpere pîine şi brînză (adică, aşa cum se
punea pe acolo, „un sandviş cu cerneală şi cu gumă de birou"). Noaptea cobora
repede, el era obosit, iar somnul îl cotropea. Găsi o portiţă deschisă, se strecură
într-o pivniţă şi adormi pe o grămadă de cărbuni.

Gelsomino in tara mincinosilor(5)

Cum Şchioapa,-ntîmplător, dădu în cale de cele-o sută de peruci regale

În timp ce Gelsomino doarme (fără a bănui că tocmai în somn îi vom descoperi o
nouă aventură, despre care o să vă povestim mai departe), hai să ne ducem cît
ne-om duce pe urmele celor trei lăbuţe roşii ale Şchioapei.
Capetele de peşte şi osul de solă îi păreau delicioase. Era pentru întîia oară cînd
ea lua ceva în gură. Cîtă vreme stătuse desenată pe zid, nu înţelesese ce vrea
să-nsemneze acea foame. Era apoi prima noapte pe care o mîţă ca ea şi-o
petrecea într-un parc regesc.
„Păcat că nu e şi Gelsomino aici, îşi zise pisica. Ai fi putut să-i tragă o serenadă
regelui Giacomone, să-i prefacă toate geamurile în cioburi."
Ridicînd ochii asupra palatului, ea văzu, tocmai sus, la ultimul etaj, un rînd de
geamuri luminate.
„Regele Giacomone se pregăteşte precis de culcare. Nu vreau să pierd acest
spectacol." Şi cu mlădieri elastice, de mîţă, Şchioapa se caţără de la un etaj la
altul şi se uită pe fereastra unui salon, care nu era de fapt altceva decît
anticamera dormitorului Maiestăţii Sale.
Două şiruri nesfîrşite de feciori, servitori, curteni, şambelani, amirali, miniştri şi
alte oficialităţi se înclinau la trecerea lui Giacomone, care era ditamai namila de
om mătăhălos şi urît, urît de te speriai. Văzu totuşi şi două lucruri tare frumoase
la el: părul des, în cîrlionţi, de o învăpăiată culoare portocalie şi o cămaşă de
noapte violetă, cu numele lui brodat pe piept.
La trecerea sa, toţi se înclinau şi murmurau respectuoşi :
— Bună ziua, Maiestate. Vă urăm o zi fericită, Sire. Giacomone se oprea din
cînd în cînd să caşte şi-ndată un curtean îi punea, din bună creştere, mîna la
gură. Apoi Giacomone îşi relua, bolborosind, mersul:
— In această dimineaţă chiar că n-am chef să dorm. Mă simt proaspăt ca un
pepene verde.
Fireşte, el voia să spună tocmai dimpotrivă, dar se obişnuise într-aşa măsură să-i
pună pe alţii să-ndruge minciuni, încît le pocnea şi el cît dînsul de mari şi era cel
dintîi care le credea.
— Maiestatea Voastră are o minunată faţă, demnă de luat la palme, observă,
înclinîndu-se, unul dintre miniştri. Să fi văzut ce privire îi aruncă Giacomone, dar
— cum între timp îşi aminti că sensul acelor vorbe însemna că are o mutră de
toată frumuseţea — el surise, căscă şi se întoarse să salute cu un gest al mîinii
mulţimea. Îşi strînse apoi poalele cămăşii de noapte, care era de culoare violetă,
şi se retrase în camera lui de culcare.
Şchioapa schimbă fereastra, ca să-şi poată continua observaţiile.
De îndată ce rămase singur, Maiestatea Sa Giacomone alergă în faţa oglinzii şi-şi
pieptănă îndelung, cu un pieptănaş de aur, minunatu-i păr portocaliu.
„Asta chiar că-i îndrăgostit de părul lui, cugetă Şchioapa, şi de fapt are şi de ce:
părul îi este, într-adevăr, frumos. Cine ştie cum s-a întîmplat ca un om cu un
asemenea păr să ajungă pirat. Trebuia să se fi făcut muzician sau pictor."
În clipa aceea Giacomone aşeză pieptenele pe măsuţă, prinse cu delicateţe două
şuviţe de la tîmple şi, cît ai număra pînă la trei, cu o singură mişcare a mîinii, îşi
scoase ceva de pe cap, rămînînd chel ca un castron. Nici măcar pieile roşii de pe
timpuri nu şi-ar fi scalpat cu mai multă repeziciune musafirii ca Giacomone.
„E perucă!" murmură ca năucită Şchioapa.
Frumoasele plete portocalii nu erau altceva decît cîrlionţii unei peruci; sub ea,
capul Maiestăţii Sale arăta de o respingătoare culoare roz, pe alocuri cu
umflături şi negi pe care Giacomone şi-i pipăia suspinînd abătut.
Apoi regele deschise un dulap, la vederea căruia Şchioapa holbă şi mai tare
ochii. Acolo se găsea o colecţie de peruci de toate culorile: blonde, albastre,
negre, pieptănate ales, în fel şi chip. Lui Giacomone, care în public nu apărea
decît cu peruca portocalie, acasă, şi îndeosebi în pat, îi plăcea să şi le schimbe,
mîngîindu-se astfel de mîhnirea pe care i-o pricinuia chelia. El n-ar fi avut, la
urma urmelor, nici un motiv să se ruşineze de căderea părului; aproape tuturor
persoanelor cumsecade le pică părul de la o anumită vîrstă. Dar aşa era firea lui
Giacomone, nu putea să-şi sufere capul fără această podoabă.
Sub ochii Şchioapei, Maiestatea Sa încercă, una după alta, zeci de peruci,
plimbîndu-se prin faţa oglinzii şi admirîndu-se; se privea din faţă, din profil, îşi
examina ceafa cu ajutorul unei oglinjoare, în sfîrşit, se purta întocmai ca o
primadonă înainte de a intra pe scenă. În cele din urmă găsi, după gustul său, o
mică perucă violetă, de aceeaşi nuanţă cu cămaşa lui de noapte şi şi-o potrivi
bine pe chelie. Se urcă apoi în pat şi stinse lumina.
Şchioapa se plimbă pe pervazul ferestrelor palatului regal încă vreo jumătate de
oră, de colo pînă colo, curioasă. Fără îndoială, asta nu era o îndeletnicire pentru
o persoană binecrescută; se ştie că nu stă frumos să tragi cu urechea pe la uşi,
darămite să stai cocoţată, plesnind de curiozitate, pe la ferestrele altora.
Bineînţeles, voi nu v-ați îndeletnicit niciodată cu asemenea lucruri, fiindcă nu
sînteti nici mîțe, nici echilibrişti. Şchioapei îi plăcea să se uite îndeosebi la unul
dintre şambelanii care, înainte de a se culca, îşi scotea uniforma de curtean,
aruncînd în toate părţile barbişoane, decoraţii, săbiuţe. Şi ştiţi ce-şi punea în
schimb? Vechile lui haine de pirat: o pereche de pantaloni strînşi la genunchi, o
cămaşă cu pătrăţele şi o bandă neagră cu care îşi acoperea ochiul drept. În
costumul acela, bătrînul pirat se căţăra nu în pat cum v-aţi aştepta, ci în vîrful
baldachinului, care era mult mai înalt: piratul avea nostalgia vîrfului de catarg.
Aprindea apoi o pipă de cîţiva gologani şi trăgea lacom un fum, a cărui duhoare o
făcea pe Şchioapa să se străduie din cale-afară să nu strănute.
„Ia te uită, priveşte — îşi zise observatoarea noastră — puterea adevărului pînă şi
unui pirat bătrîn îi face rău, îndemnîndu-l să se lepede de năravurile de acum."
Şchioapa cugetă că ar săvîrşi o imprudenţă să doarmă în parc, riscînd să fie
surprinsă de vreo santinelă şi se întoarse, sărind zidul centurii de fortificaţii, în
piaţa principală a oraşului. Se întîmplă să cadă chiar pe locul unde poporul se
aduna să asculte discursurile rostite de regele Giacomone.
În căutarea unui oarecare adăpost unde să-şi petreacă noaptea, Şchioapa se uită
împrejur şi simţi deodată, în vîrful lăbuţei drepte, o uşoară mîncărime.
„Ciudat, murmură pentru sine pisica. Mă tem că de la Maiestatea Sa m-am ales
cu ceva purici. Sau poate chiar de la bătrînul pirat!..."
Dar nici în clin nici în mînecă n-avea mîncărimea ei cu purecii: lăbuţa o mînca,
vreau să zic, o sîcîia, din cu totul altă pricină. Îşi cercetă cu toată atenţia lăbuţa
şi zise:
„Am înţeles, trebuie să fie nevoia mea de a scrie pe pereţi. Îmi amintesc
limpede că şi ieri seara am simţit acelaşi lucru, cînd datorită lui Gelsomino am
reuşit să cobor pe pămînt. Îi voi lăsa acestui rege al mincinoşilor un mesaj".
Şi Şchioapa se apropie cu băgare de seamă de faţada palatului, uitîndu-se bine în
toate părţile, să vadă dacă nu cumva santinelele ar putea-o descoperi. Dar cum
în acea lume toate erau pe dos, santinelele dormeau buştean şi sforăiau. Din
cînd în cînd, cîte un caporal de rînd trecea să se convingă dacă nu e vreo
santinelă trează.
„Cu atît mai bine" — se bucură Şchioapa şi cu lăbuţa ei de cretă roşie, cu lăbuţa
din dreapta — se înţelege —scrise pe zidul palatului, chiar pe o latură a porţii
principale:
REGELE GIACOMONE ARE PERUCĂ!
„Scrisul acesta se potriveşte numai aici, zise dînsa, după ce îl privi cu încordare.
Acum trebuie să scriu acelaşi lucru şi de partea cealaltă a porţii."
Într-un sfert de oră, mîţa repetă scrisul de o sută de ori, încît pînă la urmă
obosise, aşa cum oboseşte şcolarul după ce şi-a terminat de înşirat pe caiet o pe-
deapsă primită la şcoală!
„Şi acum, să facem nani!" mai zise Şchioapa şi plecă.
Chiar în mijlocul pieţii se înălţa o coloană de marmură cu fel de fel de imagini
ale isprăvilor regelui Giacomone, toate născocite, fireşte. Se vedea Giacomone
împărţind averile sale săracilor, Giacomone înfrîngînd pe duşmani, Giacomone
inventînd umbrela, ca să-şi apere supuşii de ploaie.
În vîrful coloanei era destul de mult loc pentru ca o pisică doar cu trei labe să
poată trage un pui de somn, ferită de orice primejdie.
Şi Şchioapa se caţără în creştetul capitelului, agăţîndu-se de sculpturi,
răsucindu-şi coada în jurul paratrăsnetului, ca să nu cadă, şi adormi chiar mai
înainte de a-şi închide ochii.
Gelsomino in tara mincinosilor(6)

Întîi o cuvîntare-aprinsă şi-apoi Şchioapa este prinsă

În zori, pisica fu trezită de un bubuit ca de cataractă. „S-o fi întîmplat vreo
revărsare de ape, cîtă vreme am dormit?" se întrebă îngrijorată Şchioapa şi,
aplecîndu-se de pe coloană, văzu piaţa plină de lume.
Nu-i trebui mult ca să priceapă că toată mulţimea aceea se adunase spre a citi
mesajul scris chiar de persoana ei pe faţada palatului:
REGELE GIACOMONE POARTĂ PERUCĂ!

Cel mai mic adevăr face, în ţara mincinoşilor, mai mult zgomot chiar decît o
bombă atomică. De pe toate străzile se revărsau alţi şi alţi oameni, atraşi de
gălăgie şi rîsete. Noii veniţi avură la început impresia că e vorba de o sărbătoare:
— Ce s-a întîmplat? Am învins în vreun război?
— Mai grozav, mai grozav!
— I s-a născut vreun fiu Maiestăţii Sale?
— Mai grozav, mai grozav!
— Atunci, fără îndoială, că au fost desfiinţate impozitele!
În cele din urmă şi noii veniţi citeau mesajul Şchioapei şi izbucneau în rîs.
Gălăgia şi rîsetele îl deşteptară pe regele Giacomone care stătea în patul său
îmbrăcat într-o cămaşă de noapte de culoare violetă. Suveranul se repezi pe
fereastră, îşi frecă mîinile şi se înveseli:
— Ce frumuseţe! Ia numai uitati-vă cum mă iubeşte poporul meu! Au venit
puhoaie de oameni să-mi ureze noapte bună. Repede, repede, curteni, şambe-
lani, amirali, alergaţi de-mi aduceţi hlamida şi sceptrul, vreau să ies pe balcon,
să rostesc un discurs.
De fapt, pe curteni îi cam încercau bănuielile.
— Să meargă întîi careva să vadă ce anume se petrece.
— Maiestate, dar dacă o fi izbucnit, mai știți, vreo revoluţie?
— Ia mai încetaţi, voi nu-i vedeţi cît sînt de veseli?
— Da, dar nu stim de ce sînt veseli.
— E clar, pentru că peste cîteva clipe eu le voi tine o cuvîntare. Unde e
secretarul meu?
— Sînt aici, Sire.
Secretarul regelui Giacomone avea întotdeauna sub braţ o geantă îndesată pînă
la refuz, doldora cu discursuri gata doar să fie rostite. Erau de toate felurile:
instructive, emoţionante, distractive, de la primul pînă la ultimul, care mai de
care umplut cu minciuni. Secretarul deschise geanta şi scoase de acolo o coală
pe care scria: Discurs despre cultivarea orezului.
— Nu, nu, nimic în legătură cu chestiunile alimentare. I-ar putea trece cuiva
prin minte că e flămînd şi m-ar asculta fără plăcere.
— Discurs despre Născocirea Căluşeilor de Lemn, citi din nou secretarul.
— Asta ar putea merge. Toţi ştiu că eu sînt cel ce a născocit căluşeii de lemn.
Înainte de a fi ajuns regele căluşeilor de lemn, ei nici nu se legănau.
— Maiestate, am încă un discurs: DESPRE CULOAREA PĂRULUI.
— Minunat, e discursul care ne trebuie! exclamă Giacomone, mîngîindu-şi
peruca. El apucă paginile şi alergă numaidecît în balcon. La apariţia Maiestăţii
Sale, izbucniră nişte zgomote care puteau fi sau mari aplauze sau hohote de rîs.
Cîţiva curteni, dintre cei mai bănuitori, îsi dădură seama că e vorba de rîsete şi
deveniră şi mai miraţi. Giacomone, dimpotrivă, luă acele zgomote drept
aplauze, mulţumi supuşilor săi cu un surîs galeş, apoi începu să dea citire
discursului. Să nu vă aşteptaţi aici să-l citiţi şi voi aşa cum a fost el rostit: n-aţi
înţelege nimic dintr-însul, pentru că toate lucrurile v-ar fi redate pe dos. Eu vi le
voi traduce si vă voi rezuma înţelesul discursului, întemeindu-mă foarte pe
aducerea aminte a lui Gelsomino.
Zise, aşadar, cu aproximaţie, regele Giacomone:
— Ce înseamnă un cap fără păr? Ca o grădină fără flori!
— Bravo! strigă mulţimea. E adevărat! E adevărat! Acest cuvînt „adevărat" îi
făcu bănuitori şi pecurtenii cei mai puţin înclinaţi spre aşa ceva. Dar Giacomone
îşi continuă liniştit discursul:
— Înainte de a ajunge regele acestei ţări, oamenii îşi smulgeau părul din pricina
disperării. Cetăţenii rămăseseră cheli unul după altul şi peruchierii rămăseseră
şomeri.
— Bravo! strigă un cetăţean. Trăiască peruchierii şi trăiască perucile!
Giacomone rămase o clipă descumpănit. Aluzia aceea la peruci îl tulbură pînă în
adîncul inimii. Totuşi, alungîndu-şi bănuielile, reîncepu:
— Cetăţeni, să vă spun acum de ce părul de culoare portocalie e mai frumos
decît cel de culoare verde.
În acel moment, un curtean, gîfîind, îl trase pe Giacomone de mînecă şi îi şopti
ceva la ureche.
— Maiestate, s-a întîmplat ceva îngrozitor.
— Hai, vorbeşte odată!
— Făgăduiţi-mi mai întîi că n-o să mi se taie limba dacă vă voi spune adevărul.
— Îţi făgăduiesc.
— Cineva a scris pe ziduri că Măria Voastră poartă perucă şi de aceea rîde
mulţimea.
De uimire, Giacomone lăsă să-i cadă din mîini paginile discursului, care coborau
acum în serpentină deasupra capetelor mulţimii, şi care nimeriră în mîinile
tuturor şi-a copilaşilor în special. Dacă i-ar fi spus cineva că palatul regal arde,
monarhul nu s-ar fi înfuriat mai tare. El dădu poruncă jandarmilor să evacueze
piaţa. Apoi ordonă să i se taie limba curteanului care — hotărîndu-se să-
linformeze — îi adusese ştirea. Sărăcuţul găgăuţă, în graba lui ceruse îndurarea
de a i se lăsa limba, uitînd însă că pentru a-i rămîne întreagă limba ar fi trebuit
să ceară să nu i se taie nasul. Astfel, în cazul cel mai rău, regele i-ar fi retezat
poate numai nasul, iar limba îi rămînea.
Dar mînia lui Giacomone nu se potolise. O proclamaţie care făgăduia o sută de
mii de taleri falşi aceluia ce va pîrî pe făptaşul jignirii aduse maiestăţii sale a
fost cu mare repeziciune împrăştiată în tot regatul. Chiar la picioarele coloanei
din piaţa palatului fu înălţată o ghilotină, cu cuţitul gata de-al ucide pe
nesocotitul scrib.
„Vai de mine şi de mine, se zbîrli Şchioapa, retrăgîndu-se pe capitel şi pipăindu-
şi gîtul; nu ştiu cum se zice teamă în limba mincinoşilor, dar dacă s-o fi zicînd
curaj, mă simt foarte curajoasă."
Din prevedere, rămase însă toată ziua cocoţată în refugiul ei de sus. Către seară
totuşi, cînd fu destul de sigură că nu va avea de-a face cu cineva, se coborî de
pe coloană, uitîndu-se de o sută de ori în jur, înainte de a cuteza să facă un pas.
Cînd ajunse pe pămînt, labele ei de dinapoi ar fi vrut să înceapă repede să
alerge, dar ghinion! — i se ivi din nou, la lăbuţa cea dreaptă, din faţă, acea su-
părătoare mîncărime cunoscută.
„Asta-i, ce să-i faci, bombăni Şchioapa, ca să scap de această mîncărime voi fi
iar forţată să scriu undeva ceva neplăcut pentru regele Giacomone. Se pare că
dacă te-ai născut pe pereţi nu te poţi lipsi de a duce o viaţă în care trebuie să
mîzgăleşti în dreapta şi-n stînga. Dar, pe de altă parte, aici nu se văd pereţi. Voi
scrie, aşadar, tocmai sus."
Şi chiar pe cuţitul ghilotinei, cu creta cea roşie de la lăbuţa ei, mîţa întocmi un
nou mesaj către populaţie, privitor la regele Giacomone:

PERUCA MAIESTĂŢII SALE

E-UN ADEVĂR, NU-S VORBE GOALE !

Trecîndu-i apoi de îndată mîncărimea, Şchioapa observă cu nelinişte că lăbuţa i

se mai scurtase cu cîţiva centimetri.
— Îmi mai lipseşte o labă, murmură ea, şi dacă mi-aş consuma-o şi pe asta,
făcînd pe scriitoarea, cu ce o să mai umblu?
— Pînă una alta, zise atunci o voce de la spatele ei, te voi ajuta eu.
Dacă ar fi fost numai vocea, Şchioapa ar fi putut-o lua poate la fugă, dar vocea
avea două braţe straşnice, două mîini vînjoase care au şi făcut-o ostatecă.
Mîinile şi vocea aparţineau unei doamne cam înaintată în vîrstă, înaltă de
aproape doi metri, uscăţivă şi severă ...
— Mătuşa Pannocchia!
— Da, chiar eu, şopti bătrîna doamnă; iar mătăluţă vei veni acum cu mine. O să
te învăţ eu să mai furi cina pisicilor mele şi să mai mîzgăleşti cu cretă pe ziduri.
Şchioapa se lăsă dusă, fără împotrivire, sub mantaua mătuşii Pannocchia,
supusă, îndeosebi şi pentru că în poarta palatului îşi făcuseră, tocmai atunci,
apariţia cîţiva jandarmi.
„Ce noroc că mătuşa Pannocchia a sosit ea mai întîi, gîndi Şchioapa; tot e mai
bine în mîinile ei decît în ghearele lui Giacomone..."

Gelsomino in tara mincinosilor(7)

Fără şovăială, Şchioapa-nvaţă mîţele să miaune pe față

Mătușa Pannocchia o duse acasă şi-o culcă în jeţ. Ba chiar o legă de el cu ac
şi aţă, ca şi cum ar fi fost un desen fixat pe o faţă de masă.
— Mătuşă Pannocchia, zise Şchioapa, aţi fi putut, cel puţin, să alegeţi un fir
albastru, care s-ar fi potrivit mai bine cu blana mea. Ăsta portocaliu e tare urît;
mi-aminteşte de peruca lui Giacomone.
— Nu trebuie să vorbim despre peruci, ripostă mătuşa Pannocchia. Cel mai bun
lucru e să stai locului şi să nu ştergi putina ca în seara trecută. Tu eşti o făptură
rară şi de la tine mă aştept la lucruri neobişnuite.
— Nu-s decît o mîţă, zise cu modestie Şchioapa.

— Eşti o mîţă care miaună în timpuri cînd nu prea se văd multe făcînd una
ca asta, ba nu se văd de loc. Pisicile au început să latre ca dulăii şi fireşte că nu
reuşesc, pentru că ele nu-s născute pentru aşa ceva. Eu iubesc pisicile, nu cîinii.
Am şapte în casă. Le pun să doarmă în bucătărie, sub chiuvetă. De cîte ori le văd
că deschid gura, îmi vine să le alung. De o sută de ori am încercat să le învăţ să
miaune, dar nici pomeneală să-mi dea vreuna ascultare. Nu au încredere în
mine.
Şchioapa începea s-o îndrăgească pe bătrîna doamnă care, fără îndoială, o
salvase de gardian şi care nu mai putea răbda mîţele ce lătrau.
— Oricum, continuă mătuşa Pannocchia, la pisici ne vom gîndi mîine. Astă-seară
avem noi altceva de făcut.
— Şi se apropie de un dulăpior cu rafturi, de unde trase o carte, arătîndu-i
Şchioapei titlul:
TRATAT DESPRE CURĂŢENIE.
— Şi acum, îi aduse la cunoştinţă mătuşa Pannocchia, aşezîndu-se într-alt jeţ
din faţa Şchioapei, îţi voi citi de la primul pînă la ultimul capitol.
— Cîte pagini sunt, mătuşica?
— Nu-s multe: abia dac-or fi opt sute douăzeci şi patru, înţelegînd că am socotit
şi tabla de materii, de care însă te voi scuti.
Capitolul întîi:
Pentru ce nu trebuie să-ţi scrii numele pe ziduri. Numele e un lucru preţios, nu e
de aruncat în drum. Faceţi un portret frumos şi veţi putea să vă puneţi sem-
nătura pe el. Ciopliţi o statuie frumoasă, şi numele vostru va sta bine încrustat
pe piedestal. Fabricaţi o maşină de toată frumuseţea, şi veţi avea dreptul s-o
botezaţi cu numele vostru. Numai făpturile care nu au nimic bun în ele şi niciun
loc mai ca lumea să-şi însăileze numele, numai ele ţin să şi-l întindă pe pereţi...
— De acord, rosti cu solemnitate Şchioapa. Tocmai de aceea eu nu mi-am
scrijelit pe ziduri numele meu, ci pe acela al regelui Giacomone.
— Taci şi ascultă capitolul doi:
De ce nu trebuie să scrii pe ziduri numele prietenilor tăi...
— Am un singur prieten, zise Şchioapa. Ba chiar şi pe acela l-am avut şi l-am
pierdut. Capitolul ăsta nu vreau să-l ascult, fiindcă nu vreau să mă cuprindă
melancolia.
— O să-l asculţi chiar dacă nu-ţi place, fiindcă şi aşa n-o să te poţi mişca de
aici.
În acel moment zbîrnîi clopoţelul şi mătuşa Pannocchia se ridică, pentru a se
duce să deschidă. Intră o fetiţă ca pînă-n zece ani: că era o fetiţă, se putea băga
de seamă după pieptănătura „coadă de cal", altfel ar fi putut părea chiar
băieţel, fiindcă era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de cow-boy şi cu o
cămaşă în pătrăţele.
— Romoletta! exclamă Şchioapa în culmea surprizei.
Fata o privi gînditoare.
— Unde ne-am cunoscut?
— Dar bine, continuă Şchioapa, aproape s-ar putea spune că tu eşti mama
mea. Culoarea ce o am, oare nu-ţi aminteşte de nimic?
— Ba îmi aminteşte, răspunse Romoletta, de o bucată de cretă pe care am
luat-o odată împrumut din sertarul tablei de la şcoală.
 — Împrumut? întrebă mătuşa Pannocchia. Şi învăţătoarea ştia?
— Nu am avut răgaz să-i spun, vorbi răspicat Romoletta. Sunase chiar atunci
clopoţelul de amiază.
— Foarte bine, zise Şchioapa, mai că s-ar putea crede că aş fi odrasla acelei
mici bucăţele de cretă. Ba mi se pare că tocmai de aceea şi sunt o pisică
instruită: vorbesc, citesc, scriu şi fac socoteli. Desigur, ţi-eram mai
recunoscătoare dacă mi-ai fi desenat şi toate cele patru lăbuţe; dar şi aşa sunt
mulţumită.
— Şi eu sunt mulţumită că te revăd, surise Romoletta. Cine ştie cîte lucruri n-oi
fi avînd să-mi povesteşti!
— Aici toţi sunt mulţumiţi, se amestecă mătuşa Pannocchia în vorbă, toţi, afară
de mine. Aveţi, după cît se pare, amîndouă nevoie să învăţaţi ceea ce stă scris în
cartea mea. Romoletta, aşază-te aici.
Fetiţa îşi apropie un scăunel de celelalte două jeţuri şi se ghemui, strîngîndu-şi
sub ea picioarele. După ce-şi scoase ghetele, le zvîrli cît colo. Mătuşa Pannocchia
reluă lectura la capitolul trei, care lămurea pentru ce nu trebuie să scrii pe
ziduri insulte la adresa trecătorilor.
Şchioapa şi Romoletta ascultau cu multă atenţie: Şchioapa, fiindcă era legată şi
nu putea face altceva, Romoletta — dimpotrivă — cu un aer şiret, al cărui înţeles
îl veţi pricepe foarte curînd.
Ajungînd la capitolul zece, mătuşa Pannocchia începu să caşte. De la început
căscase ea, cam la fiecare pagină; dar acum căscaturile deveniseră, încetul cu
încetul, tot mai dese; cîte trei la fiecare pagină, cîte patru, apoi una la fiecare
două rînduri... una la fiecare rînd... una de fiecare cuvînt... Şi, în cele din urmă,
le puse capac un căscat mai lung decît altele, iar cînd gura bătrînei se reînchise,
în acelaşi timp şi genele ochilor ei buni se închiseră.
— Aşa se întîmplă mereu, zise răspicat Romoletta pe la jumătatea cărţii
mătuşica adoarme.
— Şi noi trebuie să aşteptăm acum pînă se trezeşte? întrebă Şchioapa. M-a cusut
aşa de strîns, că dacă mi-ar veni să casc, n-aş putea deschide nici măcar gura.
Dacă ai şti cît sunt de grăbită să pornesc în căutarea unui amic pe care nu l-am
mai văzut de ieri seară!...
— Las' pe mine, zise Romoletta.
Cu multă delicateţe, fără cel mai mic zgomot, luă o pereche de foarfece şi tăie
firele. Şchioapa se întinse din toate încheieturile ei, sări jos să-şi dezmorţească
lăbuţele şi trase aer în piept cu o nespusă părere de bine.
— Cît ai clipi, şopti Romoletta, ne vom şi căra prin bucătărie.
În bucătărie, întunericul era mai negru decît smoala, dar într-un colţ, aşa cam pe
unde s-ar fi putut afla chiuveta, într-un colţ străluceau patrusprezece flăcărui
verzi.
— Simt parcă miros de mîţă, spuse Şchioapa; ba chiar de-a binelea este mirosul
a şapte mîţe!
— Hm, sunt pisicile mătuşii mele.
Dinspre chiuvetă izbucniră în acelaşi timp şapte rîsete vesele.
— Surioară dragă, rosti o voce. Pe lîngă că eşti şchioapă, nici nu vezi bine? Cum
de nu bagi de seamă că suntem cîini ca şi tine?
— Ptiu, mîţe mincinoase! exclamă Şchioapa, înfuriindu-se de-a dreptul. Norocul
vostru e că n-am răgaz să mă opresc, altfel v-aş învăţa eu, silindu-vă cu
ghearele, să mieunaţi. Iar mătuşa Pannocchia mi-ar da chiar îngăduinţa s-o fac...
— Ham! lătrară în cor cele şapte pisici.
Şchioapa străbătu bucătăria şontîcăind şi se duse să se ghemuiască în faţa celor
şapte colege ale sale.
— Miau, zise ea cu o mutră provocatoare. Cele şapte pisici se mîhniră.
— Ati auzit? sări cea mai mică dintre dînsele. Miaună într-adevăr şi ştie să
miaune.
— Desigur, şi nu-i rău de loc pentru un cîine.
— Miau, repetă Şchioapa, miau, miau, miau!
— O fi una care face imitaţii la radio, gîndi cea mai bătrînă dintre cele şapte,
nu-i daţi atenţie. Vrea s-o aplaudăm. .
— Miau, făcu din nou Şchioapa.
— Drept să spun, mormăi alta dintre cele şapte, şi mie mi-ar plăcea să pot
mieuna aşa de bine. Căci dacă vreţi să ştiţi, m-am săturat să tot latru. Ori de
cîte ori latru, mă cuprinde o spaimă care face să mi se zbîrlească pielea pe
mine.
— Măi cap de bostan, zise Şchioapa, ştii de ce te-n-spăimînţi? Fiindcă eşti mîţă
şi nu cîine!
— Nu mă supăra acum. E mare lucru că stăm şi te ascultăm. De fapt cine ştie
cine oi fi.
— Sunt, ca şi tine, o pisică.
— Pisică sau cîine, mie mi-ar place să miaun.
— N-ai decît să încerci, zise Şchioapa. Să vezi şi tu cum vine asta. Ai să simţi în
gură un gust mai dulce decît...
— Mai dulce decît laptele pe care ni-l dă mătuşa Pannocchia? întrebă cea mai
mică dintre cele şapte.
— De o sută de ori mai dulce.
— Eu mai că aş vrea să încerc, rosti entuziasmată cea mai mică.
— Miau, miau, mieună ispititor Şchioapa. Curaj, surioarelor mîțe, învăţaţi să
mieunaţi.
Şi în timp ce Romoletta se ţinea de pîntece rîzînd, cea mai mică dintre cele
şapte pisici începu să scoată un sfielnic mieunat. A doua îi ținu isonul, niţel mai
tare, a treia se uni cu ele în cor; după o clipă, toate cele şapte mîţe mieunau ca
şapte viori, aţîţate de vocea puternică a Şchioapei.
— Ei, cum vi se pare?
— Într-adevăr, e dulce!
— Mai dulce decît laptele cu zahăr!
— Vai! exclamă alarmată Romoletta, o s-o treziţi pe mătuşa Pannocchia. Vino
după mine, Şchioapa!
Dar era prea tîrziu pentru precauţii. Mătuşa Pannocchia se trezise şi răsărise în
uşa bucătăriei. Se auzi cum se învîrte comutatorul şi deodată apăru, brăzdată de
năvala lacrimilor de fericire, faîa bătrînei doamne.
— Pisicuțele mele! În sfîrșit! În sfîrșit!... Şchioapa şi Romoletta reuşiseră
între timp să ajungă în curte. Cele şapte mîţe rămaseră o clipă nehotărîte:
privind la stăpîna lor, ele mieunau pe nerăsuflate, neştiind ce să gîndească
despre şiroaiele de lacrimi care i se iviseră stăpînei sub pleoape. Cu toatele se
uitară la uşă şi se hotărîră s-o apuce într-acolo. Una după alta, mîţele se
năpustiră în curte, fără să înceteze o clipă a mieuna.
Mătuşa Pannocchia ieşi în urma lor, ştergîndu-şi lacrimile.
— Bravo vouă! Bravo vouă! spunea mereu. Bravo! Iar mîţele îi răspundeau:
miau! miau!
Dar cineva nevăzut de nimeni urmărea acest spec-tacol neobişnuit. Era domnul
Calimero, stăpînul casei, care se restrînsese cu locuinţa în mica mansardă numai
să poată închiria şi ultima dintre încăperile ultimului etaj. Era un om nesuferit,
urît ca o iscoadă. De mai multe ori domnul Calimero îi interzisese mătusii
Pannocchia să țină animale în casă, dar bătrîna doamnă, fireşte, nu-i dase
ascultare.
— Eu plătesc, îi răspunsese ea, şi aşa de-ajuns de scumpă chirie. Şi-n casa mea
primesc pe cine-mi place.
O bună parte din timpul său liber, Calimero şi-l petrecea spionînd de la
ferestruica mansardei lui, să vadă cu ce se îndeletnicesc locatarii săi. Aşa se
întîmplă că în seara aceea el zări pisicile, le ascultă mieunînd şi o auzi pe
mătuşa Pannocchia care le încuviinţa obrăzniciile, spunîndu-le în repetate
rînduri, cu glas tare: Bravo! Bravo!
„Am reuşit să aflu, zise Calimero frecîndu-şi mulţumit mîinile. De aceea umblă
toată ziua bătrîna vrăjitoare, să adune cîinii vagabonzi: să-i înveţe, nici mai mult
nici mai puţin, decît să miaune! De data aceasta îi vin eu de hac. Am să scriu
numaidecît o scrisoare către ministru."
Şi, închizînd ferestruica, luă o pană, luă hîrtie, luă şi călimara şi aşternu
următoarele rînduri:

DOMNULE MINISTRU,
Se întîmplă lucruri de necrezut, care pun la grea încercare răbdarea cetăţenilor.
Doamna mătuşă Pannocchia a făcut aceasta şi aceasta etc, etc. Semnat:
Un prieten al minciunii
Puse apoi scrisoarea în plic şi fugi cu ea la poştă. Dar, culmea ghinionului, tocmai
cînd Calimero se întorcea acasă, Romoletta şi Şchioapa se opriseră în drum să
săvîrşească ceva care ar fi meritat drept pedeapsă lectura altor zece capitole din
cartea mătuşii Pannocchia. Şchioapa, cum ştiţi, simţea că o încearcă din cînd în
cînd acea mîncărime deosebită, iar atunci cînd simţea că se înteţeşte, nu putea
să se lipsească de gestul de a scrie pe ziduri. Acum iar îşi ascultă chemarea,
fiindcă tocmai sta şi se scărpina, urmărită, nu fără pizmă, de Romoletta care nu
avea în buzunar nicio bucăţică de tibişir. Nici una, nici cealaltă însă, nu-l băgară
de seamă pe Calimero.
Iscoada numai ce le văzu singure că şi bănui, dintr-o dată, că la mijloc e ceva
necurat. Drept care, se pitulă iute după o poartă şi reuşi să citească în tihnă noul
mesaj al Şchioapei, care spunea:
PE MONARHUL GIACOMONE,
ÎL VA FACE NEFERICE
CEL CE ARE-N CASA MÎȚE
CARE MIAUNĂ, SE ZICE.
De îndată ce Şchioapa şi Romoletta se îndepărtară, Calimero alergă acasă,
frecîndu-şi mîinile de mulţumire şi-i trînti ministrului o nouă scrisoare, ticluită
însă astfel:

EXCELENŢĂ,
Sunt în măsură să vă aduc la cunoştinţă că autorii scrierilor ofensatoare la adresa
suveranului nostru, care apar pe ziduri, locuiesc în casa mătuşii Pannocchia.

E vorba de nepoata sa Romoletta şi de unul dintre cîinii pe care ea-i adună de pe

uliţe să-i înveţe — împotriva tuturor legilor — să miaune. Convins că mă veţi
răsplăti cu recompensa făgăduită, de o sută de mii de taleri falşi, mă iscălesc:
Calimero Poliţă

Între timp, de-a lungul drumului, Şchioapa se uita și iar se tot uita la lăbuţa
ei din dreapta, care i se scurtase cu încă vreo cîțiva milimetri.
— Trebuie să găsesc o soluţie pentru scris fără să-mi tocesc atîta laba, zise
ea suspinînd.
— Stai puţin, exclamă atunci Romoletta. Ce neghioabă-s, că nu m-am
gîndit la asta mai dinainte. Cunosc eu un pictor care stă pe-aici, prin partea
locului. Mansarda lui e întotdeauna deschisă, fiindcă pictorul e sărac lipit
pămîntului, dar e tare bun şi n-are teamă de hoţi. Poţi intra oricînd să-i ceri
împrumut cîteva acuarele şi poate chiar o cutie întreagă. Vino să-ţi arăt drumul
şi pe urmă eu mă întorc iute acasă. N-aş vrea ca mătuşa Pannocchia să fie
îngrijorată din pricina mea.

Gelsomino in tara mincinosilor(8)

Bananito, pictor de afiş, părăsind penelul, ia un şiş
Pictorul Bananito era singur în mansarda lui şi în seara aceea somnul nu
izbutea să-l fure. Ghemuit pe un taburet, el îşi contempla tablourile cu
melancolie:
„În zadar, ceva le lipseşte! Dacă nu le-ar lipsi asta, ar fi adevărate capodopere.
Dar ce oare le lipseşte?"
Asta era întrebarea.
În momentul acela, Şchioapa, care se căţărase sus pe acoperişuri, gîndindu-se să
intre pe fereastră fără a tulbura cumva pe stăpînul casei, sări pe pervaz.

„O, sunteţi încă treaz!?” mieună ea în gînd. „Voi aştepta aici. Nu vreau să par
indiscretă. După ce Bananito va adormi, îi voi „cere” nişte culori împrumut, fără
să bage de seamă. Între timp, ia să-mi arunc o privire asupra tablourilor."
Însă ceea ce văzu îi tăie respiraţia.
„După mine, au în ele ceva în plus. Dacă n-ar fi acest ceva, mai că ar părea
acceptabile. Dar oare ce-o fi în ele prea mult? N-au prea multe labe? Bunăoară,
calul de colo e înzestrat chiar cu treisprezece picioare. Şi cînd stai să socoteşti
că eu n-am decît trei!... Pe urmă, sunt şi prea multe nasuri în aceste tablouri.
Uite, de pildă, portretul ăla are în mijlocul unei singure feţe trei nasuri. Eu nu
pizmuiesc modelul, căci dacă-l prinde un guturai, trebuie să întrebuinţeze trei
batiste deodată. Dar ce face oare pictorul acum?"
Bananito se ridicase de pe taburet îngîndurat: „Poate că le lipseşte — spuse el
tot în privinţa tablourilor — puţin verde... Da, da, chiar de verde este nevoie!"
Aşa că puse mîna pe un tub, apăsă pe el, scoţînd pasta pe o paletă şi începu să
împartă verdele cu mişcări de pensulă în lungul şi în latul tuturor pînzelor: pe
picioarele calului, pe nasurile portretului, în ochii unei doamne care avea şase
ochi: trei de o parte şi trei de cealaltă.
Apoi se dădu puţin înapoi şi-şi strînse pe jumătate pleoapele, ca să-şi dea seama
de rezultatul strădaniei sale.
„Nu, nu, bolborosi el, trebuie să existe o altă pricină. Tablourile-s la fel de urîte
ca la început."
De la locul unde şedea, Şchioapa nu putea auzi aceste cuvinte, dar îl văzu pe
Bananito clătinînd cu tristeţe din cap.
„Sunt sigură că nu e mulţumit, mirosi Şchioapa. N-aş vrea să fiu în pielea
doamnei celeia cu şase ochi dacă s-ar abate cumva asupră-i vreo slăbire a
vederii: căci ochelarii cu şase lentile trebuie să coste tare scump".
Bananito luă un alt tub, îl apăsă deasupra paletei şi se apucă iar să plimbe cîte
puţin pensula în lungul şi-n latul fiecărui tablou, peste tot, sărind de ici-colo prin
locuinţă, ca o lăcustă.
„Galbenul, se muncea el cu gîndul, sunt sigur că puţin galben lipseşte."
„Ajutor! — îşi spuse în gînd Şchioapa — că trînteşte acum o omletă cît toate
zilele peste tablouri!"
Dar Bananito şi apucase să zvîrle la pămînt paleta şi pensula, se urcase deasupra
lor cu picioarele şi le zobi ca un turbat, smulgîndu-şi în acelaşi timp părul din
cap.
„Dacă o să continue aşa, reflectă Şchioapa, o să ajungă chel ca regele
Giacomone. Mai că-mi vine să mă duc să-l alin, că tare mult suferă. Dar dacă va
lua-o drept jignire? Sfaturile pisicilor nu le-a ascultat niciodată nimeni şi, la
drept vorbind, aşa ceva ar fi şi greu de făcut, fiindcă limba mîţelor n-o înţelege
mai niciun muritor".
Lui Bananito i se făcu milă de propriu-i păr: „Nu mai pot să îndur, hotărî el:
voi lua un cuţit de la bucătărie şi am să fac bucăţi-bucăţele toate tablourile. Cea
mai mare bucăţică trebuie să fie cu mult mai măruntă decît nişte confetti. Se
vede treaba că n-am fost născut să fiu pictor".
„Bucătăria" lui Bananito era o măsuţă dintr-un colţ al mansardei, o măsuţă pe
care erau aşezate o spirtieră, o ulcică, un castron şi nişte tacîmuri. Măsuţa se
găsea chiar sub fereastră, iar Şchioapa trebui să se ascundă după o vază cu flori,
ca să nu fie văzută. Chiar dacă nu s-ar fi pitulat acolo, Bananito tot n-ar fi putut-
o zări, deoarece ochii i se umpluseră de lacrimi cît nucile.
„Şi acum ce face? întrebă Şchioapa, zgîindu-se la pictor. Ia o lingură... I-o fi
foame... Ba nu, lasă lingura şi ia furculiţa. Uite că se lipseşte şi de astea şi pune
mîna pe şiş. Ei, dar ştii că începe să mă îngrijoreze!! Nu i-o fi căşunat oare să
ucidă pe cineva? Cine ştie, poate pe criticii săi. De fapt, dacă tablourile lui rămîn
aşa de urîte, asta ar trebui să-l bucure. Căci atunci cînd o să le expună, cum
oamenii din ţara asta nu vor putea spune adevărul, ei toţi vor trebui să se
întreacă în a le socoti drept nişte capodopere: şi astfel va cîştiga o groază de
parale."
În timp ce Şchioapa făcea atari calcule şi reflecţii, Bananito scoase dintr-un
sertar o gresie şi începu să ascută şişul.
„Vreau să taie ca briciul. Să nu mai rămînă din opera asta nici urmă."
„Dacă are de gînd să ucidă pe cineva, gîndi Şchioapa, vrea să fie foarte sigur că
lovitura nu va da greş. A, dar ia stai: dacă cumva vrea chiar el să se sinucidă? Ar
fi o crimă şi mai mare. În cazul acesta trebuie să mă amestec la timp şi
neapărat. Nu mai e strop de vreme de pierdut. Dacă odinioară gîştele romane au
salvat Capitoliul, apoi o mîţă şchioapă poate şi ea foarte bine salva un pictor
disperat."
Şi mica noastră eroină, cu cele trei lăbuţe ale sale, se şi aruncă înlăuntrul odăii,
mieunînd pe nerăsuflate. În aceeaşi clipă însă, uşa se deschise larg, şi de afară,
năpustindu-se în mansardă, asudat şi plin de colb şi de moloz... apăru, ei! Ghiciţi
cine?
— Gelsomino!
— Şchioapo!
— Ce bucuroasă-s că te văd!
— Eşti într-adevăr tu, pisicuţa mea?
— N-ai decît să-mi numeri lăbuţele.
Şi sub ochii pictorului care încremenise acolo, cu şişul în mînă şi cu gura căscată,
Gelsomino şi Şchioapa se îmbrăţişară ţopăind de bucurie.
Prin ce întîmplare tenorul nostru ajunsese în vîrful acelei scări şi cum se
întîmplase să împingă chiar în acel moment, chiar uşa aceea, toate astea au să
vă fie povestite, întocmai cum cer ele, de la început pînă la sfîrşit, în paginile
următoare.

Gelsomino in tara mincinosilor(9)

Vocea din pivniţă-l dădu de gol pe Gelsomino lui Domisol

Gelsomino, poate că vă mai amintiţi, adormise într-o pivniţă, pe o grămadă
de cărbuni. Patul său nu era, într-adevăr, prea din cale-afară de moale, (parcă
atunci cînd eşti tînăr mai faci caz de comoditate!) căci bucăţile de cărbuni, cu
colţurile lor, îi împungeau coastele, dar asta nu-l împiedică totuşi să viseze.
Taman în mijlocul visului, băiatul începu să fredoneze. Mulţi oameni au
obiceiul să vorbească prin somn; Gelsomino îl avea, din păcate, pe acela de a
cînta prin somn. Iar cînd se trezea, nu-şi amintea nimic. Vocea, poate pentru a
se răzbuna pe îndelungile tăceri la care stăpînul o silea în timpul zilei, îi juca
astfel de farse (ca să-şi ia şi dînsa revanşa pentru împrejurările în care
Gelsomino o obliga să nu crîncnească).
 „Şoapta" lui Gelsomino era destul de puternică totuşi ca să trezească din
somn cam jumătate din locuitorii oraşului. Zbîrlindu-se mîniaţi, cetăţenii ieşeau
pe la ferestre strigînd:
— Dar unde-i, domnule, paza de noapte? E posibil să nu se găsească nimeni care
să-l facă să tacă pe chefliul ăsta?
Paznicii de noapte alergau la rîndu-le în dreapta şi-n stînga, dar nu întîlneau
altceva decît străzi pustii.
Pînă şi directorul Teatrului Comunal care locuia, hăt, spre marginea oraşului, la
mai bine de zece kilometri de pivniţa unde dormea cîntînd Gelsomino, pînă şi el
se trezi.
„O, ce voce extraordinară! exclamă directorul. Aşa tenor mai zic şi eu! Dar cine
o fi? Vai, dacă aş putea pune mîna pe el, ce uşor mi-aş umple eu teatrul!Acest
om ar putea fi salvarea mea."
Trebuie să se ştie, într-adevăr, că de multă vreme Teatrul Comunal din oraşul
povestirii noastre trecea printr-o criză, ba se afla chiar în pragul falimentului. În
ţara mincinoşilor, cîntăreţii erau neînchipuit de rari, iar puţinii care se mai
găseau, şi-aceea slabi, erau încredinţaţi că e de datoria lor să cînte fals. Şi iată
de ce: dacă se întîmpla să cînte vreunul bine, publicul îi striga: „Cîine! Lasă-te
de lătrat!" Dacă însă cîntăreţii cîntau rău, din partea spectatorilor auzeau
strigîndu-li-se: „Bravo! Minunat! Bis".
Iar, în general, cîntăreţii preferau să audă spunîndu-li-se „Bravo", decît „Lăsaţi-
vă de lătrat".
Directorul teatrului se îmbrăcă în pripă, coborî îri stradă şi o apucă, zor nevoie,
spre centrul oraşului, într-acolo de unde i se părea lui că vine vocea. Nu vă pot
povesti de cîte ori avu impresia că-i gata să dea de urmele vrăjitorului, şi cît de
mult se înşela.
„Trebuie să fie în casa aceasta, zicea cîteodată, căci, fără îndoială, vocea iese
de la fereastra aia de sus”.
După ceasuri de căutare zadarnică, aproape mort de oboseală şi pe punctul de a
lăsa totul baltă, descoperi, în sfîrşit, pivniţa unde dormea Gelsomino şi vă puteţi
închipui uimirea lui, cînd la lumina slabă a brichetei se lămuri că nemaipomenita
voce ieşea din pieptul unui tinerel adîncit în somn, pe o grămadă de cărbuni.
„Dacă prin somn, se gîndi directorul teatrului frecîndu-şi mîinile, cîntă aşa de
bine, apoi îmi închipui cum poate cînta cînd e treaz. Acest om e o mină de aur
şi, după toate cîte se văd, el habar n-are cine e. O să fiu singurul lui stăpîn şi-mi
voi aduna o avere frumuşică de pe spinarea sa".
Îl trezi deci pe Gelsomino şi se prezentă:
— Sînt maestrul Domisol şi-am bătut zece kilometri pe jos, ca să te descopăr. Nu
există îndoială că tu trebuie şi poţi să cînţi la teatrul meu, iar asta chiar de
mîine seară. Haide, scoală-te, să mergem la mine acasă ca să facem o repetiţie.
Gelsomino încercă să refuze. Spuse că-i e somn, dar maestrul Domisol îi făgădui
un pat cît toate zilele, să se poată desfăta în voie, cît pofteşte. Gelsomino zicea
că n-a studiat muzica, dar maestrul jura că nu era nevoie, la vocea lui, să
cunoască nici măcar notele. De-altminteri, vocea hoinarului se agăţase de mult
de această ocazie.
— Curaj! Nu voiai tu oare să devii un cîntăreţ? Chibzuieşte cuminte şi primeşte,
poate că ăsta va fi începutul carierei tale.
Apoi maestrul Domisol puse capăt convorbirii, apucîndu-l pe Gelsomino de braţ şi
trăgîndu-l aproape după el cu toată puterea. Îl duse acasă, se aşeză la pian,
scoase un acord şi-i porunci:
— Zii, cîntă!
— N-ar fi mai bine să deschideţi ferestrele? întrebă cu sfiiciune Gelsomino.
— Nu, nu vreau să conturb vecinii.
— Ce să cînt?
— Orice vrei: un cîntec din ţara ta.
Gelsomino începu un cîntec din ţara lui. Se străduia cu multă băgare de seamă să
cînte cu un firişor de voce şi ţinea mereu ochii aţintiţi către geamurile feres-
trelor, care vibrau primejduite, părînd, din clipă în clipă, gata să plesnească.
Dintîi, geamurile nu se sparseră, dar pe la începutul strofei a doua se făcu
ţăndări lampadarul şi camera directorului de teatru rămase pe întuneric.
— Foarte bine, strigă maestrul Domisol, aprinzînd o luminare. Magnific! Minunat!
Sînt treizeci de ani de cînd în această încăpere cîntă tenori, dar nici unul n-a
reuşit să spargă măcar o ceşcuţă de cafea.
La începutul celei de a treia strofe, geamurile ferestrelor se prefăcură în ceea ce
Gelsomino se temuse să nu vadă: în ţăndări. Maestrul Domisol părăsi pianul şi
alergă să-l îmbrăţişeze.
— Băiatul meu, striga el, plîngînd de entuziasm. Aceasta e dovada că sunt pe
drumul cel bun. Tu vei fi cel mai mare cîntăret al tuturor timpurilor. Mulţimea va
scoate roţile automobilului tău, ca să te poarte în triumf.
—Dar eu n-am automobil, se dezvinovăţi Gelsomino.
— Vei avea zece, vei avea cîte unul pentru fiecare din zilele anului. Mulţumeşte
cerului că l-ai întîlnit pe maestrul Domisol. Haide, cîntă alt cîntec.
Gelsomino începu să aibă o oarecare emoţie. Era pentru întîia oară cînd cineva îi
aducea laude pentru felul cum cînta. El nu era trufaş, dar laudele plac tuturora.
Cîntă deci un alt cîntec şi de data aceasta îşi lăsă vocea niţel mai liberă. Numai
niţeluş, pentru ridicat o acută sau două. Dar atîta fu de ajuns ca să işte un
cataclism.
Geamurile de prin vecini se prefăcură în cioburi, unul după altul. Lumea ieşea
înspăimîntată pe la ferestre.
— Cutremur! Ajutor! Ajutor! Se salvează cine poate!
Şuierînd sfîşietor, maşinile pompierilor alergau cu sirenele deschise. Străzile se
umplură repede de lume, care se îndrepta speriată spre cîmpiile dinafară,
purtîndu-şi în braţe copiii adormiţi şi împingînd, alandala, cărucioare pline de
mobilă.
Maestrul Domisol nu-şi mai încăpea în piele de entuziasm.
— Formidabil! Miraculos ! Nemaivăzut!
Îl sărută de nenumărate ori pe Gelsomino, se repezi să ia un fular, ca să-i apere
gîtul de curenţii de aer, apoi îl aşeză în sufragerie, servindu-i mîncăruri cu care
ar fi îndestulat poate zece şomeri.
— Mănîncă, fiule, mănîncă, îl îndemna. Uită-te la această găină: e gătită special
pentru întărirea notelor înalte. Na, ia această pulpă de berbec: e deosebit de
binevenită ca să catifeleze notele joase. Mănîncă! De azi înainte eşti oaspele
meu. Vei avea camera cea mai frumoasă din casă de la mine şi-ţi voi capitona în
aşa fel pereţii, încît să poţi exersa cît ţi-o fi cheful, fără să te audă nimeni.
Într-adevăr, Gelsomino ar fi voit să dea o fugă să-i liniştească pe cetăţenii
înspăimîntaţi, sau măcar să telefoneze pompierilor, ca să-i scutească de atîtea
curse şi alergături zadarnice. Dar maestrul Domisol nu-i dădu încuviinţarea:
— Lasă-te păgubaş, fiule, ca să n-ajungi să plăteşti toate geamurile sparte acum,
cînd n-ai nicio leţcaie! Ca să nu mai spun că există şi posibilitatea să fii pîrît, să
ajungi în puşcărie şi atunci... atunci adio carieră muzicală.
— Dar dacă voi pricinui cumva pagube şi teatrului? Domisol izbucni în rîs.
— Teatrele sunt făcute înadins ca marii cîntăreţi să poată cînta. Sunt voci care se
iau la întrecere cu bombele. Acum du-te şi culcă-te. Eu voi întocmi afişul şi-lvoi
trimite, fără zăbavă, spre tipărire.

Gelsomino in tara mincinosilor(10)

Sub ochii lui Domisol, mîhnitul maestru, Gelsomino cîntă pe scenă măiestru
 Trezindu-se, cetăţenii găsiră lipite pe la toate colţurile de stradă afişe cu
următorul cuprins:
"In această dimineaţă, (dar nu la orele 48 fix) cel mai slab tenor, Gelsomino,
cîine între cîini, reîntors după nereuşita şi după eşecurile obţinute pe scenele
celor mai de seamă teatre din Europa şi America, nu va cînta deloc la Teatrul
Comunal. Cetăţenii sunt rugaţi să nu vină. Biletele de intrare nu costă nimic."

Fireşte, conţinutul afişului urma să fie citit pe de-a-ndoaselea şi toţi cetăţenii

pricepură exact contrariul a ceea ce era scris acolo. În loc de „nereuşită" urma
să se înţeleagă „triumf", iar acel „nu va cînta de loc" însemna, dimpotrivă, că
Gelsomino o să cînte chiar la orele 48, adică la 2l fix.
Aluzia la America, la drept vorbind, Gelsomino n-ar fi prea voit-o:
Eu, protestă el, n-am fost în America.
— Reclama, îi replică însă maestrul Domisol, e o minciună, deci prinde foarte
bine. Căci dacă ai fost în America, noi ar fi trebuit să anunţăm că ieri te-ai întors
din Asia. Aşa e întocmită legea aici. Tu nu te gîndi însă la legi, gîndeşte-te să
cînţi.
După cum cititorii noştri au şi aflat, dimineaţa aceea a fost mai curînd
furtunoasă, căci se descoperise faimoasa frază mîzgălită de Şchioapa pe faţada
palatului. Spre amiază totul se linişti însă şi, cu mult înainte de orele 2l, după
cum prevestiseră apoi ziarele, teatrul „era gol ca şi deşertul", ceea ce voia să
arate că era înţesat de lume.
Publicul năvăli ca puhoaiele, în speranţa că o să audă producîndu-se un adevărat
cîntăreţ. De fapt, maestrul Domisol se îngrijise personal, cu scopul de a umple
teatrul de lume, să circule pe socoteala lui Gelsomino zvonuri cît mai
zgomotoase.
— Aduceţi-vă vată de băgat în urechi, îi sfătuiau pe spectatori, dînd înconjur
oraşului, trimişii plătiţi ai lui Domisol, fiindcă e un chin să-l asculţi pe tenorul de
azi care vă va face să suferiţi adevărate torturi de iad.
— Închipuiţi-vă zece cîini cu răpciugă care latră toţi zece împreună, adăugaţi-
le corul a o sută de pisici, cărora cineva le-a dat foc la coadă, amestecaţi întreg
aluatul ăsta sonor cu sirenele unei cazărmi de pompieri şi clătinaţi bine: iată
ceva care seamănă cu vocea lui Gelsomino.
— Pe scurt, e un monstru?
— Un adevărat monstru. În bălţi, cu broaştele ar fi trebuit să cînte, nu în
teatre. Ba s-ar cuveni chiar să cînte sub apă, cu cineva alături de dînsul, care să-
lîmpiedice să-şi ridice capul să răsufle şi care să-l facă să se înece, ca o pisică
apucată de turbare.
Aceste ocări şi vorbe de blam urmau să fie răsturnate pe cealaltă faţă, ca tot ce
se spunea în ţara mincinoşilor: numai aşa veţi izbuti să înţelegeţi de ce tea-
trul,după cum am mai amintit, era mai plin decît un ou, cu mult înainte de orele
nouă.
La ceasurile nouă fix îşi făcu intrarea în loja regală Maiestatea Sa Giacomone
întîiul, cu peruca lui portocalie aşezată chipeş pe cap. Cei de faţă se
ridicară, seînclinară şi se aşezară străduindu-se din răsputeri să nu privească la
peruca lui. Nimeni nu-şi îngădui nici aluzia cea cea mai nevinovată la tărăşenia
ce se întîmplase dis-de-dimineaţă, toţi ştiau de fapt că teatrul se înţesase de
iscoade, oricînd gata să-şi noteze în carneţelele lor ceea ce vorbea lumea
încoace şi încolo. Domisol, care aştepta cu nerăbdare sosirea suveranului, privind
către stal printr-o gaură a cortinei, îi făcu semn lui Gelsomino să fie gata şi se
duse la orchestră. La un semnal al baghetei sale, izbucniră primele note ale
imnului naţional, care începea aşa:
„TRĂIASCĂ GIACOMONE CEL MARE ŞI PĂRUL SĂU PORTOCALIU LA CULOARE"
Nimeni nu-şi îngădui să rîdă, bineînţeles. Cineva jură că în clipa aceea
Giacomone se cam înroşise; dar e greu de crezut, fiindcă Giacomone, ca să pară
mult mai tînăr, purta pe obraz, în seara cu pricina, un strat gros de pudră.
Cînd Gelsomino apăru pe scenă, oamenii lui Domisol, prin fluierături şi strigăte,
dădură semnalul de începere:
— Jos, Gelsomino!
— Retrage-te, cîine!
— Întoarce-te la tine în baltă, broscoiule! Gelsomino primi risipa acestor
strigăte şi-a altora asemănătoare cu multă stăpînire de sine, îşi drese vocea şi
aşteptă să se facă linişte. Apoi atacă primul cîntec din program, cu cea mai
dulce dintre vocile pe care — strîngîndu-şi buzele — reuşi el s-o scoată din gură.
Cîntă într-aşa chip că, de departe privind, părea că a cîntat cu gura închisă. Era
un cîntec din ţara lui: cu cuvinte destul de comune şi niţeluş ciudate(1), dar
Gelsomino le zicea cu atîta sentiment, că aproape în întreg teatrul a fost o
grozavă fluturare de batiste; drept care spectatorii nici n-apucau să-şi şteargă
lacrimile. Cîntecul se sfîrşi cu o acută, iar Gelsomino nu forţă vocea, ci,
dimpotrivă, încercă să şi-o subţieze puţin. Cu toate acestea îi fu peste putinţă să
împiedice a se auzi dintr-o dată o duzină de „hurrr-bum"; lămpile din loji, nişte
lămpi dintr-o sticlă foarte subţire, pocniră. Pocnetele fură acoperite de o
cascadă de fluierături, întreg teatrul se ridicase în picioare şi urla:
— Cară-te! Caraghiosule! Scuteşte-ne să-ţi auzim vocea! Du-te să faci serenade
balenelor!
Pe scurt, cum ar fi putut să scrie ziarele, dacă ar fi reuşit să spună adevărul:
„entuziasmul era de nestăpînit".
Gelsomino se înclină şi intonă a doua bucată. De data aceasta se lăsă antrenat
niţeluş, trebuie să recunoaştem. Cîntecul îi plăcea, cîntatul era singura lui
pasiune, iar publicul îl asculta în extaz. Gelsomino uită de obişnuita-i prudenţă şi
dădu drumul unei acute care entuziasmă în chip cu totul deosebit, pînă la
depărtări de kilometri, însăşi mulţimea care nu putuse găsi loc la teatru. El se
aştepta la aplauze sau mai bine zis la o nouă dezlănţuire de fluierături şi de
insulte. Dimpotrivă, explodă un hohot de rîs care-l înmărmuri. Publicul părea că
uitase de cîntăreţ, căci îi întoarse spatele şi privea pufnind nestăpînit într-o
singură direcţie. Chiar şi Gelsomino se uită în partea aceea şi ceea ce văzu îi
îngheţă sîngele în vine şi vocea în gîtlej. Acuta lui nu spărsese numai puternicele
lampadare de deasupra stalurilor, ci dase naştere la o boacănă cu mult mai
îngrijorătoare: făcuse să ia în zbor, dintr-odată, faimoasa perucă portocalie de
pe capul regelui Giacomone. Suveranul bătea nervos din degete în balustrada
lojei sale, încercînd să priceapă de unde pînă unde atîta bucurie. Bietul de el, nu
băgase de seamă nimic din ce se petrecuse şi nimeni nu îndrăznea să-i
desluşească adevărul, fiecare amintindu-si foarte bine de sfîrşitul ce-i fusese
hărăzit în dimineaţa aceea unuia dintre curtenii prea zeloşi şi cu mîncărici la
limbă.
Domisol, care sta cu spatele spre sală şi nu putea să vadă nimic, îl îndemînă
printr-un semn pe Gelsomino-să atace cîntecul al treilea.
„Dacă Giacomone face o figură urîtă, nu e nevoie să fac şi eu încă una. De data
aceasta vreau să cînt într-adevăr bine."
Şi furat de valul inspiraţiei, el cîntă aşa de bine, cîntă cu o voce atît de
puternică, încît la capătul primelor note, teatrul începu să pîrîie şi să se desfacă
în bucăţi. Întîi căzură lampadarele şi se sparseră peste o parte dintre spectatorii
care nu apucaseră să se pună la adăpost. Apoi se prăbuşi un şir de loji, chiar şirul
în mijlocul căruia se afla loja regală. Dar, spre norocul lui, Giacomone părăsise
teatrul cu cîteva clipe mai înainte. Se privise în oglindă, să vadă dacă nu e cazul
să-şi dea pe obraz cu puţină pudră şi descoperise înspăimîntat că peruca lui
zburase. Se zice că în seara aceea regele a tăiat limbile tuturor curtenilor care
fuseseră cu el la teatru, fiindcă nu i-au atras atenţia asupra dezastruoasei
întîmplări.
Pe cînd Gelsomino mai cînta încă, publicul nu ştia cum să se mai înghesuie către
ieşire: după surparea ultimelor şiruri de loji şi galerii, în sală nu mai rămăseseră
decît Gelsomino şi Domisol. Primul, cu ochii închişi, continua să cînte: uitase cu
totul acum că e la teatru, uitase că e Gelsomino, gîndindu-se numai şi numai la
plăcerea de a cînta. Din păcate, cu ochii mari deschişi, Domisol se luase cu
mîinile de cap:
— Oh, teatrul meu! Sunt ruinat! Sunt ruinat!
În piaţa teatrului, mulţimea se auzea strigînd:
— Bravo! Bravo! Şi o spunea în aşa fel, încît cei care-l păzeau pe Giacomone,
privindu-se în ochi, murmurau :
„Vreţi să vedeţi dacă îi spun bravo fiindcă se pricepe într-adevăr aşa de bine să
cînte ori fiindcă — dimpotrivă — cîntă prost?"
Gelsomino termină cu o acută care îndepărtă molozul dărîmăturilor teatrului şi
ridică uriaşi nori de praf. Abia atunci îşi dădu seama de dezastrul pe care-
lprovocase. Îl zări pe Domisol care, fluturînd ameninţător din bagheta lui
dirijorală, se forţa să-l ajungă, sărind peste munţii de ruine. „Cariera mea de
cîntăreţ s-a sfîrşit, înţelese disperat Gelsomino. Să-mi pun cel puţin pielea la
adăpost".
Şi, strecurîndu-se printr-o spărtură din pereţii teatrului, el ieşi în piaţă,
ascunzîndu-şi faţa. Se amestecă în apele mulţimii, ajunse într-o stradă singura-
tică, iar de acolo începu să fugă, să fugă, de era cît pe-aci să-şi rupă
picioarele...
— Opreşte-te, nenorocitule! Plăteşte-mi teatrul!
Gelsomino coti după un colţ într-o ulicioară, se furişă pe cea dintîi portiţă care-i
ieşi în cale, urcă scările gîfîind pînă la mansardă, împinse uşa, şi iată-l în
„atelierul" lui Bananito, în aceeaşi încăpere, adică, în care Şchioapa îşi făcuse
mai înainte intrarea pe fereastră.

Gelsomino in tara mincinosilor(11)

Dac-un pictor nu trage meşteşugul de păr, atunci frumosul poate deveni adevăr
Bananito a rămas cu gura căscată ascultînd cum Gelsomino şi Şchioapa îşi
istoriseau boroboaţele. Piciorul ţinea încă în mînă şişul, dar acum nu-şi mai
amintea nici el precis de ce îl luase.
— Ce voiaţi să faceţi cu el? îl întrebă, bănuitoare, Şchioapa.
— E ceea ce mă întreb şi eu, răspunse Bananito. Dar, aruncînd o privire în jur, fu
iarăşi cuprins de cea mai neagră disperare: îşi avea în faţă tablourile, iar
tablourile erau urîte ca şi capitolul nouă al acestei povestiri.
— După cîte îmi dau seama, dumneavoastră sunteţi pictor, zise cu respect
Gelsomino, care nu avusese încă timp să facă această descoperire.
 — Asa credeam si eu. murmură Bananito, credeam că sunt pictor. Dar m-am
convins că trebuie să-mi schimb îndeletnicirea. Şi-mi voi alege una care să n-aibă
nici în clin nici în mînecă, vreodată, cu culorile. De pildă, mă voi tocmi cioclu şi
o să am de-a face doar cu o singură culoare: cu negrul.
— Dar şi prin cimitire sunt flori, adăugă Gelsomino. Pe pămîntul nostru negru
chiar negru şi numai negru nu există nicăieri.
— Cărbunele, vru să vină în ajutor Şchioapa.
— Dar cînd îi dai foc, cărbunele devine roşu, alb, albastru.
— Cerneala neagră e neagră şi gata.
— Da, însă cu cerneală neagră se pot scrie şi poveşti colorate şi vesele.
— Bine, mă dau bătută, hotărî Şchioapa; norocul meu e că nu am pariat pe o
lăbuţă. Acum nu mi-ar mai fi rămas decît două.
— Va trebui să încerc ceva, suspină Bananito. Învîrtindu-se prin mansardă,
Gelsomino se opri în faţa portretului unui om cu trei nasuri, care trezise şi
mirarea Şchioapei.
— Cine e? întrebă ea.
— Un mare şambelan, de la curtea regală.
— E norocos că are trei nasuri: va simţi de trei ori mai multe arome şi miresme.
— O, e o întreagă poveste. Cînd m-a însărcinat să-i desenez portretul, zor-
nevoie să-i fac toate trei nasurile. M-am sfădit cu el foarte mult. Eu aş fi voit să-i
fac un singur nas, apoi i-am sugerat să se mulţumească barem cu două. Dar n-a
fost chip să se poată ajunge la vreo înţelegere cu el. Sau trei voia sau nici să n-
audă de portret. Şi vedeţi ce-a ieşit? O sperietoare pentru copii, un lucru de
arătat ca pedeapsă celor care fac mofturi.
— Dar calul ăsta, întrebă Gelsomino, e un cal de la curte?
— Ce cal? Nu vedeţi că e o vacă de lapte? Gelsomino se scărpină după ureche.
— O fi vacă de lapte, dar mie îmi pare cal. Sau, mai bine zis, ar fi el cal, dacă ar
avea patru picioare: dar uite că are treisprezece. Cu treisprezece picioare se pot
face trei cai, şi încă mai rămîne un picior de rezervă.
— Dar vacile cu lapte, protestă Bananito, ele au treisprezece picioare, asta doar
o învaţă şi copiii la scoală.
Gelsomino şi Şchioapa se priviră suspinînd şi citiră unul în ochii celuilalt
acelaşi lucru: „Dacă ar fi o mîţă mincinoasă, am învăţa-o să miaune. Dar pe
nenorocitul ăsta ce naiba să-l înveţi?"
— După mine, rosti Gelsomino, portretul ar cîştiga în frumuseţe, dacă i s-ar
scoate cîteva picioare.
— Desigur, şi toţi mi-ar rîde atunci în spate, iar criticii ar propune să fiu trimis la
balamuc. Dar, staţi o clipă, acum îmi aduc aminte de ce luasem cuţitul acela în
mînă: vreau să-mi tai picturile în bucăţi şi-n bucăţele. E ceea ce voi şi face
neîntîrziat.
Cu aceste vorbe, el apucă iarăşi cuţitul şi cu un aer ameninţător se apropie de
pînza pe care — într-o harababură de nedescris—se îngrămădeau cele
treisprezece picioare ale calului pe care îl numea vacă de lapte. Bananito ridică
mîna spre a lăsa să cadă prima lovitură, apoi păru că se răzgîndeşte.
— Vai, truda atîtor luni, suspină el. E dureros să o nimiceşti cu propriile-ţi mîini.
— Iată o frază frumoasă, găsi Şchioapa, o frază pe care, cînd voi avea un
carneţel, voi scri-o acolo, ca să mi-o amintesc. Dar înainte de-a face harcea-
parcea tabloul, de ce nu încerci să-l asculţi pe Gelsomino?
— Într-adevăr, de ce să nu încerc? zise Bananito. Ce aş pierde? La urma-urmei, de
tăiat pot să-l tai oricînd.
Şi, plimbînd încoace şi încolo cuţitul, rase cu dibăcie culoarea, făcînd să dispară
cinci din cele treisprezece picioare.
— Am părerea că începe să arate mai bine decît înainte, îl încurajă Gelsomino.
— Treisprezece fără cinci fac opt, socoti Şchioapa. Dacă tabloul ar înfăţişa doi
cai, da, ar merge. Iartă-mă, de fapt am vrut să spun două vaci cu lapte.
— Să mai răzui şi alte picioare? întrebă Bananito. Şi fără să aştepte răspunsul,
rase în continuare alte picioare.
— Ura! Ura! strigă Şchioapa. Începem să ne apropiem.. .
— Cum îl găseşti?
— Să lăsăm numai patru, să vedem ce se-ntîmplă. Cînd picioarele fură reduse
doar la patru, izbucni de pe pînză un nechezat de bucurie şi cît ai bate din palme
calul sări pe duşumea şi făcu înconjurul mansardei într-un trap mărunt.
— Ei, drăcie! Ei, pe naiba! încep să mă simt mai bine. Acolo stăteam cam
înghesuit.
Trecînd prin faţa unei oglinjoare agăţate de perete, el se cercetă parte cu parte,
în chip critic, pe urmă necheză de plăcere:
— Ce cal frumos! Sunt chiar un cal frumos! Domnilor, nu stiu cum să vă
mulţumesc: dacă se va nimeri să treceţi prin ţinutul meu, o să vă execut un
minunat galop.
— Ce ţinut? Hei, opreşte, opreşte-te! strigă Bananito. Însă calul se strecurase pe
uşa ce da spre scări. I se auzeau tuspatru copitele cum sar din treaptă în treaptă
şi peste cîteva clipe prietenii noştri putură vedea superbul animal traversînd
ulicioara şi îndreptîndu-se spre întinderile cîmpiei.
Bananito, de emoţie, era foarte năduşit.
— În definitiv, zise el după ce-şi veni în fire, domnilor, era chiar un cal adevărat.
Dacă a spus-o el singur, trebuie să-l credem. Şi cînd mă gîndesc, de pildă, că la
şcoală, cu o figură care semăna cu a lui m-au învăţat litera „v” - „Vvvv... aca de
lapte!”
— Hai, hai, mieună Şchioapa în culmea înflăcărării ce o cuprinsese, să trecem la
alt tablou.
Bananito se mută în dreptul unei cămile cu multe cocoaşe; o înzestrase cu
atîtea, că păreau dunele deşertului. El începu să le radă, pînă cînd nu-i
rămaseră, în cele din urmă decît două.
— S-a făcut frumoasă, murmură Bananito lucrînd de zor. A căpătat atracţie şi
acest tablou. Credeţi că, ui cele din urmă, o să învieze şi cămila, să fie şi ea de-
adevăratelea?
— Atunci cînd va fi de ajuns de frumoasă, poate, spuse Gelsomino.
Dar nu se întîmplă nici urmă de aşa ceva: cămila rămase pe pînză mai departe,
nepăsătoare, indiferentă, ca şi cum tot ce se petrecea n-o privea pe dînsa.
— Cozile! strigă deodată Şchioapa, căreia îi venise o idee. Are trei cozi, adică de
ajuns pentru o întreagă familie de cămile.
Cînd prea multele-i cozi îşi luară tălpăşiţa de pe pînză, cămila coborî solemn din
ramă, respiră năpădită de bucurie şi aruncă spre Şchioapa o privire plină de
recunoştinţă.
— Noroc că ai remarcat cozile. Altfel aş fi fost osîndită să rămîn pentru
totdeauna în mansarda asta. Nu ştiţi, se află cumva deşerturi pe aici prin
împrejurimi?
— Este unul în mijlocul oraşului, zise Bananito, e un pustiu public, dar la ora
asta s-o fi închis.
— Dînsul nu vrea să spună că-i o grădină publică, o lămuri Şchioapa. Adevărate
deşerturi e greu să găseşti la o depărtare mai mică de două-trei mii de kilometri
de aici. Dar încearcă să nu fi văzută de paznici, fiindcă poţi nimeri la grădina
zoologică.
Înainte de a-i părăsi, şi cămila se uită în oglindă şi se socoti frumoasă. Şi ea
străbătu curînd mai apoi, într-un mic trap, ulicioara, iar un paznic de noapte
văzînd-o, aproape că nu-şi crezu ochilor; începu să se ciupească, spre a se trezi,
căci omul credea într-adevăr că visează.
„Pare-se că îmbătrînesc, îşi zise paznicul cînd cămila dispăruse după colţ. Am
adormit în post şi m-am visat în Africa. Trebuia să mă strădui să stau treaz, că
altfel m-or da afară."
Nici chiar o ameninţare sau vreo depeşă anonimă nu l-ar fi mai oprit acuma pe
Bananito de a continua îndreptarea tablourilor. El sărea de la unul la altul,
lucrînd cu ajutorul cuţitului şi strigînd de bucurie:
— Asta zic şi eu chirurgie: am izbutit în zece minute mai multe operaţii decît
cele cu care se laudă profesorii spitalelor în zece zile.
Tablourile, eliberate de minciunile care le umpleau, se înfrumuseţau. Şi,
devenind frumoase, ele erau adevărate, ba chiar de-a dreptul vii. Cîini, oi,
capre, sărind jos de pe pînză, plecau în lume să-şi caute un loc unde să fie
fericite ori — dacă erau mîţe — să găsească doar şoareci.
Bananito a făcut ferfeniţă numai un singur tablou: pe acela al şambelanului care
voia să aibă trei nasuri. Se temea, de fapt, că lăsîndu-l cu un singur nas, pînă şi
şambelanul ar fi fost în stare să sară jos din ramă, trăgîndu-l la răspundere că nu
i-a respectat, ca pictor, porunca. Gelsomino îl ajută să prefacă pînza în
fărîmniţe.
Între timp, Şchioapa începu să se învîrtă în toate părţile, cu aerul uneia care
caută ceva şi, după înfăţişarea descurajată a chipului ei, se vedea clar
că nu găseşte ceea ce căuta.
„Cai, cămile, şambelani, bolborosea în sinea ei, dar nicio bucată de brînză. Pînă
şi şoarecii se ţin departe de mansarda asta: mirosul de mizerie nu-i place
nimănui. Foamea duhneşte mai rău ca otrava."
Scotocind totuşi într-un colţişor ascuns, descoperi acolo o mică pînză, un tablou-
miniatură acoperit de colb şi locuit, pe dos, de un miriapod care, conturbat, fugi
în grabă cu miile lui de picioare: mii de picioare, într-adevăr, aşa încît Bananito
n-ar fi jignit pe nimeni dacă le greşea numărătoarea. Micul tabloul reprezenta
ceva care cu tare multă bunăvoinţă ar fi putut semăna cu o masă gata pregătită.
Pe o farfurie, bunăoară, ghiceai o vietate monstruoasă, care ar fi putut fi ogăină
friptă, dacă n-ar fi avut mai mult de două pulpe: dar aşa, părea mai degrabă o
rudă a miriapodelor.
„Iată un tablou, suspină Şchioapa, pe care grozav mi-ar plăcea să-l văd devenind
real, aşa cu tot ce e într-însul. O găină cu douăzeci de pulpe: ce lucru fain
pentru o familie, pentru un oaspete, pentru o pisică înfometată. Va trebui să
radem cea mai mare parte din ele şi pace bună: va rămîne îndeajuns pentru o
gustărică în trei.
Să-i duc portretul lui Bananito şi să-l rog să întrebuinţeze în chip folositor acum
cuţitul său."
— Dar găina e friptă, obiectă Bananito, ea nu va putea deveni în nici un caz vie!
— Nouă ne trebuie friptură, nu vie —răspunse Şchioapa. Şi la această observaţie,
pictorul nu mai găsi nimic de obiectat; cu atît mai mult cu cît şi el îşi aminti în
clipa aceea că nu mîncase de cu o seară înainte nimic, prins fiind peste măsură
de destinul artei lui.
Găina nu învie, fireşte, însă tot ieşi din tablou, aburind şi mirosind mai bine
decît dacă ar fi fost scoasă atunci din cuptor.
— Ca pictor vei face, desigur, carieră, zise Şchioapa apucînd cu dinţii de o aripă
(cele două pulpe le lăsase lui Gelsomino şi lui Bananito), dar ca bucătar eşti de-a
dreptul un campion.
— Ar trebui si niţel vin, zise la un moment dat Gelsomino, dar la ora asta
restaurantele sunt închise şi chiar de-ar fi deschise tot nu ne-ar folosi la nimic,
deoarece nu avem bani.
Şchioapei îi străfulgeră o idee, căci se şi aplecă spre Bananito:
— Pentru ce nu desenezi cît ai clipi un litru de vin sau măcar o sticlă mică?
— Să încerc, răspunse pictorul care nu-şi mai încăpea în piele de uimire şi
bunăvoie.
El desenă o sticlă de Chianti şi,cînd îi dădu nuanţa, potrivită, o coloră aşa de
frumos, că dacă Gelsomino nu ar fi apucat deîndată sticla de gît, negreşit că vi-
nul, revărsîndu-se pe pînză, ţîşnind cu putere, s-ar fi vărsat pe duşumea.
Cei trei amici toastară pentru friptură, pentru muzică şi pentru pisici. La ultimul
toast, deodată, pe Şchioapa o podidi tristeţea. Pînă să-şi descarce inima, ceilalţi
doi trebuiră s-o roage însă mult şi bine.
— În fond, se hotărî ea să bolborosească în cele din urmă, sunt o pisică
schiloadă, ca şi alea care se aflau pe pînză pînă acum o jumătate de oră. N-am
decît trei lăbuţe şi nici măcar n-aş putea spune că mi-am pierdut-o pe a patra în
război sau în vreun accident de tramvai, fiindcă aş fi o mincinoasă. Nu ştiu dacă
Bananito...
Nu era însă nevoie să mai adauge un singur cuvînt. Pictorul luă pensulele şi în
cîteva clipe zugrăvi o labă de mîţă care i-ar fi plăcut chiar şi motanului încălţat
din poveste. Mai grozav fu că laba se lipi pe dată chiar la locul potrivit de trupul
cel subţirel al Şchioapei care, cu paşi nesiguri la început, pe urmă cu o
călcătură din ce în ce mai îndrăzneaţă, îşi încercă mersul, plimbîndu-se prin
mansardă.
— Vai, ce minunăţie, mieună Şchioapa, cu totul alta mă simt. Mă simt aşa de
schimbată, încît mai că aş vrea să-mi schimb şi numele.
— Ce neghiob sunt, exclamă însă la un moment dai Bananito, lovindu-se cu mîna
peste frunte, ţi-am făcut o labă cu culori în ulei, pe cînd celelalte ţi-s din tibişir.
— Nu face nimic, îl mîngîie Şchioapa, mi-o păstrez aşa cum e; şi vai de cine mi-o
va atinge! Ba-mi voi păstra şi vechiul nume, căci dacă mă gîndesc mai bine, el
mi-a fost penel; şi-apoi lăbuţa cea dreaptă, din faţă, tot scriind cu ea pe ziduri,
mi s-a scurtat cu încă vreo jumătate de centimetru.
 În noaptea aceea Bananito vru cu orice preţ să-l culce în patul său de
campanie pe Gelsomino. El dormi pe jos, deasupra unei grămezi de pînze vechi.
Iar Şchioapa se aşeză într-un buzunar de-al paltonului lui Bananito, agăţat de uşă
şi visă mai frumos ca oricînd.

Gelsomino in tara mincinosilor(12)

Şchioapa citeşte ziarul ca pe-o carte şi ultima pagină o tulbură foarte

Bananito ieşi devreme, încotoşmănat cu pensule, pînze şi entuziasm, nerăbdător
să arate tuturor priceperea sa. Gelsomino mai dormea încă, dar Şchioapa îl
însoţi o bucată de drum, dîndu-i poveţe de folos:
— Pictează flori şi vinde-le: sunt sigură că te vei întoarce acasă cu o grămadă de
bani falşi, fără de care în această ciudată ţară nu e de trăit. Fă însă flori
care nu-sde sezon, fiindcă pe celelalte lumea le poate găsi la florărie. Şi încă
ceva: nu zugrăvi şoricei, pentru că doamnele se înspăimîntă de dînşii. Asta ţi-o
spun spre binele tău: mie, dimpotrivă, mi-ar conveni de minune.

Despărţindu-se de Bananito, Şchioapa cumpără un ziar, gîndindu-se că lui

Gelsomino i-ar face plăcere să afle ce spune presa despre concertul său. Ziarul
seintitula Desâvîrşitul mincinos şi, fireşte, era redactat în întregime cu ştiri false
ori cu fapte adevărate, povestite pe de-a-ndoaselea.
De pildă, întîlneai un articol intitulat: O mare victorie a alergătorului
Persichetti. Iată însă care era textul ştirii: „Cunoscutul campion la alergarea în
saci, Flavio Persichetti, a învins ieri în a zecea etapă a turului regatului,
desprinzîndu-se cu douăzeci de minute de Romolo Baroni, ajuns al doilea, şi cu
treizeci de minute şi cincisprezece secunde de Pierro Clementini, ajuns al
treilea. Grupul sosit la o oră după învingător a fost bătut în cursă de Pasqualino
Balsimelli".
Şi ce pare ciudat aici? o să întrebe cititorul. Cursa în saci este şi ea o cursă ca
oricare alta, ba chiar mult mai amuzantă la urmărit decît cursele de bicicletă
sau de automobil. Desigur, aşa e, dar cititorii Desâvîrşitului mincinos ştiu că în
cazul acesta cursa era o născocire, deoarece Flavio Persichetti, Romolo Baroni,
Piero Clementini şi „grupul" pomenit nu-şi strecuraseră niciodată picioarele într-
un sac şi nu visaseră nicicînd să se desprindă ori să participe la vreo cursă. Lu-
crurile se petreceau de obicei aşa: an de an ziarul organiza o cursă în saci, în
etape, cursă care nu era disputată însă deloc. Unii ambiţioşi, dornici să-şi vadă
numele la ziar, plăteau şi ofereau zilnic o anumită sumă spre a fi scoşi cîştigătorii
etapei. Cine dădea mai mult era proclamat învingător, iar isprăvile lui se
descriau în ziare, folosindu-se cascade de vorbe mari, de unde reieşea că
respectivul este „un erou", „un super-as" etc.
Ordinea sosirii era întotdeauna ordinea donaţiilor. În zilele în care ofertele
mai tînjeau, ziarul se răzbuna scriind că grupul a moţăit tot drumul, că aşii şi
codaşii n-au făcut decît s-o ducă într-o petrecere, că era scandal şi că ar fi făcut
mult mai bine campionii de teapa lui Persichetti sau a lui Baroni să alerge mai
mult în etapaurmătoare, dacă ţineau neapărat la graţiile publicului.
Domnul Persichetti era un fabricant de dulciuri şi apariţia numelui său în ziare
îi servea pentru a face reclamă prăjiturilor pe care le vindea. Fiindcă de
bogăţienu s-ar fi putut plînge, el sosea aproape întotdeauna primul şi net detaşat
de ceilalţi; la potou era sărutat şi purtat în triumf, iar noaptea suporterii ve-
neau să-i cînte serenade sub fereastra hotelului. Cel puţin aşa pretindea ziarul,
fiindcă astfel de iubitori de sport, degeaba o mai şi spunem, habar n-aveau să
bată măcar toba şi sforăiau ca duşi în paturile lor.
Pe aceeaşi pagină, Şchioapa citi şi acest titlu:
„Tragedia care n-a avut loc în strada Cornelia — cinci persoane n-au murit, iar
alte zece nu prezintă nici cea mai mică rană".
Ştirea lămurea: „Ieri, la kilometrul zece al căii Cornelia, două automobile care
mergeau cu mare viteza şi în sens contrar nu s-au ciocnit nici cîtuşi de puţin.
Neizbutita ciocnire nu a dus la pierderea vieţii a cinci persoane (urmau numele).
Alte zece persoane nu au fost rănite şi deci n-a fost nevoie să fie
transportate laspital (urmau numele lor)".
Aceasta, din păcate, nu era o ştire falsă, ci o ştire înţeleasă pe dos; ea povestea
întocmai contrariul a ceea ce se întîmplase. Chiar şi concertul lui Gelsomino era
comentat într-un stil asemănător. De pildă, puteai citi în articol că „celebrul
tenor a tăcut de la primul pină la ultimul minut al spectacolului". Ziarul
publica şi o fotografie a dărîmăturilor teatrului, notînd sub ea: „După cum
oricare cititor poate vedea cu urechile sale, nu s-a întîmplat absolut nimic".
Gelsomino şi Şchioapa se distrară un timp citind Desăvîrşitul mincinos. Ziarul
avea şi o pagină literară, în care se tipărise următoarea poezie:

Spus-a din Pistoia vorbe-adînci

bucătarul către guşter parcă:
„Ştii ce bucurie-i să mănînci
o piatră kilometrică? Ia-ncearcă!
Şi să-ţi cureţi dinţii cu ciocanul,
de nisipul mare şi sticlos,
după-aceea —cît e de frumos!"

— Nu se ştie despre vreun răspuns al guşterului, comentă Şchioapa. Dar mi-l

închipui: trebuie să-l fi auzit cum rîde de batjocoritor de la Apenini pînă la Anzi.
În ultima pagină, la urmă de tot, pe ultima coloană, era o scurtă ştire intitulată
simplu: „Dezminţire". Gelsomino citi: „Se dezminte în faţa tuturora, mai mult
decît categoric, că în această noapte, la orele trei, în strada Pozzo, poliţia le-ar
fi arestat pe doamna mătuşă Pannocchia şi pe nepoata dumneaei, Romoletta.
Fireşte, aceste două persoane n-au fost închise în ospiciu către orele cinci
dimineaţa, cum pretinde careva. Semnat: Şeful poliţiei".
— Şeful mincinoşilor! exclamă Şchioapa. Asta însemnează că cele două sărmane
făpturi sînt acum chiar în cuşca cu gratii destinată scrîntiţilor. Îmi spune mie
inima că totuşi s-a întîmplat din vina mea.
— Priveşte, o întrerupse însă în momentul acela Gelsomino, citeşte aici. Era o
altă dezminţire, care-l viza de-a dreptul pe el şi care suna astfel: „Nu e cîtuşi de
puţin adevărat că poliţia îl caută pe cunoscutul tenor Gelsomino. Nu ar exista
niciun motiv, deoarece Gelsomino nu trebuie de loc să fie făcut răspunzător de
pagubele pe care le-a pricinuit Teatrului Comunal. De aceea, oricine ştie unde se
ascunde Gelsomino, nu trebuie să spună poliţiei, fiindcă va fi aspru pedepsit".
— Afacerea se încurcă al naibii, fu de părere Şchioapa. Bine ar fi ca tu să nu te
mişti azi din casă. Voi ieşi eu singură, să aflu ştiri.
Gelsomino n-ar fi vrut să se resemneze şi să aştepte fără a face nimic, dar
Şchioapa — trebui şi el să recunoască — avea dreptate. De aceea o lăsă să se
ducă, iar el, într-un colţişor, se întinse în hamac, pregătindu se cu meticulozitate
să-şi petreacă ziua în lenevie.
Gelsomino in tara mincinosilor(13)

In ţara unde minciunii-i umblă plugurile, adevărul e ca beteşugurile

Am lăsat-o pe mătuşa Pannocchia în uşa casei sale, să asculte primele
mieunaturi ale mîţelor, fericită ca un adevărat muzician peste care a dat norocul
să descopere o simfonie necunoscută a lui Beethoven, ce zăceaascunsă de o sută
de ani într-un sertar. Am lăsat-o pe Romoletta în momentul în care — după ce-
i arătaseŞchioapei drumul spre mansarda lui Bananito — se întorcea şi ea în fuga
mare acasă.

Puţin timp după asta, mătuşa şi nepoata dormeau liniştite în paturile lor,
nebănuind nici pe departe că scrisoarea lui Calimero pusese în mişcare aparatul
poliţienesc. Pe la orele trei noaptea, cîteva piese ale acestui aparat,
reprezentate de un pluton de jandarmi, dădură buzna în casă, fără niciun fel de
menajamente, silind pe bătrîna doamnă şi pe fetiţă să se îmbrace în mare grabă
şi să grăbească spre închisoare.
Comandantul jandarmilor, după ce le încredinţă pe cele două arestate
comandantului închisorii, ar fi vrut să se culce şi el, dar se vede treaba că-şi
greşise socotelile, fiindcă nu ştia cît de meticulos este colegul său.
— Ce-au săvîrşit aceste două persoane?
— Bătrîna învaţă cîinii să miaune, iar fetiţa e aceea care scrie pe ziduri. Două
delincvente periculoase, în locul tău eu le-aş vîrî în beci şi aş întări garda.
— Ştiu ce trebuie să fac, replică atunci comandantul arestului. Să le auzim însă
ce declară.
Mătuşa Pannocchia merse la interogatoriu cea dintîi. Arestul n-o înspăimîntase.
Nimic n-ar fi putut să-i tulbure fericirea după ce toate cele şapte mîţe ale ei îşi
regăsiseră, în sfîrşit, adevărata voce. De aceea bătrîna răspunse cu mult calm la
fiecare din întrebări.
— Nu, nu erau cîini, erau pisici.
— Raportul spune că erau cîini.
— Erau pisici, domnule, adică din acelea care prind şoareci.
— Dar tocmai că cei care prind şoarecii sunt cîinii.
— Nu, domnule, sunt pisicile. Iar cele care miaună sunt tocmai pisicile. Ale
mele, mai înainte vreme, lătrau ca toate pisicile din oraş. Dar din fericire, în
noaptea asta, pentru întîia oară ele au mieunat.
— Această femeie e nebună, zise comandantul arestului; locul ei ar fi la ospiciu.
Şi la urma-urmei, ce tot îndrugi acolo, cucoană?
— Adevărul, numai adevărul.
— O, păi atunci lucrurile sunt clare! exclamă comandantul arestului. E
nebună de legat. Nu pot admite să pătrundă aici, unde am o carceră pentru
cei sănătoşi la minte, nebunii care merg la balamuc.
Şi cu toate protestele comandantului de jandarmi, care-şi vedea prăbuşindu-se
nădejdea unui somn ca lumea, i-o restitui pe mătuşa Pannocchia
dimpreună cu dosarul privitor la ea. Apoi o interogă pe Romoletta.
— Tu eşti aceea care ai scris pe pereţi?
— E cu desăvîrşire adevărat.
— Ai auzit?! exclamă comandantul arestului. Şi ea e nebună. La ospiciu cu ele!
Ia-ţi şi fetiţa şi lasă-mă-n pace! N-am vreme de pierdut cu nebunii.
Pămîntiu de furie, comandantul gărzii le urcă pe cele două arestate în
furgon şi le duse la balamuc, unde au fost primite pe loc şi închise într-o sală
cu ceilalţi nebuni care fuseseră prinşi spunînd adevărul.
Dar întîmplările din noaptea aceea nu trebuiesc socotite ca încheiate. Întors la
biroul său, de cine credeţi căera aşteptat comandantul gărzii? De Calimero Po-
liţă, cu şapca în mînă şi pe buze cu un surîs viclean.
— Ei, dumneata ce vrei?
— Excelenţă, bolborosi Calimero, înclinîndu-se şi uiizînd mai unsuros ca
niciodată. Sunt aici pentru a primicei o sută de mii de taleri falşi. Recompensa
mi se cuvine, pentru că datorită mie duşmanii suveranului au fost arestaţi.
— Aşa, dumneata eşti va să zică ăla care a trimis scrisoarea, rosti gînditor
comandantul. Dar sunt oareadevărate toate lucrurile pe care le-aţi cuprins
acolo?
— Excelenţă, strigă Calimero, v-o jur, e purul adevăr!
— Ah, ah, făcu la rîndul său comandantul gărzii, iluminîndu-se de un zîmbet
şiret. Iată unul care susţine că spune adevărul. Prietene, am înţeles de la în-
ceput că trebuie să fii niţel cam scrîntit, dar acum mi-ai dat dovada tu însuţi.
Haide, la ospiciu cu tine.
— Excelenţă, vă jur, strigă Calimero, trîntindu-şi şapca de pămînt şi călcîndu-şi-
o în picioare, în desperarea lui nemărginită. N-o să-mi faceţi această nedrep-
tate! Sunt un prieten al minciunii, am scris-o doar şi în scrisoare.
— Dar o fi oare adevărat că eşti un prieten al minciunii?
— E adevărat! Foarte adevărat! V-o jur!
— Vezi, iarăşi te-ai dat de gol, triumfă comandantul gărzii. Mi-ai jurat de două
ori pînă acum că spui adevărul. Gata, să lăsăm poveştile. La balamuc o să ai
destul timp să te linişteşti. În momentul acesta eşti un nebun furios şi dacă eu
te-aş lăsa liber, ar însemna că săvîrşesc un atentat la ordinea publică.
— Aha! Dumneavoastră vreţi să încasaţi în locul meu recompensa, strigă
Calimero zbătîndu-se în braţele jandarmilor.
— Ei, auziţi? E chiar în prada unui acces. Vîrîţi-l în cămaşa de forţă şi puneţi-i
căluşul. Iar cît priveşte recompensa, pe cuvîntul meu că n-o să pupi tu nici o
centimă, cîtă vreme îmbrăcămintea mea are buzunare solide ca s-o pun la
adăpost în ele.
În felul acesta şi Calimero ajunse la balamuc, unde fu închis singur într-o celulă
capitonată.
Era tocmai momentul în care comandantul gărzii, socotind totul încheiat, ar fi
vrut să se culce, dar din aproape toate colţurile oraşului începură să sosească
ştiri care mai de care mai alarmante.
— Alo, poliţia? Se află prin împrejurimi un cîine care miaună. Ar putea fi turbat.
Trimiteţi pe cineva urgent.
— Alo, poliţia? Dar bine, ce fac, domnule comisar, hingherii? În poarta mea e un
cîine care miaună de o jumătate de oră. Dacă o să stea tot aici, mîine dimi-
neaţă nimeni nu va mai îndrăzni să iasă din casă, de teamă să nu fie muşcat.
Comandantul jandarmilor trimise în grabă după toţi hingherii şi-i împărţi în
patrule întărite cu jandarmi de elită, împrăştiindu-i în tot oraşul, în
căutarea cîinilor care miaună. Mai precis îi trimise — aşa cum cititorul, desigur, a
înţeles — în căutarea celor şapte pisicuţe ale mătuşii Pannocchia. Cea mai mică
dintre ele a fost prinsă după numai o jumătate de oră. Era aşa de însufleţită de
mieunat, că nu şi-a dat seama cînd a fost încercuită. Pe urmă, cînd a văzut atîta
lume adunată în juru-i, socoti că i se face cumva o primire sărbătorească şi
mieună cu o şi mai straşnică însufleţire. Cu privirea fals prietenoasă, un hingher
se apropie de ea, o mîngîie pe blana spinării şi apoi o înşfacă de pielea
grumazului, vîrînd-o în sacul său. Pe a doua dintre ele o înhăţară în timp ce,
căţărată în şaua calului unui monument, îndemna o adunătură de mîţe
să miaune. Şirete şi ironice, acestea salutară, nu multdupă aceea,
prinderea ei, hămăind îngrozitor. A treia mîţă a fost descoperită fiindcă se luase
la harţă cu uncîine.
— Neghiobule, de ce miauni? îl întrebă.
— Iartă-mă, dar ce vrei să fac? Sunt o pisică şi miaun, răspunse cîinele.
— Neghiob la pătrat, te-ai privit vreodată în oglindă? Eşti cîine şi trebuie să
latri. Eu sunt pisică si mie-mi stă bine să miaun. Auzi: miau, miau, mia-aaau!
În cele din urmă, mîţă şi cîine ajunseră să se ia de păr, iar hingherii, fără prea
multe scărpinări în coarne, îi înhăţară pe amîndoi, dar dădură pe urmă drumul
cîinelui, fiindcă pentru cîini legea era ca ei să miaune.
Au fost capturate apoi a patra, a cincea şi a şasea mîţă.
„Una singură mai lipseşte, îşi spuseră hingherii şi jandarmii, ca să-şi învingă
oboseala." Dar care nu le-a fost surpriza, cînd după ore şi ore de cercetări, se gă-
siră faţă în faţă cu două pisici care mieunau!?
— S-au înmulţit, observă un jandarm.
— Trebuie să fie molipsitor, adăugă un hingher. Dintre cele două mîţe, una era
cea de-a şaptea din familia mătuşii Pannocchia, iar cealaltă era Fido, pe care am
întîlnit-o într-unul din capitolele de mai înainte şi care, tot stînd să reflecteze,
ajunsese la concluzia că poate Şchioapa nu greşise chiar aşa de tare cînd o
sfătuise să miaune. Acum însă odată încercarea făcută, nu i-ar mai fi reuşit să
latre nici chiar dacă ar fi vrut.
Fido se lăsă prinsă fără vreo împotrivire. A şaptea mîţă însă, cea mai
bătrînă dintre toate, cum era destul de iute la picior, se caţără într-un arbore,
iar de acolo de sus se apucă să-i înnebunească pe vînătorii ei, mieunînd
cele mai frumoase arii din repertoriul ei pisicesc...
O mare mulţime se adună la spectacolul acela neobişnuit şi aşa după cum se
întîmplă îndeobşte, lumea se împărţi în două tabere. Era tabăra conformiştilor,
care îndemnau paznicii să pună capăt scandalului, şi erau mucaliţii, ori poate nu
numai mucaliţii, care făceau galerie în cinstea mîţei, încurajînd-o şi imitîndu-i
mieunatul:
— Miau! Miau!
Mai existau, de asemenea, o droaie de pisici care lătrau împotriva colegei lor,
mai din pizmă, mai de furie. Din cînd în cînd, careva dintre ele ajungea să se
molipsească şi începea să miaune; atunci hingherii, săreau pe ea şi-o îndesau în
sac.
În cele din urmă au trebuit să fie chemaţi pompierii şi să se dea foc arborelui, ca
s-o facă pe încăpăţînatamieunătoare să se dea jos. Astfel, lumea avu prilejul să
se bucure şi de un mic incendiu şi se întoarse acasăîmpăcată.
După socotelile făcute, pisicile care mieunau erau vreo douăzeci la număr şi au
fost duse toate la ospiciu,fiindcă în felul lor spuneau adevărul, deci trebuiau să
fie nişte pisici nebune. Directorul balamucului nu mai ştia unde să le închidă.
După multă chibzuinţă, le băgă pe toate în celula lui Calimero Poliţă. Închipuţi-
vă cît de bine se simţea pîrîciosul în tovărăşia lor, oricare din ele amintindu-i de
începuturile aventurii sale! În cursul a două ore el se ţicni de-a binelea
şi începu să miaune şi să toarcă. Se credea şi el mîţă, iar atunci cînd vreun
şoarece neprevăzător străbătea de la un cap la altul celula, el îi sărea cel dintîi
în spinare, dar şoarecele îi lăsa doar coada zălog, salvîndu-se în gaura vrunui
perete.
Şchioapa, după ce adună toate aceste veşti, se înapoie acasă să le aducă la
cunoştinţa lui Gelsomino, cînd — ce să vezi? — ea auzi deodată vocea tenorului
atacînd unul din acele faimoase cîntece din ţara sa, care-i pricinuiseră atîtea
supărări. „De data aceasta, gîndi Şchioapa, pun rămăşag pe toate patru lăbuţele
mele, chiar şi pe aceea nouă, că Gelsomino a adormit şi că acum visează. Dacă
nu mă grăbesc, jandarmii vor sosi sus înaintea mea".
În faţa casei, găsi adunată o mare mulţime de oameni care ascultau. Nimeni nu
se mişca, nimeni nu vorbea. Şidacă din cînd în cînd vreun geam de prin apropiere
se făcea ţăndări, nu se găsea nimeni care să crîcnească. Cîntecul părea să-
i fi fermecat. Şchioapa zări chiar pe chipurile a doi tineri jandarmi, amestecaţi
în vălmăşagurile gloatei, aceeaşi expresie de încîntare. Porunca jandarmilor,
după cum ştiţi, era să-l aresteze pe Gelsomino, dar nici prin minte nu le trecea
acum celor doi să facă una ca asta. Din păcate, alţi jandarmi se iviră pe
neaşteptate, iar comandantul lor îşi croi drum prin mulţime cu cravaşa. Erau
pesemne tari de ureche, de vreme ce pe ei muzica lui Gelsomino nu-i vrăjea.
Şchioapa urcă scările în goană şi pică în mansardă ca un fulger.
— Scoală-te! Trezeşte-te, strigă ea gîdilîndu-l pe Gelsomino cu coada pe la nas.
Concertul s-a terminat. Acum vin jandarmii!
Gelsomino deschise ochii, şi-i frecă tare, şi întrebă:
— Unde mă aflu?
— Am să-ţi spun unde vei fi peste puţină vreme dacă nu ne luăm
tălpăşiţa: ai să fii dus la zdup.
— Ce, iarăşi am cîntat?
— Haide, să fugim prin acoperiş.
— Ţie-ţi convine, că eşti pisică; dar eu nu-s obişnuit să dansez pe ţiglă.
— O să te prinzi de coada mea.
— Şi încotro o să mergem?
— Departe de aici, n-avea nici o grijă. O să nimerim noi undeva.
Şchioapa sări prima de pe fereastra mansardei drept pe acoperişul de dedesubt,
iar Gelsomino trebui să o urmeze, închizînd ochii, ca să nu-l cuprindă ameţeala.

Gelsomino in tara mincinosilor(14)

Iată cărările şi-ntîmplările lui Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare

Din fericire, în partea aceea a oraşului, casele erau clădite mai aproape
unele de altele decît sunt aşezate scrumbiile într-o cutie.
Lui Gelsomino nu-i fu deci greu să sară de pe un acoperis pe celălalt, încurajat
de Şchioapa, care ar fi preferat acoperişuri puţin mai depărtate, ca să-şi
poată lua avînt pentru unele salturi, după cum — fireşte — ii plăcea ei. La un
moment dat totuşi lui Gelsomino îi alunecă un picior şi iată-l căzînd pe un balcon
unde un bătrîn uda florile.
— Vă rog să mă iertaţi, zise el, mîngîindu-şi genunchiul la care se lovise. N-am
avut cîtuşi de puţin de gînd să nimeresc în această casă, în felul ăsta.
 — Nu-i nevoie să vă scuzaţi, răspunse bătrînul cu vădită bunăvoinţă. Sunt
fericit că mi-aţi făcut o vizită. Din păcate, vi s-a întîmplat, pare-mi-se, ceva rău.
Sper însă că nu v-aţi rupt nimic.
Şchioapa se aplecă de pe acoperiş, mieunînd:
— Îmi daţi voie?
— Vai, încă o vizită, spuse bătrînul, bucurîndu-se. Veniţi, veniţi, îmi face multă
plăcere.
Genunchiul lui Gelsomino se umfla văzînd cu ochii.
— Sunt necăjit numai, continuă bătrînul, că nu am niciun scaun pe care să vă
poftesc.
— Să şedem pe pat, fu de părere Şchioapa, bineînţeles dacă n-aveţi nimic
împotrivă.
— Nenorocirea e, zise amărît bătrînul, că eu n-am nici pat. Dar mă duc la un
vecin să împrumut un fotoliu.
— Nu, nu, îl opri cît putu de grabnic Gelsomino, stăm foate bine şi pe jos.
— Atunci, poftim înăuntru, propuse bătrînul, va trebui să staţi pe
duşumea; între timp eu o să vă pregătesc o cafeluţă.
Acea mică locuinţă era strîmtă, însă curată şi cu unele mobile de-a dreptul
lucitoare: masa, dulapul, bufetul. Dar nu se zărea umbră de scaun ori de pat în
toată încăperea.
— Dumneavoastră staţi mereu în picioare? întrebă Şchioapa.
— De nevoie, răspunse bătrînul.
— Si nu dormiţi niciodată?
— Dorm uneori în picioare. Totuşi, rar de tot. Nu mai mult de cîteva ore pe
săptămînă.
Gelsomino şi Şchioapa se priviră ca şi cum ar fi vrut să-şi spună: „Iată încă unul
care ne-ndrugă la gogoşi!"
— Dacă nu vă supără că sunt curioasă, întrebă Şchioapa, cîţi ani aveţi?
— Nu ştiu tocmai bine. M-am născut acum zece ani, dar trebuie să am
şaptezeci şi cinci, ori şaptezeci şi şase de ani.
Bătrînul pesemne înţelese de pe faţa oaspeţilor lui că degeaba se căzneau
să-l creadă. De aceea suspină şi zise:
 — Nu e o minciună. Pare o poveste de necrezut, dar e întrutotul adevărată.
Dacă vreţi, în timp ce vom sorbi împreună cafeaua, am să v-o istorisesc.
— Numele meu, începu bătrînul, e Benvenuto. Dar mă cheamă... Bunul
Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare.
Benvenuto era fiul unui telal. Un copil atît de isteţ, cînd era princhidel, nu mai
văzuse încă nimeni.
Într-adevăr, nici nu ajunseseră să-l boteze, că Benvenuto şi sărise afară din
scutece şi umbla prin casă.
Seara îl aşezau în leagăn, iar dimineaţa îl găseau cu picioarele afară din
leagăn, acesta devenindu-i peste noapte foarte scurt.
„Se vede treaba, îşi spuse tatăl său, că se grăbeşte la crescut, ca să-şi ajute
familia."
Seara îl aşezau îmbrăcat în pat, iar pînă dimineaţa nu-l mai încăpeau hainele,
ghetele îi rămîneau strîmte, iar cămăşuica nu i se mai potrivea.
— N-ai ce-i face, asta e, zicea maică-sa; din fericire, îintr-o casă de telal
ca a noastră, zdrenţele nu lipsesc niciodată, şi-i vom croi straie noi.
La sfîrşitul unei singure săptămîni, Benvenuto crescuse aşa de mult, încît
cumetrele de prin vecini ziseră că a sosit vremea să-l dea la şcoală. Nevasta
telalului îl însoţi chiar ea la învăţător, care se mînie peste măsură:
— Dar de ce nu l-aţi adus la începutul anului şcolar? Suntem aproape de Paşti,
cum l-aş mai putea primi?
Cînd mama băiatului îl lămuri că Benvenuto n-avea decît şapte zile, învăţătorul
mai că-şi ieşi din sărite:
— Şapte zile? Păi bine, cucoană, eu nu-s doică. Veniţi după şase ani, şi-o să mai
stăm de vorbă.
Pînă la urmă, ridicîndu-şi nasul din scripte şi văzînd că Benvenuto era ceva mai
mare chiar decît ceilalţi şcolari ai săi, îl aşeză în ultima bancă şi începu să-i
explice că doi cu doi fac patru.
La prînz, cînd sună clopoţelul de ieşire, toţi elevii săriră afară din bănci şi se
înşiruiră înaintea uşii. Numai Benvenuto nu se clintea.
— Benvenuto, îl strigă dascălul, vino de te aşază în rînd.
— Domnule învăţător, aş veni, dar nu pot. Într-adevăr, de la opt dimineaţa
pînă la amiază el crescuse aşa de mult, că banca în care sta devenise îngustă.
Trebui să fie chemat omul de serviciu, care cu chiu, cu vai, îl ajută să se
slobozească.
Dimineaţa următoare îl aşezară într-o bancă mai mare, dar la prînz, Benvenuto
nu mai putu ieşi nici din aceea fiindcă şi ea devenise îngustă, iar băiatul părea
aidoma unui şoarece prins în cursă. Trebuiră să trimită după tîmplar, ca să
desfacă banca din cuie.
— Mîine vom lua o bancă din clasa a cincea, zise dascălul scărpinîndu-se în
cap.
Si aduseră în clasă o bancă de la elevii mai mari.
 — Ei, cum te simţi?
— Stau în voie, răspunse cu bucurie Benvenuto. Şi ca să arate că stă la
larg, el intră şi ieşi de mai multe ori din bancă. Dar de fiecare dată, după ce se
aşeza, de ridicat se ridica mai greu, iar cînd sună de prînz, banca din ziua aceea
devenise neîncăpătoare, încît se văzură nevoiţi să-l aducă din nou pe tîmplar.
Directorul şcolii şi primarul începură să crîcnească:
— Ce se întîmplă, domnule învăţător? Poate că nu mai ştiţi să menţineţi
disciplina în şcoală? Anul ăsta băncile se sparg la fel de lesne ca şi alunele. Ar fi
cazul să tineţi copiii mai din scurt. Comuna nu poate cumpăra în fiecare zi cîte o
bancă.
Telalul trebui să ia hotărîrea de a merge cu copilul la un medic din oraş, căruia îi
povesti cam cum stau lucrurile.
— Să vedem, să vedem, zise medicul, punîndu-şi ochelarii ca să-l examineze
mai bine. Îl măsură pe Benvenuto în înălţime şi în lăţime.
— Acum ia loc.
Benvenuto se aşeză pe un scaun. După ce lăsă să treacă un minut, doctorul
îi porunci:
— Ridică-te!
Benvenuto se ridică şi medicul reîncepu să-l măsoare cît era de înalt şi de gros.
— Hm, făcu ştergîndu-şi ochelarii cu batista, ca să fie sigur că-l vede bine,
ia stai din nou jos.
Repetă de mai multe ori trebuşoara asta, iar în cele din urmă se rosti sentenţios:
— Chiar că e un caz interesant! Acest copil are o boală foarte nouă, pe care
nimeni n-a mai avut-o pînă la el. Boala lui se manifestă astfel: în timp ce şade,
copilul îmbărîneşte uluitor. Pentru el un minut e ca şi o zi. Tratamentul e unul
singur: trebuie să stea mereu în picioare, altminteri, în cîteva săptămîni, îl veţi
vedea bătrîn şi cu barbă albă.
După verdictul dat de doctor, viaţa lui Benvenuto se schimbă din temelii. La
şcoală îi făcură o bancă specială fără scaun, ca nici măcar să nu fie ispitit să stea
jos. Acasă el trebuia să mănînce în picioare, şi era vai de dînsul dacă ar fi
încercat să se odihnească, fie şi numai o clipă, aşezîndu-se pe piatra vetrei.
— Bagă de seamă, ce, vrei să îmbătrîneşti înainte de vreme?
— Sus, sus, vrei să-ţi iasă peri albi?
— Dar în pat?
— Nici în pat!
Dacă nu voia să se trezească băiatul cu barba albă el trebuia să înveţe să doarmă
de-a-n picioarele, cum dorm caii. Aşa se face că toate cumetrele, toţi megieşii l-
au poreclit Benvenuto-Care-Pururea-Stă-In-Picioare. Şi porecla avea să-i rămînă
toată viaţa.
Într-o zi mohorîtă, tatăl său, telalul, se îmbolnăvi şi căzu pe patul de moarte.
— Benvenuto, îi zise el fiului înainte de a închide ochii pentru totdeauna. Acum
e rîndul tău: ajută-ţi mama, care e bătrînă şi care nu mai poate lucra. Caută-ţi
de lucru ceva cinstit. Şi-aşa tu nu te vei osteni prea tare cînd o să munceşti:
munca te va face să rămîi tînăr, fiindcă n-o să-ţi mai lase timp să şezi.
Şi îndată după îngropăciunea părintelui său, Benvenuto se duse să caute de
lucru, dar care mai de care îi rîdea în faţă:
— De lucru, puişorule? Da' aici nu se joacă mingea sau popice, drăguţă, eşti
prea mic pentru ca să intri în fabrică.
— Să-ţi dăm de lucru? îl întrebau alţii. Dar am fi pedepsiţi dacă ţi-am da: nu e
îngăduit să tocmeşti copii să muncească.
Benvenuto nu protestă, însă în sinea lui îşi frămînta mintea cum să iasă la liman.
Merse acasă, se aşeză în faţa oglinzii şi aşteptă.
„Doctorul spunea că dacă stau jos îmbătrînesc. Ia să văd dacă e adevărat..."
După cîteva minute se încredinţă că, într-adevăr, crescuse, deoarece ghetele îl
strîngeau. Le aruncă numaidecît şi se uită mirat la picioarele care i se lungiseră.
Cînd se uită iarăşi în oglindă, la început rămase cam surprins:
„Cine o fi oare tînărul acesta cu mustăţi negre sub nas, care se uită aşa la mine?
Îmi pare cunoscut. Are în înfătişare ceva ce eu am mai văzut, dacă nu mă înşel,
la..."
În cele din urmă înţelese şi izbucni în rîs:
— Păi ăsta-s eu, oh! Chiar că am crescut în grabă... Ei... şi acum să mă ridic în
picioare, fiindcă mi-ar displăcea să mă pomenesc şi mai bătrîn...
Închipuiţi-vă ce mutră pe maică-sa cînd s-a văzut înaintea unui ditai tînărul,
voinic şi înalt, cu o voce ca de balaur şi cu două mustăţi ca de plutonier de
jandarmi.
— Vai, Benvenuto, fiul meu, cum te-ai schimbat!
— Înspre bine, mamă. O să vezi că voi putea primi de lucru acum.
Şi fără să meargă să ceară anume de lucru nimănui, scoase din şopron
căruciorul tatălui său şi o porni cu el pe străzi, strigînd:
— Haine vechi! Zdrenţe! Haine vechi!
— Ia te uită ce tînăr frumos! De unde o fi? se întrebau cumetrele ieşite
pe la porţi, ademenite de frumoasa lui voce.
— Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare! Eşti chiar tu?
— Eu-s. Am adormit pe un scaun şi m-am trezit cu mustăţi.
Astfel a început Benvenuto să muncească. Toţi îl iubeau. Stînd numai şi numai în
picioare, mereu îndatorat, gata să-ajute oricui, lucrînd într-una şi cu temei,
fireşte că şi-a cîştigat simpatia tuturor. Ba într-un rînd, oamenii voiseră chiar să-l
facă primar.
— Avem nevoie de unul ca tine, care să nu stea prea mult în jeţ, spuneau ei.
Dar Benvenuto nu primi o astfel de sarcină.
După cîţiva ani îi muri mama, iar Benvenuto cugetă:
„Acum sunt singur de tot. Avînd în vedere că tot nu pot să stau jos şi să nu fac
nimic, fiindcă aş îmbătrîni, e mai bine să cutreier lumea, să văd şi eu ce mai e
nou."
Şi-aşa şi făcu: îşi luă căruciorul cu toate zdrenţele care erau într-însul şi-o porni
în lumea largă. Putea merge zi şi noapte fără să obosească şi putea să vadă o
sumedenie de lucruri, tăifăsuind cu oamenii.
— Eşti chiar un tînăr simpatic, i se zicea; ia loc, să schimbăm cîteva vorbe.
— Putem pălăvrăgi şi în picioare, răspundea Benvenuto. Şi tot umblînd, nu
îmbătrînea de loc. Trecînd însă odată prin faţa unei cocioabe prăpădite, fu
martorul unei întîmplări care făcu să i se strîngă inima: o femeie bolnavă zăcea
în pat, şi în jurul ei, pe jos, o droaie de copii se luau la întrecere, care să ţipe
mai tare.
— Tinere... se auzi el strigat de femeie, dacă n-ai nimic de făcut, intră o clipă
aici. Eu nu mă pot mişca să liniştesc plozii ăştia şi fiecare lacrimă a lor o simt ca
pe un pumnal în inimă.
Benvenuto intră în locuinţă, luă în braţe pe unul dintre copii şi, plimbîndu-se cu
el încoace şi încolo, îl făcu să aţipească. Încercă acelaşi lucru si cu ceilalţi. Dar
ultimul, Prîslea, nu se linişti în niciun chip.
— Luaţi loc niţel, zise femeia, şi ţineţi-l în braţe. Dacă şedeţi jos, veţi vedea că
o să adoarmă.
Benvenuto merse lîngă cămin, unde era un scăunel, se aşeză, şi deodată
copilul încetă să mai scîncească. Era chiar un copil drăgălaş, iar cînd zîmbea,
locuinţa părea că întinereşte. Benvenuto îi făcu o mie de scălîmbăieli, ca să-l
hotărască să rîdă, îi cîntă chiar şi un cîntec, şi pînă la urmă copilului îi veni moş
Ene pe la gene.
— Vă mulţumesc din toată inima, zise femeia. Dacă făcea întîmplarea să fiţi
dumneavoastră aici, mi-era în gînd să-mi pun capăt zilelor de-atîta deznădejde.
— Aşa ceva să nu mai spuneţi nici măcar în glumă, zise Benvenuto. Însă, pe
cînd se pregătea să plece, privirea numai ce-i căzu pe o oglindă aninată de o
etajeră a căminului, iar în oglindă băgă de seamă că-i răsărise un fir de păr alb.
„Uitasem că dacă stau îmbătrînesc!" îşi aminti Benvenuto. Dar pe urmă dădu din
umeri, aruncă o privire copiilor care dormeau liniştiţi şi îşi continuă drumul.
Altădată, noaptea, în timp ce trecea pe o uliţă dintr-un sat, zări la o
fereastră lampa aprinsă. Dincolo de perdea, înăuntru, se desluşea o fată ţesînd
la un război şi-n timp ce lucra, suspinul i se împletea cu plînsul. Benvenuto o
întrebă:
— Ce ai?
— Sunt trei nopţi de cînd n-am pus pleoapă peste pleoapa. Am de terminat
lucrul ăsta pînă mîine: dacă nu-l termin, nu mă vor plăti, iar ai mei or să rabde
de foame. Şi-apoi, poate că-mi vor şi lua repede-repejor războiul înapoi. Aş da
nu ştiu cît să pot dormi măcar o jumătate de ceas.
„O jumătate de ceas înseamnă numai treizeci de minute, reflectă Benvenuto.
Treizeci de minute pot sta eu în locul ei la războiul de ţesut."
— M-auzi, îi vorbi apoi el cu glas tare. Du-te de dormi, am să lucrez eu în locul
tău. Chiar voiam să încerc să lucrez la războiul ăsta care ţese aşa de bine şi de
frumos. Peste o jumătate de ceas te voi trezi.
Fata se întinse pe o laviţă şi adormi numaidecît, ca o pisicuţă. Benvenuto începu
să tragă în locul ei şi nu avu curajul s-o trezească la timp, fiindcă de fiecare dată
cînd se apropia de ea, îi părea că fata visează cine ştie ce lucruri frumoase.
Veniră zorii, răsări soarele, iar fata se trezi singură.
— M-aţi lăsat să dorm toată noaptea.
— Nu face nimic, nu face nimic, m-am recreat.
— Şi v-aţi ales cu părul sur. .
„Cine ştie cu cîţi ani oi fi îmbătrînit, se gîndi Benvenuto. Dar nu regret, fiindcă
am terminat lucrul fetei, iar fata avea cea mai fericită şi senină faţă de pe
lume."
Altădată, Benvenuto nimeri peste un biet bătrîn care da să moară.
— Îmi pare rău, zicea suspinînd unchiaşul, îmi pare rău că trebuie să mor, fără
să fi putut face şi eu o partidă frumoasă de joc de cărţi. Toţi prietenii mei s-au
cărăbănit de pe lume înaintea mea.
— Dacă nu-i vorba decît de atît, zise Benvenuto, o briscolă ştiu juca şi eu.
Se apucară să joace şi Benvenuto sta în picioare. Atunci moşneagul îl dojeni:
— Hei, păi tu stai în picioare şi te uiţi la cărţile mele. Vrei să cîştigi cu orice
preţ. Profiţi de faptul că eu-s un biet unchiaş.
Benvenuto se aşeză pe un scaun şi stătu aşa pînă la sfîrşitul partidei. Era atît
de furat de gînduri, că dădu cărţile greşit şi bătrînul, cîştigînd partida, îşi
frecă mîinile ca un ştrengar care a sărit gardul să fure pere şi n-a fost prins.
— Hai, încă o partidă, stărui unchiaşul de bucurie. Tare ar fi vrut Benvenuto să
se ridice de pe scaunul acela care-i fura zilele şi nopţile, ba poate chiar anii. Dar
nu voia să-l supere pe bietul moşneag. Aşa că mai stătu şi jucă şi a doua partidă
de cărţi şi o jucă şi pe a treia. De vesel ce era, bătrînul părea că întinereşte.
„Anii lui i-am luat în cîrcă eu, murmură Benvenuto, privindu-se în oglinda
locuinţei bătrînului. Părul îi era ca şi cum i l-ar fi bătut grindina. Sărmanul, cine
ştie de cîtă vreme visează să cîştige o briscolă."
Şi astfel, de fiecare dată cînd ajuta cuiva şi trebuia să stea jos, bunului
Benvenuto al nostru îi creşteau peri albi; apoi spinarea lui începu să se
gîrbovească, aşa cum li se întîmplă arborilor cînd suflă vîntul şi-i îndoaie, iar
cu ochii nu mai vedea ca înainte. Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare
îmbătrîni şi el şi, în cele din urmă, nu mai rămase cu niciun fir de păr negru, iar
cei care-i cunoşteau povestea îi ziceau:
— Frumos cîştig ai mai avut, făcînd altora binele! Dacă te-ai fi gîndit numai la
tine, la ora asta ai fi fost încă un tînăr vioi ca vrabia.
Dar bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare nu se uita la vorbele lor.
Fiecare fir de păr alb îi amintea de cîte o faptă frumoasă: de ce atunci să
se căiască?
— Puteai să-ţi păstrezi pentru tine viaţa ta, în loc s-o împarţi cîte puţin
tuturora... îl căinau prietenii.
Benvenuto clătina din cap surîzînd şi gîndindu-se că de fapt cu fiecare nou fir de
păr alb el şi-a făcut încă un prieten: mii şi mii de prieteni răspîndiţi pe toată
scăfîrlia pămîntului. Voi oare aveţi tot atîţia prieteni? V-ar plăcea şi vouă să aveţi
atîţia?
Călătoria nu-l obosise. Deşi acum trebuia să se sprijine în baston şi să se
oprească din cînd în cînd ca să răsufle.

Ei, dar călătorind aşa, a nimerit omul şi în ţara mincinoşilor, unde îşi cîştiga, la
fel ca şi tatăl său, pîinea din negoţul cu haine vechi.
— Bine, bine, dar dintre atîtea ţări, se oţărî Şchioapa în clipa aceea a povestirii
lui, n-aţi putut găsi alt loc în care să vă aşezaţi decît aici?
Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare surîse:
— Păi uite că exact aici e locul în care oamenii au nevoie de ajutor. Căci fără
doar şi poate asta e ţara cea mai nefericită de pe pămînt, deci tocmai locul
potrivit pentru unul ca mine.
— Poftim! izbucni Gelsomino, care asculta cuvintele bătrînului cu ochii înecaţi
de lacrimi. Iată drumul cel adevărat. Acum înţeleg ce ar fi trebuit să fac şi eu
cu vocea mea, în loc să dau ocol lumii şi să pricinuiesc atîtea năpaste. S-
ar fi cuvenit să-mi folosesc vocea spre binele aproapelui meu.
— Ţie ţi-ar fi venit foarte greu, băgă de seamă Şchioapa. Căci dacă, bunăoară,
ai fi încercatsă îngîni un cîntec de leagăn copiilor, i-ai fi împiedicat să doarmă.
— Binele se poate face uneori, zise Benvenuto cu blîndeţe, chiar şi trezind
lumea care doarme.
„Am să caut să-mi lămuresc lucrul ăsta", îşi spuse Gelsomino în minte, bătînd cu
pumnul în pămînt.
— Deocamdată, zise Şchioapa, trebuie să-ţi tămăduieşti genunchiul.
Într-adevăr, genunchiul i se umfla din ce în ce mai tare, iar Gelsomino nu mai
putea nici merge, nici sta în picioare. De aceea, hotărîră ca pînă ce avea să se
vindece, să rămînă în casa lui Benvenuto. Acesta, care aproape nu mai dormea
de loc, putea să-i vegheze somnul şi să-l împiedice să cînte prin vis, căci astfel
ar fi sărit din nou la el jandarmii.
Gelsomino in tara mincinosilor(15)

Bananito merge la-nchisoare şi cu penelu-şi pregăteşte de mîncare

După cum vă veţi aminti fără prea mare greutate, Bananito ieşise de
dimineaţă în căutarea norocului. Nu avea niciun plan anume, ci doar o mare
voinţă de a făptui ceva prin care să-şi arate bravura.
Tocmai atunci oraşul se trezea încet-încet.
Oamenii de la serviciul de salubritate spălau străzile cu furtunurile, glumind
cu muncitorii care mergeau la lucru pe biciclete. Oricînd puteau să se aleagă, în
orice clipă, cu un duş rece în spate. Era o oră veselă şi senină, iar Bananito, oprit
pe trotuar, simţea cum îi înfloresc în minte cele mai frumoase idei. Simţea pe
aproape aer încărcat de miresme, ca şi cum împrejurrăsăriseră pe neaşteptate,
de printre pietrele oraşului, milioane de violete.

„Iată un lucru frumos, pe care-l voi desena", se hotărî el deodată.

Şi chiar acolo unde se găsea, lîngă gardul unei fabrici, se ghemui pe trotuar,
luă dintr-o cutie cîteva bucăţi de cretă şi începu să lucreze. Un grup de
muncitori se strînseseră în jurul lui.
— Pun rămăşag, zise unul, că va desena nelipsita corabie cu pînze ori niscai
sfinţi cu coroană de raze pe creştet. Dar nu văd cîinele cu şapca în gură, care să
strîngă pomenile...
— Eu cunosc o poveste, vorbi altul. Odată, un pictor a tras pe pămînt o linie
roşie şi toţi se foiau şi se frămîntau în juru-i şi-şi storceau creierii să ghicească ce
vrea să însemne linia aceea.
— Şi ce însemna?
— Ei îl întrebară pînă la urmă pe pictor şi pictorul le răspunse: „Vreau să văd
dacă cineva poate trece pe sub linie şi nu pe deasupra ei". Apoi îşi puse şapca şi
plecă. Trebuie să fi fost puţin cam scrîntit.
— Totuşi, ăsta nu e scrîntit, atrase atenţia cineva — ia priviţi!
Fără a-şi ridica fruntea plecată asupra pînzei sale, Bananito picta cu atîta zor, că
ochii celor din jur îi urmăreau cu mare greutate mîna. Dar dintr-o dată, pe
trotuar, întocmai aşa cum visase el, răsări o minunată grădină cu violete. Era
numai un desen, dar era aşa de frumos, că la un moment dat începu, într-adevăr
să răspîndească aromă de floare.
— Mi se pare mie, şopti unul dintre muncitori, sau se simte în aer parfum de
violete?
— Dacă vrei să n-ajungi la închisoare, îl sfătui unul dintre tovarăşii săi, numeşte-
le dovleci. Şi totuşi, adevărat, în jur se simte parfumul lor!
Toţi cei strînşi în jurul lui Bananito păstrară o mare tăcere. Se auzea hîrşîitul
cretei care freca delicat piatra, iar la fiecare nouă linie parfumul de violetă
se simţea şi mai stăruitor. Muncitorii fuseseră cuprinşi de emoţie. Ei îşi treceau
dintr-o mînă într-alta pacheţelele cu mica gustare de dimineaţă, se prefăceau
că-şi controlează cauciucurile bicicletelor, să vadă dacă sînt destul de umflate,
dar nu pierdeau din ochi niciunul din gesturile lui Bananito. Trăgeau cu lăcomie
mireasma îmbătătoare în piept şi li se înveseleau inimile.
Sirena fluieră de începutul lucrului, dar niciun muncitor nu se clinti să intre în
fabrică. Se auziră murmure de: „bravo! bravo!"
Bananito ridică ochii şi privirile lui întîlniră privirile admiratorilor. Citi într-
însele atîta simpatie că aproape se simţi intimidat. Grabnic, îşi strînse culorile şi
se îndepărtă.
Dar unul dintre muncitori îl ajunse:
— Hei, ce faci? De ce fugi? Noi tocmai ne pregăteam să-ti dăm ţie puţinii
bani pe care-i avem prin buzunare. Căci niciunul dintre noi n-a mai văzut un
desen aşa de frumos.
— Mulţumesc, murmură Bananito, mulţumesc.
Apoi trecu dincolo strada, fiindcă dorea să fie singur. Inima îi bătea aşa de
puternic în piept, că i se vedeau zvîcnetele prin haină, ca şi cum ar fi avut în
sîn o pisicuţă. Era de-a dreptul fericit. Merse multă vreme prin oraş, fără a se
hotărî să mai facă alt desen. În minte îi veniră o sută de idei şi pe toate o sută le
alungă.
În cele din urmă, zărind un cîine, avu o inspiraţie grozavă. Se ghemui pe trotuar,
chiar pe locul unde-i încolţise în minte noua idee, şi începu să deseneze.
Există totdeauna trecători care n-au altceva mai bun de făcut decît să caşte gura
de la o stradă la alta. Sînt simpli trecători, ori poate şomeri. Din nou se strînse,
aşadar, în jurul lui Bananito, un grup de oameni care începură comentariile:
— Uitaţi-vă la el ce vînător de originalitate. Stă să deseneze o mîţă, ca şi cum n-
ar fi atîtea mîţe în oraş şi ca şi cînd ar ţine careva neapărat să mai vadă încă una
şi desenată.
— Da, dar nu e o mîţă oarecare, zise cu veselie Bananito.
— Ati auzit? Cică face o mîţă care nu-i ca toate celelalte. Poate că-i vorba de o
mîţă cu ochelari – nu cumva?
Dar flecărelile încetară ca prin farmec cînd cîinele lui Bananito, primindu-şi
ultima pată de culoare pe sfîrcul cozii, sări în patru labe şi începu să latre
cuprins de bucurie. Mulţimea scoase strigăte de uimire şi cît ai clipi se şi ivi un
gardian.
— Ce e? Ce s-a întîmplat? A, da, văd. Ba şi aud: i-o mîţă care latră. Parcă n-am
avea destui cîini care miaună. A cui este?
Lumea se împrăştie numaidecît, să nu trebuiască să răspundă la întrebări. Numai
un biet om sărman, care se pomenise în preajma gardianului, nici el nu ştia cum,
nu reuşi s-o şteargă şi fu înşfăcat de braţ.
— E a lui, şopti acesta, arătîndu-l pe Bananito cu ochii plecaţi.
Paznicul îi dădu drumul şi-l înhăţă pe Bananito.
— Ia hai cu mine!
Bananito nu se lăsă rugat, ci-şi puse culorile în buzunar şi, fără să-şi piardă buna
dispoziţie, îl urmă pe paznic.
Cu coada ridicată ca un catarg, cîinele se hotărî s-o tulească din loc.
Aşteptînd să fie dus la interogatoriul comandantului pazei, Bananito stătea închis
într-o celulă. Mîinile îi furnicau totuşi de dorinţa de a lucra. Aşa că el desenă 0
păsărică şi o lăsă să zboare, dar păsărica nu voi să se îndepărteze de dînsul, ci i
se aşeză pe spate şi-l ciuguli drăgăstoasă de o ureche.
— Ei, am înţeles, zise Bananito. Ţi-o fi fiind foame. Şi repede-i desenă cîteva
grăunţe de mei. Asta îi aduse aminte însă că de fapt nici el nu servise
încă micul dejun.
— Două ochiuri îmi vor prea ajunge. Două ochiuri şi o piersică frumoasă, gălbuie.
Desenă ceea ce socoti că îi este de trebuinţă şi de îndată un miros de ouă prăjite
se răspîndi în toată celula, se strecură pe uşă şi ajunse să aţîţe nările santinelei.
„Hm... ce deliciu", îşi zise tînărul paznic, mişcîndu-şi pofticios nările, ca să nu
piardă cumva nicio idee de miros. Dar, deodată, cuprins de bănuieli, căscă vizeta
de la uşa celulei şi se zgîi înăuntru. Cînd îl văzu pe arestat înfulecînd cu atîta
poftă, el rămase ca încremenit siîn poziţia aceea, cu o expresie de uimire
zugrăvită pe chip, dădu peste dînsul comandantul gărzii.
— Ei bine, strigă acesta din urmă în culmea indignării - ei bine, în curînd o să le
aducem domnilor arestati şi plăcinte de la restaurant!
— Eu nu... nu eu... bîigui santinela.
— Tu nu ţi-ai vîrît în cap regulamentul? Pîine şi apă, apă şi pîine — şi cu asta
basta!
— Dar nu-mi dau seama cum a făcut, reuşi în cele din urmă să îngaime santinela.
Poate c-o fi avut ouăle în buzunar
— Aşa... în buzunar, dar plita? Văd că în absenţa mea răsar lucruri noi: celule cu
chicinetă!
Si totuşi comandantul ar fi putut să se convingă foarte uşor de unul singur că în
celulă nu era nici vorbă de vreo plită. Bananito, gîndindu-se în cele din urmă să
nu-i aducă necazuri gardianului, catadicsi să le destăi-nuie cum reuşise a-şi face
rost de micul dejun.
— Hm, tu mă crezi chiar dobitoc? zise comandantul după ce îl ascultase cu
neîncredere. Ce-ai să te faci dacă, bunăoară, eu îţi voi ordona să-mi desenezi o
solă în vin alb?
Fără să răspundă nimic, Bananito luă o bucată de hîrtie şi desenă ceea ce îi
fusese ordonat.
— Cu pătrunjel ori fără? întrebă în timp ce lucra.
— Cu pătrunjel, ordonă şiret comandantul. M-ai luat chiar drept un idiot. Cînd
vei termina, o să te fac să mănînci foaia aia de hîrtie pînă la ultimul ei centime-
tru pătrat.
Numai că atunci cînd termină Bananito, un copleşitor miros de solă în vin alb se
împrăştie ieşind din foaia de hîrtie şi, după cîteva clipe, sub ochii
holbaţi de uimire ai comandantului, mîncarea care aburea pe masă părea că
zice: „Mănîncă-mă, mănîncă-mă!"
— Poftă bună! îi ură Bananito. Domnul e servit.
— Mi-a trecut foamea, mormăi comandantul, revenindu-şi în fire după surpriză.
Sola în vin alb o va mînca santinela. Iar tu pofteşte cu mine.

Gelsomino in tara mincinosilor(16)

Bananito, ministrul regelui, în dizgraţie cade, dar ştiţi pentru care motive
neroade?
Şeful gărzii nu era un nătîng, ci, dimpotrivă, un ins de o viclenie cum nu
întîlneşti la orice pas.
„Omul acesta, calcula el în timp ce-l însoţea pe Bananito către palatul regal,
preţuieşte tot atîta aur cîtă greutate are, ba poate chiar cîteva chintale peste. Şi
întrucît casa mea de fier e destul de încăpătoare, ce noimă ar avea ca atîtea
kilograme de aur să nu nimerească în ea? De-abia ar fi să stea la răcoare şi la
adăpost de şoareci. Negreşit că regele îmi va da o frumoasă răsplată pentru
fapta mea."

Totuşi speranţele lui fură spulberate. Încunoştinţat de întîmplare, regele

Giacomone porunci să fie adus pictorul înaintea lui şi, cînd îi fu înfăţişat, pe
şeful gărzii îl lăsă rapid să părăsească odaia, spunîndu-i doar atît:
— Pentru descoperirea ta, ţi se va înmîna o medalie de merit.
„Ce-mi trebuie? murmura pentru sine şeful gărzii, ce pot face cu o medalie de
merit? Doar am pînă acum douăzeci şi patru şi toate de carton: dacă mi-ar fi
locuinţa plină de măsuţe care şchioapătă, le-aş putea pune sub picioarele mai
scurte ale uneia sau alteia, ca să nu se mai clatine, dar aşa..."
Dar să-1 lăsăm pe şeful gărzii să bolborosească şi să-şi vadă de treburile lui, iar
noi să asistăm la întîlnirea dintre Bananito şi regele Giacomone.
Netulburîndu-se că se găseşte în faţa puternicului său suveran, pictorul răspunse
liniştit la întrebările acestuia, fără a înceta nicio clipă să admire minunata
perucă portocalie care îi strălucea pe cap ca un paner cu portocale din piaţă.
— Ce tot ai de privit?
— Admir părul Maiestăţii Voastre.
— Te vei pricepe ca să-1 pictezi la fel?
Tainica speranţă a lui Giacomone era că Bananito va şti să-i picteze, de-a dreptul
pe chelie, un păr atît de frumos, încît să pară păr adevărat, adică păr pe care nu
mai eşti nevoit să-1 scoţi pentru a-1 aşeza în scrin, atunci cînd te duci la
culcare.
— Chiar aşa de frumos, cu siguranţă că nu, răspunse Bananito, gîndindu-se că
nu strică să-1 măgulească. De fapt îi era milă de bietul om, atît de chinuit de
obsesia cheliei sale. Atîta lume îşi taie părul scurt, scurt, pentru ca să nu se mai
ostenească să-1 pieptene: şi apoi ce, parcă oamenii se judecă după culoarea
părului? Chiar dacă ar fi avut cel mai frumos păr negru, în cîrlionţi, adică un păr
natural, Giacomone ar fi rămas acelaşi tîlhar şi acelaşi pirat pe care îl cunoşteau
cu toţii.
Suspinînd, regele părăsi pentru moment ideea de a-şi picta un cap nou. Şi hotărî,
va să zică, să se folosească din plin de talentul lui Bananito pentru a trece în
istorie drept un mare monarh.
— Te voi numi, îi spuse el pictorului, ministrul grădinii zoologice. În această
grădină nu vor fi animale: trebuie să le desenezi tu. Şi eu te rog să nu lipsească
niciunul.
„Tot mai bine ministru, decît la zdup", se gîndea Bananito. Şi la începutul serii,
sub ochii miilor de privitori adunaţi, a desenat, dîndu-le viaţă, sute de animale
de toate speciile şi de toate genurile: lei, tigri, crocodili, elefanţi, papagali,
broaşte ţestoase, pelicani. Şi cîini, chiar şi cîini: dulăi, ogari, pechinezi, baseţi
care lătrau toţi deodată, laolaltă, stîrnind protestele gălăgioase ale curtenilor.
Unde o să ajungem, şuşoteau ei, dacă Maiestatea Sa le dă voie cîinilor să latre?
Aşa ceva e împotriva legii. Cu asemenea pilde rele în faţa ochilor, poporului îi
vor intra în cap idei primejdioase.
Dar Giacomone dăduse ordine să nu-l sîcîie nimeni pe Bananito şi să-l lase să facă
tot ceea ce-i căşuna lui, aşa încît curtenii trebuiau să înghită şi să tacă.
Pe măsură ce el le crea, animalele lui Bananito intrau în cuşti. În bazine stăteau
urşi albi, foci şi pinguini, pe aleile parcului vedeai aşteptînd măgăruşi sarzi,
anume scorniţi ca să plimbe cu trăsurelele copiii.
In seara aceea Bananito nu se putu înapoia la mansarda lui: regele îi dădu o
cameră în palat şi îi puse zece santinele de pază în faţa uşii, de teamă să nu se
cărăbănească.
In ziua următoare, nemaifiind nimic de născocit şi de făcut în grădina zoologică.
Bananito a fost numit ministrul produselor alimentare sau, cum spuneau ei,
Primul papetar al statului. Ii pregătiră o mescioară cu toate cele de trebuinţă,
spre a picta în faţa porţii palatului, şi lumea îi putea cere orice ar fi vrut să
mănînce.
La început, cîte unul ramînea mofluz, căci dacă îi cerea lui Bananito cerneală,
după obiceiul pămîntului, ar fi trebuit să primească pîine (aşa cum se înţelegea
în limbajul mincinoşilor), însă Bananito nu ştia multe şi îi desena la repezeală o
frumoasă sticlă de cerneală şi numaidecît se descotorosea de el:
— Mai departe, să vină altul.
— Păi ce-i bătaia asta de joc? bolborosea nenorocitul cu pricina. Nu izbutesc şi
eu să beau şi să mănînc.
Foarte curînd lumea află însă că, dacă voia să aibă de la Bananito, într-adevăr,
ceea ce dorea, apoi trebuia să se folosească de numele adevărate ale lucrurilor,
adică de acelea pînă atunci neîngăduite.
Curtenii erau scandalizaţi la culme:
— Lucrurile se îndreaptă spre dezastru, spuneau ei, cu nişte mutre livide. Pasul
ăsta ne va duce de-a dreptul în prăpastie. Să vedeţi că nimeni n-o să mai spună
minciuni. Oare ce s-o fi întîmplat, Dumnezeule, cu regele Giacomone?
Regele Giacomone însă aştepta să-şi învingă şovăiala de a-i cere lui Bananito un
păr adevărat, pe care să-l poarte pe cap fără teamă de bosumflările vîntului,
lăsîndu-l între timp să scornească tot ce-i flutura lui prin minte şi neîngăduind
împotrivire din partea cuiva. Curtenii îndurau, însă cu amărăciune, şi înghiţeau
toate astea mai departe, pînă ajunseră cu stomacurile tobă de atîtea lucruri
neplăcute.
Şi generalii la rîndul lor înghiţeau şi răbdau.
— Iată aici, ziceau, avem, în sfîrşit, sub mînă, un tip ca pictorul ăsta şi noi ce-i
cerem să facă? Prăjeli, orătănii diavoleşti, pungi cu cartofi prăjiţi, turte dc
ciocolată... Dar nouă ne vor trebui tunuri, tunuri cu care am putea pregăti o
armă de nebiruit şi am putea mări regatul.
Un general mai războinic decît alţii merse de-a dreptul la Giacomone să-i
vorbească. Şi bătrînul pirat prinse ideea, iar sîngele în vine începu să-i clo-
cotească.
— Tunuri! exclamă el încîntat, cît mai multe tunuri, şi vase de război, şi
avioane, şi dirijabile. Pe cornul lui Belzebut, chemaţi-l numaidecît la mine pe
Bananito!
Oho! Erau ani şi ani de cînd credincioşii săi nu-1 mai auziseră invocînd cornul lui
Belzebut, blestemul cel mai scump inimii lui, de pe vremea cînd, stînd în
picioare pe puntea de comandă a navei de pirat, ţinea cîte o cuvîntare
echipajului, înainte de a porni la atac.
Împărţirea hranei fu pe dată întreruptă, Bananito fiind adus în faţa regelui şi a
marelui său stat-major. Uriaşe hărţi geografice se întinseră pe pereţi, iar curtenii
aduseră o lădiţă cu steguleţe, ca să însemne punctele viitoarelor victorii.
Bananito îi ascultă cu mult calm, fără să-i oprească din înflăcăratele lor revărsări
oratorice. Dar cînd îi dădură hîrtie şi creion, ca să înceapă fără zăbavă
fabricarea tunurilor după modelul său, pictorul scrise în mijlocul unei coli, cu
litere mari de tipar, un frumos „NU", înconjurînd cu hîrtia toată sala, ca să fie pe
deplin sigur că toţi au văzut-o.
— Domnii mei, le răspunse apoi, dacă vi-i cheful să beţi o cafea bună, care să
vă limpezească ideile, eu sunt gata să v-o prepar în mai puţin de un minut. Dacă
vreţi fiecare cîte un cal, ca să mergeţi la vînătoare de vulpi, eu vă voi desena la
toţi numai cai pur-sînge, dar tunurile acelea să le uitaţi. De la mine nu le veţi
avea niciodată.
De parcă s-ar fi vestit sfîrşitul lumii, în acea clipă începură care mai de care,
claie peste grămadă, să urle şi să izbească de furie cu pumnii în masă. Iar
Giacomone, simţind că i se face pur şi simplu rău, arătă printr-un semn către
careva din servitorii lui că vrea să se apropie şi, cînd acela veni lîngă dînsul, îi
dădu un ghiont puternic în spate.
— Capul, capul, se auziră glasuri care strigau. Să-i fie tăiat lui Bananito capul!
— Să facem într-aşa fel, zise Giacomone în cele din urmă, încît să nu-i tăiem
capul, ci să-i dăm răgazul de a şi-l schimba. Mie îmi pare limpede ca lumina zilei
că omul acesta — poate tocmai pentru că e un geniu — are şi puţină scrînteală.
Să-1 băgăm deci, pentru cîteva zile, în ospiciu.
Curtenii şuşotiră că hotărîrea era foarte îngăduitoare şi mărinimoasă, dar ştiau şi
ei că Giacomone încă nu renunţase de tot la ideea cu părul pictat de Bananito, şi
de aceea se potoliră.
— In timpul acesta, continuă Giacomone, nu trebuie să i se îngăduie să
deseneze ori să picteze.
Iată, prin urmare, cum ajunse Bananito să fie aruncat în balamuc şi închis într-o
celulă izolată, fără hîrtie la îndemînă, fără creion şi fără pensulă. Nu avea la el
nici măcar o bucăţică de cărămidă ori de tibişir, iar pereţii toţi erau capitonaţi şi
nu se putea desena pe ei nici măcar cu sînge. Astfel că Bananito, neavînd putinţa
de a da — pentru moment — naştere unor noi capodopere, trebuia să se
resemneze.
El se întinse pe patul de scînduri, cu mîinile sub căpătîi, privind plafonul care era
nespus de alb şi prin faţa ochilor i se perindau viziuni deosebit de frumoase:
tablouri cărora urma să le dăruiască grai atunci cînd avea să iasă de acolo.
Că va ieşi, nu se îndoia nici măcar o singură clipă de acest lucru.
Şi această credinţă era o credinţă întemeiată, deoarece încă din acel moment
cineva se îngrijea de salvarea sa. Cred că numele salvatorului vă stă pe limbă:
Şchioapa.

Gelsomino in tara mincinosilor(17)

Sfîrşitul capitolului e posomorît: Şchioapa va redeveni o mîzgăleala şi-atît

Cînd în casa bunului Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare, unde Gelsomino
îşi îngrijea genunchiul cu beteşug, se află că Bananito ajunsese ministru,
Şchioapa se hotărî să meargă la el cu o cerere, ca să fie slobozite mătuşa
Pannocchia şi Romoletta. Din păcate, mîţa nimeri la palat tocmai după ce
norocul lui Bananito apusese mai repede decît luna cea grăbită de pe cer.
— Dacă vrei să-l vezi pe Bananito, îi spuseseră santinelele, luîndu-o în derîdere,
trebuie să te duci la balamuc. Dar nu e sigur că-ţi vor permite să intri: afară doar
de cazul cînd eşti şi tu scrîntită la minte...

Şchioapa stătu o vreme la îndoială, dacă e sau nu cazul să facă pe capia ori să
încerce să intre în ospiciu pe o altă cale.
„Lăbuţele mele, lăbuţe, mă încredinţez vouă, hotărî ea pînă la urmă. Acum, că
sunteţi patru, o să mă ajutaţi să ostenesc mai puţin la căţăratul pe ziduri!"
Balamucul era o clădire posomorîtă, pătrată, ca un soi de castel, şi împrejmuită
de un şanţ plin de apă. Şchioapa trebui să se resemneze şi să facă totuşi o baie.
Se scufundă, aşadar, în apă, trecu şanţul, se agăţă de zid şi se strecură pe cea
dintîi ferestruică deschisă, care dădea în bucătărie. Bucătarii şi ospătarii
plecaseră să doarmă, afară de un rîndaş care rămăsese să spele podelele şi care
îi strigă:
— Piei repede, dihanie! Să ştii că aici, noi n-avem resturi de mîncare!
Bietul de el, era într-adevăr mereu aşa de înfometat, că se îndopa cu toate
resturile de la bucătărie, necruţînd nici ultimul oscior de peşte. Şi-n graba lui de
a izgoni pisica, în care vedea o concurentă, îi deschise una din uşi, o uşă care
dădea pe un coridor lung. Cît cuprindeai cu ochii, la dreapta şi la stînga, erau
aliniate celulele nebunilor. Sau mai bine zis ale prizonierilor, căci nebuni nu erau
ei, ci avuseseră vina de a fi spus în cîteva rînduri adevărul şi nenorocirea de a se
fi auzit, de către jandarmii lui Giacomone, ceea ce spuseseră. Unele celule erau
despărţite de coridor numai prin gratii puternice. Altele erau închise de trainice
porţi de fier, în care se desluşea numai cîte o ferestruică, pe unde li se
introducea mîncarea.
Într-una din acele celule, Şchioapa întîlni pisicile mătuşei Pannocchia şi, spre
marea ei surpriză, dădu peste buna Fido. Cu capul rezemat una de coada
celeilalte, dormeau fiecare şi cine ştie ce visuri frumoase visau. Şchioapa nu
îndrăzni să le trezească, deoarece în clipa aceea n-ar fi putut încerca ori face
nimic pentru salvarea lor. În aceeaşi celulă, după cum v-aduceţi amin-
te, era ţinut închis si Calimero Poliţă, căruia toată noaptea nu ise lipea pleoapă
de pleoapă şi care zărind-o pe Şchioapa, începu s-o roage:
— Surioară scumpă, adu-mi un şoarece, că tu eşti slobodă. Un şoricel numai.
Poate ai vreunul chiar acuma în gheare.
„Ăsta e într-adevăr nebun", îşi zise Şchioapa, care nu-l cunoştea, şi închise
vizeta.
In fundul coridorului se afla o încăpere mare unde dormeau nu mai puţin de o
sută de fiinţe, între care şi mătuşa Pannocchia cu Romoletta. Dacă lumina ar
fi fost mai vie, cine ştie dacă Şchioapa n-ar fi putut cumva să le vadă şi să le
recunoască. Iar dacă n-ar fi fost adormită, mătuşa Pannocchia putea s-o înhaţe
pe Şchioapa de coadă, după cum avea năravul. Dar lumina era oarbă şi toţi
ostaticii balamucului dormeau, chiar şi Romoletta. Străbătînd încăperea numai în
vîrful labelor, Şchioapa ieşi pe o scară care urca la etajul de sus şi găsi în cele din
urmă, după îndelungi căutări, camera unde era închis Bananito. Pictorul dormea
liniştit, cu mîinile sub ceafă, şi continua să vadă prin vis măreţele tablouri pe
care le va picta el. Într-unul din acele tablouri, printr-o mişcare neaşteptată, se
ivi parcă undeva o spărtură. La mijlocul unui măreţ buchet de flori, Bananito zări
capul unei mîţe care mieuna chiar cu vocea cu care îl chema Şchioapa. Bananito
se trezi şi, uitîndu-se la uşă, înţelese că se află încă în ospiciu. Dar el băgă de
seamă că vizeta uşii era deschisă, iar în micul său dreptunghi răsărise capul
Şchioapei şi auzi mieunatul ei. Acum se trezise şi nu mai visa.
— Bananito! Bananito! Ei drăcie, ai un somn ca de plumb.
— Ia te uită, ia te uită! Să mi se taie mie capul dacă astea nu-s mustăţile
Şchioapei.
— Trezeşte-te, te rog. Eu sunt, Şchioapa. Hai, ca să te convingi. Uite laba pe
care tu mi-ai dăruit-o şi care funcţionează de minune.
Şi cu aceste vorbe, mîţa noastră se subţie ca să poată pătrunde printre gratii,
sări în celulă şi alergă să lingă mîna lui Bananito.
— Am venit să te ajut.
— Îţi mulţumesc, dar în ce fel?
— Încă nu ştiu. Aş putea fura cheile paznicului.
— S-ar trezi.
— M-aş putea apuca de ros încet şi cu stăruinţă uşa, ca să te scot.
— Da, însă dacă ai avea răgaz zece ani, poate că ai reuşi chiar să faci în uşa asta
de fier o gaură. Hee, ştiu eu ce mi-ar trebui...
— Anume ce?
— Anume o pilă. Adu-mi o pilă şi restul, las' pe mine!
— Atunci alerg să caut una.
— Ar fi o cale mult mai simplă, zise Bananito. Aş putea desena una, dar bandiţii
care m-au azvîrlit aici nu mi-au lăsat la mine nici măcar un vîrf de creion.
— Dacă e vorba numai de atît, exclamă Şchioapa, uite, îţi sunt aici, la îndemînă,
lăbuţele mele. Nu-ţi aminteşti că trei din ele le-ai făcut cu creta, iar a patra cu
o culoare în ulei?
— Desigur, dar se vor toci.
Şchioapa nici nu vru s-audă de aşa ceva.
— Fii pe pace, vei putea întotdeauna să-mi faci altele în locul lor.
— Şi ce-o să fac ca să cobor pe fereastră?
— Vei desena şi o paraşută.
— Dar cum am să trec peste şanţul cu apă?
— Vei desena si o barcă.
După ce Bananito a terminat de desenat tot ce trebuia pentru evadare, din
lăbuţa Şchioapei mai rămăsese doar un ciot de care nici ea nu se mai putea
servi, ca şi cum cineva i-ar fi retezat-o de tot.
— Vezi, zise Şchioapa, bine m-am gîndit eu cînd n-am vrut să-mi schimb numele.
Şchioapă am fost, Şchioapă am rămas.
— Îţi voi reface îndată laba, sări Bananito.
— N-avem vreme. Să plecăm înainte ca paznicii să se trezească.
Bananito începu să lucreze de zor cu pila. Din fericire, desenase o pilă care
muşca fierul, ca şi cînd acesta ar fi fost doar un miez de banană. În cîteva
minute o mare spărtură se căscă în tăblia uşii, iar prietenii noştri putură ieşi prin
ea în coridor.
— Să trecem să le luăm pe mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta, propuse
Şchioapa, şi-apoi să nu uităm nicide pisici.
Dar zgomotul pilei trezise paznicii care începură un tur de control, să descopere
de unde venea hîrşîitul.Bananito şi Şchioapa auziră paşii cadenţaţi
care se învîrteau de pe un coridor pe altul.
— Să încercăm să ajungem la bucătărie, îl îndemnă Şchioapaa. Dacă nu putem
fugi toţi, să fugim cel puţin noi doi. Odată liberi, vom fi mai de folos decît ca
ostatici.
Cum o văzu pe Şchioapa reapărînd prin bucătărie, rîndaşul începu iarăşi s-o
ocărască:
— Nu e mult de cînd te-am gonit, nesătulo. Vrei chiar să-mi furi pîinea de la
gură? Ieşi afară, uite colofereastra; ieşi pe-aici şi dacă te îneci în apa din şanţ,
apoi atîta pagubă-n ciuperci.
Şi omul era aşa de înfuriat, că nici nu-l băgă în seamă pe Bananito: el nu
vedea decît pisica, nu se temea decît de concurenţa ei. Bananito îşi legă para-
şuta, pregăti barca s-o aibă gata, o prinse pe Şchioapa în braţe şi zise:
— Gata!
— Da, da, repede, repede, bombăni rîndaşul, şi să nu te mai prind pe-aici.
Numai după ce Bananito se aruncă pe fereastră, rîndaşul avu bănuiala că ceva nu
fusese în regulă.
„Dar celălalt cine o fi fost?" se întrebă el, scărpinîndu-se în cap. Ca să abată
nenorocirea de la dînsul, se hotărî să-şi ţină gura. Oricine-l va întreba ceva, n-a
văzut şi n-a auzit nimic. Scoase apoi din grămada de gunoaie un cotor de varză
şi-l înşfacă bine, rupîndu-l cu dinţii, sugîndu-l cu nespusă poftă.
Fuga lui Bananito fusese descoperită cu puţin timp înainte. De la toate ferestrele
balamucului, paznicii scoteau strigăte:
— Ajutor! Alarmă! A şters putina un nebun periculos!
Bananito şi Şchioapa, ghemuiţi în barcă, vîsleau cu mîinile, ca să poată trece
şanţul. Şi nu ajunseră prea departe cînd, cu căruciorul său de trenţe, bunul
Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare ghici planurile Şchioapei:
— Ascundeţi-vă repede aici, dedesubt, şopti bătrînul telal.
El îi urcă în cărucior şi-i acoperi cu o grămadă de cîrpe. Paznicilor, care îi
prinseră din urmă, telalul le arătă alt drum, încotro, chipurile, ar fi fugit
nebunii.
— Uite într-acolo au fugit, în partea aceea.
— Dar tu cine esti?
— Eu-s un biet telal. M-am oprit să mă odihnesc. Şi ca să le facă într-adevăr
dovada că e obosit, se aşeză pe oiştea căruciorului, aprinzîndu-şi pipa.
Sărmanul Benvenuto! El ştia prea bine că dacă mai stă mult în acea poziţie, îi vor
ieşi alţi şi alţi peri albi, şi-n numai cîteva minute, alţi ani de viaţă îl vor părăsi.
Dar aşa era el şi pace.
„Anii pe care-i pierd, gîndea el, vor prelungi viaţa altcuiva. Eu cu viaţa şi cu
moartea sunt la egalitate."
Şi trimise un nor de fum în nasul paznicilor care nu-i dădeau pace. Din păcate
însă, chiar în aceea clipă, Şchioapa începu să simtă mîncărime pe la nări:
zdrenţele sub care stătea îngropată erau colbuite, aşa încît numai un rinocer ar
fi putut spune că-s parfumate. Mîţa încercă să-şi strîngă nasul cu lăbuţele de
dinainte, ca să-şi împiedice strănutul, dar îşi aminti mult prea tîrziu că nu mai
avea în faţă decît una singură. Aşa că strănutul său izbucni cu atîta străşnicie,
încît stîrni un adevărat nor de praf. Şi ca să nu-l trădeze pe Bananito, Şchioapa
preferă să sară din cărucior şi s-o tulească.
— Ce s-a întîmplat? întrebară paznicii.
— Ia, un cîine, răspunse Benvenuto. O javră care se ascunsese printre trenţele
mele. Uite-l colo, cum fuge şchiopătînd.
— Dacă fuge, ziseră paznicii, poate că n-o fi cu conştiinţa curată. Să-l urmărim
mai bine.
Şchioapa le auzi paşii greoi, îi simţi dînd alarma şi se bucură: „Dacă mă urmăresc
pe mine îi lasă-n pace pe Benvenuto şi pe Bananito".
Cu paznicii tîrîş după ea şi cu limba scoasă, pisica străbătu oraşul. Iată, se
zăreşte piaţa palatului şi uite şicoloana în vîrful căreia Şchioapa a petrecut
cîndva o noapte liniştită.
„Încă un salt, îsi îndemna ea lăbuţele, si voi fi în siguranţă."
Dar lăbuţele o ascultară cu prea mult elan: în loc să se apuce cu ele de coloană
şi să se caţere pînă-n creştetul ei, Şchioapa se pomeni de-a dreptul lipită de
coloană. Redevenise un desen, adică o mîzgălitură de mîţă cu trei labe. Lipită de
monument, nu-i displăcea, fiindcă paznicii rămăseseră, după cum ei înşişi scrise-
ră în raport, „cu buzele umflate".
— Unde a dispărut? se întrebau.
— L-am văzut sărind pe coloană.
— Dar nu se mai vede nimic.
— Ba priviţi, uite o mîzgălitură. E o pisică desenată de vreun ştrengar cu creta
şterpelită de la şcoală.
— Deh, hai să mergem. Mîzgăliturile nu-s treaba noastră.
Intre timp, Benvenuto împinsese de cărucior pînă acasă, oprindu-se din cînd în
cînd să răsufle. In vreo două-trei rînduri el trebui să se aşeze pe oişte, fiindcă nu
mai putea de oboseală. De acasă plecase înainte de a împlini optzeci de ani şi
cînd se reîntoarcea avea precis mai bine de nouăzeci; bărbia îi stătea în piept,
ochii i se îngropau în zbîrcituri, vocea o avea pierită, ca şi cum ar fi ieşit de sub
o movilă de praf.
— Bananito, scoală-te că am ajuns.
Dar între timp Bananito adormise sub zdrenţe, la căldurică.

Gelsomino in tara mincinosilor(19)

Gelsomino cîntă cu adevărat; urmează o mînie şi-un scandal turbat

După harababura pricinuită de fuga lui Bananito, în balamuc s-a aşternut
liniştea. Prin camere, prin celule, pe coridoare, toţi dormeau; doar bietul rîndaş
sta de veghe la bucătărie. El aproape că nu mai putea dormi, fiindcă îi era
pururea foame şi-şi petrecea noaptea scotocind prin gunoaie, căutînd să
găsească ceva de-ale mîncării. Pe el nu-l interesa nimic — nici Bananito, nici cei
care-l urmăreau pe Bananito. Nu-l interesa nici măcar tînărul acela ciudat,
subţirel, care se oprise chiar în mijlocul pieţei, în faţa clădirii balamucului, şi
începuse să cînte.
Mestecând cu plescăituri nişte coji de cartofi, rîndaşul clătină din cap, spunîndu-
şi: „Asta zic şi eu că-i nebun. Cine a mai pomenit una ca asta: în loc să faci
serenade fetelor frumoase, tu să te apuci de cîntat în faţa balamucului! Ce fel
de treaba e asta, dacă nu de nebun? Şi totuşi, ce voce puternică! Pun rămăşag că
acuşi or să-i sară în spate paznicii."
Paznicii însă, obosiţi de trepădatul zadarnic pe care-l făcuseră pe urmele
Şchioapei, dormeau buştean.
Gelsomino, care începuse să cînte cu glas aproape coborît, pentru a-şi încerca
posibilităţile coardelor vocale, îşi mări volumul vocii. Deodată rîndaşul rămase
cu gura căscată, uitînd de toate cojile lui de cartofi.
„Cînd îl aud, mai-mai că-mi trece foamea."
În momentul acela geamurile ferestrelor zburară în mii de ţăndări şi nu lipsi mult
ca unele cioburi să i se înfigă chiar în nas.
— Hei, cine-i ăla care azvîrle cu pietre?
Numaidecît după asta, în diverse părţi ale uriaşului şi prea tristului edificiu,
multe geamuri urmară — unul după altul — soarta celorlalte, de la primul pînă la
ultimul etaj. Paznicii alergau prin camere şi prin celule, crezînd că e vorba de
vreo rebeliune, ceva, dar trebuiră să-şi schimbe iute părerea: internaţii se
treziseră, într-adevăr, dar păreau calmi, mulţumiţi, şi se bucurau ascultînd
serenada.
— Măi, dar cine e ăla care sparge geamurile? strigau gardienii.
— Linişte, se răspundea din toate părţile, lăsaţi-ne să ascultăm cîntecul. Ce
vă pasă de geamuri? Doar nu-s geamurile voastre.
Începură apoi să se prefacă în bucăţele şi gratiile, iar drevele se rupeau ca
beţele de chibrit, se desprindeau de la ferestre şi cădeau jos în şanţ, unde
făceau „pluuf" şi se afundau în apă.
Directorul balamucului, încunoştiinţat despre ceea se petrecea, fu cuprins de
bîţîială
— E din pricina frigului, îşi lămurea el secretarii, dar în sinea sa se întreba
dacă nu cumva e vreun cutremur.
Porunci să i se aducă maşina, şi după ce le spuse celorlalţi că aleargă să dea de
veste ministrului, părăsi balamucul lăsîndu-1 în voia soartei, şi se refugie într-o
vilă pe care o avea la ţară.
— Nu s-a dus la niciun ministru, ci a luat-o la sănătoasa, gîndeau
secretarii, pradă mîniei. Şi adicătelea noi trebuie să pierim aici ca şoarecii în
cursă? Asta se va întîmpla!
Aşa că unul după altul, fie în automobile, fie pe jos, trecură podul dincolo; după
cîteva clipe, paznicilor nu li se mai zăriră nici măcar spinările. Era aproape de
revărsatul zorilor şi un fir de lumină cenuşie răsărise deasupra capetelor. Pentru
Gelsomino era aproape ca un fel de semnal care-1 împinse la hotărîrea de a cînta
şi mai tare.
Atunci să-1 fi auzit! Vocea îi ieşea din gîtlej cu puterea cu care ţîşneşte focul din
gura unui vulcan. Toată schelăria de lemn a balamucului zbură şi se prefăcu în
pulbere: drugii de fier se îndoiră şi ei, încît nu mai semănau cu o poartă şi cine
se afla închis în spatele lor navălea, tresăltînd de bucurie, pe coridoare.
Santinele, infirmieri şi paznici - toţi se îndreptau poarta de ieşire, unii după alţii
şi, trecînd podul, năvăliră în piaţă. Fiecare-şi amintea că are ceva mai important
de făcut undeva, în afara balamucului.
— Trebuie să spăl cîinele pe cap, zicea unul.
— Am fost invitat să petrec vreo cîteva zile la mare, spunea altul.
— Nu am schimbat apa peştişorilor roşii din acvariu şi mi-e frică să nu fi
murit...
Dar niciunul nu mărturisea că-i era pur şi simplu teamă, fiindcă toţi se
obişnuiseră din cale-afară cu minciuna.
Pe scurt, din tot personalul de serviciu, nu după multă vreme, nu mai rămăsese
în întreg balamucul decît bietul rîndaş, încremenit locului cu un cotor de varza
în mînă şi cu gura căscată: într-adevăr, foamea îi trecuse şi pentru întîia oară în
viaţa lui se simţi furat şi dus de gînduri plăcute, ca de un curent proaspăt de aer.
Romoletta a fost prima din cameră care şi-a dat seama că toţi paznicii fugiseră.
— Ce mai aşteptăm ca să o ştergem şi noi? o întrebă ca pe mătuşa
Pannocchia.
— E împotriva regulamentelor, răspunse bătrîna, dar de fapt şi
regulamentele sunt împotriva noastră. Aşadar, haideţi!
Se luară una pe alta de braţ şi o apucară către scara pe care deja cobora în mare
grabă mulţime de oameni. Era o hărmălaie îngrozitoare, dar mătuşa Pannocchia
desluşi cît ai zice mei, în mijlocul miilor de voci, glasul mîţelor sale. Şi la rîndul
lor, pisicuţele, ucenicele Şchioapei, recunoscură între mii de capete capul înalt,
cu obrazul aspru, al protectoarei lor, căreia îi dădură numaidecît bineţe,
răsucindu-şi gîturile în toate părţile şi mieunînd.
— Uite-le, uite-le, murmură mătuşa Pannocchia cu lacrimi în ochi: veniţi,
scumpelor, să ne întoarcem la casa noastră. Una, două, trei, patru... sunteţi
toate? Şapte, opt! Oh, una mai mult!
Era buna Fido, fireşte, dar la braţul mătuşii Pannocchia se găsea loc şi pentru ea.
Gelsomino încetă să mai cînte: pe toţi cei care ieşeau, el îi întreba de Şchioapa,
dar nimeni nu ştia nimic. Atunci strigă odată de parcă şi-ar fi pierdut într-adevăr
răbdarea:
— Hei, n-a mai rămas nimeni acolo?
— Nimeni, niciun suflet, i se răspunse.
— Hm, atunci priviţi încoa'.
Şi aidoma scufundătorilor cînd plonjează, umplîndu-şi plămînii cu aer, îşi puse
mîinile la gură, ca să fie sigur că vocea i se va îndrepta întreagă într-o singură
parte, şi dădu drumul unui strigăt de-a dreptul năprasnic. Dacă pe planetele
Marte şi Venus or fi existînd locuitori cu urechi, apoi trebuie că l-au auzit şi
ei. Pentru voi ajunge să aflaţi că palatul se legăna ca lovit de un ciclon, iar
olanele si vîrful acoperişului zburară tot aşa de iute ca şi îngeraşii. Apoi, începînd
de la ultimul etaj, pereţii se încovoiară, se legănară, se prăbuşiră cu nişte
zgomote asurzitoare, umplînd şanţul şi împroşcînd apa din el în toate părţile.
Scena nu ţinu decît un minut: asta o ştie bine de tot rîndaşul care, rămas
înăuntru chiar şi după fuga prizonierilor, abia dacă izbuti să se arunce de la o
fereastră şi să se scufunde, trecînd înot şanţul cu apă, ceva mai înainte ca totul
să se prăbuşească în urma lui.
Un strigăt de „trăiască" se ridică în toată piaţa şi chiar în clipa aceea izbucni şi
discul soarelui, deşi nimeni nu-i alergase înainte ca să-i spună:
„Repede, Soare, că de nu, pierzi spectacolul!"
Gelsomino a fost purtat în triumf şi ziariştii nu reuşiră să se apropie de el, spre
a-i cunoaşte şi culege impresiile. Trebuiră să se mulţumească a-l chestiona doar
pe Calimero Poliţă care, cu ochii plini de furie, stătea deoparte.
— N-ai nimic de declarat pentru Desăvîrşitul mincinos? îl întrebară ziariştii.
— Miau, răspunse Calimero, întorcîndu-le spatele.
— Excelent, izbucniră ziariştii. Dumneavoastră sunteţi unul dintre martorii
oculari. Ne puteţi spune cum de nu s-a întîmplat nimic?
— Miau, făcu din nou Calimero.
— Foarte bine. Vom dezminţi în chip absolut că balamucul s-a prăbuşit şi că
nebunii s-au împrăştiat prin oraş.
— Dar nu vreţi oare să înţelegeţi, se răsti Calimero la ei, că eu sunt o mîţă
şi atîta tot?!
— O fi vrînd să zică un cîine, din moment ce miaună.
 — O mîţă, o mîţă. Sunt o mîţă şi înhaţ şoareci. Ha, acum cînd mă uit mai
bine la voi, vă spun că oricît o să vă ascundeţi de bine, n-o să puteţi fugi. Sunteţi
şoareci şi veţi sfîrşi în ghearele mele. Miau! V-am înhăţat!...
După ce rosti acestea, Calimero făcu un salt. Ziariştii reuşiră în acelaşi timp să-şi
vîre stilourile în buzunare şi s-o ia la goană cu automobilele. Bietul Calimero
căzu la pămînt şi rămase acolo mieunînd cu disperare toată ziulica, pînă ce un
trecător milos îl luă să-l ducă la spital.
O clipă mai tîrziu, apăru una din ediţiile speciale ale Desăvîrşitului mincinos. Pe
întreaga pagină întîi se lăbărţa un titlu cu majuscule, care spunea:
TENORUL GELSOMlNO, GONIT CU PAPUCUL, CÎNTÎND N-A FOST ÎN STARE SĂ
DĂRÎME BALAMUCUL!
Directorul ziarului îşi freca mîinile de mulţumire:
— O dezminţire excelentă! Azi voi desface pe puţin o sută de mii de
exemplare.
Totuşi, nu tîrziu după aceea, vînzătorii Desăvîrşitului mincinos se întorceau cu
teancurile de ziare nevîndute sub brat. Nimeni nu vrusese să cumpere vreo foaie.
— Cum se poate, se oţărî directorul, nici măcar o foaie? Dar ce naiba
citeşte lumea? Calendare?
— Nu, domnule director, îi răspunse careva mai curajos dintre vînzătorii de
ziare. Oamenii nu citesc nici calendarul. De ce să-l citească, dacă în el luna de-
cembrie se cheamă august? Ori poate lumea va avea senzaţia de căldură numai
fiindcă numele lunii e schimbat? Se întîmplă lucruri ciudate, domnule director.
Lumea ne-a rîs în nas şi ne-a sfătuit să folosim ziarul nostru la confecţionarea
bărcuţelor de hîrtie.
În acel moment intră în birou cîinele directorului, care hoinărise prin oraş.
— Pisicuţa mea, vino aici, îl chemă el în chip mecanic.
— Ham, ham! răspunse cîinele.
— Ce? Tu latri?
In loc de orice răspuns, cîinele dădu vesel din coadă şi lătră cu şi mai mare
putere.
— Vai de mine, e sfîrşitul lumii, se jelui directorul, stergîndu-şi sudoarea de pe
frunte. Într-adevăr, sfîrşitul lumii.
Nu era totuşi decît sfîrşitul minciunii. Dărîmarea balamucului lăsase slobode sute
de persoane care acuma rosteau adevărul: cîini care lătrau, pisici care mieunau,
cai care nechezau aşa cum voiau regulile de cînd lumea ale zoologiei şi
gramaticii. Adevărul se întindea ca o molimă şi acum grosul populaţiei se
molipsise. Neguţătorii începeau să schimbe etichetele, pe care treceau numele
adevăratelor mărfuri. Un brutar desprinse propria-i firmă, pe care era scris
Papetărie, o întoarse pe cealaltă parte şi cu o bucată de cărbune
scrise: Pîine. Pe dată o mare mulţime se şi adună în faţa prăvăliei, bătînd din
palme. Dar cele mai dese valuri ale mulţimii se adunară în piaţa cea mare din
faţa palatului. Le conducea Gelsomino, cîntînd, şi la cîntecul acela lumea alerga
din toate mahalalele, ba — în cele din urmă — chiar şi de prin ţinuturile
învecinate.
Giacomone, de la fereastra palatului său, vedea marile cortegii şi aplauda de
bucurie.
— Îndată, îndată, strigă el, chemîndu-şi curtenii, poporul meu vrea să mă
asculte rostind un discurs. Uitaţi-vă cum se adună să mă sărbătorească.
— Păi ce sărbătoare este? se întrebară curtenii între ei.
Ciudat vi s-o părea poate, dar curtenii nu ştiau încă bine ce se întîmplase. În loc
să se zorească spre palat, ca să le aducă la cunoştinţă veştile, iscoadele îşi
căutaseră în pripă cîte o ascunzătoare oarecare.
În palatul regelui Giacomone pisicile lătrau încă, şi erau ultimele pisici nefericite
din tot cuprinsul regatului său.

Gelsomino in tara mincinosilor(20)

C-un cîntec pe care Gelsomino-l îndrugă, pînă şi regele Giacomone e pus pe fugă
Cartea sorţii, după cum ştiţi, nu există. Nu se află nicio carte în care să se
găsească scris ce lucruri se vor întîmpla cîndva. Ca să scrii o asemenea carte
trebui să fii cel puţin... cel puţin directorul Desăvîrşitulului mincinos. Prin
urmare ea nu există şi nu exista nici pe vremea lui Giacomone. Ceea ce este
aproape un păcat. Căci dacă ar fi existat şi dacă bietul suveran cu perucă ar fi
putut să tragă învăţăminte dintr-însa, atunci el ar fi citit la data acelei zile:
Azi, Giacomone nu va pronunţa un discurs.

Într-adevăr, pe cînd regele aştepta nerăbdător ca slujitorii să deschidă larg

marile ferestre, pentru ca el să apară la balcon, vocea lui Gelsomino începu să-
şifacă mendrele în voie: ferestrele cele mari ale palatului se prăbuşiră cu un
vuiet de cascadă.
—Fiţi mai atenţi, le strigă Giacomone slujitorilor săi.
Îi răspunse însă un alt „pac-pac-tranc" dinăuntrul locuinţei.
—Tii, asta-i oglinda! strigă Giacomone. Cine mi-a spart oglinda?
Uluit că nimeni nu-i răspunde, Maiestatea Sa se uită în jur, dar vai! In spatele său
nu mai rămăsese decît un gol imens. Miniştrii, amiralii, şambelanii şi curtenii, la
cel dintîi semnal, la prima acută a lui Gelsomino, alergaseră într-un suflet către
camerele lor, să-şi schimbe cît mai grabnic îmbrăcămintea. Ei azvîrliseră la
pamînt, fără alte mofturi, minunatele veşminte în care atîţia ani se lăfăiseră şi
acum trăgeau afară de pe sub paturi vechile valize cu straiele lor de piraţi, cînd
unul, cînd altul mormăind:
— Dacă-mi scot banda neagră de pe un ochi, voi putea să trec drept un
măturător de la serviciul municipal.
Ori:
— Dacă nu-mi pun pe mîneca hainei însemnele, nimeni nu mă va recunoaşte.
In preajma lui Giacomone rămăseseră doar doi slujitori, care aveau sarcina să
deschidă şi să închidă ferestrele cele mari ale balconului şi care, chiar şi acum,
după ce toate geamurile se făcuseră ţăndări, mai strîngeau cu respect în mîini
mînerele ferestrelor şi, din cînd în cînd, le lustruiau cu mîneca hainei.
— Duceţi-vă şi voi, suspină Giacomone, acum totul se prăbuşeşte în jurul meu.
De fapt, în clipa aceea tocmai se spărgeau şi miile de becuri ale policandrelor.
Gelsomino lucra într-adevăr, nu se încurca.
Slujitorii nu se lăsară rugaţi: mai mult de-a-ndaratelea şi înclinîndu-se la fiecare
trei paşi, ei ajunseră la uşa care da spre scări, se alăturară grupului de fugari şi,
ca să ajungă cît mai repede, îşi dădură unul după altul drumul pe balustradă.
Giacomone reintră în locuinţa lui. Îşi lepădă veşmintele regale şi se îmbrăcă într-
un costum de cetăţean oarecare, cumpărat, nici el nu-şi mai aducea aminte
cînd, cu gîndul, pe atunci, să iasă uneori incognito în mulţime. Pînă atunci însă
nu folosise costumul, căci socotise mai nimerit să-şi trimită în mulţime
iscoadele. Erau nişte haine castanii, care i s-ar fi potrivit vreunui casier de bancă
sau vreunui profesor de filozofie. Ah, cît îi sta de bine cu peruca portocalie!
Dar din păcate, uite, trebuia să renunţe la ea, peruca fiind mult mai cunoscută
de norod chiar decît coroana lui regală.
„O, frumoasa mea perucă, suspină Giacomone. Ba chiar, frumoasele mele
peruci!" Şi deschise faimosul lui dulap, unde şi le păstra, şi le văzu acolo pe
toate înşirate gata, aidoma capetelor de marionete înainte de spectacol.
Ei, dar unei astfel de ispite Giacomone nu-i putu rezista: aşa că înşfăcă la
repezeală o duzină dintre ele şi le vîrî în valiză.
„Le voi lua şi le voi duce cu mine în exil, au să-mi ajute să-mi amintesc de
aceste fericite timpuri."
Coborî scările, dar pe cînd curtenii săi ieşiseră prin pivniţă ori se strecuraseră ca
şobolanii prin canale, Giacomone preferă să iasă trecînd prin frumosul său parc.
Ba nu chiar al sau, de aci înainte, însă tot frumos şi verde şi doldora de miresme
era.
Giacomone respiră încă odată acel aer regesc, apoi deschise o portiţă ce da
către o ulicioară, se încredinţă că nimeni nu-l văzuse, merse o sută de paşi şi
iată că se găsi în piaţă, în vîrtejul mulţimii care-l aplauda pe Gelsomino.
Aşa chel cum era şi în costumul acela de culoarea castanei, nimeni nu-l putea
recunoaşte: cu valiza aceea la el semăna mai degraba cu un soi de voiajor
comercial.
—Ei, străine! i se adresă deodată un oarecare, bătîndu-l uşor cu mîna pe spate.
Haide, vino şi dumneata să te bucuri de concertul tenorului Gelsomino. E băiatul
acela de colo, îl vezi? Tinerelul ăla cu aerul unui ciclist de cursă lungă, în sfîrşit,
al unuia pe care nu dai nici doi bani. Auzi ce voce are?
— Aud, aud, murmură Giacomone. Iar în sine îşi zise: „Ba şi văd"...
Şi văzu cum balconul său cel drag se prăbuşeşte în bucăţi, văzu ceea ce voi vă
veţi fi închipuind: palatul care se surpa sub propria-i greutate, ca un castel de
cărţi de joc obosit să mai tot stea în picioare şi ridicînd în prăbuşirea lui nişte
adevăraţi nori de praf. Gelsomino se grăbi însă cu o nouă acută, ca să împrăştie
pe dată praful şi atunci nu mai apărură decît ruinele.
— Ascultă, i se adresă din nou lui Giacomone vecinul său, dar ştii că dumneata ai
o chelie magnifică? N-o să te superi oare dacă o să-ţi spun adevărul? Ia priveşte
la a mea!
Giacomone îşi trecu o mînă peste cap şi privi, deoarece fusese invitat s-o facă, la
capul vecinului său, chel şi rotund şi mai neted decît o minge de ping-pong.
— E chiar o chelie frumoasa, zise Giacomone
— Da de unde, asta-i una dintre cele mai comune. A dumneavoastră însă da, e
splendidă. In momentul cînd soarele o să bată, de pe ea se vor ridica adevărate
reflexe minunate, că ochii nici n-au să le poată sta-mpotrivă.
— Lasă, lasă, dumneata eşti foarte amabil, murmură Giacomone.
— Ba nu, nu exagerez deloc. Şi ştii ce-ţi mai spun? Că dacă dumneata ai face
parte din clubul nostru, al chelilor, toţi te-ar alege fără pic de întîrziere
preşedinte.
— Preşedinte?
— In unanimitate.
— Păi aveţi un club al chelilor?
— Desigur. Pînă mai ieri era un club clandestin, dar acuma a devenit public: fac
parte dintr-însul cei mai de treabă cetăţeni. Şi nu e de loc uşor să fii admis, mă
crezi? Trebuie să dovedeşti că nu ai niciun fir de păr pe cap. Ehe, cîţi nu şi le
smulg, numai ca să intre în clubul nostru...
— Şi dumneavoastră spuneţi că eu...
— Daaa, aţi putea deveni preşedintele nostru. Vreţi să pariem?
Giacomone simţi că-l încearcă o emoţie.
„Aşadar, gîndea el, mi-am greşit toate socotelile, mi-am ratat cariera. Şi acum e
prea tîrziu s-o mai iau de la început..."
Profitînd de o tălăzuire a mulţimii, el se îndepărtă de vorbăreţul său vecin, ieşi
din piaţă şi o apucă pe străzile pustii, în timp ce în valiză, cele douăsprezece
peruci ale sale foşneau cu tristeţe. Ici şi colo, prin canale, vedea pitulate unele
capete pe care parcă le cunoştea. Nu erau oare ale piraţilor lui? Capetele
dispăreau însă iute, la vederea unui cetăţean ca el, chel şi în haine cafenii,
călcînd calm şi demn.
Giacomone se îndreptă spre fluviu, hotărît să-şi pună capăt zilelor. Dar cînd
ajunse la ţărm îşi cam schimbă hotărîrea. Acolo deschise valiza, scoase din ea
perucile şi, una după alta, le dădu drumul pe apă, aruncîndu-le.
— Adio, murmură Giacomone, adio, mici minciuni! Perucile, însă, nu se pierdură:
le pescuiră chiar înaceeaşi zi copiii care tăbărîseră pe ţărmul fluviului mai rău
decît crocodilii. Ei le puseră la soare să se usuce, se împodobiră cu dînsele şi
făcură o foarte frumoasă procesiune. Erau tare veseli şi cîntau, deşi de fapt
acelea nu erau decît funeraliile regatului lui Giacomone.

Iar pe cînd Giacomone pleca pentru totdeauna (şi a fost foarte fericit că putea
să plece, căci poate undeva îi era sortit să devină preşedinte ori măcar numai
secretar al unui prea nobil club al chelilor), noi să ne întoarcem spre a arunca o
privire prin piaţă.
Gelsomino termină nemaipomenitul său cîntec, îşi şterse sudoarea şi zise:
— Aşadar, s-a făcut şi asta.
Totuşi, în inimă simţea înţepătura unui spin: „Dacă, totuşi, Şchioapa nu mai
trăieşte! Dar unde să-şi fi dat duhul? se întreba el neliniştit. Tare n-aş vrea să fi
rămas sub dărîmăturile balamucului. Sînt bun doar de stîrnit nenorociri".
Totuşi mulţimea nu-i dădu răgaz să se chinuie prea mult cu întrebările.
— Coloana, strigau din toate părţile, trebuie să dărîmăm coloana!
— Dar pentru ce?
— Pentru că pe ea sunt povestite faptele regelui Giacomone. Toate cele scrise
acolo-s minciuni, căci niciodată Giacomone nu s-a urnit din palatul său.
— Mă rog, zise Gelsomino, voi face o serenadă aşa cum se cere şi coloanei.
Depărtaţi-vă însă din jurul ei, să nu cumva să vă cadă in cap.
Lumea care se afla în apropiere de coloană se retrase degrabă, valurile mulţimii
se legănau în toată piaţa ca apa într-o vană şi, în cele din urmă, Gelsomino reuşi
să desluşească pe coloană, doar la cîţiva metri mai sus de pămînt, o
preacunoscută mîzgălitură cu trei lăbuţe,..
— Şchioapo! strigă el, în timp ce simţea că-i iese ghimpele din inimă.
Desenul tremură, liniile sale se îndoiră pentru o clipă, apoi înţepeniră.
— Şchioapo! o strigă mai puternic Gelsomino.
De data aceasta vocea lui pătrunse în trupul marmurei, învingîndu-i rezistenţa, şi
Şchioapa se desprinse de pe coloană.
— Noroc, noroc, mieună ea, sărutîndu-l pe Gellsomino pe unul din obraji. Cît p-
aci era să rămîn lipită de coloana asta, iar ploile torenţiale m-ar fi spălat
repede-repejor, ucigîndu-mă. Mie mi-e dragă curăţenia, asta cine n-o ştie? Dar să
mor spălată de ploi, aşa ceva deloc nu mi-ar fi plăcut.
— Nedezlipit de voi totdeauna, se auzi exclamînd şi Bananito, care, dînd din
coate şi îmbrîncind, reuşi să-şi facă drum prin mulţime şi să ajungă lîngă prie-
tenii săi şi-ai noştri.
— Dacă ţi se va mai întîmpla ceva asemănător, te voi desena eu din nou, întocmai
aşa cum eşti, ba chiar mai adevărată şi mai frumoasă decît la început.
Trei prieteni care se regăsesc au, fireşte, atîtea lucruri să-şi spună! Să-i lăsăm
aşadar singuri şi liniştiţi.
— Şi... şi coloana?
Dar ce necaz poate pricinui cuiva o coloană? Minciunile ei servesc pentru ca si
aducă aminte lumii că odată, întrr-o zi, demult, peste ţara aceea a stăpînit un
mare mincinos şi că un cîntec bine cîntat a fost de ajuns să-i spulbere regatul în
cele patru vînturi.

Gelsomino in tara mincinosilor(21 - sfarsit)

Pentru ca pe nimeni să nu nedreptăţească, Gelsomino face

o împărţeală frăţească.
Povestea se va sfîrşi de-a binelea cînd veţi judeca puţinele însemnări pe care
vi le redau şi adaugaici şi pe care, în graba mea de a încheia cel de-al
douăzecilea capitol, le uitasem în buzunar. Sunt cele din urmă pagini ale
însemnărilor luate de mine, în ziua cînd Gelsomino îmi povesti tărăşeniile lui din
ţara mincinoşilor. Citesc în aceste pagini că de Giacomone nu se mai ştie nimic,
absolut nimic, aşa că nu v-aş putea spune dacă s-a preschimbat într-o făptură
mai cumsecade ori dacă din nou şi-a trimis picioarele lui de pirat să cutre-
iere pe drumuri rele.
 Mai citesc că Gelsomino, oricît era el de mulţumit de ceea ce săvîrşise, nu
putea să treacă prin piaţa oraşului fără să se simtă niţel stingherit, ca unul care
poartă o pietricică în gheată.
„Oare o fi fost chiar nevoie, se mustra singur, să nimicesc palatul şi să-l prefac
într-un morman de ruine?! Oricum, Giacomone tot l-ar fi părăsit, luînd-o la
sănătoasa, chiar dacă mă mulţumeam să sparg doar geamurile. Pînă la urmă, aş
fi chemat un geamgiu şi totul s-ar fi reparat."
Şi ca să-i scoată această pietricică din gheată, Bananito se gîndi să
reconstruiască în felul său palatul, cu cîteva petice de hîrtie şi cu o cutie de
culori. Pentru asta i-a trebuit o jumătate de zi, şi n-a uitat nici de balconul zidit
la ultimul etaj. Ba cînd balconul apăru la locul său, lumea se foia neliniştită,
voind ca Bananito să se urce în balcon şi să rostescă o cuvîntare.
— Daţi-mi ascultare, răspunse Bananito, hai să facem cu toţii o lege care să nu
mai îngăduie nimănui să rostească vreo cuvîntare de la acest balcon. Eu voi
rămîne pictor şi atît. Dacă vreţi cu tot dinadinsul discursuri, adresaţi-vă lui
Gelsomino.
Pe balcon se ivi în momentul acela Şchioapa şi, mieunînd, zise:
— A şterpeli, şterpelire...
Lumea aplaudă şi nu mai ceru alt discurs.
Pe o altă pagină citesc de asemeni că mătuşa Pannocchia ajunsese directoarea
unui institut pentru îngrijirea mîţelor părăsite. Un post cum nu se putea mai
nimerit: cu ea puteai fi sigur că nimeni nu va mai sili vreodată mîţele să latre.
Romoletta s-a întors la şcoală şi poate că la ora aceasta demult n-o mai fi stînd
în bancă, ci la catedră: căci a avut destul timp să devină dăscăliţă.
În sfîrşit, pe un pui de pagină mai pricăjit decît altele, citesc doar atît: „Războiul
se termină unu la unu".
Închipuiţi-vă puţin: cum naiba mi-am uitat eu de un război?
Totul s-a petrecut de fapt la puţine zile după fuga lui Giacomone. Ascunzîndu-se
de supuşii săi, contînd pe tunurile pe care Bananito urma să le fabrice cu
creionul, Giacomone declarase război unui stat vecin, numai că aceştia luaseră
în serios situaţia şi puseseră armatele pe picior de bătălie, ca să-şi apere patria.
— Dar noi, declarară noii miniştri, nu mai vrem să-l facem. Noi încă n-am dat în
mintea lui Giacomone!
Un ziarist se duse să-i ia un interviu lui Gelsomino, care studia sîrguincios
muzica, spre a putea în cele din urmă să dea un concert adevărat.
— Războiul? făcu Gelsomino. Păi propuneţi duşmanului să-l suspende şi să
organizeze în locul lui un meci de fotbal. Poate că ar fi cîteva fluiere de picioare
zdrobite, dar în orice caz ar curge foarte puţin sînge.
Din fericire ideea le plăcu şi inamicilor, care de fapt doreau tot aşa de puţin să
facă război. Iar meciul de fotbal avu loc în duminica următoare. Cum bine se
înţelege, Gelsomino făcu galerie împotriva duşmanilor şi se lăsă atît de antrenat
de entuziasmul general, că la un moment dat, strigînd„Trage cu putere!", izbuti
să dirijeze balonul în poarta adversă, aşa cum în ţara sa — dacă ne mai ajută
aducerea aminte — mai făcuse el odată.
«Nu cumva, îşi zise numaidecît Gelsomino, „războiul" ăsta se sfîrşeşte cu o
victorie furată? Aici ne aflăm pe un teren de fotbal şi minciunile nu-s îngă-
duite de regulament.»
Şi vîrî, cît ai clipi, un gol şi în poarta cealaltă. În locul lui eu cred că şi voi aţi fi
făcut la fel.