Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Gianni Rodari
Gelsomino răspunde la catalog, marchează în plasă, apoi vine partea cea mai
curioasă
Aceasta e povestea lui Gelsomino, aşa cum el însuşi mi-a povestit-o, şi fiindcă
am ascultat-o toată aproape c-am asurzit, cu toate că-mi vîrîsem în urechi o
jumătate de kilogram de vată.
Vocea lui Gelsomino e într-adevăr atît de răsunătoare, că atunci cînd vorbeşte,
ca să zic aşa — în şoaptă — îl pot auzi chiar şi pasagerii avioanelor cu reacţie
aflaţi la zece mii de metri înălţime deasupra nivelului mării şi al creştetului lui
Gelsomino.
Astăzi, el este un tenor celebru, cunoscut de la un pol la altul al pămîntului şi
poartă un nume de artist, răsunător şi puţin pompos, pe care nu merită să-l
pomenim aici, pentru că îl veţi fi întîlnit de o sută de ori în ziare.
(*) Gelsomino înseamnă în limba italiană sulfină; copiii de la noi l-ar putea striga Sulfinel.
Veţi privi cu Gelsomino cum purcede Pisicuţa Şchioapa, zveltă, din perete
Cel dintîi lucru peste care dădu Gelsomino cînd intră în ţara aceea străină, fu o
monedă de argint. Sclipea pe pămînt, lîngă trotuar, la vedere. „Ciudat, gîndi el,
că n-a ridicat-o nimeni. Eu nu las să-mi scape prilejul. Cu puţinii mei bani s-a zis
de ieri seară, iar azi încă n-am deschis gura, nici măcar să înghit o bucăţică de
pîine. Dar mai întîi să întreb dacă banul ăsta nu l-o fi pierdut careva din jur."
Gelsomino se apropie de un pîlc de oameni ce bombăneau privindu-l, şi le arătă
moneda:
— A pierdut cineva dintre dumneavoastră, domnilor, banul ăsta? întrebă
Gelsomino cu un glassubţirel, ca să nu-i sperie.
— Cară-te de-aici, îi răspunseră ei, şi arată moneda asta cît mai puţin cu putinţă,
dacă nu-ţi arde de vreo nenorocire.
Dar să găsească ceva de-ale mîncării nu prea le-a fost uşor. Tot timpul, cît au
mers alături prin oraş, Gelsomino ţinea mereu ochii în pămînt, sperînd să dea
peste vreo monedă falsă de cheltuit, iar Şchioapa privea prin mulţime căutînd,
după cît părea, să dea de vreo cunoştinţă.
— Iată, zise ea în cele din urmă, arătînd către o bătrînă care mergea grăbită de-a
lungul caldarîmului, ţinînd în mînă un pacheţel.
— Cine e?
— E mătuşa Pannocchia, protectoarea pisicilor. În fiecare seară ea duce cîte un
pacheţel cu resturi de mîncare pisicilor uliţarnice, care se adună în parcul din
preajma palatului lui Giacomone.
Mătuşa Pannocchia era o bătrînă uscăţivă şi deşirată, înaltă de aproape doi
metri, cu o înfăţişare aspră. Ai fizis, privind-o, că e soiul de femeie care alungă
mîţele cu mătura. Dar, dacă erai să te iei după vorbele Şchioapei, ea era,
dimpotrivă, însăşi prietena lor. Bătrîna îi conduse pe Gelsomino şi pe tovarăşa lui
într-o mică piaţă, din adîncul căreia răsărea zidul parcului cu nişte creneluri
presărate din loc în loc cu cioburi ascuţite de sticlă. Zece mîţe, cam pricăjite şi
cu părul jumulit în fel şi chip, o întîmpinară lătrînd şi făcînd o nemaipomenită
hărmălaie.
— Nişte proaste, zise Şchioapa. Las' că le vin eu de hac.
În clipa în care mătuşa Pannocchia desfăcu strînsura adunată în legăturica ei şi
scutură pe caldarîm ceea ce avea acolo, Şchioapa sări în îmbulzeală şi scoase un
MIAU ascuţit.
O mîță care mieuna în loc să latre era un lucru de-a dreptul straniu pentru
pisicile ţării aceleia, care nu auziseră niciodată aşa ceva. Surpriza lor fu atît de
puternică, încît rămaseră pe loc încremenite, ca nişte statui de pisici cu gura
căscată. Apucînd două capete şi-un os de peşte care se cheamă solă, din cîteva
salturi Şchioapa ajunse sus pe zidul parcului, îl sări şi căzu într-un tufiş, dincolo.
Gelsomino privi în jur şi ar fi vrut să sară şi el peste zid, însă băgă de seamă că
mătuşa Pannocchia se uită la dînsul cam bănuitoare. „Nu vreau să dea alarma",
gîndi el. Şi, prefăcîndu-se că e un trecător oarecare, care se îndreaptă spre un
loc anume, o apucă pe alt drum.
După prima clipă de zăpăceală, agăţîndu-se de fustele mătuşii Pannocchia, care,
la drept vorbind, rămăsese mult mai buimacă decît ele, pisicile lătrau de mama
focului. În cele din urmă ea suspină, împărţind pisicilor ceea ce îi mai rămăsese,
aruncînd o ultimă privire către zidul după care dispăruse Şchioapa şi se întoarse
acasă.
De îndată ce coti după colţul primei uliţe, Gelsomino găsi, în sfîrşit, moneda
falsă pe care o tot căuta și putu să-şi cumpere pîine şi brînză (adică, aşa cum se
punea pe acolo, „un sandviş cu cerneală şi cu gumă de birou"). Noaptea cobora
repede, el era obosit, iar somnul îl cotropea. Găsi o portiţă deschisă, se strecură
într-o pivniţă şi adormi pe o grămadă de cărbuni.
Cel mai mic adevăr face, în ţara mincinoşilor, mai mult zgomot chiar decît o
bombă atomică. De pe toate străzile se revărsau alţi şi alţi oameni, atraşi de
gălăgie şi rîsete. Noii veniţi avură la început impresia că e vorba de o sărbătoare:
— Ce s-a întîmplat? Am învins în vreun război?
— Mai grozav, mai grozav!
— I s-a născut vreun fiu Maiestăţii Sale?
— Mai grozav, mai grozav!
— Atunci, fără îndoială, că au fost desfiinţate impozitele!
În cele din urmă şi noii veniţi citeau mesajul Şchioapei şi izbucneau în rîs.
Gălăgia şi rîsetele îl deşteptară pe regele Giacomone care stătea în patul său
îmbrăcat într-o cămaşă de noapte de culoare violetă. Suveranul se repezi pe
fereastră, îşi frecă mîinile şi se înveseli:
— Ce frumuseţe! Ia numai uitati-vă cum mă iubeşte poporul meu! Au venit
puhoaie de oameni să-mi ureze noapte bună. Repede, repede, curteni, şambe-
lani, amirali, alergaţi de-mi aduceţi hlamida şi sceptrul, vreau să ies pe balcon,
să rostesc un discurs.
De fapt, pe curteni îi cam încercau bănuielile.
— Să meargă întîi careva să vadă ce anume se petrece.
— Maiestate, dar dacă o fi izbucnit, mai știți, vreo revoluţie?
— Ia mai încetaţi, voi nu-i vedeţi cît sînt de veseli?
— Da, dar nu stim de ce sînt veseli.
— E clar, pentru că peste cîteva clipe eu le voi tine o cuvîntare. Unde e
secretarul meu?
— Sînt aici, Sire.
Secretarul regelui Giacomone avea întotdeauna sub braţ o geantă îndesată pînă
la refuz, doldora cu discursuri gata doar să fie rostite. Erau de toate felurile:
instructive, emoţionante, distractive, de la primul pînă la ultimul, care mai de
care umplut cu minciuni. Secretarul deschise geanta şi scoase de acolo o coală
pe care scria: Discurs despre cultivarea orezului.
— Nu, nu, nimic în legătură cu chestiunile alimentare. I-ar putea trece cuiva
prin minte că e flămînd şi m-ar asculta fără plăcere.
— Discurs despre Născocirea Căluşeilor de Lemn, citi din nou secretarul.
— Asta ar putea merge. Toţi ştiu că eu sînt cel ce a născocit căluşeii de lemn.
Înainte de a fi ajuns regele căluşeilor de lemn, ei nici nu se legănau.
— Maiestate, am încă un discurs: DESPRE CULOAREA PĂRULUI.
— Minunat, e discursul care ne trebuie! exclamă Giacomone, mîngîindu-şi
peruca. El apucă paginile şi alergă numaidecît în balcon. La apariţia Maiestăţii
Sale, izbucniră nişte zgomote care puteau fi sau mari aplauze sau hohote de rîs.
Cîţiva curteni, dintre cei mai bănuitori, îsi dădură seama că e vorba de rîsete şi
deveniră şi mai miraţi. Giacomone, dimpotrivă, luă acele zgomote drept
aplauze, mulţumi supuşilor săi cu un surîs galeş, apoi începu să dea citire
discursului. Să nu vă aşteptaţi aici să-l citiţi şi voi aşa cum a fost el rostit: n-aţi
înţelege nimic dintr-însul, pentru că toate lucrurile v-ar fi redate pe dos. Eu vi le
voi traduce si vă voi rezuma înţelesul discursului, întemeindu-mă foarte pe
aducerea aminte a lui Gelsomino.
Zise, aşadar, cu aproximaţie, regele Giacomone:
— Ce înseamnă un cap fără păr? Ca o grădină fără flori!
— Bravo! strigă mulţimea. E adevărat! E adevărat! Acest cuvînt „adevărat" îi
făcu bănuitori şi pecurtenii cei mai puţin înclinaţi spre aşa ceva. Dar Giacomone
îşi continuă liniştit discursul:
— Înainte de a ajunge regele acestei ţări, oamenii îşi smulgeau părul din pricina
disperării. Cetăţenii rămăseseră cheli unul după altul şi peruchierii rămăseseră
şomeri.
— Bravo! strigă un cetăţean. Trăiască peruchierii şi trăiască perucile!
Giacomone rămase o clipă descumpănit. Aluzia aceea la peruci îl tulbură pînă în
adîncul inimii. Totuşi, alungîndu-şi bănuielile, reîncepu:
— Cetăţeni, să vă spun acum de ce părul de culoare portocalie e mai frumos
decît cel de culoare verde.
În acel moment, un curtean, gîfîind, îl trase pe Giacomone de mînecă şi îi şopti
ceva la ureche.
— Maiestate, s-a întîmplat ceva îngrozitor.
— Hai, vorbeşte odată!
— Făgăduiţi-mi mai întîi că n-o să mi se taie limba dacă vă voi spune adevărul.
— Îţi făgăduiesc.
— Cineva a scris pe ziduri că Măria Voastră poartă perucă şi de aceea rîde
mulţimea.
De uimire, Giacomone lăsă să-i cadă din mîini paginile discursului, care coborau
acum în serpentină deasupra capetelor mulţimii, şi care nimeriră în mîinile
tuturor şi-a copilaşilor în special. Dacă i-ar fi spus cineva că palatul regal arde,
monarhul nu s-ar fi înfuriat mai tare. El dădu poruncă jandarmilor să evacueze
piaţa. Apoi ordonă să i se taie limba curteanului care — hotărîndu-se să-
linformeze — îi adusese ştirea. Sărăcuţul găgăuţă, în graba lui ceruse îndurarea
de a i se lăsa limba, uitînd însă că pentru a-i rămîne întreagă limba ar fi trebuit
să ceară să nu i se taie nasul. Astfel, în cazul cel mai rău, regele i-ar fi retezat
poate numai nasul, iar limba îi rămînea.
Dar mînia lui Giacomone nu se potolise. O proclamaţie care făgăduia o sută de
mii de taleri falşi aceluia ce va pîrî pe făptaşul jignirii aduse maiestăţii sale a
fost cu mare repeziciune împrăştiată în tot regatul. Chiar la picioarele coloanei
din piaţa palatului fu înălţată o ghilotină, cu cuţitul gata de-al ucide pe
nesocotitul scrib.
„Vai de mine şi de mine, se zbîrli Şchioapa, retrăgîndu-se pe capitel şi pipăindu-
şi gîtul; nu ştiu cum se zice teamă în limba mincinoşilor, dar dacă s-o fi zicînd
curaj, mă simt foarte curajoasă."
Din prevedere, rămase însă toată ziua cocoţată în refugiul ei de sus. Către seară
totuşi, cînd fu destul de sigură că nu va avea de-a face cu cineva, se coborî de
pe coloană, uitîndu-se de o sută de ori în jur, înainte de a cuteza să facă un pas.
Cînd ajunse pe pămînt, labele ei de dinapoi ar fi vrut să înceapă repede să
alerge, dar ghinion! — i se ivi din nou, la lăbuţa cea dreaptă, din faţă, acea su-
părătoare mîncărime cunoscută.
„Asta-i, ce să-i faci, bombăni Şchioapa, ca să scap de această mîncărime voi fi
iar forţată să scriu undeva ceva neplăcut pentru regele Giacomone. Se pare că
dacă te-ai născut pe pereţi nu te poţi lipsi de a duce o viaţă în care trebuie să
mîzgăleşti în dreapta şi-n stînga. Dar, pe de altă parte, aici nu se văd pereţi. Voi
scrie, aşadar, tocmai sus."
Şi chiar pe cuţitul ghilotinei, cu creta cea roşie de la lăbuţa ei, mîţa întocmi un
nou mesaj către populaţie, privitor la regele Giacomone:
— Eşti o mîţă care miaună în timpuri cînd nu prea se văd multe făcînd una
ca asta, ba nu se văd de loc. Pisicile au început să latre ca dulăii şi fireşte că nu
reuşesc, pentru că ele nu-s născute pentru aşa ceva. Eu iubesc pisicile, nu cîinii.
Am şapte în casă. Le pun să doarmă în bucătărie, sub chiuvetă. De cîte ori le văd
că deschid gura, îmi vine să le alung. De o sută de ori am încercat să le învăţ să
miaune, dar nici pomeneală să-mi dea vreuna ascultare. Nu au încredere în
mine.
Şchioapa începea s-o îndrăgească pe bătrîna doamnă care, fără îndoială, o
salvase de gardian şi care nu mai putea răbda mîţele ce lătrau.
— Oricum, continuă mătuşa Pannocchia, la pisici ne vom gîndi mîine. Astă-seară
avem noi altceva de făcut.
— Şi se apropie de un dulăpior cu rafturi, de unde trase o carte, arătîndu-i
Şchioapei titlul:
TRATAT DESPRE CURĂŢENIE.
— Şi acum, îi aduse la cunoştinţă mătuşa Pannocchia, aşezîndu-se într-alt jeţ
din faţa Şchioapei, îţi voi citi de la primul pînă la ultimul capitol.
— Cîte pagini sunt, mătuşica?
— Nu-s multe: abia dac-or fi opt sute douăzeci şi patru, înţelegînd că am socotit
şi tabla de materii, de care însă te voi scuti.
Capitolul întîi:
Pentru ce nu trebuie să-ţi scrii numele pe ziduri. Numele e un lucru preţios, nu e
de aruncat în drum. Faceţi un portret frumos şi veţi putea să vă puneţi sem-
nătura pe el. Ciopliţi o statuie frumoasă, şi numele vostru va sta bine încrustat
pe piedestal. Fabricaţi o maşină de toată frumuseţea, şi veţi avea dreptul s-o
botezaţi cu numele vostru. Numai făpturile care nu au nimic bun în ele şi niciun
loc mai ca lumea să-şi însăileze numele, numai ele ţin să şi-l întindă pe pereţi...
— De acord, rosti cu solemnitate Şchioapa. Tocmai de aceea eu nu mi-am
scrijelit pe ziduri numele meu, ci pe acela al regelui Giacomone.
— Taci şi ascultă capitolul doi:
De ce nu trebuie să scrii pe ziduri numele prietenilor tăi...
— Am un singur prieten, zise Şchioapa. Ba chiar şi pe acela l-am avut şi l-am
pierdut. Capitolul ăsta nu vreau să-l ascult, fiindcă nu vreau să mă cuprindă
melancolia.
— O să-l asculţi chiar dacă nu-ţi place, fiindcă şi aşa n-o să te poţi mişca de
aici.
În acel moment zbîrnîi clopoţelul şi mătuşa Pannocchia se ridică, pentru a se
duce să deschidă. Intră o fetiţă ca pînă-n zece ani: că era o fetiţă, se putea băga
de seamă după pieptănătura „coadă de cal", altfel ar fi putut părea chiar
băieţel, fiindcă era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de cow-boy şi cu o
cămaşă în pătrăţele.
— Romoletta! exclamă Şchioapa în culmea surprizei.
Fata o privi gînditoare.
— Unde ne-am cunoscut?
— Dar bine, continuă Şchioapa, aproape s-ar putea spune că tu eşti mama
mea. Culoarea ce o am, oare nu-ţi aminteşte de nimic?
— Ba îmi aminteşte, răspunse Romoletta, de o bucată de cretă pe care am
luat-o odată împrumut din sertarul tablei de la şcoală.
— Împrumut? întrebă mătuşa Pannocchia. Şi învăţătoarea ştia?
— Nu am avut răgaz să-i spun, vorbi răspicat Romoletta. Sunase chiar atunci
clopoţelul de amiază.
— Foarte bine, zise Şchioapa, mai că s-ar putea crede că aş fi odrasla acelei
mici bucăţele de cretă. Ba mi se pare că tocmai de aceea şi sunt o pisică
instruită: vorbesc, citesc, scriu şi fac socoteli. Desigur, ţi-eram mai
recunoscătoare dacă mi-ai fi desenat şi toate cele patru lăbuţe; dar şi aşa sunt
mulţumită.
— Şi eu sunt mulţumită că te revăd, surise Romoletta. Cine ştie cîte lucruri n-oi
fi avînd să-mi povesteşti!
— Aici toţi sunt mulţumiţi, se amestecă mătuşa Pannocchia în vorbă, toţi, afară
de mine. Aveţi, după cît se pare, amîndouă nevoie să învăţaţi ceea ce stă scris în
cartea mea. Romoletta, aşază-te aici.
Fetiţa îşi apropie un scăunel de celelalte două jeţuri şi se ghemui, strîngîndu-şi
sub ea picioarele. După ce-şi scoase ghetele, le zvîrli cît colo. Mătuşa Pannocchia
reluă lectura la capitolul trei, care lămurea pentru ce nu trebuie să scrii pe
ziduri insulte la adresa trecătorilor.
Şchioapa şi Romoletta ascultau cu multă atenţie: Şchioapa, fiindcă era legată şi
nu putea face altceva, Romoletta — dimpotrivă — cu un aer şiret, al cărui înţeles
îl veţi pricepe foarte curînd.
Ajungînd la capitolul zece, mătuşa Pannocchia începu să caşte. De la început
căscase ea, cam la fiecare pagină; dar acum căscaturile deveniseră, încetul cu
încetul, tot mai dese; cîte trei la fiecare pagină, cîte patru, apoi una la fiecare
două rînduri... una la fiecare rînd... una de fiecare cuvînt... Şi, în cele din urmă,
le puse capac un căscat mai lung decît altele, iar cînd gura bătrînei se reînchise,
în acelaşi timp şi genele ochilor ei buni se închiseră.
— Aşa se întîmplă mereu, zise răspicat Romoletta pe la jumătatea cărţii
mătuşica adoarme.
— Şi noi trebuie să aşteptăm acum pînă se trezeşte? întrebă Şchioapa. M-a cusut
aşa de strîns, că dacă mi-ar veni să casc, n-aş putea deschide nici măcar gura.
Dacă ai şti cît sunt de grăbită să pornesc în căutarea unui amic pe care nu l-am
mai văzut de ieri seară!...
— Las' pe mine, zise Romoletta.
Cu multă delicateţe, fără cel mai mic zgomot, luă o pereche de foarfece şi tăie
firele. Şchioapa se întinse din toate încheieturile ei, sări jos să-şi dezmorţească
lăbuţele şi trase aer în piept cu o nespusă părere de bine.
— Cît ai clipi, şopti Romoletta, ne vom şi căra prin bucătărie.
În bucătărie, întunericul era mai negru decît smoala, dar într-un colţ, aşa cam pe
unde s-ar fi putut afla chiuveta, într-un colţ străluceau patrusprezece flăcărui
verzi.
— Simt parcă miros de mîţă, spuse Şchioapa; ba chiar de-a binelea este mirosul
a şapte mîţe!
— Hm, sunt pisicile mătuşii mele.
Dinspre chiuvetă izbucniră în acelaşi timp şapte rîsete vesele.
— Surioară dragă, rosti o voce. Pe lîngă că eşti şchioapă, nici nu vezi bine? Cum
de nu bagi de seamă că suntem cîini ca şi tine?
— Ptiu, mîţe mincinoase! exclamă Şchioapa, înfuriindu-se de-a dreptul. Norocul
vostru e că n-am răgaz să mă opresc, altfel v-aş învăţa eu, silindu-vă cu
ghearele, să mieunaţi. Iar mătuşa Pannocchia mi-ar da chiar îngăduinţa s-o fac...
— Ham! lătrară în cor cele şapte pisici.
Şchioapa străbătu bucătăria şontîcăind şi se duse să se ghemuiască în faţa celor
şapte colege ale sale.
— Miau, zise ea cu o mutră provocatoare. Cele şapte pisici se mîhniră.
— Ati auzit? sări cea mai mică dintre dînsele. Miaună într-adevăr şi ştie să
miaune.
— Desigur, şi nu-i rău de loc pentru un cîine.
— Miau, repetă Şchioapa, miau, miau, miau!
— O fi una care face imitaţii la radio, gîndi cea mai bătrînă dintre cele şapte,
nu-i daţi atenţie. Vrea s-o aplaudăm. .
— Miau, făcu din nou Şchioapa.
— Drept să spun, mormăi alta dintre cele şapte, şi mie mi-ar plăcea să pot
mieuna aşa de bine. Căci dacă vreţi să ştiţi, m-am săturat să tot latru. Ori de
cîte ori latru, mă cuprinde o spaimă care face să mi se zbîrlească pielea pe
mine.
— Măi cap de bostan, zise Şchioapa, ştii de ce te-n-spăimînţi? Fiindcă eşti mîţă
şi nu cîine!
— Nu mă supăra acum. E mare lucru că stăm şi te ascultăm. De fapt cine ştie
cine oi fi.
— Sunt, ca şi tine, o pisică.
— Pisică sau cîine, mie mi-ar place să miaun.
— N-ai decît să încerci, zise Şchioapa. Să vezi şi tu cum vine asta. Ai să simţi în
gură un gust mai dulce decît...
— Mai dulce decît laptele pe care ni-l dă mătuşa Pannocchia? întrebă cea mai
mică dintre cele şapte.
— De o sută de ori mai dulce.
— Eu mai că aş vrea să încerc, rosti entuziasmată cea mai mică.
— Miau, miau, mieună ispititor Şchioapa. Curaj, surioarelor mîțe, învăţaţi să
mieunaţi.
Şi în timp ce Romoletta se ţinea de pîntece rîzînd, cea mai mică dintre cele
şapte pisici începu să scoată un sfielnic mieunat. A doua îi ținu isonul, niţel mai
tare, a treia se uni cu ele în cor; după o clipă, toate cele şapte mîţe mieunau ca
şapte viori, aţîţate de vocea puternică a Şchioapei.
— Ei, cum vi se pare?
— Într-adevăr, e dulce!
— Mai dulce decît laptele cu zahăr!
— Vai! exclamă alarmată Romoletta, o s-o treziţi pe mătuşa Pannocchia. Vino
după mine, Şchioapa!
Dar era prea tîrziu pentru precauţii. Mătuşa Pannocchia se trezise şi răsărise în
uşa bucătăriei. Se auzi cum se învîrte comutatorul şi deodată apăru, brăzdată de
năvala lacrimilor de fericire, faîa bătrînei doamne.
— Pisicuțele mele! În sfîrșit! În sfîrșit!... Şchioapa şi Romoletta reuşiseră
între timp să ajungă în curte. Cele şapte mîţe rămaseră o clipă nehotărîte:
privind la stăpîna lor, ele mieunau pe nerăsuflate, neştiind ce să gîndească
despre şiroaiele de lacrimi care i se iviseră stăpînei sub pleoape. Cu toatele se
uitară la uşă şi se hotărîră s-o apuce într-acolo. Una după alta, mîţele se
năpustiră în curte, fără să înceteze o clipă a mieuna.
Mătuşa Pannocchia ieşi în urma lor, ştergîndu-şi lacrimile.
— Bravo vouă! Bravo vouă! spunea mereu. Bravo! Iar mîţele îi răspundeau:
miau! miau!
Dar cineva nevăzut de nimeni urmărea acest spec-tacol neobişnuit. Era domnul
Calimero, stăpînul casei, care se restrînsese cu locuinţa în mica mansardă numai
să poată închiria şi ultima dintre încăperile ultimului etaj. Era un om nesuferit,
urît ca o iscoadă. De mai multe ori domnul Calimero îi interzisese mătusii
Pannocchia să țină animale în casă, dar bătrîna doamnă, fireşte, nu-i dase
ascultare.
— Eu plătesc, îi răspunsese ea, şi aşa de-ajuns de scumpă chirie. Şi-n casa mea
primesc pe cine-mi place.
O bună parte din timpul său liber, Calimero şi-l petrecea spionînd de la
ferestruica mansardei lui, să vadă cu ce se îndeletnicesc locatarii săi. Aşa se
întîmplă că în seara aceea el zări pisicile, le ascultă mieunînd şi o auzi pe
mătuşa Pannocchia care le încuviinţa obrăzniciile, spunîndu-le în repetate
rînduri, cu glas tare: Bravo! Bravo!
„Am reuşit să aflu, zise Calimero frecîndu-şi mulţumit mîinile. De aceea umblă
toată ziua bătrîna vrăjitoare, să adune cîinii vagabonzi: să-i înveţe, nici mai mult
nici mai puţin, decît să miaune! De data aceasta îi vin eu de hac. Am să scriu
numaidecît o scrisoare către ministru."
Şi, închizînd ferestruica, luă o pană, luă hîrtie, luă şi călimara şi aşternu
următoarele rînduri:
DOMNULE MINISTRU,
Se întîmplă lucruri de necrezut, care pun la grea încercare răbdarea cetăţenilor.
Doamna mătuşă Pannocchia a făcut aceasta şi aceasta etc, etc. Semnat:
Un prieten al minciunii
Puse apoi scrisoarea în plic şi fugi cu ea la poştă. Dar, culmea ghinionului, tocmai
cînd Calimero se întorcea acasă, Romoletta şi Şchioapa se opriseră în drum să
săvîrşească ceva care ar fi meritat drept pedeapsă lectura altor zece capitole din
cartea mătuşii Pannocchia. Şchioapa, cum ştiţi, simţea că o încearcă din cînd în
cînd acea mîncărime deosebită, iar atunci cînd simţea că se înteţeşte, nu putea
să se lipsească de gestul de a scrie pe ziduri. Acum iar îşi ascultă chemarea,
fiindcă tocmai sta şi se scărpina, urmărită, nu fără pizmă, de Romoletta care nu
avea în buzunar nicio bucăţică de tibişir. Nici una, nici cealaltă însă, nu-l băgară
de seamă pe Calimero.
Iscoada numai ce le văzu singure că şi bănui, dintr-o dată, că la mijloc e ceva
necurat. Drept care, se pitulă iute după o poartă şi reuşi să citească în tihnă noul
mesaj al Şchioapei, care spunea:
PE MONARHUL GIACOMONE,
ÎL VA FACE NEFERICE
CEL CE ARE-N CASA MÎȚE
CARE MIAUNĂ, SE ZICE.
De îndată ce Şchioapa şi Romoletta se îndepărtară, Calimero alergă acasă,
frecîndu-şi mîinile de mulţumire şi-i trînti ministrului o nouă scrisoare, ticluită
însă astfel:
EXCELENŢĂ,
Sunt în măsură să vă aduc la cunoştinţă că autorii scrierilor ofensatoare la adresa
suveranului nostru, care apar pe ziduri, locuiesc în casa mătuşii Pannocchia.
Între timp, de-a lungul drumului, Şchioapa se uita și iar se tot uita la lăbuţa
ei din dreapta, care i se scurtase cu încă vreo cîțiva milimetri.
— Trebuie să găsesc o soluţie pentru scris fără să-mi tocesc atîta laba, zise
ea suspinînd.
— Stai puţin, exclamă atunci Romoletta. Ce neghioabă-s, că nu m-am
gîndit la asta mai dinainte. Cunosc eu un pictor care stă pe-aici, prin partea
locului. Mansarda lui e întotdeauna deschisă, fiindcă pictorul e sărac lipit
pămîntului, dar e tare bun şi n-are teamă de hoţi. Poţi intra oricînd să-i ceri
împrumut cîteva acuarele şi poate chiar o cutie întreagă. Vino să-ţi arăt drumul
şi pe urmă eu mă întorc iute acasă. N-aş vrea ca mătuşa Pannocchia să fie
îngrijorată din pricina mea.
„O, sunteţi încă treaz!?” mieună ea în gînd. „Voi aştepta aici. Nu vreau să par
indiscretă. După ce Bananito va adormi, îi voi „cere” nişte culori împrumut, fără
să bage de seamă. Între timp, ia să-mi arunc o privire asupra tablourilor."
Însă ceea ce văzu îi tăie respiraţia.
„După mine, au în ele ceva în plus. Dacă n-ar fi acest ceva, mai că ar părea
acceptabile. Dar oare ce-o fi în ele prea mult? N-au prea multe labe? Bunăoară,
calul de colo e înzestrat chiar cu treisprezece picioare. Şi cînd stai să socoteşti
că eu n-am decît trei!... Pe urmă, sunt şi prea multe nasuri în aceste tablouri.
Uite, de pildă, portretul ăla are în mijlocul unei singure feţe trei nasuri. Eu nu
pizmuiesc modelul, căci dacă-l prinde un guturai, trebuie să întrebuinţeze trei
batiste deodată. Dar ce face oare pictorul acum?"
Bananito se ridicase de pe taburet îngîndurat: „Poate că le lipseşte — spuse el
tot în privinţa tablourilor — puţin verde... Da, da, chiar de verde este nevoie!"
Aşa că puse mîna pe un tub, apăsă pe el, scoţînd pasta pe o paletă şi începu să
împartă verdele cu mişcări de pensulă în lungul şi în latul tuturor pînzelor: pe
picioarele calului, pe nasurile portretului, în ochii unei doamne care avea şase
ochi: trei de o parte şi trei de cealaltă.
Apoi se dădu puţin înapoi şi-şi strînse pe jumătate pleoapele, ca să-şi dea seama
de rezultatul strădaniei sale.
„Nu, nu, bolborosi el, trebuie să existe o altă pricină. Tablourile-s la fel de urîte
ca la început."
De la locul unde şedea, Şchioapa nu putea auzi aceste cuvinte, dar îl văzu pe
Bananito clătinînd cu tristeţe din cap.
„Sunt sigură că nu e mulţumit, mirosi Şchioapa. N-aş vrea să fiu în pielea
doamnei celeia cu şase ochi dacă s-ar abate cumva asupră-i vreo slăbire a
vederii: căci ochelarii cu şase lentile trebuie să coste tare scump".
Bananito luă un alt tub, îl apăsă deasupra paletei şi se apucă iar să plimbe cîte
puţin pensula în lungul şi-n latul fiecărui tablou, peste tot, sărind de ici-colo prin
locuinţă, ca o lăcustă.
„Galbenul, se muncea el cu gîndul, sunt sigur că puţin galben lipseşte."
„Ajutor! — îşi spuse în gînd Şchioapa — că trînteşte acum o omletă cît toate
zilele peste tablouri!"
Dar Bananito şi apucase să zvîrle la pămînt paleta şi pensula, se urcase deasupra
lor cu picioarele şi le zobi ca un turbat, smulgîndu-şi în acelaşi timp părul din
cap.
„Dacă o să continue aşa, reflectă Şchioapa, o să ajungă chel ca regele
Giacomone. Mai că-mi vine să mă duc să-l alin, că tare mult suferă. Dar dacă va
lua-o drept jignire? Sfaturile pisicilor nu le-a ascultat niciodată nimeni şi, la
drept vorbind, aşa ceva ar fi şi greu de făcut, fiindcă limba mîţelor n-o înţelege
mai niciun muritor".
Lui Bananito i se făcu milă de propriu-i păr: „Nu mai pot să îndur, hotărî el:
voi lua un cuţit de la bucătărie şi am să fac bucăţi-bucăţele toate tablourile. Cea
mai mare bucăţică trebuie să fie cu mult mai măruntă decît nişte confetti. Se
vede treaba că n-am fost născut să fiu pictor".
„Bucătăria" lui Bananito era o măsuţă dintr-un colţ al mansardei, o măsuţă pe
care erau aşezate o spirtieră, o ulcică, un castron şi nişte tacîmuri. Măsuţa se
găsea chiar sub fereastră, iar Şchioapa trebui să se ascundă după o vază cu flori,
ca să nu fie văzută. Chiar dacă nu s-ar fi pitulat acolo, Bananito tot n-ar fi putut-
o zări, deoarece ochii i se umpluseră de lacrimi cît nucile.
„Şi acum ce face? întrebă Şchioapa, zgîindu-se la pictor. Ia o lingură... I-o fi
foame... Ba nu, lasă lingura şi ia furculiţa. Uite că se lipseşte şi de astea şi pune
mîna pe şiş. Ei, dar ştii că începe să mă îngrijoreze!! Nu i-o fi căşunat oare să
ucidă pe cineva? Cine ştie, poate pe criticii săi. De fapt, dacă tablourile lui rămîn
aşa de urîte, asta ar trebui să-l bucure. Căci atunci cînd o să le expună, cum
oamenii din ţara asta nu vor putea spune adevărul, ei toţi vor trebui să se
întreacă în a le socoti drept nişte capodopere: şi astfel va cîştiga o groază de
parale."
În timp ce Şchioapa făcea atari calcule şi reflecţii, Bananito scoase dintr-un
sertar o gresie şi începu să ascută şişul.
„Vreau să taie ca briciul. Să nu mai rămînă din opera asta nici urmă."
„Dacă are de gînd să ucidă pe cineva, gîndi Şchioapa, vrea să fie foarte sigur că
lovitura nu va da greş. A, dar ia stai: dacă cumva vrea chiar el să se sinucidă? Ar
fi o crimă şi mai mare. În cazul acesta trebuie să mă amestec la timp şi
neapărat. Nu mai e strop de vreme de pierdut. Dacă odinioară gîştele romane au
salvat Capitoliul, apoi o mîţă şchioapă poate şi ea foarte bine salva un pictor
disperat."
Şi mica noastră eroină, cu cele trei lăbuţe ale sale, se şi aruncă înlăuntrul odăii,
mieunînd pe nerăsuflate. În aceeaşi clipă însă, uşa se deschise larg, şi de afară,
năpustindu-se în mansardă, asudat şi plin de colb şi de moloz... apăru, ei! Ghiciţi
cine?
— Gelsomino!
— Şchioapo!
— Ce bucuroasă-s că te văd!
— Eşti într-adevăr tu, pisicuţa mea?
— N-ai decît să-mi numeri lăbuţele.
Şi sub ochii pictorului care încremenise acolo, cu şişul în mînă şi cu gura căscată,
Gelsomino şi Şchioapa se îmbrăţişară ţopăind de bucurie.
Prin ce întîmplare tenorul nostru ajunsese în vîrful acelei scări şi cum se
întîmplase să împingă chiar în acel moment, chiar uşa aceea, toate astea au să
vă fie povestite, întocmai cum cer ele, de la început pînă la sfîrşit, în paginile
următoare.
Dac-un pictor nu trage meşteşugul de păr, atunci frumosul poate deveni adevăr
Bananito a rămas cu gura căscată ascultînd cum Gelsomino şi Şchioapa îşi
istoriseau boroboaţele. Piciorul ţinea încă în mînă şişul, dar acum nu-şi mai
amintea nici el precis de ce îl luase.
— Ce voiaţi să faceţi cu el? îl întrebă, bănuitoare, Şchioapa.
— E ceea ce mă întreb şi eu, răspunse Bananito. Dar, aruncînd o privire în jur, fu
iarăşi cuprins de cea mai neagră disperare: îşi avea în faţă tablourile, iar
tablourile erau urîte ca şi capitolul nouă al acestei povestiri.
— După cîte îmi dau seama, dumneavoastră sunteţi pictor, zise cu respect
Gelsomino, care nu avusese încă timp să facă această descoperire.
— Asa credeam si eu. murmură Bananito, credeam că sunt pictor. Dar m-am
convins că trebuie să-mi schimb îndeletnicirea. Şi-mi voi alege una care să n-aibă
nici în clin nici în mînecă, vreodată, cu culorile. De pildă, mă voi tocmi cioclu şi
o să am de-a face doar cu o singură culoare: cu negrul.
— Dar şi prin cimitire sunt flori, adăugă Gelsomino. Pe pămîntul nostru negru
chiar negru şi numai negru nu există nicăieri.
— Cărbunele, vru să vină în ajutor Şchioapa.
— Dar cînd îi dai foc, cărbunele devine roşu, alb, albastru.
— Cerneala neagră e neagră şi gata.
— Da, însă cu cerneală neagră se pot scrie şi poveşti colorate şi vesele.
— Bine, mă dau bătută, hotărî Şchioapa; norocul meu e că nu am pariat pe o
lăbuţă. Acum nu mi-ar mai fi rămas decît două.
— Va trebui să încerc ceva, suspină Bananito. Învîrtindu-se prin mansardă,
Gelsomino se opri în faţa portretului unui om cu trei nasuri, care trezise şi
mirarea Şchioapei.
— Cine e? întrebă ea.
— Un mare şambelan, de la curtea regală.
— E norocos că are trei nasuri: va simţi de trei ori mai multe arome şi miresme.
— O, e o întreagă poveste. Cînd m-a însărcinat să-i desenez portretul, zor-
nevoie să-i fac toate trei nasurile. M-am sfădit cu el foarte mult. Eu aş fi voit să-i
fac un singur nas, apoi i-am sugerat să se mulţumească barem cu două. Dar n-a
fost chip să se poată ajunge la vreo înţelegere cu el. Sau trei voia sau nici să n-
audă de portret. Şi vedeţi ce-a ieşit? O sperietoare pentru copii, un lucru de
arătat ca pedeapsă celor care fac mofturi.
— Dar calul ăsta, întrebă Gelsomino, e un cal de la curte?
— Ce cal? Nu vedeţi că e o vacă de lapte? Gelsomino se scărpină după ureche.
— O fi vacă de lapte, dar mie îmi pare cal. Sau, mai bine zis, ar fi el cal, dacă ar
avea patru picioare: dar uite că are treisprezece. Cu treisprezece picioare se pot
face trei cai, şi încă mai rămîne un picior de rezervă.
— Dar vacile cu lapte, protestă Bananito, ele au treisprezece picioare, asta doar
o învaţă şi copiii la scoală.
Gelsomino şi Şchioapa se priviră suspinînd şi citiră unul în ochii celuilalt
acelaşi lucru: „Dacă ar fi o mîţă mincinoasă, am învăţa-o să miaune. Dar pe
nenorocitul ăsta ce naiba să-l înveţi?"
— După mine, rosti Gelsomino, portretul ar cîştiga în frumuseţe, dacă i s-ar
scoate cîteva picioare.
— Desigur, şi toţi mi-ar rîde atunci în spate, iar criticii ar propune să fiu trimis la
balamuc. Dar, staţi o clipă, acum îmi aduc aminte de ce luasem cuţitul acela în
mînă: vreau să-mi tai picturile în bucăţi şi-n bucăţele. E ceea ce voi şi face
neîntîrziat.
Cu aceste vorbe, el apucă iarăşi cuţitul şi cu un aer ameninţător se apropie de
pînza pe care — într-o harababură de nedescris—se îngrămădeau cele
treisprezece picioare ale calului pe care îl numea vacă de lapte. Bananito ridică
mîna spre a lăsa să cadă prima lovitură, apoi păru că se răzgîndeşte.
— Vai, truda atîtor luni, suspină el. E dureros să o nimiceşti cu propriile-ţi mîini.
— Iată o frază frumoasă, găsi Şchioapa, o frază pe care, cînd voi avea un
carneţel, voi scri-o acolo, ca să mi-o amintesc. Dar înainte de-a face harcea-
parcea tabloul, de ce nu încerci să-l asculţi pe Gelsomino?
— Într-adevăr, de ce să nu încerc? zise Bananito. Ce aş pierde? La urma-urmei, de
tăiat pot să-l tai oricînd.
Şi, plimbînd încoace şi încolo cuţitul, rase cu dibăcie culoarea, făcînd să dispară
cinci din cele treisprezece picioare.
— Am părerea că începe să arate mai bine decît înainte, îl încurajă Gelsomino.
— Treisprezece fără cinci fac opt, socoti Şchioapa. Dacă tabloul ar înfăţişa doi
cai, da, ar merge. Iartă-mă, de fapt am vrut să spun două vaci cu lapte.
— Să mai răzui şi alte picioare? întrebă Bananito. Şi fără să aştepte răspunsul,
rase în continuare alte picioare.
— Ura! Ura! strigă Şchioapa. Începem să ne apropiem.. .
— Cum îl găseşti?
— Să lăsăm numai patru, să vedem ce se-ntîmplă. Cînd picioarele fură reduse
doar la patru, izbucni de pe pînză un nechezat de bucurie şi cît ai bate din palme
calul sări pe duşumea şi făcu înconjurul mansardei într-un trap mărunt.
— Ei, drăcie! Ei, pe naiba! încep să mă simt mai bine. Acolo stăteam cam
înghesuit.
Trecînd prin faţa unei oglinjoare agăţate de perete, el se cercetă parte cu parte,
în chip critic, pe urmă necheză de plăcere:
— Ce cal frumos! Sunt chiar un cal frumos! Domnilor, nu stiu cum să vă
mulţumesc: dacă se va nimeri să treceţi prin ţinutul meu, o să vă execut un
minunat galop.
— Ce ţinut? Hei, opreşte, opreşte-te! strigă Bananito. Însă calul se strecurase pe
uşa ce da spre scări. I se auzeau tuspatru copitele cum sar din treaptă în treaptă
şi peste cîteva clipe prietenii noştri putură vedea superbul animal traversînd
ulicioara şi îndreptîndu-se spre întinderile cîmpiei.
Bananito, de emoţie, era foarte năduşit.
— În definitiv, zise el după ce-şi veni în fire, domnilor, era chiar un cal adevărat.
Dacă a spus-o el singur, trebuie să-l credem. Şi cînd mă gîndesc, de pildă, că la
şcoală, cu o figură care semăna cu a lui m-au învăţat litera „v” - „Vvvv... aca de
lapte!”
— Hai, hai, mieună Şchioapa în culmea înflăcărării ce o cuprinsese, să trecem la
alt tablou.
Bananito se mută în dreptul unei cămile cu multe cocoaşe; o înzestrase cu
atîtea, că păreau dunele deşertului. El începu să le radă, pînă cînd nu-i
rămaseră, în cele din urmă decît două.
— S-a făcut frumoasă, murmură Bananito lucrînd de zor. A căpătat atracţie şi
acest tablou. Credeţi că, ui cele din urmă, o să învieze şi cămila, să fie şi ea de-
adevăratelea?
— Atunci cînd va fi de ajuns de frumoasă, poate, spuse Gelsomino.
Dar nu se întîmplă nici urmă de aşa ceva: cămila rămase pe pînză mai departe,
nepăsătoare, indiferentă, ca şi cum tot ce se petrecea n-o privea pe dînsa.
— Cozile! strigă deodată Şchioapa, căreia îi venise o idee. Are trei cozi, adică de
ajuns pentru o întreagă familie de cămile.
Cînd prea multele-i cozi îşi luară tălpăşiţa de pe pînză, cămila coborî solemn din
ramă, respiră năpădită de bucurie şi aruncă spre Şchioapa o privire plină de
recunoştinţă.
— Noroc că ai remarcat cozile. Altfel aş fi fost osîndită să rămîn pentru
totdeauna în mansarda asta. Nu ştiţi, se află cumva deşerturi pe aici prin
împrejurimi?
— Este unul în mijlocul oraşului, zise Bananito, e un pustiu public, dar la ora
asta s-o fi închis.
— Dînsul nu vrea să spună că-i o grădină publică, o lămuri Şchioapa. Adevărate
deşerturi e greu să găseşti la o depărtare mai mică de două-trei mii de kilometri
de aici. Dar încearcă să nu fi văzută de paznici, fiindcă poţi nimeri la grădina
zoologică.
Înainte de a-i părăsi, şi cămila se uită în oglindă şi se socoti frumoasă. Şi ea
străbătu curînd mai apoi, într-un mic trap, ulicioara, iar un paznic de noapte
văzînd-o, aproape că nu-şi crezu ochilor; începu să se ciupească, spre a se trezi,
căci omul credea într-adevăr că visează.
„Pare-se că îmbătrînesc, îşi zise paznicul cînd cămila dispăruse după colţ. Am
adormit în post şi m-am visat în Africa. Trebuia să mă strădui să stau treaz, că
altfel m-or da afară."
Nici chiar o ameninţare sau vreo depeşă anonimă nu l-ar fi mai oprit acuma pe
Bananito de a continua îndreptarea tablourilor. El sărea de la unul la altul,
lucrînd cu ajutorul cuţitului şi strigînd de bucurie:
— Asta zic şi eu chirurgie: am izbutit în zece minute mai multe operaţii decît
cele cu care se laudă profesorii spitalelor în zece zile.
Tablourile, eliberate de minciunile care le umpleau, se înfrumuseţau. Şi,
devenind frumoase, ele erau adevărate, ba chiar de-a dreptul vii. Cîini, oi,
capre, sărind jos de pe pînză, plecau în lume să-şi caute un loc unde să fie
fericite ori — dacă erau mîţe — să găsească doar şoareci.
Bananito a făcut ferfeniţă numai un singur tablou: pe acela al şambelanului care
voia să aibă trei nasuri. Se temea, de fapt, că lăsîndu-l cu un singur nas, pînă şi
şambelanul ar fi fost în stare să sară jos din ramă, trăgîndu-l la răspundere că nu
i-a respectat, ca pictor, porunca. Gelsomino îl ajută să prefacă pînza în
fărîmniţe.
Între timp, Şchioapa începu să se învîrtă în toate părţile, cu aerul uneia care
caută ceva şi, după înfăţişarea descurajată a chipului ei, se vedea clar
că nu găseşte ceea ce căuta.
„Cai, cămile, şambelani, bolborosea în sinea ei, dar nicio bucată de brînză. Pînă
şi şoarecii se ţin departe de mansarda asta: mirosul de mizerie nu-i place
nimănui. Foamea duhneşte mai rău ca otrava."
Scotocind totuşi într-un colţişor ascuns, descoperi acolo o mică pînză, un tablou-
miniatură acoperit de colb şi locuit, pe dos, de un miriapod care, conturbat, fugi
în grabă cu miile lui de picioare: mii de picioare, într-adevăr, aşa încît Bananito
n-ar fi jignit pe nimeni dacă le greşea numărătoarea. Micul tabloul reprezenta
ceva care cu tare multă bunăvoinţă ar fi putut semăna cu o masă gata pregătită.
Pe o farfurie, bunăoară, ghiceai o vietate monstruoasă, care ar fi putut fi ogăină
friptă, dacă n-ar fi avut mai mult de două pulpe: dar aşa, părea mai degrabă o
rudă a miriapodelor.
„Iată un tablou, suspină Şchioapa, pe care grozav mi-ar plăcea să-l văd devenind
real, aşa cu tot ce e într-însul. O găină cu douăzeci de pulpe: ce lucru fain
pentru o familie, pentru un oaspete, pentru o pisică înfometată. Va trebui să
radem cea mai mare parte din ele şi pace bună: va rămîne îndeajuns pentru o
gustărică în trei.
Să-i duc portretul lui Bananito şi să-l rog să întrebuinţeze în chip folositor acum
cuţitul său."
— Dar găina e friptă, obiectă Bananito, ea nu va putea deveni în nici un caz vie!
— Nouă ne trebuie friptură, nu vie —răspunse Şchioapa. Şi la această observaţie,
pictorul nu mai găsi nimic de obiectat; cu atît mai mult cu cît şi el îşi aminti în
clipa aceea că nu mîncase de cu o seară înainte nimic, prins fiind peste măsură
de destinul artei lui.
Găina nu învie, fireşte, însă tot ieşi din tablou, aburind şi mirosind mai bine
decît dacă ar fi fost scoasă atunci din cuptor.
— Ca pictor vei face, desigur, carieră, zise Şchioapa apucînd cu dinţii de o aripă
(cele două pulpe le lăsase lui Gelsomino şi lui Bananito), dar ca bucătar eşti de-a
dreptul un campion.
— Ar trebui si niţel vin, zise la un moment dat Gelsomino, dar la ora asta
restaurantele sunt închise şi chiar de-ar fi deschise tot nu ne-ar folosi la nimic,
deoarece nu avem bani.
Şchioapei îi străfulgeră o idee, căci se şi aplecă spre Bananito:
— Pentru ce nu desenezi cît ai clipi un litru de vin sau măcar o sticlă mică?
— Să încerc, răspunse pictorul care nu-şi mai încăpea în piele de uimire şi
bunăvoie.
El desenă o sticlă de Chianti şi,cînd îi dădu nuanţa, potrivită, o coloră aşa de
frumos, că dacă Gelsomino nu ar fi apucat deîndată sticla de gît, negreşit că vi-
nul, revărsîndu-se pe pînză, ţîşnind cu putere, s-ar fi vărsat pe duşumea.
Cei trei amici toastară pentru friptură, pentru muzică şi pentru pisici. La ultimul
toast, deodată, pe Şchioapa o podidi tristeţea. Pînă să-şi descarce inima, ceilalţi
doi trebuiră s-o roage însă mult şi bine.
— În fond, se hotărî ea să bolborosească în cele din urmă, sunt o pisică
schiloadă, ca şi alea care se aflau pe pînză pînă acum o jumătate de oră. N-am
decît trei lăbuţe şi nici măcar n-aş putea spune că mi-am pierdut-o pe a patra în
război sau în vreun accident de tramvai, fiindcă aş fi o mincinoasă. Nu ştiu dacă
Bananito...
Nu era însă nevoie să mai adauge un singur cuvînt. Pictorul luă pensulele şi în
cîteva clipe zugrăvi o labă de mîţă care i-ar fi plăcut chiar şi motanului încălţat
din poveste. Mai grozav fu că laba se lipi pe dată chiar la locul potrivit de trupul
cel subţirel al Şchioapei care, cu paşi nesiguri la început, pe urmă cu o
călcătură din ce în ce mai îndrăzneaţă, îşi încercă mersul, plimbîndu-se prin
mansardă.
— Vai, ce minunăţie, mieună Şchioapa, cu totul alta mă simt. Mă simt aşa de
schimbată, încît mai că aş vrea să-mi schimb şi numele.
— Ce neghiob sunt, exclamă însă la un moment dai Bananito, lovindu-se cu mîna
peste frunte, ţi-am făcut o labă cu culori în ulei, pe cînd celelalte ţi-s din tibişir.
— Nu face nimic, îl mîngîie Şchioapa, mi-o păstrez aşa cum e; şi vai de cine mi-o
va atinge! Ba-mi voi păstra şi vechiul nume, căci dacă mă gîndesc mai bine, el
mi-a fost penel; şi-apoi lăbuţa cea dreaptă, din faţă, tot scriind cu ea pe ziduri,
mi s-a scurtat cu încă vreo jumătate de centimetru.
În noaptea aceea Bananito vru cu orice preţ să-l culce în patul său de
campanie pe Gelsomino. El dormi pe jos, deasupra unei grămezi de pînze vechi.
Iar Şchioapa se aşeză într-un buzunar de-al paltonului lui Bananito, agăţat de uşă
şi visă mai frumos ca oricînd.
Puţin timp după asta, mătuşa şi nepoata dormeau liniştite în paturile lor,
nebănuind nici pe departe că scrisoarea lui Calimero pusese în mişcare aparatul
poliţienesc. Pe la orele trei noaptea, cîteva piese ale acestui aparat,
reprezentate de un pluton de jandarmi, dădură buzna în casă, fără niciun fel de
menajamente, silind pe bătrîna doamnă şi pe fetiţă să se îmbrace în mare grabă
şi să grăbească spre închisoare.
Comandantul jandarmilor, după ce le încredinţă pe cele două arestate
comandantului închisorii, ar fi vrut să se culce şi el, dar se vede treaba că-şi
greşise socotelile, fiindcă nu ştia cît de meticulos este colegul său.
— Ce-au săvîrşit aceste două persoane?
— Bătrîna învaţă cîinii să miaune, iar fetiţa e aceea care scrie pe ziduri. Două
delincvente periculoase, în locul tău eu le-aş vîrî în beci şi aş întări garda.
— Ştiu ce trebuie să fac, replică atunci comandantul arestului. Să le auzim însă
ce declară.
Mătuşa Pannocchia merse la interogatoriu cea dintîi. Arestul n-o înspăimîntase.
Nimic n-ar fi putut să-i tulbure fericirea după ce toate cele şapte mîţe ale ei îşi
regăsiseră, în sfîrşit, adevărata voce. De aceea bătrîna răspunse cu mult calm la
fiecare din întrebări.
— Nu, nu erau cîini, erau pisici.
— Raportul spune că erau cîini.
— Erau pisici, domnule, adică din acelea care prind şoareci.
— Dar tocmai că cei care prind şoarecii sunt cîinii.
— Nu, domnule, sunt pisicile. Iar cele care miaună sunt tocmai pisicile. Ale
mele, mai înainte vreme, lătrau ca toate pisicile din oraş. Dar din fericire, în
noaptea asta, pentru întîia oară ele au mieunat.
— Această femeie e nebună, zise comandantul arestului; locul ei ar fi la ospiciu.
Şi la urma-urmei, ce tot îndrugi acolo, cucoană?
— Adevărul, numai adevărul.
— O, păi atunci lucrurile sunt clare! exclamă comandantul arestului. E
nebună de legat. Nu pot admite să pătrundă aici, unde am o carceră pentru
cei sănătoşi la minte, nebunii care merg la balamuc.
Şi cu toate protestele comandantului de jandarmi, care-şi vedea prăbuşindu-se
nădejdea unui somn ca lumea, i-o restitui pe mătuşa Pannocchia
dimpreună cu dosarul privitor la ea. Apoi o interogă pe Romoletta.
— Tu eşti aceea care ai scris pe pereţi?
— E cu desăvîrşire adevărat.
— Ai auzit?! exclamă comandantul arestului. Şi ea e nebună. La ospiciu cu ele!
Ia-ţi şi fetiţa şi lasă-mă-n pace! N-am vreme de pierdut cu nebunii.
Pămîntiu de furie, comandantul gărzii le urcă pe cele două arestate în
furgon şi le duse la balamuc, unde au fost primite pe loc şi închise într-o sală
cu ceilalţi nebuni care fuseseră prinşi spunînd adevărul.
Dar întîmplările din noaptea aceea nu trebuiesc socotite ca încheiate. Întors la
biroul său, de cine credeţi căera aşteptat comandantul gărzii? De Calimero Po-
liţă, cu şapca în mînă şi pe buze cu un surîs viclean.
— Ei, dumneata ce vrei?
— Excelenţă, bolborosi Calimero, înclinîndu-se şi uiizînd mai unsuros ca
niciodată. Sunt aici pentru a primicei o sută de mii de taleri falşi. Recompensa
mi se cuvine, pentru că datorită mie duşmanii suveranului au fost arestaţi.
— Aşa, dumneata eşti va să zică ăla care a trimis scrisoarea, rosti gînditor
comandantul. Dar sunt oareadevărate toate lucrurile pe care le-aţi cuprins
acolo?
— Excelenţă, strigă Calimero, v-o jur, e purul adevăr!
— Ah, ah, făcu la rîndul său comandantul gărzii, iluminîndu-se de un zîmbet
şiret. Iată unul care susţine că spune adevărul. Prietene, am înţeles de la în-
ceput că trebuie să fii niţel cam scrîntit, dar acum mi-ai dat dovada tu însuţi.
Haide, la ospiciu cu tine.
— Excelenţă, vă jur, strigă Calimero, trîntindu-şi şapca de pămînt şi călcîndu-şi-
o în picioare, în desperarea lui nemărginită. N-o să-mi faceţi această nedrep-
tate! Sunt un prieten al minciunii, am scris-o doar şi în scrisoare.
— Dar o fi oare adevărat că eşti un prieten al minciunii?
— E adevărat! Foarte adevărat! V-o jur!
— Vezi, iarăşi te-ai dat de gol, triumfă comandantul gărzii. Mi-ai jurat de două
ori pînă acum că spui adevărul. Gata, să lăsăm poveştile. La balamuc o să ai
destul timp să te linişteşti. În momentul acesta eşti un nebun furios şi dacă eu
te-aş lăsa liber, ar însemna că săvîrşesc un atentat la ordinea publică.
— Aha! Dumneavoastră vreţi să încasaţi în locul meu recompensa, strigă
Calimero zbătîndu-se în braţele jandarmilor.
— Ei, auziţi? E chiar în prada unui acces. Vîrîţi-l în cămaşa de forţă şi puneţi-i
căluşul. Iar cît priveşte recompensa, pe cuvîntul meu că n-o să pupi tu nici o
centimă, cîtă vreme îmbrăcămintea mea are buzunare solide ca s-o pun la
adăpost în ele.
În felul acesta şi Calimero ajunse la balamuc, unde fu închis singur într-o celulă
capitonată.
Era tocmai momentul în care comandantul gărzii, socotind totul încheiat, ar fi
vrut să se culce, dar din aproape toate colţurile oraşului începură să sosească
ştiri care mai de care mai alarmante.
— Alo, poliţia? Se află prin împrejurimi un cîine care miaună. Ar putea fi turbat.
Trimiteţi pe cineva urgent.
— Alo, poliţia? Dar bine, ce fac, domnule comisar, hingherii? În poarta mea e un
cîine care miaună de o jumătate de oră. Dacă o să stea tot aici, mîine dimi-
neaţă nimeni nu va mai îndrăzni să iasă din casă, de teamă să nu fie muşcat.
Comandantul jandarmilor trimise în grabă după toţi hingherii şi-i împărţi în
patrule întărite cu jandarmi de elită, împrăştiindu-i în tot oraşul, în
căutarea cîinilor care miaună. Mai precis îi trimise — aşa cum cititorul, desigur, a
înţeles — în căutarea celor şapte pisicuţe ale mătuşii Pannocchia. Cea mai mică
dintre ele a fost prinsă după numai o jumătate de oră. Era aşa de însufleţită de
mieunat, că nu şi-a dat seama cînd a fost încercuită. Pe urmă, cînd a văzut atîta
lume adunată în juru-i, socoti că i se face cumva o primire sărbătorească şi
mieună cu o şi mai straşnică însufleţire. Cu privirea fals prietenoasă, un hingher
se apropie de ea, o mîngîie pe blana spinării şi apoi o înşfacă de pielea
grumazului, vîrînd-o în sacul său. Pe a doua dintre ele o înhăţară în timp ce,
căţărată în şaua calului unui monument, îndemna o adunătură de mîţe
să miaune. Şirete şi ironice, acestea salutară, nu multdupă aceea,
prinderea ei, hămăind îngrozitor. A treia mîţă a fost descoperită fiindcă se luase
la harţă cu uncîine.
— Neghiobule, de ce miauni? îl întrebă.
— Iartă-mă, dar ce vrei să fac? Sunt o pisică şi miaun, răspunse cîinele.
— Neghiob la pătrat, te-ai privit vreodată în oglindă? Eşti cîine şi trebuie să
latri. Eu sunt pisică si mie-mi stă bine să miaun. Auzi: miau, miau, mia-aaau!
În cele din urmă, mîţă şi cîine ajunseră să se ia de păr, iar hingherii, fără prea
multe scărpinări în coarne, îi înhăţară pe amîndoi, dar dădură pe urmă drumul
cîinelui, fiindcă pentru cîini legea era ca ei să miaune.
Au fost capturate apoi a patra, a cincea şi a şasea mîţă.
„Una singură mai lipseşte, îşi spuseră hingherii şi jandarmii, ca să-şi învingă
oboseala." Dar care nu le-a fost surpriza, cînd după ore şi ore de cercetări, se gă-
siră faţă în faţă cu două pisici care mieunau!?
— S-au înmulţit, observă un jandarm.
— Trebuie să fie molipsitor, adăugă un hingher. Dintre cele două mîţe, una era
cea de-a şaptea din familia mătuşii Pannocchia, iar cealaltă era Fido, pe care am
întîlnit-o într-unul din capitolele de mai înainte şi care, tot stînd să reflecteze,
ajunsese la concluzia că poate Şchioapa nu greşise chiar aşa de tare cînd o
sfătuise să miaune. Acum însă odată încercarea făcută, nu i-ar mai fi reuşit să
latre nici chiar dacă ar fi vrut.
Fido se lăsă prinsă fără vreo împotrivire. A şaptea mîţă însă, cea mai
bătrînă dintre toate, cum era destul de iute la picior, se caţără într-un arbore,
iar de acolo de sus se apucă să-i înnebunească pe vînătorii ei, mieunînd
cele mai frumoase arii din repertoriul ei pisicesc...
O mare mulţime se adună la spectacolul acela neobişnuit şi aşa după cum se
întîmplă îndeobşte, lumea se împărţi în două tabere. Era tabăra conformiştilor,
care îndemnau paznicii să pună capăt scandalului, şi erau mucaliţii, ori poate nu
numai mucaliţii, care făceau galerie în cinstea mîţei, încurajînd-o şi imitîndu-i
mieunatul:
— Miau! Miau!
Mai existau, de asemenea, o droaie de pisici care lătrau împotriva colegei lor,
mai din pizmă, mai de furie. Din cînd în cînd, careva dintre ele ajungea să se
molipsească şi începea să miaune; atunci hingherii, săreau pe ea şi-o îndesau în
sac.
În cele din urmă au trebuit să fie chemaţi pompierii şi să se dea foc arborelui, ca
s-o facă pe încăpăţînatamieunătoare să se dea jos. Astfel, lumea avu prilejul să
se bucure şi de un mic incendiu şi se întoarse acasăîmpăcată.
După socotelile făcute, pisicile care mieunau erau vreo douăzeci la număr şi au
fost duse toate la ospiciu,fiindcă în felul lor spuneau adevărul, deci trebuiau să
fie nişte pisici nebune. Directorul balamucului nu mai ştia unde să le închidă.
După multă chibzuinţă, le băgă pe toate în celula lui Calimero Poliţă. Închipuţi-
vă cît de bine se simţea pîrîciosul în tovărăşia lor, oricare din ele amintindu-i de
începuturile aventurii sale! În cursul a două ore el se ţicni de-a binelea
şi începu să miaune şi să toarcă. Se credea şi el mîţă, iar atunci cînd vreun
şoarece neprevăzător străbătea de la un cap la altul celula, el îi sărea cel dintîi
în spinare, dar şoarecele îi lăsa doar coada zălog, salvîndu-se în gaura vrunui
perete.
Şchioapa, după ce adună toate aceste veşti, se înapoie acasă să le aducă la
cunoştinţa lui Gelsomino, cînd — ce să vezi? — ea auzi deodată vocea tenorului
atacînd unul din acele faimoase cîntece din ţara sa, care-i pricinuiseră atîtea
supărări. „De data aceasta, gîndi Şchioapa, pun rămăşag pe toate patru lăbuţele
mele, chiar şi pe aceea nouă, că Gelsomino a adormit şi că acum visează. Dacă
nu mă grăbesc, jandarmii vor sosi sus înaintea mea".
În faţa casei, găsi adunată o mare mulţime de oameni care ascultau. Nimeni nu
se mişca, nimeni nu vorbea. Şidacă din cînd în cînd vreun geam de prin apropiere
se făcea ţăndări, nu se găsea nimeni care să crîcnească. Cîntecul părea să-
i fi fermecat. Şchioapa zări chiar pe chipurile a doi tineri jandarmi, amestecaţi
în vălmăşagurile gloatei, aceeaşi expresie de încîntare. Porunca jandarmilor,
după cum ştiţi, era să-l aresteze pe Gelsomino, dar nici prin minte nu le trecea
acum celor doi să facă una ca asta. Din păcate, alţi jandarmi se iviră pe
neaşteptate, iar comandantul lor îşi croi drum prin mulţime cu cravaşa. Erau
pesemne tari de ureche, de vreme ce pe ei muzica lui Gelsomino nu-i vrăjea.
Şchioapa urcă scările în goană şi pică în mansardă ca un fulger.
— Scoală-te! Trezeşte-te, strigă ea gîdilîndu-l pe Gelsomino cu coada pe la nas.
Concertul s-a terminat. Acum vin jandarmii!
Gelsomino deschise ochii, şi-i frecă tare, şi întrebă:
— Unde mă aflu?
— Am să-ţi spun unde vei fi peste puţină vreme dacă nu ne luăm
tălpăşiţa: ai să fii dus la zdup.
— Ce, iarăşi am cîntat?
— Haide, să fugim prin acoperiş.
— Ţie-ţi convine, că eşti pisică; dar eu nu-s obişnuit să dansez pe ţiglă.
— O să te prinzi de coada mea.
— Şi încotro o să mergem?
— Departe de aici, n-avea nici o grijă. O să nimerim noi undeva.
Şchioapa sări prima de pe fereastra mansardei drept pe acoperişul de dedesubt,
iar Gelsomino trebui să o urmeze, închizînd ochii, ca să nu-l cuprindă ameţeala.
Ei, dar călătorind aşa, a nimerit omul şi în ţara mincinoşilor, unde îşi cîştiga, la
fel ca şi tatăl său, pîinea din negoţul cu haine vechi.
— Bine, bine, dar dintre atîtea ţări, se oţărî Şchioapa în clipa aceea a povestirii
lui, n-aţi putut găsi alt loc în care să vă aşezaţi decît aici?
Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare surîse:
— Păi uite că exact aici e locul în care oamenii au nevoie de ajutor. Căci fără
doar şi poate asta e ţara cea mai nefericită de pe pămînt, deci tocmai locul
potrivit pentru unul ca mine.
— Poftim! izbucni Gelsomino, care asculta cuvintele bătrînului cu ochii înecaţi
de lacrimi. Iată drumul cel adevărat. Acum înţeleg ce ar fi trebuit să fac şi eu
cu vocea mea, în loc să dau ocol lumii şi să pricinuiesc atîtea năpaste. S-
ar fi cuvenit să-mi folosesc vocea spre binele aproapelui meu.
— Ţie ţi-ar fi venit foarte greu, băgă de seamă Şchioapa. Căci dacă, bunăoară,
ai fi încercatsă îngîni un cîntec de leagăn copiilor, i-ai fi împiedicat să doarmă.
— Binele se poate face uneori, zise Benvenuto cu blîndeţe, chiar şi trezind
lumea care doarme.
„Am să caut să-mi lămuresc lucrul ăsta", îşi spuse Gelsomino în minte, bătînd cu
pumnul în pămînt.
— Deocamdată, zise Şchioapa, trebuie să-ţi tămăduieşti genunchiul.
Într-adevăr, genunchiul i se umfla din ce în ce mai tare, iar Gelsomino nu mai
putea nici merge, nici sta în picioare. De aceea, hotărîră ca pînă ce avea să se
vindece, să rămînă în casa lui Benvenuto. Acesta, care aproape nu mai dormea
de loc, putea să-i vegheze somnul şi să-l împiedice să cînte prin vis, căci astfel
ar fi sărit din nou la el jandarmii.
Gelsomino in tara mincinosilor(15)
Bananito, ministrul regelui, în dizgraţie cade, dar ştiţi pentru care motive
neroade?
Şeful gărzii nu era un nătîng, ci, dimpotrivă, un ins de o viclenie cum nu
întîlneşti la orice pas.
„Omul acesta, calcula el în timp ce-l însoţea pe Bananito către palatul regal,
preţuieşte tot atîta aur cîtă greutate are, ba poate chiar cîteva chintale peste. Şi
întrucît casa mea de fier e destul de încăpătoare, ce noimă ar avea ca atîtea
kilograme de aur să nu nimerească în ea? De-abia ar fi să stea la răcoare şi la
adăpost de şoareci. Negreşit că regele îmi va da o frumoasă răsplată pentru
fapta mea."
Şchioapa stătu o vreme la îndoială, dacă e sau nu cazul să facă pe capia ori să
încerce să intre în ospiciu pe o altă cale.
„Lăbuţele mele, lăbuţe, mă încredinţez vouă, hotărî ea pînă la urmă. Acum, că
sunteţi patru, o să mă ajutaţi să ostenesc mai puţin la căţăratul pe ziduri!"
Balamucul era o clădire posomorîtă, pătrată, ca un soi de castel, şi împrejmuită
de un şanţ plin de apă. Şchioapa trebui să se resemneze şi să facă totuşi o baie.
Se scufundă, aşadar, în apă, trecu şanţul, se agăţă de zid şi se strecură pe cea
dintîi ferestruică deschisă, care dădea în bucătărie. Bucătarii şi ospătarii
plecaseră să doarmă, afară de un rîndaş care rămăsese să spele podelele şi care
îi strigă:
— Piei repede, dihanie! Să ştii că aici, noi n-avem resturi de mîncare!
Bietul de el, era într-adevăr mereu aşa de înfometat, că se îndopa cu toate
resturile de la bucătărie, necruţînd nici ultimul oscior de peşte. Şi-n graba lui de
a izgoni pisica, în care vedea o concurentă, îi deschise una din uşi, o uşă care
dădea pe un coridor lung. Cît cuprindeai cu ochii, la dreapta şi la stînga, erau
aliniate celulele nebunilor. Sau mai bine zis ale prizonierilor, căci nebuni nu erau
ei, ci avuseseră vina de a fi spus în cîteva rînduri adevărul şi nenorocirea de a se
fi auzit, de către jandarmii lui Giacomone, ceea ce spuseseră. Unele celule erau
despărţite de coridor numai prin gratii puternice. Altele erau închise de trainice
porţi de fier, în care se desluşea numai cîte o ferestruică, pe unde li se
introducea mîncarea.
Într-una din acele celule, Şchioapa întîlni pisicile mătuşei Pannocchia şi, spre
marea ei surpriză, dădu peste buna Fido. Cu capul rezemat una de coada
celeilalte, dormeau fiecare şi cine ştie ce visuri frumoase visau. Şchioapa nu
îndrăzni să le trezească, deoarece în clipa aceea n-ar fi putut încerca ori face
nimic pentru salvarea lor. În aceeaşi celulă, după cum v-aduceţi amin-
te, era ţinut închis si Calimero Poliţă, căruia toată noaptea nu ise lipea pleoapă
de pleoapă şi care zărind-o pe Şchioapa, începu s-o roage:
— Surioară scumpă, adu-mi un şoarece, că tu eşti slobodă. Un şoricel numai.
Poate ai vreunul chiar acuma în gheare.
„Ăsta e într-adevăr nebun", îşi zise Şchioapa, care nu-l cunoştea, şi închise
vizeta.
In fundul coridorului se afla o încăpere mare unde dormeau nu mai puţin de o
sută de fiinţe, între care şi mătuşa Pannocchia cu Romoletta. Dacă lumina ar
fi fost mai vie, cine ştie dacă Şchioapa n-ar fi putut cumva să le vadă şi să le
recunoască. Iar dacă n-ar fi fost adormită, mătuşa Pannocchia putea s-o înhaţe
pe Şchioapa de coadă, după cum avea năravul. Dar lumina era oarbă şi toţi
ostaticii balamucului dormeau, chiar şi Romoletta. Străbătînd încăperea numai în
vîrful labelor, Şchioapa ieşi pe o scară care urca la etajul de sus şi găsi în cele din
urmă, după îndelungi căutări, camera unde era închis Bananito. Pictorul dormea
liniştit, cu mîinile sub ceafă, şi continua să vadă prin vis măreţele tablouri pe
care le va picta el. Într-unul din acele tablouri, printr-o mişcare neaşteptată, se
ivi parcă undeva o spărtură. La mijlocul unui măreţ buchet de flori, Bananito zări
capul unei mîţe care mieuna chiar cu vocea cu care îl chema Şchioapa. Bananito
se trezi şi, uitîndu-se la uşă, înţelese că se află încă în ospiciu. Dar el băgă de
seamă că vizeta uşii era deschisă, iar în micul său dreptunghi răsărise capul
Şchioapei şi auzi mieunatul ei. Acum se trezise şi nu mai visa.
— Bananito! Bananito! Ei drăcie, ai un somn ca de plumb.
— Ia te uită, ia te uită! Să mi se taie mie capul dacă astea nu-s mustăţile
Şchioapei.
— Trezeşte-te, te rog. Eu sunt, Şchioapa. Hai, ca să te convingi. Uite laba pe
care tu mi-ai dăruit-o şi care funcţionează de minune.
Şi cu aceste vorbe, mîţa noastră se subţie ca să poată pătrunde printre gratii,
sări în celulă şi alergă să lingă mîna lui Bananito.
— Am venit să te ajut.
— Îţi mulţumesc, dar în ce fel?
— Încă nu ştiu. Aş putea fura cheile paznicului.
— S-ar trezi.
— M-aş putea apuca de ros încet şi cu stăruinţă uşa, ca să te scot.
— Da, însă dacă ai avea răgaz zece ani, poate că ai reuşi chiar să faci în uşa asta
de fier o gaură. Hee, ştiu eu ce mi-ar trebui...
— Anume ce?
— Anume o pilă. Adu-mi o pilă şi restul, las' pe mine!
— Atunci alerg să caut una.
— Ar fi o cale mult mai simplă, zise Bananito. Aş putea desena una, dar bandiţii
care m-au azvîrlit aici nu mi-au lăsat la mine nici măcar un vîrf de creion.
— Dacă e vorba numai de atît, exclamă Şchioapa, uite, îţi sunt aici, la îndemînă,
lăbuţele mele. Nu-ţi aminteşti că trei din ele le-ai făcut cu creta, iar a patra cu
o culoare în ulei?
— Desigur, dar se vor toci.
Şchioapa nici nu vru s-audă de aşa ceva.
— Fii pe pace, vei putea întotdeauna să-mi faci altele în locul lor.
— Şi ce-o să fac ca să cobor pe fereastră?
— Vei desena şi o paraşută.
— Dar cum am să trec peste şanţul cu apă?
— Vei desena si o barcă.
După ce Bananito a terminat de desenat tot ce trebuia pentru evadare, din
lăbuţa Şchioapei mai rămăsese doar un ciot de care nici ea nu se mai putea
servi, ca şi cum cineva i-ar fi retezat-o de tot.
— Vezi, zise Şchioapa, bine m-am gîndit eu cînd n-am vrut să-mi schimb numele.
Şchioapă am fost, Şchioapă am rămas.
— Îţi voi reface îndată laba, sări Bananito.
— N-avem vreme. Să plecăm înainte ca paznicii să se trezească.
Bananito începu să lucreze de zor cu pila. Din fericire, desenase o pilă care
muşca fierul, ca şi cînd acesta ar fi fost doar un miez de banană. În cîteva
minute o mare spărtură se căscă în tăblia uşii, iar prietenii noştri putură ieşi prin
ea în coridor.
— Să trecem să le luăm pe mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta, propuse
Şchioapa, şi-apoi să nu uităm nicide pisici.
Dar zgomotul pilei trezise paznicii care începură un tur de control, să descopere
de unde venea hîrşîitul.Bananito şi Şchioapa auziră paşii cadenţaţi
care se învîrteau de pe un coridor pe altul.
— Să încercăm să ajungem la bucătărie, îl îndemnă Şchioapaa. Dacă nu putem
fugi toţi, să fugim cel puţin noi doi. Odată liberi, vom fi mai de folos decît ca
ostatici.
Cum o văzu pe Şchioapa reapărînd prin bucătărie, rîndaşul începu iarăşi s-o
ocărască:
— Nu e mult de cînd te-am gonit, nesătulo. Vrei chiar să-mi furi pîinea de la
gură? Ieşi afară, uite colofereastra; ieşi pe-aici şi dacă te îneci în apa din şanţ,
apoi atîta pagubă-n ciuperci.
Şi omul era aşa de înfuriat, că nici nu-l băgă în seamă pe Bananito: el nu
vedea decît pisica, nu se temea decît de concurenţa ei. Bananito îşi legă para-
şuta, pregăti barca s-o aibă gata, o prinse pe Şchioapa în braţe şi zise:
— Gata!
— Da, da, repede, repede, bombăni rîndaşul, şi să nu te mai prind pe-aici.
Numai după ce Bananito se aruncă pe fereastră, rîndaşul avu bănuiala că ceva nu
fusese în regulă.
„Dar celălalt cine o fi fost?" se întrebă el, scărpinîndu-se în cap. Ca să abată
nenorocirea de la dînsul, se hotărî să-şi ţină gura. Oricine-l va întreba ceva, n-a
văzut şi n-a auzit nimic. Scoase apoi din grămada de gunoaie un cotor de varză
şi-l înşfacă bine, rupîndu-l cu dinţii, sugîndu-l cu nespusă poftă.
Fuga lui Bananito fusese descoperită cu puţin timp înainte. De la toate ferestrele
balamucului, paznicii scoteau strigăte:
— Ajutor! Alarmă! A şters putina un nebun periculos!
Bananito şi Şchioapa, ghemuiţi în barcă, vîsleau cu mîinile, ca să poată trece
şanţul. Şi nu ajunseră prea departe cînd, cu căruciorul său de trenţe, bunul
Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare ghici planurile Şchioapei:
— Ascundeţi-vă repede aici, dedesubt, şopti bătrînul telal.
El îi urcă în cărucior şi-i acoperi cu o grămadă de cîrpe. Paznicilor, care îi
prinseră din urmă, telalul le arătă alt drum, încotro, chipurile, ar fi fugit
nebunii.
— Uite într-acolo au fugit, în partea aceea.
— Dar tu cine esti?
— Eu-s un biet telal. M-am oprit să mă odihnesc. Şi ca să le facă într-adevăr
dovada că e obosit, se aşeză pe oiştea căruciorului, aprinzîndu-şi pipa.
Sărmanul Benvenuto! El ştia prea bine că dacă mai stă mult în acea poziţie, îi vor
ieşi alţi şi alţi peri albi, şi-n numai cîteva minute, alţi ani de viaţă îl vor părăsi.
Dar aşa era el şi pace.
„Anii pe care-i pierd, gîndea el, vor prelungi viaţa altcuiva. Eu cu viaţa şi cu
moartea sunt la egalitate."
Şi trimise un nor de fum în nasul paznicilor care nu-i dădeau pace. Din păcate
însă, chiar în aceea clipă, Şchioapa începu să simtă mîncărime pe la nări:
zdrenţele sub care stătea îngropată erau colbuite, aşa încît numai un rinocer ar
fi putut spune că-s parfumate. Mîţa încercă să-şi strîngă nasul cu lăbuţele de
dinainte, ca să-şi împiedice strănutul, dar îşi aminti mult prea tîrziu că nu mai
avea în faţă decît una singură. Aşa că strănutul său izbucni cu atîta străşnicie,
încît stîrni un adevărat nor de praf. Şi ca să nu-l trădeze pe Bananito, Şchioapa
preferă să sară din cărucior şi s-o tulească.
— Ce s-a întîmplat? întrebară paznicii.
— Ia, un cîine, răspunse Benvenuto. O javră care se ascunsese printre trenţele
mele. Uite-l colo, cum fuge şchiopătînd.
— Dacă fuge, ziseră paznicii, poate că n-o fi cu conştiinţa curată. Să-l urmărim
mai bine.
Şchioapa le auzi paşii greoi, îi simţi dînd alarma şi se bucură: „Dacă mă urmăresc
pe mine îi lasă-n pace pe Benvenuto şi pe Bananito".
Cu paznicii tîrîş după ea şi cu limba scoasă, pisica străbătu oraşul. Iată, se
zăreşte piaţa palatului şi uite şicoloana în vîrful căreia Şchioapa a petrecut
cîndva o noapte liniştită.
„Încă un salt, îsi îndemna ea lăbuţele, si voi fi în siguranţă."
Dar lăbuţele o ascultară cu prea mult elan: în loc să se apuce cu ele de coloană
şi să se caţere pînă-n creştetul ei, Şchioapa se pomeni de-a dreptul lipită de
coloană. Redevenise un desen, adică o mîzgălitură de mîţă cu trei labe. Lipită de
monument, nu-i displăcea, fiindcă paznicii rămăseseră, după cum ei înşişi scrise-
ră în raport, „cu buzele umflate".
— Unde a dispărut? se întrebau.
— L-am văzut sărind pe coloană.
— Dar nu se mai vede nimic.
— Ba priviţi, uite o mîzgălitură. E o pisică desenată de vreun ştrengar cu creta
şterpelită de la şcoală.
— Deh, hai să mergem. Mîzgăliturile nu-s treaba noastră.
Intre timp, Benvenuto împinsese de cărucior pînă acasă, oprindu-se din cînd în
cînd să răsufle. In vreo două-trei rînduri el trebui să se aşeze pe oişte, fiindcă nu
mai putea de oboseală. De acasă plecase înainte de a împlini optzeci de ani şi
cînd se reîntoarcea avea precis mai bine de nouăzeci; bărbia îi stătea în piept,
ochii i se îngropau în zbîrcituri, vocea o avea pierită, ca şi cum ar fi ieşit de sub
o movilă de praf.
— Bananito, scoală-te că am ajuns.
Dar între timp Bananito adormise sub zdrenţe, la căldurică.
C-un cîntec pe care Gelsomino-l îndrugă, pînă şi regele Giacomone e pus pe fugă
Cartea sorţii, după cum ştiţi, nu există. Nu se află nicio carte în care să se
găsească scris ce lucruri se vor întîmpla cîndva. Ca să scrii o asemenea carte
trebui să fii cel puţin... cel puţin directorul Desăvîrşitulului mincinos. Prin
urmare ea nu există şi nu exista nici pe vremea lui Giacomone. Ceea ce este
aproape un păcat. Căci dacă ar fi existat şi dacă bietul suveran cu perucă ar fi
putut să tragă învăţăminte dintr-însa, atunci el ar fi citit la data acelei zile:
Azi, Giacomone nu va pronunţa un discurs.
Iar pe cînd Giacomone pleca pentru totdeauna (şi a fost foarte fericit că putea
să plece, căci poate undeva îi era sortit să devină preşedinte ori măcar numai
secretar al unui prea nobil club al chelilor), noi să ne întoarcem spre a arunca o
privire prin piaţă.
Gelsomino termină nemaipomenitul său cîntec, îşi şterse sudoarea şi zise:
— Aşadar, s-a făcut şi asta.
Totuşi, în inimă simţea înţepătura unui spin: „Dacă, totuşi, Şchioapa nu mai
trăieşte! Dar unde să-şi fi dat duhul? se întreba el neliniştit. Tare n-aş vrea să fi
rămas sub dărîmăturile balamucului. Sînt bun doar de stîrnit nenorociri".
Totuşi mulţimea nu-i dădu răgaz să se chinuie prea mult cu întrebările.
— Coloana, strigau din toate părţile, trebuie să dărîmăm coloana!
— Dar pentru ce?
— Pentru că pe ea sunt povestite faptele regelui Giacomone. Toate cele scrise
acolo-s minciuni, căci niciodată Giacomone nu s-a urnit din palatul său.
— Mă rog, zise Gelsomino, voi face o serenadă aşa cum se cere şi coloanei.
Depărtaţi-vă însă din jurul ei, să nu cumva să vă cadă in cap.
Lumea care se afla în apropiere de coloană se retrase degrabă, valurile mulţimii
se legănau în toată piaţa ca apa într-o vană şi, în cele din urmă, Gelsomino reuşi
să desluşească pe coloană, doar la cîţiva metri mai sus de pămînt, o
preacunoscută mîzgălitură cu trei lăbuţe,..
— Şchioapo! strigă el, în timp ce simţea că-i iese ghimpele din inimă.
Desenul tremură, liniile sale se îndoiră pentru o clipă, apoi înţepeniră.
— Şchioapo! o strigă mai puternic Gelsomino.
De data aceasta vocea lui pătrunse în trupul marmurei, învingîndu-i rezistenţa, şi
Şchioapa se desprinse de pe coloană.
— Noroc, noroc, mieună ea, sărutîndu-l pe Gellsomino pe unul din obraji. Cît p-
aci era să rămîn lipită de coloana asta, iar ploile torenţiale m-ar fi spălat
repede-repejor, ucigîndu-mă. Mie mi-e dragă curăţenia, asta cine n-o ştie? Dar să
mor spălată de ploi, aşa ceva deloc nu mi-ar fi plăcut.
— Nedezlipit de voi totdeauna, se auzi exclamînd şi Bananito, care, dînd din
coate şi îmbrîncind, reuşi să-şi facă drum prin mulţime şi să ajungă lîngă prie-
tenii săi şi-ai noştri.
— Dacă ţi se va mai întîmpla ceva asemănător, te voi desena eu din nou, întocmai
aşa cum eşti, ba chiar mai adevărată şi mai frumoasă decît la început.
Trei prieteni care se regăsesc au, fireşte, atîtea lucruri să-şi spună! Să-i lăsăm
aşadar singuri şi liniştiţi.
— Şi... şi coloana?
Dar ce necaz poate pricinui cuiva o coloană? Minciunile ei servesc pentru ca si
aducă aminte lumii că odată, întrr-o zi, demult, peste ţara aceea a stăpînit un
mare mincinos şi că un cîntec bine cîntat a fost de ajuns să-i spulbere regatul în
cele patru vînturi.