Copii - dușmani ai poporului

Autor: Lăcrămioara STOENESCU

EXMATRICULAREA

Tocmai când îmi făceam planuri de vacanţă, care se apropia, am primit „un cadou neaşteptat“, „o mare
surpriză“. Aveam ora de matematică şi ne pregăteam să arătăm tema profesoarei, când uşa s-a deschis şi a intrat
directorul şcolii. Ne întrebam ce s-a întâmplat că a intrat în clasă, pentru că el nu prea ne vizita decât la careu sau la
şedinţele cu părinţii.
Cu un aer solemn, el s-a îndreptat spre catedră, a vorbit puţin cu profesoara şi apoi, venind spre clasă, a întrebat
cine este Stoenescu Lăcrămioara. Eu m-am ridicat în picioare, tremurând, deşi nu mă ştiam vinovată cu nimic.
Vocea lui gravă a căzut ca un trăznet asupra capului meu. Directorul a rostit o frază din care am reţinut numai
„duşman al poporului“. Celelalte cuvinte parcă nu le înţelegeam sau nu voiam să le înţeleg. Ele îmi pecetluiau soarta,
îmi opreau zborul meu de copil iubitor de carte şi-mi tăiau aripile. Eu eram „duşman al poporului“. Auzisem această
expresie de multe ori, dar pentru oameni mari, nu pentru copii. Cum era să fie un copil duşman al unor oameni mari?
Ce rău ar fi putut face el celor mari? Eu, un copil eram „duşman“ al unui popor de oameni mari. Era incredibil.
Incredibil dar adevărat. M-am abţinut să nu plâng, să nu mă fac de râs.
Directorul cred că s-a mirat de aceasta şi apoi a plecat. În pauză, mi s-a spus să părăsesc clasa. A fost cea mai
cumplită zi din viaţa mea. Umilinţa aceasta m-a marcat întreaga viaţă. Eu, un copil bun, premiant în toţi anii să fiu
obligată să părăsesc clasa în faţa copiilor şi a profesoarei? Oare ce au crezut acei copii? Au crezut ce li s-a spus. Că
sunt „duşman al poporului“. Pentru ei aşa eram. O fetiţă deportată care avea un tată deţinut, pentru că făcuse politică
împotriva statului. Eram nişte reacţionari care voiau să împiedice „înflorirea scumpei noastre patrii, Republica
Populară Română“. Asta eram.
Întâmplarea nefastă mi se părea o catastrofă şi chiar aşa era pentru mine. Atunci, în preajma vacanţei, înainte
de Crăciun, îmi părea un dar oribil făcut de Moş Gerilă, pe care nu puteam să-l sufăr din cauza numelui său de
îngheţ. Mai târziu, când ne-am întors acasă şi am discutat cu o altă fetiţă deportată, am aflat că pe ea au dat-o afară
din şcoală doar provizoriu şi apoi, după ce a trecut „valul“, au reprimit-o. Nu ştiu dacă şi-au asumat această
responsabilitate sau a fost ceva pe plan local.
Viata abstracta a emigrantilor
Autor: Sanda Golopentia in dialog cu G. D. Valcev
"Suntem si ramânem diferiti într-o tara a diferentei"
                   Doamna Sanda Golopentia, Profesor la departamentul de Studii Franceze al Universitatii Brown, are o
impresionanta activitate stiintifica si literara, începuta în tara si continuata cu acelasi succes în Statele
Unite.                       Absolventa a Universitatii din Bucuresti cu specializare în lingvistica, S.G. obtine doctoratul în
semantica în anul 1969 si ocupa ulterior functia de cercetator stiintific la Institutul de cercetari etnologice si
dialectologice, unde lucreaza în domeniul structuralismului, al gramaticii transformationale, al stilisticii si al
pragmaticii.
                 Dupa emigrarea în Statele Unite, S.G. preda la Universitatea Cornell si, din 1981, la prestigioasa
Universitate Brown, unde functioneaza ca Profesor acreditat.
                 Activitatea literara a Sandei Golopentia se desfasoara paralel în engleza, franceza si româna. Publica
la edituri din România, Franta si Statele Unite 9 carti precum si numeroase articole de specialitate pe teme  de
poetica, filozofie analitica a limbajului si teorie  sau critica literara .
                 Dintre cartile românesti, amintim aci doar Mitul pagubei (1986), o colectie de eseuri consemnînd cu
sobrietate îndoielile si tensiunile ultimilor ani petrecuti în România si ale primilor ani dupa emigrarea, prin Italia, în
Statele Unite; Cartea plecarii (1995), în care autoarea se concentreaza asupra sensului exilului ca experienta
româneasca si general umana; America America (1996), o colectie de eseuri pe teme de literatura, arta si politica
americana dintre care multe au fost transmise în  România la Radio Europa Libera sau Vocea Americii între 1982 si
1995.
                 Membra a Academiei Româno-Americane de arta si stiinta, membra în consiliul organizatiei
LiterArtXXI, Prof.Dr. S.G. este nu numai o personalitate româneasca cu care ne mîndrim, dar si persoana potrivita
pentru a initia rubrica permanenta ?Oameni de seama ai  spiritualitatii românesti în lume? a revistei noastre.
 
                 GDV: In secolul XX am fost martori la trei exoduri românesti îndreptate spre Statele Unite ale
Americii: cel economic al anilor 30, cel ideologic al anilor 70 si unul în curs de desfasurare, al carui substrat ramîne
sa-l deslusim în timp. Ma întreb si va întreb daca emigratia poate fi vazuta  ca avînd sens unic, de la rau la bine, de
la saracie la bunastare, de la opresiune la libertate, sau, pe un plan întrucîtva diferit, de la concentrat spre mai putiun
concentrat, ca sa nu spun diluat.
                  SG: In anii 30, emigratia româneasca spre Statele Unite are un caracter partial. Ea se efectueaza, de
cele mai multe ori, de catre tineri ardeleni, care pleaca sa strînga banii necesari încropirii unei gospodarii, cu
siguranta revenirii ?acasa? dupa un numar, nu lung, de ani. Nu poate fi deci vorba, în cazul ei, fara rezerve si
calificari, despre un sens unic. Cît despre trecerea de la rau la bine, de la saracie la bunastare, de la opresiune la
libertate, în cazul anilor 30 as vorbi mai degraba despre parasirea, pe un rastimp, a raului (si a binelui) cunoscut de
acasa spre a da piept cu binele (si cu raul) altor comunitati umane. Taranii care vin atunci sa lucreze în uzinele de
automobile sau în fabricile de preparate de carne (cum a aratat-o, în frumoasa ei carte, Christina Galitzi) si se
transforma peste noapte în muncitori americani o duc greu în mod deliberat, spre a agonisi rapid mia de dolari care
sa le permita revenirea victorioasa în satele de obîrsie. Dorm cîte opt sau zece în încaperi sordide, manînca în
cantine saracacioase, traiesc la marginea vietii si a lumii noi, într-un fel de purgatoriu din care se vor sustrage treptat
doar cei care efectueaza saltul total, stabilindu-se în America. Emigrarea ? mai cu seama intelectuala ? a anilor 70 a
fost în schimb plecarea definitiva, cu sens unic, de care vorbeati. Despartirea de prieteni si de o felie de viata s-a
facut atunci cu constiinta rupturii irevocabile. De remarcat este însa faptul ca sensul unic a fost  indus  de regimul
totalitar din tara, iar nu planuit sau dorit de cei care o paraseau. Intoarceri ?prospere? ca cele din anii 30, chiar daca
s-ar fi stiut, cum se stia între cele doua razboaie, ca banii adusi fusesera cîstigati cu sacrificiul a doi?trei ani de viata
netraita, nu erau de conceput si nu puteau fi tolerate în România anilor 70 sau 80, din care am plecat, Dvoastra ca si
mine. Asa cum s-a desfiintat sociologia ca disciplina de cercetare si de predare, pentru ca regimul de construire
desfasurata a socialismului în România nu-i mai simtea ? în declaratiile oficiale ? nevoia (el se temea, în fapt, de
concluziile ei necenzurate), s-a suprimat, în acei ani, pendularea teoretic posibila a emigrantilor si s-a creat, artificial,
fenomenul emigratiei cu sens unic. Un fel de ?love it or leave it? comunist, taios si fara deschidere spre evolutii
firesti, nedramatice, cu reveniri înseninate sau domoliri. Chiar si în acest caz însa, nu cred ca cei care plecau au
gîndit marea lor urnire ca fiind, clar si global, de la rau la bine, de la saracie la bunastare si de la opresiune la
libertate. Iar daca au facut-o, au învatat curînd sa nuanteze asemenea generalizari.