ANI DE LICEU

Se spune că cei mai frumoşi ani din viaţa unui om sunt cei petrecuţi în liceu. Adolescenţa
poate fi văzută drept o perioadă minunată din viaţă, dar ea poate fi interpretată şi drept o etapă
de tortură, atât pentru cei care trec prin ea, cât şi pentru părinţi. Organizația Mondială a
Sănătății definește adolescența ca fiind perioada dintre 10 și 19 ani, dar în numeroase țări
occidentale se consideră că adolescența începe la 10 la fete, 12-14 ani la băieți, și se termină
în jurul vârstei de 19-21 de ani la ambele sexe. Această perioadă de tranziție presupune atât
modificări la nivel fizic, cât și modificări la nivel de comportament și personalitate.
Adolescentul devine mai preocupat de propria imagine și de poziția sa în raport cu cei din jur
(grupul de prieteni, colegii de școală). În același timp, copilul adolescent tinde să se
îndepărteze de părinți, în încercarea de a fi independent și de a decide pentru el însuși. Nevoia
părinților de control și de supraveghere devine incongruentă cu noile nevoi de dezvoltare și
comunicare ale copilului, iar conflictele devin sursa permanentă a neînțelegerilor între aceștia.
Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale şi familiale si cresterea
importantei grupului de prieteni
Evoluţia sistemelor endocrin şi a celui imunitar, dezvoltarea completă a organelor şi funcţiilor
este subminată de frământările descoperirii şi formării propriei identităţi, de pericolul ridicat
al traumatismelor sau dezvoltării unor vicii (fumat, supraalimentaţie, alcoolism, consum de
droguri, viaţă sexuală necontrolată), care pot avea efecte nefaste asupra sănătăţii în viitor. În
acelaşi timp, adolescentul este mult mai puţin dispus să colaboreze cu părinţii şi cu profesorii
sau devine pudic şi închis în sine, tocmai într-o perioadă în care comunicarea este esenţială.
Metamorfozele pubertăţii se suprapun anilor de început ai adolescenţei. Acestea sunt iniţiate
de hipotalamus, fiind stimulate în continuare celelalte glande endocrine. Chiar dacă pentru
declanşarea maturizării sexuale este esenţial axul hipotalamo-hipofizo-genital (ovar sau
testicul), totuşi glanda suprarenală, tiroida, hormonul hipofizar, de creştere, insulina au un rol
important în dezoltarea fizică. Leptina, o substanţă produsă în principal de celulele adipoase,
influenţează pubertatea şi funcţia reproductivă, având şi rol în senzaţia de saţietate şi de
formare a depozitelor adipoase.
Acest subiect este unul extrem de discutat de psihopedagogi si controversat. Unii considera
adolescenta o “varsta ingrata”, altii “varsta de aur”, pentru unii este “varsta anxietatii,
insatisfactiei, nesigurantei, crizelor”, iar pentru altii, “varsta marilor elanuri”. Diversitatea de
opinii deriva din complexitatea transformarilor care au loc in aceasta etapa din viata unui om.
.Fiecare adolescent este unic, dorinta de originalitate este o caracteristica a adolescentei.
Fiecare adolescent doreste sa atraga atentia asupra sa prin : vestimentatia, fizic, caracter,
limbaj etc. Uneori isi supraevalueaza puterile, se considera superior celor din jur, aspect ce
deriva dintr-o insuficienta cunoastere de sine, si care poate avea consecinte grave.Adolescentii
pun mare importanta pe aspectul exterior, isi doresc sa arate cat mai bine din punct de vedere
fizic si sa fie imbracati cat mai original.“Limbajul colorat” caracterizeaza si el aceasta
perioada, utilizarea unor neologisme si arhaisme ii fac sa se simta mai speciali, unii isi aleg cu
mare grija cuvintele si utilizeaza din abundenta citate si expresii celebre. Si “limbajul codat ii
fac sa se simta mai deosebiti. De obicei acest “limbaj codat” are loc in cercuri restranse.
Derapajele care pot sa apara in acest context sunt greu de combatut si necesita eforturi
educative prelungite. Atasamentul de grup este unul foarte puternic.Spiritul de contradictie
este si el foarte prezent, in special in “dialogul” cu adultii.Adolescentul incepe sa se integreze
din ce in ce mai constient si mai activ in grupul caruia ii apartine (clasa, scoala, comunitate).
Devine din ce in ce mai obiectiv in judecatile sale, aprecierile fiind facute in functie de
“invataturile” pe care si le-a insusit. In aceasta perioada, adolescentii au nevoie de o consiliere
si o indrumare discreta, trebuie sprijiniti sa-si formuleze idealul de viata, sa-si perfectioneze
judecatile morale si sa-si ridice nivelul constiintei si al conduitei morale.In concluzie,
adolescenta poate fi caracterizata drept o etapa de schimbari psihice si fizice accentuate si
importante in viata adolescentilor, o perioadă de furtuni și stres. Dupa unii autori(Boiti
Saniel ,Politehnica Timisoara ) ,anii de liceu au fost foarte plictisitori, tot timpul’’ îmi găseam
vreo ocupație mai interesantă’’. Eu unul consider liceul în cea mai mare parte o pierdere de
timp în mod special pentru faptul că marea parte a ceea ce știu și mă reprezintă am învățat pe
cont propriu acasă și nicidecum la liceu. Liceul zdrobește pe cât posibil creativitatea printr-o
falsă utilizare a unor lucruri incerte atestate drept adevăruri absolute. Se produce astfel o
minte fragedă și credulă nelăsând loc pentru contestare în marea majoritate a cazurilor.
Adolescenţa poate poate fi văzută drept o perioadă minunată din viaţă, dar ea poate fi
interpretată şi drept o etapă de tortură, atât pentru cei care trec prin ea, cât şi pentru părinţi.Un
exemplu in acest sens il reprezinta Eugen Ionescu , care reuşeşte să promoveze clasa a V-a,
anul şcolar 1925-1926 cu nota 6,63. Esenţială pentru a cunoaşte starea emoţională a
adolescentului este media obţinută la purtare, 6, ceea ce dovedeşte că tânărul Eugen Ionescu
era un elev dificil, greu de strunit. „ În revista „Caiete critice“, care a editat în 2009 trei
numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea
scriitorului, Eugen Vidraşcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică un text în care
rememorează câteva întâmplări ce îl au în centrul atenţiei pe viitorul dramaturg: „Într-una din
dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen
Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele:
«Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea
lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său: «Se pare,
totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou
profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat
sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul
uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor
depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“. Perioada
liceului este una extrem de tumultuoasă în viaţa scriitorului. Conflictele de la şcoală cu
profesorii se agravează, iar în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava“ şi va fi
nevoit să susţină, un an mai târziu, examenul de Bacalaureat la Craiova. În testamentul
spiritual, publicat în „Le Figaro Littéraire“, scriitorul avea să consemneze episoadele vieţii
sale din perioada liceului, într-un stil demn de inventatorul teatrului absurdului, mulţumindu-
le celor care i-au făcut rău: „Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sfântul Sava» care m-au
gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de provincie,
ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la
unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente
din Montparnasse“. ; „Mai bine să fii jidovit decât tâmpit“ Relaţia cu tatăl său, despre care nu
face niciun fel de menţiune în testamentul spiritual, a fost una extrem de tensionată, Eugen
Ionescu senior fiind un consecvent susţinător al puterii politice, indiferent de orientările
ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul la „Rinocerii“, piesă ce avea să fie
scrisă după două decenii de la evenimentele nefericite din viaţa dramaturgului.
Academicianul Eugen Simion afirmă, într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista
„Cultura“, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de două complexe: „Ionescu nu se simte bine
nicăieri şi el gândeşte că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care îl urmăreşte şi pe care,
în opera ulterioară, îl leagă de alt complex (oedipian): relaţiile cu tatăl său, avocatul Eugen N.
Ionescu, simbolul autorităţii represive, simbolul, în cele din urmă, al statului…“. Ionescu nu
avea niciodată prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul este, de altfel, leneş în
viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“, scria el într-un text publicat în 1934
în ziarul Vremea.Un alt exemplu :În „Memorii„, Mircea Eliade prezintă, printre altele, un
interesant episod al vieţii sale de elev:„Am aflat, cu indignare, că rămăsesem corigent la trei
materii: la română, franceză şi germană. Trei corigențe aduceau după sine repetenţia. Dar
Moisescu [profesorul de ştiinţe naturale] stăruise să mi se dea această şansă; eram cel mai bun
elev al lui din toată clasa. Am fost profund jignit citindu-mi numele pe lista corigenţilor. Am
fost cu adevărat surprins să mă văd corigent la franceză şi mai ales la limba română. Iosif
Frollo era profesorul nostru de franceză. Zadarnic aş încerca să-i fac elogiul: l-au cunoscut
generaţii întregi de liceeni. Dar avea o mare slăbiciune pentru gramatică, şi pe atunci
gramatica mi se părea o disciplină absurdă şi ineficace, inventată parcă anume pentru a-l
împiedica pe elev de a savura textul pe care îl traduce. Frollo era mulţumit cu cele ce ştiam,
dar mă avertizase că nu voi putea trece clasa dacă nu voi şti pe dinafară toate conjugările. Mi
se părea că mă ameninţă în glumă pentru că, după cum îi era obiceiul, spunea lucrurile acestea
cu o mare dulceaţă, privindu-te în ochi şi zîmbind. Dar se ţinuse de cuvînt, şi asta a provocat o
adevărată ruptură între noi. N-am mai acceptat niciodată să mă apropii de el. Cîţiva ani mai
tîrziu, cînd mă lăsasem antrenat în lecturi fără număr şi mă sileam să citesc operele complete
ale autorilor francezi pe care îi studiam în clasă, Iosif Frollo a încercat de mai multe ori să mă
sfătuiască şi să mă îndrumeze; dar îl ascultam întotdeauna cu un zîmbet agresiv pe buze,
continuînd să citesc ce şi cum îmi plăcea mie.Evident, Frollo înţelesese repede ce se petrecea
cu mintea mea de adolescent frustrat şi anarhic şi m-a lăsat în pace. Dar avea şi el un mijloc
rafinat de a se răzbuna. Cînd, în cursul superior, discuta vreunul din autorii pe care ştia bine
că-i citisem — pentru că, impertinent, veneam cu operele complete la şcoală şi le aşezam pe
pupitru, răsfoindu-le la răstimpuri cu un fals gest precipitat — Frollo punea anumite întrebări
la care probabil aş fi putut răspunde mai bine decît oricare altul, dar neglija întotdeauna să mă
întrebe pe mine, deşi ridicam degetul. În cele din urmă, renunţasem să mai ridic degetul şi
ascultam, zîmbind ironic, răspunsurile mălăieţe sau neroade ale vreunui coleg asupra Fedrei
sau Henriadei.Corigenţa la limba română am considerat-o o mare nedreptate. E adevărat că nu
învăţasem nimic, dar eram convins că nu mai am ce învăţa, căci citisem manualul de limbă
română înainte de a fi intrat la liceu. Eram iarăşi convins că citesc mai corect şi scriu mai bine
decît toţi colegii mei. Dar profesorul de română de atunci, D. Nanul, era în acelaşi timp şi
directorul liceului. Astfel că ştia ce elev nedisciplinat şi dezmăţat eram. Fugeam adeseori de la
curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oină pe maidanul Primăriei; alteori, nu veneam
la şcoală, minţind că eram bolnav; rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cît
de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.D.
Nanul avea desigur dreptate încercînd să mă lase repetent, încercînd chiar s-o convingă pe
mama să mă retragă de la liceu. Eram, cum îi plăcea lui să spună, un „element indezirabil”.
Dar mie mi se părea că corigenta la română era răzbunarea lui personală, că, de fapt, aş fi
meritat să mi se dea un premiu sau măcar o menţiune.Aşa mi s-a strecurat pe nesimţite ideea
că sînt persecutat, că directorul, ca şi toţi ceilalţi profesori, cu excepţia lui Moisescu, îi
protejează pe unii elevi — din motive pe care nu izbuteam să le ghicesc — şi-i persecută pe
alţii, că mă persecută mai ales pe mine. Descoperirea aceasta mă rănise adînc, dar îmi dăduse
în acelaşi timp o stranie satisfacţie. Mi se părea că sînt cu totul diferit de ceilalţi colegi, că sînt
predestinat să rămîn în marginea societăţii, că drumurile celorlalţi îmi sînt interzise şi că voi fi
silit să-mi caut o cale nouă.De aceea, cînd mi-am citit numele pe lista corigenţilor, primul
gînd a fost să fug în lume. Am pornit spre Şosea şi am umblat aşa, în neştire, ceasuri întregi,
fără să simt foamea, nici oboseala. Totuşi, către seară, m-am întors acasă. Mama şi-a ascuns
anevoie bucuria că mă revede. Aflase despre cele trei corigențe de la fratele meu şi, văzînd că
întîrzii, i-a fost teamă să nu fi făcut vreo prostie. A încercat să mă consoleze spunîndu-mi că-
mi va lua meditatori la franceză şi germană.Într-un anumit sens, corigenţele mi-au prins bine.
Cît de mult mă pasionau oina şi jocurile pe maidan, simţeam acum că nu trebuie să las
impresia că nu sînt bun de nimic altceva. Mi se părea că sînt pîndit de „ceilalţi”, mai ales de
director şi anumiţi profesori. Îmi spuneam: „Ei mă cred o haimana şi sînt siguri că nu voi
ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!