Stejarul și trestia de Gheorghe Sion

Fabula este o specie a genului epic,în versuri sau în proză, în care autorul prin intermediul
animalelor, plantelor sau obiectelor personificate critică defecte sau moravuri omeneşti cu
scopul de a le îndrepta. Fabula are două părţi: naraţiunea şi morala-un mesaj cu caracter
educativ.
      Titlul fabulei este format din două substantive:,,stejarul”- arbore sacru în nenumărate
tradiţii, stejarul este învestit cu privilegiile supremei divinităţi cereşti din pricină că atrage
trăsnetul şi simbolizează măreţia. Stejarul a fost mereu şi pretutindeni sinonim cu forţa.
Stejarul este, prin excelenţă, figura arborelui sau a axei lumii, instrument de comunicare
între Cer şi Pămînt.,,Trestia”simbolizează fragilitate și flexibilitate, credința și umilința.
 În primul rând, este un text epic prin acţiune, personaje, narator,modul de expunere
predominant-în această fabulă- este dialogul dintre un arbore și o plantă,naratorul intervine
puțin.Trestia își exprimă nedumerirea că stejarul în,,șase ani”a crescut puțin,iar ea ca
plantă,,în trei luni de viață”l-a întrecut.
Stejarul,privind-o ca pe un nimic, fără valoare,îi răspunde compătimind-o că urgia
vântului,arșița,secera îi vor  aduce moartea ,iar el,stejarul,protejat de,,scoarța”,învelișul sub
care crește,înfruntă răul  naturii:căldurile,vânturile,furia cerului,fără  a se îndoi. 
      În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că sunt criticate defecte umane. Stejarul este
tipul omului viteaz,rezistent în fața durerilor,încercărilor vieții,este puternic și robust care
poate trăi drept,demn necunoscând umilința, cu voință puternică, putere de muncă,
independență și încredere în sine-este metafora omului ce nu se lasă doborât de
soartă.Trestia este ființa încrezută și mândră,lăudăroasă. Îngâmfarea aparține oamenilor
care, își cunosc numai propria realitate,lăudându-se.
   Limbajul fabulei este caracterizat de simplitate, personificarea există prin dialogul din
fabulă.
   În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:
    ,,Nu-i totul s-ajungi mare spre-a fi curând pe jos
     A te-nălța cu-ncetul e mult mai sănătos.”
Morala aparține naratorului; are valoarea unei concluzii si pune în lumină  cuvintele
plantelor,care ne poate inspira și pe noi la nivelul atitudinii pe care o avem în fața unei
probleme de viață: în vreme ce stejarul sta drept si neclintit în fața furtunii, trestia se apleacă
sub toate schimbările timpului. Omul este un corp fragil al Universului, dar este si spirit
destinat să cunoasca adevărul cu demnitate și curaj. 
Râul și pârâul” de Nicolae Pop
,,Uimit,parcă,bătrânul râu
  Descoperi un nou pârâu,
  Ce-și croise tainic cale
  Direct spre valurile sale.
  Din unda lui tremurătoare,
  Trufaș îi zise râul mare:
  -Cum îndrăznești,mă, secătură,
  Când ești abia o picătură,
  Să-ți sapi spre mine o cărare
  Fără a-mi cere aprobare?
  Sau crezi cumva că,fără tine,
  Nu pot să-mi văd de cale bine?
  Privește câtă apă am,
  Așa mă știu din neam în neam!
  -Îmi iartă vorba,nene râu,
  Vorbi firavul de pârâu,
  Într-adevăr,magnific ești
  și parcă-ntr-una crești și crești,
  ca tine râu mai rar să vezi
  printre coline și livezi,
  dar spune-mi,cine te adapă?
  De unde strângi atâta apă?

Morala e revelatoare:
Doar din pârâu un râu răsare”.

Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor
neînsuflețite sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi: naraţiune şi morală şi un mesaj cu
caracter educativ.
    Titlul care anunță,,personajele”diferite este format din două substantive: râul-apa curgătoare ce
influențează dinamica lumii,simbolizează scurgerea vieții,este oglinda veșniciei,iar pârâul este un râu
mic,un șuvoi,abia format din precipitații,topirea zăpezilor.
     În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă, urmează un
singur fir narativ, este liniară și concisă. Timpul și spațiul nu sunt precis determinate.
Râul,,bătrân”,,trufaș”- vechi,de demult format,observă,,uimit”un șuvoi nou,îndreptându-și undele spre
apa lui și, contrariat, îl dojenește cu severitate,jignindu-l,pentru îndrăzneala de a se apropia de apele
sale vechi.Cu timiditate,dar îndrăzneț,pârâul cu o agerime rafinată îl întreabă inocent despre
evoluția,devenirea în timp a,,magnificului”râu.
     În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că, prin intermediul unor cursuri de apă sunt criticate,
de fapt, defecte umane.Personajele se afla în antiteză și reprezintă niște tipuri umane generale, Râul
este tipul omului insensibil,norocos,îngâmfat și trufaș,puternic,uitând cum s-a transformat de-a lungul
timpului,se crede unic.Cu autoritate și dispreț,uimit de îndrăzneala bietului pârâu,jignește
,,secătură”-ca o dorință de a-l vedea secat.
     Naratorul apare ca un observator al dialogului. 
Modul de expunere care domină este narațiunea, realizată într-un ritm alert, alături de dialog prin care
textul primește un caracter de scenetă. Dialogul rămâne modul de expresie dominant și principalul
mijloc de caracterizare indirectă.
          Figura de stil dominantă este personificarea,iar epitetele sunt expresive:râul
este,,bătrân,mare,trufaș,magnific”;pârâul este:,,tainic,tremurător,firav”.
          Limbajul este viu, natural, apropiat de limba vorbită:,,mă,nene”.
          Versificația: rima împerecheată, măsura de 8-9silabe, ritmul iambic, ajută la realizarea ritmului
vioi al narațiunii.
În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:,,Doar din pârâu un râu
răsare ”- În tot drumul său, transformările prin care a trecut pârâul,omulețul, toate obstacolele pe care
le-a traversat în zile, luni, zeci sau mii de ani, toate acestea au fost necesare, pentru a înțelege de
fapt identitatea sa. Ceea ce este acum, ceea ce a fost de la început și ceea ce va fi mereu…
Viața noastră este un râu. Este o călătorie fantastică ce ne duce prin tărâmuri nebănuite. Apar oameni
trufași care nu-și amintesc de unde au pornit, situații dificile, apar obstacole. Uneori traversăm locuri
dezolante, umbrite, alteori soarele ne încălzește cu razele lui și ne dă energie și viață. Însă nu există
un scop în toate acestea… altul decât să înțelegem cu adevărat cine suntem, din primul moment.
Cine am fost, cine suntem și cine vom fi mereu. Esența ființei noastre, fără nimic artificial. Eu. Tu. Noi.
        În concluzie,prin povestirea alegorică de mică întindere în care întâmplările narate sunt puse pe
seama personajelor neînsuflețite, sub masca cărora se ascund trăsături și caractere umane, încheiată
printr-o concluzie, care constituie morala, opera este o fabulă ce aparține speciei genului epic.

Luceafărul și licuriciul de Ionel Gologan

,,Luceafărul de seară,
 Pe boltă strălucind,
Îmbracă toată firea,
În raze de argint.
Și-un licurici rostește,
din margine de drum:
-Doar noi,iubite frate,
Lucim în noapte-acum!
Mărețul astru-al nopții,
Cu un surâs candid,
i-a spus:-Te crezi lumină?
Să știi,nu te desfid.
Iar Luna,ce fusese
Ascunsă după nor,
Interveni și dânsa
În convorbirea lor.
Văzând că pâlpăirea
Puțin fosforescentă,
Îl face să nu aibă
Poziție decentă,
Spre licurici privește
și zice răspicat:
-Sclipești și tu nițel
E fapt necontestat:
Tu licărești în iarbă,
Luceafărul pe cer,
Dar care-i diferența
Vei înțelege sper;
    Să știi că-n lumea-ntreagă,
    Oricine prețuiește
    Cât i-e de lungă raza,
    Prin care strălucește!

      Și astfel se desprinde,

      Că nu-i așa de greu,
      Să îl distingi pe-un geniu
      De-un vanitos pigmeu!!!”

      Fabula este o specie a genului epic, în care sunt criticate defecte omeneşti prin intermediul
obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi: naraţiunea şi morala  şi un mesaj cu
caracter educativ.Titlul fabulei este format din două substantive: ,,luceafărul"- purtătorul de lumină
simbolul omului de geniu, simbolul unei superiorităţi absolute, înzestrate cu nemurire şi veşnicie, , (lux
- lumină, ferre - a purta),iar licuriciul este steluța,scânteiașul,lumina de pădure minusculă.  Este o
operă epică, deoarece autorul îşi exprimă indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al
personajelor. Modul de expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu dialogul care devin
mijloace de caracterizare a personajelor.Personajele reprezintă tipuri umane . Figura de stil
caracteristică fabulei este personificarea. .
    În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă:de pe bolta
cerească,luceafărul strălucește prin razele-i argintate pure și clare.Dintr-un loc neînsemnat-o
,,margine de drum”licărind timid,licuriciul îi atrage atenția astrului ceresc,socotindu-se egal prin
strălucire.Răspunsul luceafărului are puritatea morală,înțelepciune,necrezându-l pe licurici a-l egaliza.
Din înaltul ceresc, Luna ce reprezintă ochiul Universului, elementul esenţial al cosmosului, martoră a
realităţilor pământeşti,intervine,explicându-i licuriciului lipsa de asemănare dintre cele două
lumini.Strălucirea luceafărului este perfecţiune,cunoaştere,este semn al absolutului,al nemuririi,
răspândește puterea luminii, care‐l stimulează pe om,este candela cerului.
     Personajele sunt:luceafărul și luna,licuriciul.

    Naratorul povesteşte la persoana a III-a. Naratorul lasă impresia că joacă un rol printre personajele
sale ,pe care le manevrează scenic .
    În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că prin intermediul unor corpuri cerești,al unei insecte,
sunt criticate defecte umane. Luceafărul este tipul omului de geniu, simbolul unei superiorităţi
absolute, înzestrat cu lumină nemuritoare şi veşnicie.Luna este astrul ce întreține feeria naturii,
simbolizează conştiinţa universală,judecata adevărată. Licuriciul este tipul omului fără talent, lipsit de
merite,neștiutor,dornic de a fi observat.
    Ritmul narațiunii și al dialogului este alert,  echilibrul compoziţiei ,prezenţa unui număr mic de figuri
de stil:epitetele:,,argint,fosforescentă”accentuează imaginile vizuale, iar limbajul viu este apropiat
celui vorbit.
  Este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă indirect sentimentele ,prin intermediul acţiunii şi al
personajelor. Modul de expunere predominant este naraţiunea,îmbinată cu dialogul care devin
mijloace de caracterizare a personajelor.Personajele reprezintă tipuri umane . Figura de stil
caracteristică fabulei este personificarea.
        
    În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ.Se poate învăţa de aici că
fiecare vietate,ființă se visează luceafăr, cu dorința ca toată lumea să-i recunoască lumina şi să
decidă el pentru toată lumea.Învățătura fabulei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea
omului învățat,de geniu și lumea mărginită,comună.
     Un licurici rămâne tot o insectă,un stop de lumină, oricât de multă importanţă și-ar da luminând
egoist şi efemer doar pentru a-şi satisface setea de mărire. De multe ori însă acesta nu-i în stare să
se lumineze nici pe sine și nu-i în stare să-şi găsească nici sieşi calea.
      Morala fabulei arată că geniul este aflat în veșnică antiteză cu omul comun. Geniul este înzestrat
cu inteligență , strălucire, capacitatea de a-și depăși sfera , aspirația spre cunoaștere.Omul comun
este sociabil, se caracterizează prin instinct,impuls natural, atitudine părtinitoare,incapacitatea de a-și
depăși condiția ,voința de a trăi asemenea celor cu capacități deosebite.
       Satirizând defecte omeneşti şi transmiţând învăţăminte prin povestirea alegorică a faptelor puse
pe seama aștilor și a unei insecte,opera literară „Luceafărul și licuriciul” este o fabulă.  
,,Vulpea în livadă” de Alecu Donici
                       ,, O vulpe au intrat odată
                        Flămândă în livadă.

                        Şi poamele văzând, frumoase, coapte bine,

                        S-au bucurat prea mult în sine,
                        Dar bucuria ei au fost în mâini străine:
                        Că prunele pe crengi cam sus uşor era

                        Şi nu se scutura.
                        Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
                        Au zis aceste către prune:
                        – Cum v-am găsit, aşa vă las,

                        Măcar că la privit vă arătaţi prea bune,

                        Dar verzi, în loc să folosiţi,
                        Voi dinţii strepeziţi.

                                              Un adevăr de mult văzut,

                                              Că neavând prilej ca să ne folosim
                                               De-un lucru ce ne e plăcut,
                                              Apoi neapărat cusururi îi găsim”.

 Fabula este specia genului epic, în care, prin intermediul unei întâmplări la care iau parte animale
sau plante personificate, se pune în evidență o învățătură. ,,Vulpea în livadă”de Alecu Donici este o
fabulă- specie a genului epic în versuri(uneori în proză) în care sunt  satirizate defecte omenești cu
scopul de a le îndrepta. Personajele fabulei sunt animale,plante sau obiecte înzestrate cu însușiri
omenești.
           În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Structura textului este
specifică fabulei- sunt două secvențe:sceneta propriu-zisă-întâmplarea- și morala-învățătura.
Acţiunea este simplă : o vulpe- animalului agil, înșelător și șarmant-înfometată,în stare să mânânce
de toate,a intrat în livadă,fiind încântată de roadele coapte.Nu s-a putut bucura,pentru că,,poamele”-
prunele erau pe crengi prea sus.Chiar dacă a pierdut mult timp privindu-le și,încercând din priviri,să
reușească a le avea,dezamăgită renunță.Se adresează fructelor ca unor ființe,regretând că nu le
poate avea și-atunci nu-şi recunoaşte neputinţa,preferând să fie dispreţuitoare faţă de poamele pe
care şi le dorea atât.Ironică,se consolează închipindu-și-le verzi,când și-r fi iritat dinții.
  În al doilea rând există un personaj, prin intermediul vulpii, sunt criticate, de fapt, defecte umane:
Ipocrizia- Vulpea reprezintă tipul omului ipocrit şi viclean, care deşi nu ajunge la poamele,prunele
dorite,nu-şi recunoaşte neputinţa,preferând să fie lipsită de interes,deși este flămândă. Toate
încercările vulpii au fost sortite eșecului. Indiferent de eforturile depuse,prunele coapte continuau să
atârne sfidător deasupra pofticioasei viclene.Interesant este limbajul arhaic și popular al fabulei,un
limbaj pitoresc, pluralul folosit deliberat,intenționat în locul singularului.
      În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ,o morală prin care
autorul își exprimă atitudinea față de realitatea prezentă:  Atunci când îţi doreşti ceva cu ardoare, cu
toată fiinţa ta şi nu reuşeşti să obţii acel ceva, e normal că te încearcă un sentiment de frustrare. Nu
ajungi odată, mai încerci odată şi încă odată, până la urmă te resemnezi şi spui, asemeni vulpii, că nu
vrei neapărat, că nu e chiar atât de bine, că nu ţi-ai dorit cu adevărat acest lucru,acesta simbolizează
ipocrizia.Omul trebuie să muncească foarte mult pentru ceea ce dorește să obțină, și, dacă lucrurile
nu-ți ies cum ar fi vrut,să nu caute să se amăgească.

       Deși este o operă epică, dialogul  este modul de expunere predominant cu rol în caracterizarea
personajului, narațiunea este modul de expunere predominant,lăsând în final monologul
vulpii.Naratorul povestește la persoana a3a și își exprimă atitudinea critică față de cele prezentate
prin intermediul moralei. Prin personificare, vulpii le se atribuie însușiri omenești. Este o operă în
versuri cu măsură inegală și cu rimă variată.