Studiul Individual la filozofie

Filosofia antica
Prezentat Belous Sorin

Filosofia antica Filosofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, de unde
este și numele: "iubire" (philia) de "înțelepciune" (sophia) = φιλοσοφια. Leagănul filosofiei
antice se situează în regiunea ionică pe coasta orientală a mării Egee în Asia Mică și în
teritoriile numite Grecia Mare din Sicilia și sudul peninsulei Italice. Aici își are originea,
începând cu secolul al VII-lea î. Chr., filosofia ionică a naturii a gânditorilor presocratici. Ea
are legături cu alte culturi ale antichității (egipteană, mesopotamică, persană și ebraică).

Bufniţă pe zidurile Acropolei, simbolul înțelepciunii la atenieni

Supremația politică a Atenei după războaiele victorioase împotriva perșilor prin crearea ligii
delio-atică a dus în secolul al V-lea î.Chr. și la dezvoltarea culturală a Atenei, inclusiv a
filosofiei, Atena devenind astfel centrul politic și cultural al Greciei. La atenieni, filosofia era
simbolizată prin bufnița zeiței Pallas-Athena. În acest timp au început dezbateri cu privire la
probleme esențiale ale existenței, asupra ordinei cosmice, naturii omului și asupra modului
ideal de comportare în societate. Gânditorii au început să-și pună întrebări: De unde derivă
totul? Când și cum a fost începutul (arché) omenirii? Care este cauza primară a existenței? Ce
este adevărul (aletheia)? Ce este binele sau fericirea?

Atena a devenit centrul de întâlnire al sofiștilor și a fost orașul lui Socrate, a cărui filosofie a
dăinuit, prin intermediul operelor lui Platon, dealungul istoriei până în zilele noastre. La
rândul său, Platon a creat o școală filosofică în cadrul "Academiei", în timp ce Aristotel și-a
dezvoltat sistemul său filosofic, politic și moral în cadrul peripateticilor. Scurt timp după
aceea au apărut la Atena școala epicureică și cea stoică. La Roma, împăratul și filosoful Marc
Aureliu precum și filosoful Seneca erau impregnați în special de stoicism. Propagarea
creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca
medievală.

Presocraticii
Presocraticii sunt filosofii care au trăit începând de la mijlocul secolului al VII-lea î. Chr. până
în epoca lui Socrate, fiind considerați întemeietorii filosofiei europene. Prin descoperirea
gândirii filosofice, gândirea ca raționament începe ea însăși să se autocunoască.
Raționamentul este formulat în primă linie sub formă de dialog, care decurge după regulile
logicei, enunțate pentru prima dată de filosofii greci. Cu ajutorul rațiunii - cuvântul grec
corespunzător "logos" este greu de tradus - se dezvoltă geometria, teoria muzicei și
astronomia. Filosofia presocratică s-a dezvoltat din filosofia naturii în regiunea ionică din
Asia Mică în diferite școli:
Socrate și discipolii lui

Socrate (Σωκρατης: Sokvátes) este considerat părintele filosofiei europene occidentale, pentru
că a pus în centrul filosofiei sale ființa umană, detașându-se astfel de predecesorii săi cu
preocupări asupra studiului și interpretării naturii. El a fost în același timp inițiatorul metodei
căutării adevărului prin dialog, dezvoltând astfel investigația dialectică.

Platon

În opera sa, Platon dezvoltă și propriile sale învățături, astfel încât uneori este greu de
deosebit între ceea ce îi datorează maestrului său și ceea ce îi aparține lui însuși. Teoria ideilor
lui Platon, cu alegoria cavernei în care se găsesc oamenii, într-o umbră considerată viața reală,
înainte de cunoașterea adevărului, este concepția sa filosofică cea mai cunoscută. Ideile sunt
prezente de totdeauna în spatele aparenței, ele existență independente într-o sferă superioară,
sunt eterne și singure reprezintă adevărul, în timp ce lucrurile nu sunt decât imaginea ideilor
din care derivă. Filosoful, singur capabil să contemple ideile, este destinat să guverneze
cetatea. Platon credea în metempsihoză (inspirat de concepțiile pitagoreice). Corpul omenesc
nu ar fi decât un receptacol temporar al sufletului, care este nemuritor și - prin moartea
trupului - devine liber în lumea Ideilor. El se poate reîncarna într-o lume sensibilă.

Aristotel Aristotel frecventează Academia lui Platon, dar se distanțează curând de maestrul
său și devine principalul lui critic. În timp ce în sistemul filosofic al lui Platon, "Ideile" erau o
realitate absolută, transcendentă și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale, Aristotel își
propune ca scop cercetarea realității în natură și în societatea umană, din care rezultă apoi
sistematizrea cunoștințelor dobândite. Acumulând ca filosof cunoștințe enciclopedice,
Aristotel abordează studiul unor domenii speciale, cum sunt dinamica, kinetica, forma și
substanța. El pune și bazele logicei clasice, dezvoltând silogistica, teoria și sistematica științei.